Elaborare metodică nr.

16

Tema: Structura și funcțiile pulpei dentare.

1. Structura pulpei dentare

Structura pulpei dentare, este formată din
două componente: matricea extracelulară şi
celulele pulpei dentare.
• Matricea extracelulară - constituită din
matricea amorfă şi fibre. Matricea amorfă - un
gel coloidal, omogen, extrem de bogat în apă
(90%), în care există o serie de macromolecule
în suspensie şi dispersate: glicozoaminoglicani,
proteoglicani şi glicoproteide.
• Glicozoaminoglicanii - lanţuri
polizaharidice lungi neramificate, liniare,
neflexibile, din unităţi dizaharidice repetitive; o
unitate dizaharidică are întotdeauna o
hexozamină (galactozamină) şi un acid uronic
(glucuronic, ioduronic). Glicozoaminoglicanii -
două tipuri: nesulfataţi (acid hialuronic) şi
sulfataţi (cheratan sulfat, condroitin sulfat ş.a.).
Acidul hialuronic - o macromoleculă imensă, responsabilă de caracterul vâscos şi turgescenţa
matricei amorfe. De ei se vor ataşa prin molecule speciale proteoglicanii. Glicozoaminoglicanii
mai puţin hidrofili determină consistenţa matricei amorfe.
• Proteoglicanii reprezintă glicozoaminoglicani sulfataţi, legaţi covalent cu molecule
proteice, pentru a forma proteoglicani. Aspectul lor este comparat cu o perie, în care miezul
proteic este tija, iar glucozoaminoglicanii orientaţi lateral tridimensional sunt ţepii periei. Sunt
proteoglicani extracelulari şi asociaţi suprafeţei celulare. Cei mai întâlniţi proteoglicani sunt
decorinul – leagă colagenul, sindecanul – ataşat membranei celulare, versicanul, perlecanul,
CD44 – leagă colagenul cu moleculele de fibronectină şi laminină.
• Glicoproteinele de adeziune - cel de al treilea component al matricei amorfe, mediază
capacitatea celulelor de a adera la componentele matricei prin prezenţa domeniilor de
recunoaştere - secvenţe de aminoacizi. Mai răsrândite glicoproteine sunt laminina, eutestina,
fibrilina, fibronectina.

2. Substanța fundamentală a pulpei

3. Fibrele pulpare
Fibrele caracteristice sunt cele de colagen tip I şi III. La nivel vascular sunt prezente şi
fibre elastice.
 Raportul dintre colagen I şi III este de 55% - 45% şi rămâne constant de la începutul
dezvoltării dintelui până la maturitate, datorită sintezei colagen I de odontoblaste şi nu de
fibroblastele pulpare.

4. Celulele pulpare
• Glicozoaminoglicanii - lanţuri polizaharidice lungi neramificate, liniare, neflexibile, din unităţi
dizaharidice repetitive; o unitate dizaharidică are întotdeauna o hexozamină (galactozamină) şi
un acid uronic (glucuronic, ioduronic). Glicozoaminoglicanii - două tipuri: nesulfataţi (acid
hialuronic) şi sulfataţi (cheratan sulfat, condroitin sulfat ş.a.). Acidul hialuronic - o
macromoleculă imensă, responsabilă de caracterul vâscos şi turgescenţa matricei amorfe. De ei
se vor ataşa prin molecule speciale proteoglicanii. Glicozoaminoglicanii mai puţin hidrofili
determină consistenţa matricei amorfe.
• Proteoglicanii reprezintă glicozoaminoglicani sulfataţi, legaţi covalent cu molecule proteice,
pentru a forma proteoglicani. Aspectul lor este comparat cu o perie, în care miezul proteic este
tija, iar glucozoaminoglicanii orientaţi lateral tridimensional sunt ţepii periei. Sunt proteoglicani
extracelulari şi asociaţi suprafeţei celulare. Cei mai întâlniţi proteoglicani sunt decorinul – leagă
colagenul, sindecanul – ataşat membranei celulare, versicanul, perlecanul, CD44 – leagă
colagenul cu moleculele de fibronectină şi laminină.
• Glicoproteinele de adeziune - cel de al treilea component al matricei amorfe, mediază
capacitatea celulelor de a adera la componentele matricei prin prezenţa domeniilor de
recunoaştere - secvenţe de aminoacizi. Mai răsrândite glicoproteine sunt laminina, eutestina,
fibrilina, fibronectina.

5. Irigația sanguină a pulpei

Vascularizarea pulpei dentare foarte bine reprezentată, condiţionând vitalitatea întregului
complex dentinopulpar, este asigurată prin una-două artere (pulpară şi periodontală), ramuri din
artera dentară pătrund în pulpa dentară prin foramenul apical, acompaniate de fascicule nervoase
simpatice şi sensoriale.
Arteriolele emit ramificaţii laterale în regiunea coronară şi radiculară, ce se orientează
spre periferie, formând o reţea capilară extinsă (plex capilar), cu capilare de tip continuu şi
fenestrat, localizate preponderent sub stratul de odontoblaste, ajungând în strânsă comunicare cu
dentina. Sub stratul de odontoblaste sunt anastomozele arteriovenoase. De la nivelul plexului
capilar circulaţia sangvină de întoarcere continuă în venule, ce confluiază în vene, părăsesc pulpa
dentară prin foramenul apical.

6. Inervația pulpei
Prin orificiul apical al rădăcinii dentare pătrund împreună cu vase sanguine fascicole
groase de fibre nervoase, care conțin de la câteva sute (200-700) până la câteva mii (1000-2000)
de fibre mielinice și amielinice cu origine dublă: senzitivă și vegetativă, de la ramurile maxilară
și mandibulară a nervului trigemen.
 Pe parcursul canalului radicular, fascicolul nervos dă ramuri și fibre nervoase aparte,
care pornesc în diferite direcții spre periferia pulpei,
ramificațiile terminale formând aici plexul
subodontoblastic Rashkow, cu un număr mare de
terminații nervoase libere. O parte considerabilă din
fibrele nervoase din stratul central al pulpei se îndreaptă
prin pulpă spre predentină și dentină.
Deasupra stratului de odontoblaste, la limita
pulpei și dentinei o parte din fibrele nervoase formează
plexul nervos supraodontoblastic, al cărui fibre se
ramifică în substanța fundamentală a predentinei.
Astfel, pulpa are o inervație senzitivă foarte
abundentă, ceea ce permite receptarea senzațiilor nu doar
din pulpă, ci și de la țesuturile dentare dure.

7. Funcția trofică a pulpei

Troficitatea dentinei este asigurată prin rețele bogate, bine dezvoltate de vase sanguine și
limfatice, precum și prin substanșa fundamentală. Prin intermediul acestora se realizează aportul
de substanțe nutritive și apă către elementele celulare ale țesutului pulpar, dar și evacuarea
produselor metabolice. Prin intermediul fibrei Tornes transudatul pulpar intervine cu transportul
de molecule spre dentină.
Țesuturile dure dentare sunt avasculareși, fiind private de vase sanguinr, nutriția lor se
realizează prin plexul capilar subodontoblastic și capilare, care pătrund pînă în imediata
apropiere a odontoblastelor.

8. Funcția de protecție sau de barieră

Se face posibilă în urma prezenței în pulpă a unui număr important de terminațiuni
nervoase, care realizează inervația pulpei dentare și care, parțial pot penetra dentina. Fibrele
nervoase, stimulate în anumite condiții participă direct la reglarea circulației sanguine la nivel
pulpar, asigură o sensibilitate nociceptivă, reglează secreția diverșilor neuromediatori și
influențează asupra dezvoltării inflamației. Receptarea stimulilor dolorigeni produce durere.
Deaceea unii autori includ această funcție în una mai generală – funcția protectivă.
Funcția de barieră este constatată în caz de acțiune a factorilor patogeni în pulpă, cînd se
activează celulele sistemului reticuloendotelial.histocitele se transformă în caz de procese
patologice pulpare în macrofagocite mobile și execută funcția de fagocităză. La fel și
plasmocitele ale pulpei dentare se manifestă protectiv., elaborînd anticorpi.granulocitele
neutrofile asigură funcția de fagocităză și digestie intracelulară.fibroblastele participă la formarea
capsulei fibroase din jurul unui focar patologic, produs în pulpă.

9. Funcția plastică sau formativă

Participă la formarea dentinei, în cursul procesului de dentinogeneză.
 Această funcție este asigurată nemijlocit de elementele celulare înalt diferențiate ale
pulpei – odontoblastele. Rezervele de odontoblaste se completează permanent din contul
diferențierii celulelor stratului subodontoblastic. Ea se manifestă cel mai activ și evident în
perioada de formare a dintelui și continuă după erupția lui.

10. Modificările în pulpă în sinescență și în funcțiile patologice

În relaţie cu vârsta ea determină o rezistenţă mai crescută la factorii agresivi din mediu şi
apoi la înaintarea în vârstă scade capacitatea de reparare a pulpei. Reducerea dimensiunii pulpei
dentare este cea mai evidentă transformare a ei, observată odată cu înaintarea în vârstă, este
datorată procesului continuu de depunere a dentinei, constă în scăderea volumului camerei
pulpare şi a canalului radicular. Această depunere poate fi simetrică sau asimetrică, are un rol
important în stabilirea formei de preparare a cavităţii sau în anumite proceduri de restaurare.
Reducerea populaţiei celulare pulpare şi descreşterea cantităţii fibrelor de colagen sau se poate
înregistra o creştere semnificativă a colagenului în fibre groase şi fascicole compacte pot provoca
scleroza pulpară. Mai poate fi degenerarea fibrelor nervoase şi scăderea sensibilităţii.

11. Denticulii (liberi, parietali, interstițiali)

Calcificări pulpare apar în rezultatul unor procese de mineralizare atipică, frecvente în
dinţii sănătoşi, erupţi sau nu, la nivelul pulpei sau la marginea dentinei. Se clasifică în două
categorii: denticuli sau pulpoliţi (pietre) şi calcificări difuze.
Denticulii au aspectul unor mase calcificate în care raportul Ca/P este similar cu cel din
dentină. Pot fi unici sau multipli, prezenţi la un dinte, la mai mulţi sau la toţi. Localizarea mai
frecventă este în zona planşeului camerei pulpare, în interiorul canalului radicular sau apex. Pot
fi liberi în ţesutul conjunctiv al pulpei (piatră
liberă) sau ataşaţi de dentină/predentină.
Există denticuli reali şi falşi. Cei reali au o
structură internă de tubuli dentinali în matrice
dentinară şi înconjuraţi la suprafaţă de celule
osteoblaste-like. Cei falşi sunt din straturi
concentrice lamelare sau radiale de matrice
dentinară mineralizată, formaţi de obicei prin
depunere de trombi de sânge în jurul unor fibre de
colagen.
Calcificările difuze apar atât în zona de
pulpă coronară, cât şi radiculară, cu o dispoziţie
liniară, asociată cu vascularizarea, din jur-
împrejurul vaselor sau chiar în pereţii acestora.
Acest proces degenerativ este analog cu
ateroscleroza şi apare în urma
microtraumatismului pulpei dentare.