Elaborarea metodică nr.

1. Sistemul Stomatognat. “Definiție”

Noțiunea de sistem stomatognat include un ansamblu de organe și țesuturi situate în regiunea
maxilo-facială, care direct sau indirect participă la realizarea funcțiilor de bază ale organismului:
masticație, deglutiție, respirație, fonație etc. ( “Tehnici de confecționare a protezelor dentare”
Gheorghe Bârsa, Ilarion Postolachi, Chișinău, Știința, 1994 p.9)

2. Elementele componente ale sistemului stomatognat.

Sistemul Stomatognat este compus din următoarele elemente principale:
1. scheletul, prezentat de oasele maxilare, nazale și zigomatice;
2. dinții, care formează arcadele dentare și sunt destinați pentru incisia, sfâșierea, fărâmițarea și
masticația alimentelor;
3. mușchii mobilizatori ai mandibulei;
4. buzele și mușchii orofaciali destinați pentru apucarea alimentelor, închiderii cavității orale și
redarea expresivității (mimica);
5. limba, palatul moale și dur, la fel și mușchii obrajilor, care participă activ la formarea bolului
alimentar și transportarea lui spre faringe;
6. fibromucoasa cavității bucale;
7. vasele sangvine, limfatice și nervii aferenți;
8. trei perechi de glande salivare (parotide, sublingvale, submaxilare), secreția cărora nu numai
că umectează alimentele, dar asigură formarea bolului alimentar și participă la prima fază de
digestie în cavitatea bucală;
9. articulația temporomandibulară(A.T.M.)
( “Protetica dentară” Ilarion Postolachi, Chișinău, Știința, 1993, p.8)

3. Factorii ce influențează și dirijează dezvoltarea și formarea Sistemului Stomatognat.

În planul evoluției filogenetice sistemul stomatognat s-a dezvoltat și se formează sub
influența de dirijare a factorilor biologici, genetici, neuroendocrine și funcționali. ( “Protetica
dentară” Ilarion Postolachi, Chișinău, Știința, 1993, p.9)

4. Rolul factorului funcțional la dezvoltarea și formarea sistemului stomatognat.

Pe parcursul evoluției sistemul stomatognat a suferit un șir de schimbări, influențate, în
primul rând, de noile condiții de existență. Perfecționarea morfologică și funcțională s-a aflat în
permanență sub influnța modului de alimentare. Acesta ușor se observă dacă apelăm la datele din
anatomia comparativă, examinând acest sistem la animalele de pradă, la rozătoare, rumegătoare
și la om.
La animalele de pradă, de exemplu, articulația temporomandibulară este prezentată printr-o
îmbinare unică a fosei articulare cu condilii articulari ai mandibulei. Asemenea structură a
articulației permite mandibulei deplasări numai în plan vertical, iar dinții au cuspizi înalți și
ascuțiți. La rumegătoare mandibula execută și mișcări transversale (laterale) datorită
perfecționării structurii articulației temporomandibulare: condilii articulari au o formă concavă,
iar fosa articulară este de formă convexă. În raport cu funcția, și dinții laterali au suprafețe
ocluzale mari.
La rozătoare, structura articulației permite deplasările mandibulei în plan sagital datorită
formei cilindrice a condililor articulari situați în plan sagital, iar incisivii sunt bine dezvoltați și
ascuțiți.
La om mandibula execută diferite mișcări: în plan vertical, transversal, sagital și mișcări
mixte. Acesta se datorește particularităților de structură a articulației care conține elemente din
toate articulațiile descrise mai sus. Schimbările de funcție au dus și la modificări de structură a
dinților. Dacă la unele specii de mamifere dinții încă își păstrează o formă omogenică
(homodentia) și în decursul vieții se schimbă permanent (polifiodontia), atunci la mamiferele ce
stau pe o treaptă mai superioară pe scara dezvoltării, ca și la om, dinții s-au diferențiat după
formă (heterodontia) și numărul de schimb, el fiind limitat la două ori (difiodontia).Se consideră
că rolul principal la diferențierea dinților după formă (incisivi, canini, premolari, molari) l-a jucat
schimbul de funcție determinat de caracterul alimentelor. ( “Protetica dentară” Ilarion Postolachi,
Chișinău, Știința, 1993, p.9)

5. Dezvoltarea filogenetică a SS.

Urmărind dezvoltarea sistemului stomatognat în filogeneză și ontogeneză, ne convingem că
multe organe ale acestui sistem au o proveniență unică și toate sunt strâns legate între ele din
punct de vedere funcțional. Studiul morfofuncțional al acestui sistem oglindește unitatea dintre
starea morfologică(formă) și funcția diferitelor organe. Schimbările morfologice duc la
modificări de funcție și invers. Totodată schimbările unui organ neapărat duc la modificări
morfologice și funcționale în toate celelalte verigi ale sistemului. ( “Protetica dentară” Ilarion
Postolachi, Chișinău, Știința, 1993, p.8)

6. Dezvoltarea ontogenetică a SS.

Evoluția ontogenetică a sistemului stomatognat cuprinde perioada de viață intrauterină și
extrauterină, care sunt descrise în compartimentele corespunzătoare ale anatomiei, embriologiei,
fiziologiei omului. Noi urmează doar să menționăm că ontogenia acestui sistem parcurge o
perioadă complexă de dezvoltare și diferențiere. În perioada postnatală deosebim două etape:
1)de morfogeneză, până la vârta de 16 ani 2)de modelare, de la 16 ani până la sfârșitul vieții. (
“Protetica dentară” Ilarion Postolachi, Chișinău, Știința, 1993, p.8)

7. Elementele componente a cavității bucale.

Cavitatea bucală reprezintă primul segment al sistemului digestiv. Este o structură anatomică
deosebit de importantă atât funcţional, cât şi estetic. Cavitatea bucală prezintă numeroase organe
de mare importanţă. Totodată, cavitatea bucală reprezintă şi o cale de pătrundere a bacteriilor în
organism. Este limitată anterior şi lateral de arcadele dentare, superior de bolta palatină, inferior
de planşeul bucal şi posterior de istmul bucofaringian. ( “Anatomia omului” , vol.2, Mihail
Stefanet, Chișinău, Centrul Editorial-Poligrafic “Medicina” pp.14-18)

8. Mucoasa cavității bucale. Caracteristica.

De scheletul osos adera fibromucoasa, care este formată din epiteliu pluristratificat de tip
malpigian, cu o grosime și elasticitate variabilă în diferite zone. Mucoasa bucală după gradul de
mobilitate poate fi fixă, mobilă (activ mobilă) și neutră (pasiv mobilă).
Mucoasa fixă acoperă la maxilă bolta palatină, apofiza alveolară și tuberozitățile maxilare, iar
la mandibulă – apofiza alveolară. Acest tip de mucoasă aderă de os prin intermediul periostului.
La maxilă, în regiunea anterioarăa bolții palatine, mucoasa are o configurație încrestată, formând
așa numitele rugi palatine. Pe apofiza alveolară mandibulară, deseori sunt reprezentate bride
longitudinale de-a lungul ei.
Mucoasa neutră (pasiv mobilă) reprezintă limita de trecere de la mucoasa fixă la mucoasa
mobilă, fiind situată la periferia câmpului protetic. La maxilă mucoasa neutră se află la nivelul
fundurilor de sac, la limita dintre palatul dur și palatul moale, denumită linie “Ah”. La mandibulă
ea este situată la nivelul celor doua funduri de sac – lingual și vestibular. Zona de mucoasă
neutră constituie un element morfologic deosebit de important în menținerea protezei
mobilizabile. Mucoasa activă mobilă continuă zona de mucoasă neutră acoperind obrajii, buzele,
formațiunile mobile din vestibulul bucal și valul palatin. Această mucoasă este mobilă în toate
sensurile, datorită acțiunii mușchilor. ( “Tehnici de confecționare a protezelor dentare” Gheorghe
Bârsa, Ilarion Postolachi, Chișinău, Știința, 1994 pp.17-19)

9. Limba. Structurile. Funcțiile.

Limba este un organ musculo-membranos mobil, situate în cavitatea bucală, bogat
vascularizat și inervat. Este un organ digestive, cu rol în masticație, deglutiție și supt (la sugari),
organ gustative, de asemenea, intervine în limbajul articulat.
Limba este constituită din două porțiuni: una verticală – rădăcina limbii, fixate de
mandibulă și de osul hyoid prin mușchii geniogloși și hiogloși, și alta orizontală, liberă, corpul
limbii.
Corpul limbii prezintă două fețe: dorsală, sau superioară și inferioară; două margini și apexul.
Faţa dorsală, dorsum linguae, priveşte spre bolta palatină şi prezintă un şanţ median, sulcus
medianus linguae, consecinţă a concreşterii celor două părţi laterale ale limbii in perioada
dezvoltării embrionare.
Faţa inferioară a limbii, facies inferior linguae, este in raport cu planşeul bucal şi se
evidenţiază numai in partea anterioară a limbii. Ea este legată de planşeul bucal printr-o plică
mediană sagitală a mucoasei, frâul limbii, frenulum linguae. Marginile limbii, margo linguae,
corespund arcadelor dentare şi adeseori pot fi traumate, dezvoltandu-se ulceraţii ale limbii.
Apexul limbii, apex linguae, este ascuţit şi prezintă un şanţ vertical, prin care se termină şanţul
longitudinal superior.
Tunica mucoasă a limbii, tunica mucosae linguae, este subţire şi transparentă pe faţa
inferioară şi se ingroaşă progresiv spre margini şi pe dorsul limbii unde are o aderenţă pronunţată
la musculatura subiacentă, datorită lipsei submucoasei. Pe faţa dorsală a limbii, de la şanţul
terminal şi pană la varful limbii, mucoasa conţine numeroase şi variate ca formă şi dimensiuni
proeminenţe, numite papile linguale, papillae linguales. ( “Anatomia omului” , vol.2, Mihail
Stefanet, Chișinău, Centrul Editorial-Poligrafic “Medicina” pp.23-24)

10. Glandele salivare. Caracteristica.

   Glandele salivare, anexate cavităţii bucale, participă la procesul de digestie prin produsul lor
de secreţie ce formează saliva. Glandele salivare mai indeplinesc şi funcţie endocrină, eliminand
in sange aşa hormoni ca parotina, serotina, factor de creştere a ţesutului nervos, factor de creştere
a epiteliului ş. a.
După dimensiuni acestea se împart in glande salivare mici, răspandite in pereţii cavităţii
bucale, în mucoasă, în limbă, precum sunt: glandele palatine, labiale, linguale, molare, bucale; şi
glande salivare mari - glanda parotidă, glanda submandibulară şi glanda sublinguală. După
aspectul şi compoziţia chimică a secretului pe care îl elimină, glandele salivare se împart in trei
grupe: glande seroase, secretul cărora este bogat în proteine (glandele linguale, glanda parotidă);
glande mucoase cu secreţie salivară vascoasă, care conţine mucină (glandele palatine, linguale
posterioare); glande mixte (submandibulară, sublinguală, labiale, bucale, linguale anterioare).
Spre deosebire de glandele salivare mici, glandele salivare mari sunt situate în afara cavităţii
bucale, însă canalele lor se deschid in ea. ( “Anatomia omului” , vol.2, Mihail Stefanet, Chișinău,
Centrul Editorial-Poligrafic “Medicina” p.36)
11. Funcțiile Sistemului Stomatognat.
Masticație, deglutiție, fonație, fizionomie. ( “Tehnici de confecționare a protezelor dentare”
Gheorghe Bârsa, Ilarion Postolachi, Chișinău, Știința, 1994 p.9)

Elaborarea metodică nr.2

1. Oasele craniului. Generalitati.

Totalitatea oaselor capului formează craniul. El îndeplineşte două funcţii principale:
adăposteşte encefalul şi organele de simţ (organul văzului, auzului, mirosului şi al gustului),
precum şi segmentele iniţiale ale aparatului de import al materiei cum sunt: cavitatea bucală şi
cavitatea nazală. Corespunzător acestor funcţii, craniul este alcătuit dintr-un etaj superior,
neurocraniu, şi altul inferior numit viscerocraniu. Craniul este structurat din 23 oase din care
numai mandibula şi hioidul sunt mobile.
Neurocraniul constituie porţiunea superioară şi posterioară a craniului. Din punct de vedere
topografic, este împărţit în două porţiuni: bolta craniană sau calvaria şi baza craniului. Ele sunt
separate printr-un plan orizontal care trece prin glabelă şi protuberanţa occipitală externă.
Neurocraniul este format din 8 oase: frontalul, etmoidul, sfenoidul, occipitalul, două oase
parietale şi două temporale. La formarea calvariei iau parte scuama osului frontal, situată
anterior, scuama osului occipital, aşezată posterior; între ele se găsesc oasele parietale, feţele
temporale ale aripilor mari ale sfenoidelor şi scuama temporalelor.
Viscerocraniul este alcătuit din 14 oase, dintre care şase sunt perechi: maxila, zigomaticul,
nazalul, lacrimalul, palatinul şi cornetul nazal inferior, şi două impare – mandibula şi vomerul.
Oasele perechi sunt astfel grupate şi articulate încât dau naştere cavităţilor orbitale, nazale şi
bucale, fiind sediul organelor de simţ şi a celor ce constituie porţiunea iniţială a sistemului
respirator şi digestiv. ( “Anatomia omului” , vol.2, Mihail Stefanet, Chișinău, Centrul Editorial-
Poligrafic “Medicina” p. 104)

2. Morfologia functionala a mandibulei.

Mandibula este unicul os nepereche și mobilizabil al scheletului maxilofacial care se
dezvoltă din două segmente egale și simetrice, ce se consolidează către sfîrșitul primului sau
începutul anului doi de viață, formînd simfisul mandibulei. Mandibula este compusă din corp,
situat în plan orizontal și două ramuri ascendente fiecare terminîndu-se cu două apofize:
anterioară sau coronoidă şi posterioară sau condilară, care continuă în colul și epifiza condilului
mandibular şi uneşte mandibula cu craniul. Între apofiza anterioară și apofiza posterioară se
gaseşte incizura mandibulei. Regiunea superioară a corpului mandibulei este prezentată de
apofiza alveolară. Ramurile ascendente formează cu corpul un unghi, care in decursul vieții
permanent se schimbă. Aceste schimbări au loc datorită modificărilor de funcție, care duce la
resorbția tesutului osos din zona unghiului gonion, cât şi la restructurarea osului integral. Studiile
de structură anatomică a mandibulei ne dau dovadă că ea se găseşte sub influența funcțională a
muşchilor mobilizabili, care inseră pe ea. Precum pe suprafața externă, aşa și pe suprafata internă
observăm mai multe neregularități: tuberozitatea maseterică, tuberozitatea pterigioidă apărute
datorită activității musculare. Mandibula este formată din tesut osos dens (substanta compactă
sau corticală), care este prezentat de două plăci ce se unesc intim pe narginea ei inferioară. Intre
aceste plăci se găsește substanță spongioasă. ( “Protetica dentară” Ilarion Postolachi, Chișinău,
Știința, 1993, p.10)

3. Traectoriile de forța a mandibulei și importanța lor practică.

Grosimea plăcilor compacte diferă în dependență de gradul de forță pe care îl suporta
mandibula în timpul funcției. Cercetările efectuate de Walkhoff, Katz, Busîghin au arătat că
trabeculii substanței spongioase în diferite locuri au diferită grosime și sunt aranjate într-o
anumită ordine şi direcție, independent de încordările care apar în țesutul osos datorită mărimii şi
direcției forței musculare la actul de masticație. Aceste direcții de aranjament al trabeculilor au
căpătat denumirea de linii sau travee de forță și sînt destinate pentru suportarea și neutralizarea
fortei masticatoare. Liniile de forță prezintă nu altceva decît stilpi de rezistență care împreună cu
plăcile osoase compacte îi atribuie mandibulei rezistenta cuvenită. Localizarea, densitatea şi
direcțiile acestor linii sau travee sunt în raport cu tensiunile din tesutul osos provocate de forța
musculară și direcțiile ei.
Deosebim următoarele linii (travee) de forță: 1. marginale, care se împart in două grupe,
îndreptîndu-se anterioposterior spre condilii articulari unde se incruciseaza; 2. bazilare;
3. transversale ; 4. anterioare; 5. posterioare; 6. capulans; 7. radiale. ( “Protetica dentară” Ilarion
Postolachi, Chișinău, Știința, 1993, pp.11-12)

4. Morfologia funcțională a maxilei.

Maxila este un os pereche compus din corp şi 4 apofize: frontală, malară, alveolară,
palatinală. Maxilarul superior este imobil unit cu oasele craniului. Corpul lui conține un sinus
pneumatic (sinus maxilaris Highmori) iar baza o constituie țesutul spongios inclus între două
plăci subțiri de țesut osos compact. Pe maxilă nu este inserat nici un muşchi mobilizabil, toți
muşchii situați pe suprafața ei sunt mimici. Din această cauză și morfologia ei se deosebeşte de
cea a mandibulei, practic fiind lipsită de rugozități pronunțate. Totodată maxila se gasește sub
influența forței care reiese de la mandibulă. Din aceastá cauză structura ei, ca și a mandibulei
este subordonată legilor biomecanice. Conform acestor legi trabeculii țesutului spongios se
grupează și au un aranjament care îi dă posibilitate maxilei să se opună forței funcționale
respective. In sectoarele unde presiunea funcțională este mare, trabeculii se îngroaşă, formînd
stilpi de rezistență, care servesc la transmisia acestei presiuni asupra oaselor craniului, astfel
neutralizînd-o. ( “Protetica dentară” Ilarion Postolachi, Chișinău, Știința, 1993, p.12)

5. Stâlpi de rezistență verticali.

Stâlpii de rezistență verticali sunt formați în sectoarele unde presiunea funcțională este mare
și servesc la transmisia presiunilor asupra oaselor craniului, neutralizând astfel influența lor
nocivă.
Deosebim următorii stâlpi de rezistență verticali:
1. nazofrontali, care încep la nivelul arcului bazal al regiunii incisivilor și caninilor trecind în
pereții nazali laterali, îndreptîndu-se spre osul frontal. Stîlpii na- zofrontali descompun forțele
care reies de la dinții frontali;
2. zigomatici sau malari, care încep la nivelul apofizei procesului alveolar corespunzător dinților
laterali trecind în osul zigomatic. Aceşti stîlpi descompun presiunea masticatorie transmitind-o la
oasele craniului;
3. pterigopalatini, care sint prezentați prin tuberozitățile maxilare (tuber maxilae) și apofizele
pterigoidiene (processus pterygoideus) transferînd la fel presiunea masticatoare din regiunea
dinți- lor laterali spre baza craniului;
4. palatini, prezentați prin apofizele palatinale (processus palatinus) care consolidează ambele
segmente laterale dentare masticatorie în plan transversal. ( “Protetica dentară” Ilarion
Postolachi, Chișinău, Știința, 1993, pp.12-13).

6. Stâlpi de rezistență orizontali.

Benninghoff, sistematizînd stâlpii de rezistență la nivelul palatului dur, ii grupează în: a) linii
de forță orizontale transversale, b) linii de forță orizontale posterio-anterioare. Aceste travee
osoase colectează și neutralizează forțele masticatoare din zonele arcadei dentare și opun o
rezistență necesară forțelor de tracțiune musculară. ( “Protetica dentară” Ilarion Postolachi,
Chișinău, Știința, 1993, p.13).

7. Morfologia funcțională a palatului dur.

Palatul dur este situat anterior, alcătuit din apofizele palatine ale maxilarului și lamele
orizontale ale oaselor palatine. Pe linia mediană prezintă rafeul palatin, care se prelungește
anterior cu papila incisivă, iar posterior pe vălul palatin. De o parte și alta a rafeului se află
plicile transversale (la nou- născut au rol în supt). Tot aici se află și foveolele palatine, în care se
deschid glandele salivare.
 Tunica mucoasă prezintă patru zone:
- adipoasă: treimea anterioară, se află o aglomerație de țesut adipos.
- glandulară: 2/3 posterioare, se conțin glande salivare.
- marginală: regiunea de trecere a tunicii mucoase în gingie.
- rafeului palatin: corespunde suturii palatine.
La palatul dur deosebim 3 straturi:
- osos: alcătuit de oasele palatine ale maxilarelor și lamele orizontale ale palatinelor.
- glandular: format din glandele palatine, sunt mai dezvoltate către partea posterioară.
- mucos: mucoasa palatină continuă gingiile.

8. Morfologia funcțională a proceselor alveolare.

Existența apofizelor alveolare depinde de dezvoltare, erupția și funcția dinților. Iată de ce în
decursul vieții forma și dimensiunile apofizelor alveolare permanent se schimbă. Funcția dinților
influențează schimbul de substanțe, creând condiții favorabile de existență a apofizelor.
Apofizele alveolare sunt împărțite în alveole separate, care la rândul lor sunt separate de
septuri interalveolare, iar la dinții multiradiculari și de septuri interradiculare. Alveolele joacă un
rol important la fixarea dinților, de aceea în caz de resorbție a lor dinții cad, iar în caz de pierdere
a dinților, independent de vârstă, inevitabil are loc resorbția apofizei alveolare. ( “Protetica
dentară” Ilarion Postolachi, Chișinău, Știința, 1993, p.13).

9. Vascularizația scheletului facial.

Structurile vasculare includ artere, vene și limfatice. Toate sunt importante pentru întreținere
afecțiuni tisulare și oferă suportul vascular necesar pentru vindecare și drenaj după răni sau
intervenții chirurgicale. Spasmele arterelor duc la albirea pielii, în timp ce deteriorarea vaselor de
sânge va duce la vânătăi și / sau hematoame care sunt în special iritant pentru pacient atunci când
este localizat pe față. Mai mult, vasele de sânge și limfatica joacă un rol în ceea ce privește
pentru a răspândi infecții și tumori.
Toate arterele care furnizează fața provin din artera carotidă bilaterală comună. Artera
carotidă comună apare în partea dreaptă de artera brahiocefalică și pe partea de partea stângă
direct de la aortă (arc aortic). La nivelul al patrulea corp vertebral cervical / os hioid, artera
carotida comună se împarte în arterele carotide externe și interne. Ambele artere urcă în direcție
verticală spre cap. Principalele artere ale feței provin fie direct din artera carotidă externă (artera
facială, superficială temporală artera) sau din ramurile arterei carotide externe (artera facială
transversală din artera temporală superficială, infraorbital artera din artera maxilară) O majoră
contribuția arterială la frunte este artera oftalmică provenind din artera carotidă internă.
Multe vene din față însoțesc arterele omonime, dar există câteva excepții de la regulă (vena
oftalmică inferioară, vena retromandibulară) Mai mult, vena și artera facial au un curs diferit pe
față la o anumită distanță unul de celălalt. În timp ce vena și artera facială se află în apropiere de
marginea inferioară a mandibulei, artera are un curs chinuitor printre mușchii interfaței medii a
expresiei faciale, iar vena are o cale directă, care merge de la canthusul medial la mandibula
inferioară. Vena facială este localizată în mod constant în medie cu 15 mm posterior de artera
facială (intervalul 5-30 mm). (“SWISS DENTAL JOURNAL SSO 128” pp.382-387)

10. Inervația scheletului facial.

Nervul trigemen este cel mai voluminos nerv cranian, el asigurând inervaţia senzitivă a feţei,
a celei mai mari părţi a scalpului, a cavităţii bucale şi nazale, a dinţilor, a durei mater şi a vaselor
cerebrale precum şi inervaţia motorie a muşchilor masticatori, a pântecului anterior al muşchiului
digastric şi a muşchiului milohioidian. Nervul trigemen dă naştere la trei ramuri terminale nervul
oftalmic, nervul maxilar şi nervul mandibular. De la nivelul originii sale aparente, nervul
trigemen se orientează superior, anterior şi lateral către ganglionul trigeminal (Ganglion
trigeminale) al lui Gasser, care este anexat rădăcinii senzitive a nervului. Nervul trigemen trece
între faţa posterioară a stâncii temporalului şi pedunculul cerebelos mijlociu, apoi peste marginea
superioară a stâncii temporalului spre ganglionul trigeminal situat la nivelul feţei anterioare a
stâncii temporalului într-o dedublare a durei mater, care prezintă posterior un orificiu prin care
pătrund cele două rădăcini ale nervului trigemen, iar anterior prezintă trei prelungiri, una laterală
străbătută de nervul mandibular, una mijlocie străbătută de nervul maxilar şi una medială
străbătută de nervul oftalmic.

NERVUL OFTALMIC. Este cea mai mică ramură terminală a nervului trigemen şi este un
nerv senzitiv. Ia naştere din porţiunea anteromedială a ganglionului trigeminal, se orientează
anterior în peretele lateral al sinusului cavernos între nervul trochlear şi nervul oculomotor, iar
apoi dă naştere celor trei ramuri terminale ale sale – nervul lacrimal, nervul frontal şi nervul
nasociliar care pătrund în cavitatea orbitală prin fisura orbitală superioară. Nervul oftalmic
asigură inervaţia senzitivă a globului ocular, a glandei lacrimale, a conjunctivei, a unei porţiunii
a mucoasei nazale şi a pielii regiunii nazale, a pleoapelor, şi a pielii regiunii frontale.

NERVUL MAXILAR. Este ramura mijlocie a nervului trigemen şi este un nerv senzitiv.
De la origine se îndreaptă anterior şi uşor medial, străbate gaura rotundă şi ajunge la nivelul
peretelui posterior al fosei pterigopalatine. De aici se orientează anterior, inferior şi lateral către
fisura orbitală inferioară. Aici îşi schimbă direcţia orientându-se anterior şi uşor lateral
pătrunzând în canalul infraorbital, pe care îl străbate şi apoi îl părseşte prin gaura infraorbitală.
 NERVUL MANDIBULAR. Este cea mai mare ramură a nervului trigemen, fiind un nerv
mixt. Rădăcina sa senzitivă provine din porţinea laterală a ganglionului trigeminal, iar rădăcina
motorie, care trece sub ganglionul trigeminal, se uneşte cu cea senzitivă după ce trec prin gaura
ovală. De la origine nervul se orientează anterior şi lateral, străbate gaura ovală , coboară apoi
între muşchiul tensor al vălului palatin (medial) şi pterigoidianul lateral (lateral), dă naştere unei
ramuri meningee şi nervului pterigoidian lateral, iar apoi se divide într-un trunchi anterior şi unul
posterior, care vor da naştere ramurilor sale terminale. Din trunchiul anterior iau naştere nervul
maseterin, temporal profund, pterigoidian lateral şi bucal. Din trunchiul posterior iau naştere
nervul auriculotemporal, lingual, alveolar inferior şi mental.

Nervul facial este un nerv mixt care prezintă două rădăcini, motorie şi senzorială aceasta din
urmă reprezentată de nervul intermediar. Rădăcina motorie asigură inervaţia muşchilor faciali şi
a muşchilor platisma, stilohioidian şi digastric (pântecul posterior). Rădăcina senzorială asigură
sensibilitatea gustativă de la nivelul celor 2/3 anterioare ale limbii şi de la nivelul palatului moale
şi inervaţia parasimpatică a glandelor salivare submandibulară şi sublinguală, a glandelor
lacrimale şi a glandelor de la nivelul mucoasei nazale şi palatine.

( “Anatomia Omului” Volumul VI: CAP ŞI GÂT, Sorin Bolintineanu, Editura „Victor Babeș” Timișoara 2018
pp.133-140)