Sunteți pe pagina 1din 5

Elaborare metodică nr.

13

Tema: Morfologia funcțională a arcadelor dentare. Parodontul. Funcțiile.


1. Arcada dentară, alveolară, bazală. Definiție.
Dinții, fiind implantați în apofizele alveolare, formează arcadele dentare. Arcadele
dentare reprezintă un system de organizare strâns legate morphologic și functional. Ele separă
cavitatea orală în 2 părți: cavitatea vestibulară cuprinsă între suprafața vestibulară a arcadelor
dentare, buze și obraji, și cavitatea orală, cuprinsă între fața orală a arcadelor dentare, și istmul
bucofaringian.
Mai deosebim și arcadele alveolare și bazale.
Linia convențională trasată la vârful apofizei alveolare se numește arcadă alveolară.
Linia convențională trasată pe vârfurile rădăcinilor se numește arcadă bazală.

2. Elemente ce asigură unitatea morfofuncțională a arcadelor dentare.


Unitatea de sistem a arcadelor dentare este asigurată de punctele de contact interdentare,
de apofiza alveolară și de parodont.
Pe parcursul vieții, datorită mobilității fiziologice a dinților în alveole, punctele de
contact se supun abraziunii și se transformă în suprafeșe de contact.
Unitatea funcțională a arcadelor dentare este la fel determinată atât de apofizele alveolare,
cât și se ligamentele interdentare ale parodontului marginal. Aceste ligamente sunt situate
deasupra septurilor alveolare inserându-se de cementul unui dinte și trecând la celălalt. Datorită
acestor ligament e deplasarea unui dinte mezial sau distal provoacă și deplasarea dinților vecini.

3. Punctele de contact dintre dinți și importanța practică.


La stabilitatea dinților și a arcadelor dentare un rol important îl au particularitățile de
poziție a dinților în maxilare și numărul de rădăcini. Dimensiunile arcadelor dentare au o
variabilitate individuală și ca de obicei dimensiunile apofizelor alveolare corelează cu volumul
coroanelor dinților care sunt implantați în așa mod că asigură la nivelul fețelor proximale
contacte între coronae la nivelul treimii ocluzale.
Contactele interdentare joacă un rol important la dispesarea și repartizarea presiunilor
funcționale și asupra dinților vecini, preîntâmpinând suprasolicitarea funcțională a dinților
antrenați în funcție. În plus, contactele interdentare servesc drept obstacol pentru produsele
alimentare care ar trauma și ar leza papilele interdentale.

4. Formele arcadelor dentare superioare și inferioare în ocluzii fizologice.


Arcada dentară superioară la ocluzia ortognată are o formă semieliptică, iar la mandibulă-
hiperbolică. Datorită aestui fenomen arcada dentară superioară o acoperă pe cea inferioară în așa
mod ca cuspizii vestibulari ai dinților laterali superiori să-i acopere pe cei inferiori omogeni, iar
cei linguali ai arcadei dentare inferioare să-i acopere pe omogenii arcadei superioare.
5. Implantarea dinților ân arcada dentară superioară.
Coroanele dinților în arcada superioară, adică în maxilă, au o înclinație vestibulară, iar
rădăcinele- orală.

6. Implantarea dinților în arcada dentară inferioară.


Coroanele dinților din arcada inferioară au o înclinație orală, iar rădăcinile dinților au o
înclinație vestibulară.

7. Raportul dintre arcadele dentare, alveolare și bazale la maxilă și mandibulă.


Între dimensiunile arcadelor dentare, alveolare și bazale există o legitate care reiese din
particularitățile de structură ale maxilarelor. La maxilă, arcada dentară este mai mare decât cea
alveolară, iar cea alveolară mai mare decât cea bazală. În cazul mandibulei, însă, avem un raport
invers: arcada dentară este mai mică.

8. Ariile ocluzare. Importanța practică.


Deosebim ariile ocluzale a arcadei dentare superioare și inferioare, care sunt formate din
succesiunea suprafețelor ocluzale ale fiecărui dinte în parte. Spre deosebire de maxilă, aria
ocluzală a mandibulei, datorită particularităților anatomice ale dinților, este încă mai mica în
regiunea dinților frontali și cea mai mare la fel la nivelul primului molar. Dacă în zona frontal
aria ocluzală este arcată și îngustă, conform destinației funcționale a acestor dinți, apoi în zonele
laterale are un relief characteristic datorită prezenței cuspizilor pe fața ocluzală a dinților laterali
adaptați la fărâmițarea și măcinarea alimentelor. În dependență de caracterul ocluziei, ariile
ocluzale pot avea diferit profil și dimensiuni.
Ariile ocluzale pot fi întrerupte de diasteme, treme, leziuni coronare, edentații parțiale.
Ele la fel pot avea diferite dimensiuni în raport cu dimensiunile arcadelor dentare, pot fi natural,
artificiale, mixte, iar la edentația totală- absente.

9. Parodont. Definiție. Componenetele parodontului. Caracteristica.


Parodont- totalitatea șesuturilor ce inconjoară dintele și asigură fi,area și susținerea
dintelui pe maxilare.
Poate fi considerat un organ cu funcţii vitale dinţilor şi cu o histologie perfect adaptată
funcţiilor sale. Se întinde de la nivelul marginii gingivale libere până în apropierea apexului
(vârful rădăcinii), unde nu are o limita clar determinată. Din punct de vedere topografic
parodonţiul este acel ţesut conjunctiv specializat situat între cementul ce acoperă rădăcina
dentară şi osul ce formează “buzunarul” alveolar în care stau rădăcinile dentare cu care formează
un tot unitar. Nu poate fi observat în cavitatea bucală dar poate fi scos în evidenţă cu ajutorul
radiografiilor pe care apare ca o bandă întunecată în jurul rădăcinii dentare.
În total parodonţiul include 4 structuri diferite dar strâns conectate între ele :
 Cementul radicular – acoperă toată suprafaţă externă/superficială a rădăcinii dentare şi
joacă un rol extrem de important în fixarea ligamentelor periodontale de rădăcină.
Practic, absenţa lui ar face imposibilă ataşarea acestor ligamente de rădăcina. Mai multe
informaţii despre cementul radicular se pot găsi în articolul “ Cementul dentar –
radicular”
 Ligamentele periodontale ( desmodonţiu) – cunoscute şi sub numele de membrană
periodontală aceste ligamente reprezintă cel mai important component al parodonţiului.
Este elementul care uneşte rădăcina dentară de osul alveolar şi de ţesutul gingival din
vecinătatea coletului dentar.
 Osul alveolar (procesul alveolar)- reprezintă suportul fix în care sunt ancoraţi dintii prin
intermediul ligamentelor periodontale.
 Ţesut gingival – Gingia se ataşează la nivelul coletului dentar ( joncţiunea dintre rădăcina
şi coroana) protejând astfel spaţiul dintre dinte şi osul alveolar.
10. Spatial periodontal. Care este lățimea lui.
Largimea spatiului periodontal este:
 0,25-0,27 mm la marginea alveolară;
 0,08-0,14 mm la nivelul hiponucleonului, unde marchează centrul de rotație al dintelui;
 0,16-0,19 mm la nivelul apexului;
 0,17-0,19 mm la colet.
Cea mai îngustă zonă e zona de mijloc, ce conferă spațiului periodontal o formă de
clepsidră.
 Pârghie de gradul I- stare normală;
 Pârghie de gradul II- stare patologică, cu mobilitate sporită a dinților.

11. Fibrele periodontale. Caracteristica.


Cele mai numeroase sunt fibrele de colagen, în proporție de 53-74%, puține fibre de
oxytalan și rare fibre elastice.
Fibrele de colagen sunt formate din fibrile.
Numeroase fibre de colagen sunt grupate în benzi groase care în totalitate formează
sistemul ligamentutui periodontal.
La dinții recent erupți, numărul de benzi de colagen este de circa 50.000/mm² de
suprafața radiculară, iar la dinții maturi funcționali, numărul de benzi este de circa 28.000/mm²,
în timp ce la dinții nefuncționali este de 2.000/mm².
Diametrul benzilor de colagen este la dinții recent erupți de 2-3 µm și se dublează la
dinții maturi funcționali.
Orientarea fibrelor se face între osul alveolar și cement, după un traseu de cele mai multe
ori oblic, dinspre coronar spre apical și dinspre osul alveolar spre dinte. Traseul fibrelor este
ondulat, ceea ce le asigură un rol funcțional, deosebit în preluarea solicitărilor exercitate asupra
dintelui.
În zona capătului dinspre osul alveolar, benzile de fibre sunt mai distanțate decât spre
cement.
Capetele fibrelor principale înglobate în osul alveolar și cement și care reprezintă
porțiunile mineralizate sunt fibrele SHARPEY. Dintre acestea, cele incluse în osul alveolar sunt
mai puține și mai distanțate pe unitatea de suprafața decât cele incluse în cement.
Unele fibre au o direcție paralelă cu suprafața rădăcinii și formează plexul fibrelor
indiferente, mai eviden în jumătatea apicală a rădăcinii. Fibrele "indiferente" pot fi înglobate
parțial în cement.
Principalele grupe de fibre ale ligamentului periodontal
1. Fibrele crestei alveolare, ușor oblice, se întind de la marginea osului alveolar spre
cementul radicular, sub epiteliul joncțional.
2. Fibrele dento-dentare sau transeptale sunt asociate fibrelor omonime ale ligamentului
supraalveolar si se dispun interdentar.
3. Fibrele orizontale sunt dispuse în unghi drept fața de axul longitudinal al dintelui, de la
creasta alveolară la cementul radicular.
4. Fibrele oblice sunt cele mai numeroase și constituie suportul principal de susținere a
dintelui în alveolă. Se întind de la osul alveolar, spre cement, unde se inserează mai apical decat
pe os.
5. Fibrele apicale se întind radiar oblic sau chiar vertical de la vârful rădăcinii la osul
înconjurător.

12. Funcțiile parodontului. Caracteristica.


 Menţine dinţii în osul maxilar fiind astfel un sistem de fixare
 Permite dinţilor să suporte forţele generate asupra lor în timpul masticaţiei. Aceste forţe
sunt amortizate / neutralizate dotorita unei compliante specifice parodontiului.
 Conţine numeroşi receptori şi nervi ce depistează mişcările funcţionale ale dinţilor. Prin
aceşti “senzori” parodonţiul ajută la poziţionarea maxilarelor în timpul masticaţiei şi la
generarea unui reflex de apărare când forţele masticatorii depăşesc o valoara maximă. O
altă serie de receptori ajută la remodelarea osului alveolar în funcţie de presiunile
generate la nivelul dinţilor, împiedicând resorbia acestuia ( principiu ce stă şi la baza
tratamentului ortodontic) .
 Joacă un rol adaptativ esenţial prin depunerea continuă de cement radicular care va
compensa uzura fiziologică a coroanei dentare.
 Prin vasele de sânge ale parodonţiului sunt furnizate la nivelul cementului radicular şi
osului alveolar nutrienţi esenţiali. Este asigurată astfel nutriţia celulelor implicate în
fiziologia aparatului de susţinere şi adaptare a dinţilor ( fibroblasti , osteoblasti,
cementoblasti, osteoclasti ) dar şi nutriţia celulelor implicate în apărare precum
macrofagele.
 Face posibil tratamentul ortodontic. Legăturile strânse dintre cele 4 compartimente ale
parodonţiului şi modul în care acestea interacţionează între ele fac posibil un proces de
adaptare ce poate fi influenţat cu ajutorul aparatelor dentare.

13. Explicați funcția de amortizare a parodontului.


Funcția de amortizare și de support a parodontului include în complexitatea sa
neutralizarea presiunii ce acționează asupra dintelui pe pereții alveolari. Fasciculele oblice
împiedică înfundarea dinților în alveole. Lichidul interstitial și vasele sanguine exercită o
presiune uniform pe toți pereți spațiului alveolodentar.

14. Forțele de rezervă a parodontului.


Dacă un dinte lipsește, funcția lui e preluată partial de dintele vecin. Astfel apar forțele
adăugătoare. Capacitatea parodontului de a se adapta la forțele schimbătoare declanșează așa-
numitele forte de rezervă.
În dependent de forța musculară, forța de rezistență a parodontului și forța de masticație,
în condiții normale fiziologice se folosește doar 50% din forța parodontului, iar restul reprezintă
forța de rezervă.
Forțele de rezervă ale parodontului pot fi antrenate foarte ușor prin consumarea
produselor alimentare dure.