Sunteți pe pagina 1din 7

Elaborare metodică nr.

12

Tema: Erupția dentară. Termenii de formare, mineralizare și


erupție a dinților temporari și permanenți

1. Erupția dentară. Definiție. Generalități.

Termenul de dentatie semnifica procesul evolutiv de formare si eruptie a dintilor, in


contextual dezvoltarii generale a organismului si cuprinde totalitatea fenomenelor care
guverneaza initierea, diferentierea, dezvoltarea si disparitia dintilor, care se dezvolta din aceeasi
lama dentara si apartin aceeasi generatii.
Erupţia dentară este un proces fiziologic, îndelungat, complex, dictat genetic care
aparţine odontogenezei şi care este strâns corelat cu creşterea şi dezvoltarea restului structurilor
craniofaciale.
Erupţia dentară reprezintă procesul prin care un dinte se deplasează din locul
germinativ iniţial (poziţia sa de formare intraosoasă din grosimea oaselor maxilare) până la
atingerea planului de ocluzie şi intrarea în funcţie. Emergenţa dentară reprezintă momentul în
care dintele străpunge mucoasa bucală şi devine vizibil în cavitatea bucală. 

2. Enumerați și caracterizați etapele erupției dentare.


Erupţia dentară se desfăşoara în trei etape caracteristice în funcţie de mişcările eruptive:
- Etapa preeruptivă care cuprinde mişcările pe care dintele le face din zona unde s-a format
până la atingerea mucoasei bucale.
- Etapa eruptivă (prefuncţională)care cuprinde mişcările pe care le face dintele în cavitatea
bucală din momentul apariţiei primului punct de sub mucoasă până la atingerea planului de
ocluzie şi întâlnirea cu anatgoniştii. - Etapa posteruptivă (funcţională)care cuprinde perioada
din momentul intâlnirii cu dintele antagonist şi intrarea în funcţie. În etapa preeruptivă,
intraosoasă, mugurele dentar începe mişcările predominant axiale, de mică amplitudine, în
momentul în care coroana este complet mineralizată, iar formarea rădăcinii este doar începută.
La sfărşitul acestei perioade se va forma între o treime şi maximum jumătate din lungimea totală
a rădăcinii. În cursul acestui proces este demonstrată rata de multiplicare foarte rapidă a celulelor
pulpare de la baza germenului dentar, având drept consecinţă o creştere rapidă a volumului
pulpei în acest sector, şi exercitarea unor presiuni permanente asupra părtii bazale a sacului
folicular, denumit şi ligamentul în hamac. Procesele ce se desfăşoară în cursul acestei etape au
încercat a fi explicate printr-o multitudine de teorii.

3. Mecanismul de erupţie a dinţilor. Teoriile erupţiei dentare.

 Deoarece procesul de erupţie este un fenomen complex, s-au emis o serie de teorii care
au încercat să explice mecanismul erupţiei dentare:
a) Teoria ligamentară; Conform acestei teorii, motorul erupţiei dentare este reprezentat de
tracţiunea exercitată de ligamentele periodontale asupra dintelui. Ea explică cel mai bine
mecanismul erupţiei dentare.
Ligamentele alveolare sunt alcătuite din celule (fibroblaşti, care pot remodela fibrele de colagen)
şi fibre de colagen. • Fibroblastele au următoarele proprietăţi legate de erupţia dentară: -
capacitate contractilă, de migrare şi de prindere între ele şi de fibrele de colagen, - pot sintetiza şi
degrada colagenul care nu mai este necesar. Formarea rădăcinii determină mişcări în fluidul
sacului folicular, iar aceste mişcări vor orienta oblic fibroblastele. Pentru a se păstra poziţia
oblică este necesară capacitatea fibroblaştilor de a sintetiza colagen (pentru susţinerea poziţiei
dentare) şi de a degrada colagenul care NU se află într-o poziţie dorită. În aceste scopuri este
necesar aportul vitaminei C. Fibrele de colagen sunt orientate oblic (pe toată perioada formării
rădăcinii) având 2 inserţii : una pe mobilă pe cement şi alta fixă pe osul alveolar. Forţa
contractilă declanşată de lanţul de fibroblaste se transmite fibrelor de colagen astfel încât întregul
ansamblu are tendinţă de scurtare. Inserţia osoasă fiind fixă, tot ansamblul se va scurta şi va
tracţiona dintele spre mucoasa orală. Concluzie Pentru dinţii cu o perioadă limitată de creştere,
aşa cum se întâlneşte la om, ligamentul periodontal are un rol esenţial în erupţie dar nu unul
exclusiv.
b) Teoria creşterii radiculare; Postulează că formarea rădăcinii ar degaja forţa necesară
împingerii dintelui spre cavitatea orală prin intermediul unei formaţiuni situate la baza alveolei
denumită ligament in hamac. LH Formarea unei porţiuni de rădăcină ar exercita presiuni pe
ligamentul în hamac care are inserţie fixă de o parte şi de alta a criptei osoase şi care ar
transforma această presiune într-o mişcare de împingere a dintelui spre cavitatea orală. Concluzie
Dat fiind faptul că microscopul electronic s-a dovedit că ligamentul în hamac nu există, formarea
rădăcinii este mai degrabă o consecinţă a erupţiei dentare decât cauza acesteia.
c) Teoria presiunii vasculare; Postulează că vasele ce există la baza rădăcinii declanşează prin
mecanism hemodinamic o forţă mai mare decât cele de deasupra germenelui ceea ce ar putea
avea un rol minor în mişcarea eruptivă. Concluzie : Vasele sanguine locale nu sunt în mod
obligatoriu necesare pentru desfăşurarea erupţiei dentare.
d) Teoria presiunii exercitate de creşterea pulpei; Multiplicarea celulelor pulpare ar putea
dezvolta o forţă care să imprime dintelui o mişcare eruptivă însă de mică amplitudine.
Concluzie : Creşterea pulpară nu este un fenomen care să explice fenomenul erupţiei dentare.
4 e) Teoria creşterii osoase ; Formarea osului apical prin resorbţie şi apoziţie a fost implicată în
iniţierea erupţiei dentare. Roluri: foliculul dentar, derivatele (ligamentul periodontal, cementul
radicular, osul alveolar ale erupţiei) şi organul smalţului (epiteliul redus al smalţului). Concluzii:
Formare osoasă nu este suficientă pentru ca erupţia dentară să se producă..
f) Teoria dirijării extraosoase a erupţiei de către musculatura orală este valabilă şi în prezent
dar ea un poate explica decât parţial erupţia dentară. În funcţie de tonicitatea sa musculatura
orală ar influenţa erupţia extraosoasă a dinţilor stabilindu-le poziţia finală pe arcadă.
g) Teoria foliculară atribuie un rol în erupţia dentară foliculului dentar care este capabil să
producă citokine şi factori de creştere care sunt responsabili nu numai de resorbţia radiculară a
dinţilor temporari, de resorbţia osului alveolar ci şi de inducerea la baza foliculului de os alveolar
care ar influenţa erupţia dentară. 
4. Erupția dinților temporari. Apariţia primordiilor, debutul mineralizării și
definitivarea coroanelor dinţilor temporari.

Secvenţa erupţiei reprezintă ordinea în care dinţii erup. (de ex. mai întâi erup incisivii
centrali inferiori şi apoi incisivii centrali superiori la ambele dentiţii). • Cronologia erupţiei
reprezintă la momentul în timp (vârsta) la care fiecare grup dentar erupe (de ex. incisivul central
inferior erupe în jur de 6 luni la dentiţia temporară şi în jur de 6 ani la dentiţia permanentă).

1. Secvenţa erupţiei: - 1,2,4,3,5 este ordinea erupţiei DT la ambele arcade - întâi erup dinţii
inferiori şi apoi cei superiori cu excepţia ILsup. care erup înaintea celor inferiori - la băieţi
primul grup incisivii erup mai devreme

2. Cronologia erupţiei: - DT erup între 6 luni – 21/2 ani (30 luni) - cronologia erupţiei DT este
influenţată în special de factori genetici, mai puţin de factori de mediu deoarece o bună perioadă
de timp (9 luni) aceşti dinţi sunt protejaţi de organismul matern - erupţia DT se desfăşoară în 3
etape separate între ele de o pauză de câteva luni:

1) I (6-12 luni) 2) M1 (12-18 luni) şi C (18-24 luni) 3) M2 (24-30 luni)


a) etapa I (vârste medii) - ICI la 6 luni - ICS la 10 luni - ILS la 11 luni - ILI la 12-13 luni
PAUZĂ 6
b) etapa II: M1 şi C (vârste medii) - M1 inf. la 1 an şi 4 luni (16 luni) - M1sup la scurt timp
după primul - C inf la 1 an şi 7 luni (19 luni) - C sup. la câteva săptămâni. PAUZĂ
c) etapa III : M2(vârste medii) - M2 inf la 2 ani şi 3 luni (27 luni) - M2 sup la 2 ani şi 4-6 luni
(28-30 luni).
6. Termenii de edificare și resorbţie a rădăcinilor dinţilor temporari.

7. Tipurile de resorbţie a rădăcinilor.


Resorbţia radiculară este un răspuns fiziologic normal în cazul dinţilor deciduali,
rezultând în exfolierea dinţilor temporari şi înlocuirea cu dentiţia permanentă. La dentiţia
permanentă, procesul de resorbţie radiculară prezintă un substrat patologic. Tipurile de resorbţie
radiculară a dinţilor permanenţi pot fi clasificate, în mare, în resorbţii interne şi externe
Rezorbţia radiculară = RIZALIZĂ, este un fenomen fiziologic, dictat genetic, care consta in
scurtarea treptata a rădăcinii dinţilor temporari pana la dispariţia completa sau aproape completa,
când dinţii temporari vor fi înlocuiţi.
Rizaliza începe la 3 - 4 ani înainte de înlocuire, la 1 - 2 ani după terminarea formării rădăcinii
dintelui temporar.
Rizaliza este realizata de nişte celule care seamănă cu cele care produc resorbţia osului; aceste
celule se numesc odontoclaste, ele nu se găsesc in mod normal ci numai atunci când apar condiţii
pentru resorbţia radiculara. Odontoclastul este o celula mare, multinucleata, cu numeroase
organite celulare (mitocondrii, vacuole, vezicule, lizozomii; lizozomii transporta fosfataza acida
către spaţiul extracelular). Când odontoclastul este activ, membrana celulara are un aspect
plicaturat, dantelat = aspect in perie. Odontoclastul provine din monocitele sangvine prin
fuziunea mai multor monocite la locul unde trebuie sa se producă resorbţia radiculara. In
diferenţierea monocitelor in odontoclaşti un rol important îl are parthormonul (PTH).
Rolul principal in resorbţia radiculara îl are presiunea exercitata de dintele permanent care se
angajează in erupţie in jurul dintelui temporar.
Dintele permanent care vrea sa erupă exercita presiune la nivelul apexului dintelui temporar,
unde începe resorbţia; apoi presiunea nu mai este aşa de mare şi pentru moment liza radiculara se
opreşte; rădăcina se reface prin apoziţie de cement nou format dar in cantitate mai mica decât a
lizat odontoclastul; când apar iar condiţii, se exercita presiune şi se produce resorbţie radiculara.
Rizaliza radiculara se desfăşoară cu perioada de activitate şi perioade de repaus.

8. Erupția dinților permanenți. Apariţia primordiilor, debutul mineralizării și


definitivarea coroanelor dinţilor permanenți

În jurul vârstei de 6 ani dezvoltarea în interiorul osului a dinților permanenți determină o


resorbție a rădăcinilor dinților temporari până în punctul în care devin mobili, sunt exfoliați și
înlocuiți unul câte unul de către dinții definitivi similari, mai puțin molarii care sunt înlocuiți de
premolari.

Această etapă se numește perioada de dentiție mixtă (prezența dinților de lapte dar și a celor
permanenți pe arcadă). Ea durează până în jurul vârstei de 12 ani, când ultimul dinte temporar a
dispărut și au rămas doar cei definitivi.

În cele mai multe cazuri, dinții de lapte se vor exfolia de la sine. Nu e recomandat să fie
extrași înainte de vârsta de exfoliere a acestora pentru că pierderea prematură a dinților temporari
va duce la erupția neregulată a dinților permanenți, așa că e nevoie să rămână pe loc până în
momentul în care devin mobili, pentru a păstra spațiul pe arcada dentară. Atunci când aceștia
încep să se miște, poate exista o sângerare ușoară în timpul periajului, însă este recomandat a
păstra o igienă orală bună, inclusiv în zona din jurul dinților de lapte mobili, pentru a evita
inflamarea gingiilor.

9. Termenii de erupție a dinţilor permanenți.

Dintii permanenti reprezinta al doilea set de dinti si, in conditii normale numara 32 de dinti.
Primii dinti permanenti apar in jurul varstei de 6 ani cand erup primii molari.

Molarii de 6 ani sau molarii 1 erup in spatele ultimilor dinti de lapte. Este o greseala foarte
frecventa considerarea acestor dinti ca dinti temporari, deoarece la eruptie nu inlocuiesc nici un
dinte de lapte. Premolarii definitivi vor inlocui molarii de lapte, toti restul molarilor erupand in
spatele dintilor temporari.

Pana la varsta de 13 ani, 28 de dinti permanenti vor aparea pe arcada. Ultimii 4 dinti permanenti,
molarii de minte, apar de obicei intre 18 si 25 de ani, dar de multe ori vor erupe chiar mai tarziu
sau pot ramane inclusi in osul maxilar.

10. Termenii de formare a rădăcinilor dinţilor permanenţi.


Cand radacina si-a atins lungimea dictata genetic, la nivelul tecii inceteaza proliferarea
a.î nu se mai diferentiaza ODB, in schimb ingrosarea radacinii la nivel apical si
ingustarea se face prin intermediul celulelor deja existente.
Formarea radacinii are loc pe o perioada lunga de timp, in paralel cu perioada eruptiva p-
z a dintelui si dintele erupe cu radacina incomplet formata sau cel putin cu zona apicala
neînchisa.
Procesul de închidere apicala are loc in cativa ani (1-4 ani dupa eruptie). Perioadele vor
varia in functie de dinte. Perioada cea mai lunga e la nivelul M1 (in jurul varstei de 9-10
ani).