CURS NR.

MORFOFIZIOLOGIA DINŢILOR
ŞI A ARCADELOR DENTRARE
STRUCTURA DINŢILOR PERMANENŢI

Dinţii sunt organele cele mai adaptate structural funcţiei lor, fiind
implantaţi pe cele două maxilare şi formând arcadele dentare: superioară şi
inferioară.

Omul prezintă în cursul vieţii două dentiţii: una temporară ("de lapte") şi
alta permanentă (definitivă), între vârsta de 6 luni şi 2 ani şi 6 luni, apar pe
rând cei 20 de dinţi temporari, iar între 6 şi 12 ani aceştia sunt înlocuiţi cu cei
32 de dinţi permanenţi.

Macroscopic, la nivelul oricărui dinte se disting două părţi structurale: o

cavitate centrală, denumită camera pulpară, în care se află mănunchiul
vasculo-nervos şi odontoblaştii, şi o parte dură, externă, formată din dentină.

În regiunea coroanei dintelui, dentina este acoperită de un strat mult

mai dur, numit smalţ dentar, iar în regiunea rădăcinii dintelui, dentina este
acoperită de cement. Între cement şi peretele alveolar se află un spaţiu -
alveolo-dentar sau periodontal de 0,10 mm în care se găseşte ţesut conjunctiv
bogat în fibre colagene, care suspendă dintele ca într-un hamac.

În timpul procesului de masticaţie, presiunile exercitate asupra dinţilor

constituie forţe de tracţiune asupra peretelui alveolar, stimulând apoziţia
osoasă şi ducând la apariţia unei zone de ţesut dens pe peretele alveolar,
denumită "lamina dura".

Pulpa dentară

Este un ţesut conjunctiv situat în zona centrală a dintelui, în interiorul

cavităţii pulpare, delimitată la exterior de dentină. Pulpa comunică cu
structurile parodontale la nivelul apexului, prin orificiul apical. În compoziţia
pulpei intră: substanţa fundamentală prin care sunt vehiculate substanţele
metabolic active necesare vitalităţii dintelui; celulele pulpare - care în funcţie
de morfologia şi metabolismul lor se împart în trei grupe:

1. celule de bază ale ţesutului pulpar (fibroblaşti) ce elaborează

precursorii colagenului şi elementele substanţei fundamentale. Odată cu
înaintarea în vârstă, fibroblaştii sunt înlocuiţi cu fibrocite - mai sărace în
organite celulare, cu activitate metabolică redusă;

2. celule dentinogenetice - reprezentate de odontoblaşti şi celulele zonei

subdonto-blastice. Odontoblaştii sunt situaţi la periferia pulpei coronare şi
radiculare. Ei elaborează componentele matricei dentinare. Celulele din zona
subdontoblastică -celulele Höhl sau celulele rotunde Weil, sunt cele care în
condiţii reacţionale (traumatice, infecţioase sau terapeutice) au activitate
dentino-genetică, putându-se diferenţia în odontoblaşti cât şi în fibroblaşti.
Între odontoblaşti şi celulele Hohl, se află zona celulară Weil, în care se găsesc
capilare ale reţelei vasculare subodontoblastice, terminaţii nervoase, plexul
fibrelor Retterer format din fibrele Korff.

3. celule de apărare (histiocite, pfasmocite, monocite) cu rol

antiinflamator şi antiinfecţios. Histiocitele şi macrofagele sunt importante
pentru fagocitoza resturilor tisulare şi a particulelor străine; plasmocitele,
derivate din limfocite au rol în sinteza anticorpilor în procesele inflamatorii ale
pulpei dentare; mastocitele - bogate în histamină şi heparină intervin în
mecanismele antialergice şi antihemoragice.

Apariţia unor procese inflamatorii poate induce o stimulare a activităţii

celulelor pulpare, cu precădere a odontoblaştilor, ducând la formarea unei
dentine reacţionale. La acest proces contribuie şi celulele subodontoblastice ce
se pot diferenţia în neoodontoblaşti. Pe de altă parte, în cursul proceselor
inflamatorii cronice, prin stimularea osteoclastelor pot apărea zone de
reabsorbţie ale dentinei, perturbându-se metabolismul celulelor pulpare.
Fibrele pulpare sunt reprezentate de:

1. fibrele colagene, cele mai numeroase, sunt elaborate de fibroblaşti.

Odată cu îmbătrânirea, fibrele de colagen se înmulţesc şi devin tot mai dense.

2. fibrele de reticulină care formează în pulpa dintelui o reţea în jurul

pereţilor vasculari. În spaţiul Weil (subodontoblastic) se află fibrele Korff care
sunt formate din unirea mai multor fibre de reticulină, care trec printre
odontoblaşti şi ajung în dentină, unde se transformă în fibre de colagen.

3. fibrele oxitalanice (preelastice) sunt mai puţin numeroase decât

fibrele de colagen şi cele de reticulină, sunt răspândite în toată pulpa dentară şi
sunt singurele care nu suferă transformări în timp.
 Vascularizaţia pulpei dentare

Pulpa prezintă o bogată reţea vasculară de tip terminal, condiţionând

vitalitatea dintelui prin asigurarea aportului de substanţe necesare desfăşurării
proceselor metabolice la acest nivel. Capilarele pulpare sunt cele la nivelul
cărora se realizează schimburile între sânge şi ţesutul pulpar. În jurul
capilarelor (mai bine reprezentate în zona subodonto-blastică) se pot găsi fibre
de reticulină, care protejează peretele vascular şi permit vasului să se adapteze
variaţiilor debitului sanguin. Modificarea debitului sanguin prin creşterea
presiunii arteriale sau prin spasm refiex, determină dilatarea sistemului capilar
şi stimularea filtrării plasmatice la nivelul peretelui capilar.

Permeabilitatea capilară crescută, duce la apariţia stazei, şi edemului

pulpar cu modificarea consecutivă a proprietăţilor fizico-chimice ale substanţei
fundamentale. Datorită spaţiului rigid în care se află pulpa dentară, edemul său
poate provoca ruperea endoteliului vascular cu apariţia microhemoragiilor
pulpare, compresia structurilor vecine şi alterării ireversibile ale ţesutului
pulpar.

Vasele limfatice prezintă anastomoze între limfaticele pulpei dentare şi

cele ale spaţiului parodontal. Drenajul limfatic se face către ganglionii
submentonieri şi submaxilari şi apoi ganglionii cervicali. Datorită limfocitelor
prezente în ganglioni, vascularizaţia limfatică are un rol important în procesele
antiinflamatorii şi antiinfecţioase.

Inervaţia pulpei dentare

Este reprezentată de fibre senzitive ce aparţin ramurilor maxilară şi

mandibulară ale nervului trigemen. Ele pătrund, împreună cu vasele sanguine
şi fibrele vegetative, prin orificiul apical al rădăcinii, fiind fibre mielinice. La
nivelul pulpei coronare, fibrele senzitive se ramifică în evantai, formând în zona
subodontobiastică plexul Rashkow. La acest nivel îşi pierd teaca de mielină şi
trimit terminaţii libere printre odontoblaşti. Fibrele vegetative, simpatice şi
parasimpatice, însoţesc fibrele senzitive, producând vasoconstricţie (acţiune
simpatică -adrenergică) sau vasodilataţie (acţiune parasimpatică -colinergică),
în funcţie de perturbările locale.

Variaţi factori fizici (temperatură, presiune) sau chimici, dacă depăşesc o

anumită intensitate (prag) pot provoca durerea. Sensibilitatea dureroasă
prezintă variaţii, şi depinde probabil de numărul de terminaţii nervoase pe
milimetru pătrat (între 30 şi 300/mm2).
 Ţesutul pulpar, bogat în celule, fibre, vase, terminaţii nervoase, suferă în
timp, odată cu vârsta modificări caracteristice: fibroblaştii sunt înlocuiţi treptat
cu fibrocite; odontoblaştii involuează şi scad numeric; în spaţiul intercelular
apar vacuole mari pline de lichid; ţesutui pulpar se densifică şi fibrozează,
peretele vaselor sanguine suferă o distrofie hiperplazică ce duce la
îngustarea lumenului vascular; apar osteoblaşti sau cementoblaşti care
stimulează depunerile de săruri minerale şi apariţia calcificărilor pulpare.
Acestea din urmă sunt formaţiuni de formă şi mărime diferite, numite pulpoliţi
sau denticuli. Volumul pulpar diminuează ca urmare a apoziţiei continue de
dentină. Toate aceste modificări duc la încetinirea proceselor metabolice şi
reducerea capacităţii de apărare a pulpei dentare.

Dentina

Este un ţesut dur ce înfăşoară camera pulpară şi este acoperită la

exterior de smalţ (la nivelul coroanei dintelui) şi de cement (la nivelul rădăcinii
dentare). Din punct de vedere structural, se disting o dentină manta
(periferică) şi o dentină circumpulpară (ortodentina).

Dentina manta este subţire, având o grosime de 80-100 micromicroni,

este atubulară şi prezintă o stromă organică formată din fibrele colagene von
Korff.

Dentina circumpulpară conţine un sistem de tubuli sau canalicule

dentinare în formă de "S" care se deschid în pulpa dintelui. Direcţia acestor
tubuli este diferită: sunt paraleli cu axul lung al dintelui, în dentina coronară ce
corespunde feţei ocluzale ale dintelui; sunt oblici către feţele laterale ale
dintelui, iar la nivelul rădăcinii sunt perpendiculari pe axul lung al dintelui.
Numărul canaliculelor dentinare variază între 20.000 şi 65.000/mm2. Ei sunt
înconjuraţi de dentina peritubulară, intertubulară, prelungirile citoplasmatice
ale odontoblaştilor (fibrele Tomes cu rol secretor), formând împreună unitatea
metabolică dentinară. Din punct de vedere al compoziţiei, dentina conţine 10-
15% apă, 60-65% substanţe anorganice şi 30-35% substanţe organice.
Componentul mineral cel mai important este reprezentat de cristalele de
hidroxiapatită.

Odată cu vârsta, în raport cu solicitările fiziologice sau factorii patologici,

dentina suferă permanent remanieri. Cele mai importante procese de
remaniere sunt apoziţia dentinară şi resorbţia dentinară. Apoziţia dentinară
fiziologică are loc în tot cursul vieţii, procesul de formare al dentinei prin
mineralizarea matricii elaborate de odontoblaşti, fiind neîntrerupt.

Dentinogeneza este stimulată ele asemeni şi în condiţii patologice

(existenta unei spine iritative, de exemplu a cariilor dentare). Această dentină
este neregulată şi imperfect structurată.

Resorbţia dentinară poate fi şi ea un proces fiziologic sau patologic.

Resorbţia fiziologică se produce prin stimularea osteoclastelor la nivelul
rădăcinii dinţilor temporari şi facilitează înlocuirea lor cu dentiţia definitivă.
Reabsorbţia dentinară patologică este generată de procese inflamatorii
pulpare, de compresie radiculară prelungită, de procese infecţioase pulpare
sau parodontale, cu localizări la diferite segmente ale dintelui.

Datorită existenţei terminaţiilor nervoase dentinare, provenite din pulpa

dentară, dentina este sensibilă la durere mai ales în absenţa protejării ei de
către smalţ. Soluţii hiperconcentrate acre sau dulci, diferenţe mari de
temperatură ale alimentelor introduse în cavitatea bucală, procesele
inflamatorii pulpare, agresiunile mecanice externe pot genera senzaţia de
durere dentară. Sensibilitatea dureroasă dentinară este variabilă de la un
individ la altul datorită repartiţiei inegale a fibrelor nervoase intradentinare,
provenite din fibrele pulpare.

Smalţul

Acoperă dentina în regiunea coroanei dentare, fiind un ţesut dur, cu un

conţinut bogat de săruri minerale (fosfat de calciu şi magneziu, clorură de
sodiu şi potasiu). Fiind un ţesut acelular, el nu are posibilitatea de a se reface în
cazul lezării sale. Smalţul este format din prismele adamantine ce conţin
cristale de hidroxiapatită şi substanţa interprismatică. Prismele sunt în număr
de 5-12 milioane/dinte, fiind dispuse paralel cu axul lung al dintelui în regiunea
superficială a coroanei, apoi oblic până la joncţiunea sa cu cementul, iar la
acest nivel sunt perpendiculare pe axul lung al dintelui. Substanţa
interprismatică conţine o reţea de fibrile de natură proteică în ochiurile căreia
se găsesc proteine solubile şi cristale de hidroxiapatită cu diferite orientări. La
suprafaţa smalţului prismatic există un strat aprismatic numit cuticula
smalţului cu o grosime de aproximativ 1 micron.

Procesele inflamatorii sau înfecţioase dentare, intoxicaţiile cu fluor sau

excesul de tetracicline pot produce defecte de mineralizare ale smalţului,
reflectate în modificări macroscopice ale sale. De asemeni, contactul prelungit
cu soluţii acide (scăderea pH-ulul în cavitatea bucală) la cei cu igienă bucală
deficitară, poate produce în timp distrucţia smalţului prin demineralizarea sa şi
apariţia cariei dentare.

Cementul

Intră în alcătuirea sistemului de susţinere al dintelui, prezentat anterior

în cadrul parodonţiului. El acoperă dentina în porţiunea rădăcinii dintelui, pe
faţa sa externă inserându-se ligamentul desmodontal (alveolo-dentar). Ca şi
structură, se aseamănă ţesutului osos, dar, spre deosebire de acesta, este lipsit
de vase şi nervi, motiv pentru care are posibilităţi reduse de remaniere.

Comparativ cu dentina şi smalţul, cementul conţine cea mai redusă

cantitate de substanţe anorganice, duritatea sa fiind de 1,4 ori mai mică decât
a dentinei şi de 2,4 ori mai mică decât a smalţului. Cel mai important
constituent anorganic al său, fosfatul de calciu, se află sub formă de cristale de
hidroxiapatită de dimensiuni foarte mici.

De o importanţă majoră este şi fluorul care, la nivelul cementului, are

cea mai mare concentraţie comparativ cu dentina şi smalţul. În mod fiziologic,
odată cu vârsta, procesul de mineralizare al cementului se intensifică, crescând
concentraţia cristalelor de hidroxiapatită şi a fluorului.

Din punct de vedere structural există un cement primar (fibrilar sau

acelular) care se depune primul deasupra dentinei radiculare, în cursul
odontogenezei, în special în regiunea cervicală a rădăcinii şi un cement celular.
Acesta din urmă acoperă cementul primar, iar în regiunea apicală a rădăcinii
acoperă direct dentina.

Cementul celular conţine celule (cementoblaste şi cementocite, situate

în spaţii lacunare numite cementoplaste), fibre de colagen şi substanţă
fundamentală ce conţine săruri de calciu. În mod normal, cementul este
continuat la nivelul coletului dintelui de către smalţ.

Joncţiunea smalţ-cement nu lasă în mod fiziologic dentina descoperită,

denudarea ei fiind întâlnită în rare cazuri şi constituie un loc predilect pentru
apariţia cariei şi o zonă cu sensibilitate dureroasă crescută.

Procesele de remaniere ale cementului, deşi reduse, pot fi fiziologice

(îmbătrânirea de exemplu, stimulează apoziţia cementară mai ales la nivelul
apexului dentar). Prin apoziţia fiziologică a cementului este păstrată
integritatea structurii şi funcţiei aparatului ligamentar periodontal.
 Patologic, în afecţiunile periapicaie şi parodontale poate apărea apoziţia
cementară reacţională.

Cea de-a doua modalitate de remaniere a cementului o constituie

reabsorbţia cementară. Ea se produce fiziologic în cursul rizalizei dinţilor
temporari, prin stimularea osteoclastelor. Patologic, în afecţiuni parodontale,
dar şi în exercitarea prelungită a compresiei ocluzale, poate apărea resorbţia
cementară reactivă, urmată de mobilizarea dintelui.

ASPECTUL GENERAL AL DINŢILOR

În general, la orice dinte se distruge o porţiune vizibilă, coroana, cu cinci

feţe: faţa mezială spre linia mediosagitală; faţa distală sau laterală; faţa
palatinală sau linguală - în raport cu limba; faţa vestibuiară sau labială - în
raport cu vestibulul cavităţii şi faţa ocluzală sau triturantă în contact cu dinţii
arcadei opuse, ce realizează tăierea şi zdobirea alimentelor.

O altă porţiune distinctă a dintelui este rădăcina, care este implantată în

alveola dentară şi care se termină cu un vârf sau apex ce prezintă un orificiu
prin care pătrunde mănunchiul vasculo-nervos dentar.

O altă zonă, coletul sau gâtul dintelui este porţiunea acoperită de

mucoasa gingivală, fiind locul unde smalţul se continuă cu cementul dintelui. în
procesul de masticaţie, implicarea dinţilor este diferită, ceea ce explică şi
marea varietate a formei lor.

Incisivii - sunt dinţii cu rol important în apucarea şi tăierea hranei. Cei 4

incisivi superiori, au formă de lopată, iar cei 4 inferiori, formă de daltă. Cei mai
mari sunt incisivii centrali superiori, urmând în ordine: incisivii laterali
superiori, incisivii laterali inferiori şi incisivii centrali inferiori. Incisivii centrali
superiori prezintă pe marginea lor ocluzală 3 zimţi vizibili din momentul
erupţiei. Pe faţa palatinaiă a acestor dinţi există un tubercul mamelonat,
denumit cingulum. Cei 3 zimţi şi cingulum-ul reprezintă de fapt cei 4 centri
odontogeni de creştere ai dintelui. Cingulum-ul delimitează cu faţa palatinală o
fosetă (foramen caecum dentis) deseori locul de placare al cariei. Rădăcina
incisivilor centrali superiori este unică, având formă conică, în momentul
erupţiei, aceşti dinţi au apexul larg deschis, închizându-se abia după 4 ani de la
momentul erupţiei. Spre deosebire de incisivii centrali superiori, cei centrali
inferiori sunt mai mici şi nu prezintă foramen caecum.
 Incisivii laterali superiori sunt situaţi de o parte şi de alta a incisivilor
centrali superiori, au rădăcina mai turtită meziodistal, ca de altfel toţi ceilalţi
dinţi, iar apexul lor este deviat distal, închîzându-se tot la 4 ani după erupţie.

Spre deosebire de aceştia, incisivii laterali inferiori sunt mai mari decât
incisivii centrali inferiori.

Incisivii dentiţiei temporare au structură similară incisivilor permanenţi,

dar se caracterizează printr-o cameră pulpară mai largă.

Caninii - sunt cei mai puternici dinţi monoradiculari, fiind folosiţi la

prinderea şi sfâşierea hranei. La om, caninii au formă de pumnal, cu o coroană
pentagonală. Pe faţa palatinată (superior) sau linguală (inferior) se disting cele
3 creste ce converg spre coletul dentar într-un tubercul mameionat (cingulum).
Rădăcina caninilor este unică, lungă şi turtită lateral. Apexul său se închide în
jurul vârstei de 15 ani şi este deviat distal. Caninii inferiori sunt mai lungi decât
cei superiori; smalţul lor coboară mai jos pe faţa vestibulară decât pe faţa lor
linguală. Caninii temporari au structură similară, dar o cameră pulpară şi un
canal radicular mai largi.

La om, incisivii şi caninii fac parte din grupul dinţilor frontali. Pe lângă
rolul lor estetic, acest grup de dinţi sunt importanţi în masticaţie, în ghidarea
mişcărilor de propulsie şi lateralitate ale mandibulei. În ghidajul mişcărilor
laterale ale mandibulei, caninul are rolul principal, mai ales caninul superior,
fiind dintele capabil să suporte singur întregul ghidaj. Totodată, grupul dinţilor
frontali, prin contactele pe care le stabilesc cu dinţii vecini, transmit presiunile
masticatorii pe întreaga arcadă, evitându-se fenomenul de suprasolicitare
mecanică a unui singur dinte.

Premolarii sunt dispuşi câte 4 pe fiecare maxilar, între canini şi molari.

Primii premolari superiori (unul drept şi unul stâng) au o coroană turtită
meziodistal; pe faţa ocluzală prezintă un cuspid vestibular mai voluminos şi
altui palatina! mai mic. Rădăcina primului premolar este divizată în două
rădăcini, cea vestibulară fiind mai voluminoasă. în majoritatea cazurilor au 2
canale radicuîare. Al doilea premolar superior se situează de fiecare parte între
primul premolar şi primul molar superior. Ei au coroana mai mică; pe faţa
ocluzală prezintă doi cuspizi egali ca volum (unul vestibular şi altul palatinal).

Rădăcina lor este turtită mezio-distal fără a fi divizată. Camera pulpară

este turtită mezio-distal şi prezintă prelungiri spre cei doi cuspizi. Canalul
radicular este de obicei unic. Premolarii inferiori sunt mai mici decât cei
superiori, şi au pe faţa ocluzaîă doi cuspizi mai puţin proeminenţi (unul
vestibular şi altul iinguaî). Pe fiecare cuspid se pot distinge câte 3 creste ce se
prelungesc pe feţele premolarului. Rădăcina premolarilor inferiori este unică,
conică, turtită mezio-distal, ca şi camera puîpară, apexul este deviat iar canalul
radicuJar este de obicei unic.

Molarii - sunt dinţii care au suferit cele mat multe modificări în seria
animală, în funcţie de tipul alimentaţiei. Molarii sunt voluminoşi, au formă
cuboidă şi un număr mare de cuspizi şi rădăcini.

Primul molar superior este cunoscut sub numele de molarul de 6 ani,

deoarece apare la această vârstă. Coroana sa are formă cuboidă, cu 5 feţe, faţa
ocluzală prezentând 3-4 cuspizi, separaţi printr-un şanţ în forma literei "H" - loc
de elecţie pentru caria dentară.

Şanţul intercuspidian se continuă pe faţa vestibulară a molarului

(formând 2 lobi convecşi), cât şi pe faţa sa palatinală, mai mică, împărţind-o şi
pe aceasta în 2 lobi.

Primul molar superior are 3 rădăcini divergente, 2 vestibulare şi una

palatinală, mai puternică. Camera pulpară prezintă câte o prelungire către
fiecare cuspid, iar rădăcina prezintă 3 canale radiculare.

Al 2-lea molar superior, sau molarul de 12 ani, este mai mic decât primul
molar superior, prezintă pe faţa ocluzală de obicei 3 cuspizi (2 vestibulari şi
unul palatinal). Molarul al 2-lea superior, are tot 3 rădăcini şi 3 canale
radiculare, uneori cele 2 rădăcini vestibuiare se unesc, fără a se uni însă şi
canalele radiculare. Spre deosebire de acesta, al 2-lea molar superior temporar
prezintă pe faţa ocluzală 4 cuspizi şi 3 rădăcini divergente, asemănându-se cu
primul molar superior permanent.

Al 3-lea molar superior, sau molarul de minte, prezintă cele mai variate
forme şi dimensiuni. Poate avea 3 cuspizi ca şi al 2-lea molar, dar uneori poate
avea şi un singur cuspid şi o singură rădăcină. De obicei, cele 3-4 rădăcini ale
acestui molar sunt sudate, dar pot fi şi divergente, îngreunând extracţia sa.
Camera pulpară este largă şi se continuă cu 3 canale radiculare ce pot fi unite
în unul singur.

Molarii inferiori sunt cei mai voluminoşi dinţi, cu numărul cel mai mare
de cuspizi. Primul molar inferior, molarul de 6 ani are 5 feţe, pe faţa ocluzală
prezintă 5 cuspizi (3 vestibulari şi 2 linguali). Faţa vestibulară este convexă, fără
bose, dar prezintă un şanţ vertical, numit "şanţ de despovărare", alimentele
triturate scurgându-se pe acest şanţ.

Primul molar inferior are două rădăcini, cea mezială mai voluminoasă,
deviată distal. Până la 14 ani, rădăcina mezială are un singur canal radicular, iar
după această vârstă, 2 canale radiculare meziale (unul vestibular şi altul
lingual). Camera pulpară are forma coroanei şi prezintă prelungiri spre cuspizi.
Primul molar inferior temporar prezintă pe faţa ocluzală numai 4 cuspizi.

Al 2-lea molar inferior este cunoscut ca şi molarul de 12 ani, are

dimensiuni mai mici decât primul molar inferior; pe faţa ocluzală prezintă 4
cuspizi, iar feţele vestibulară şi lînguală divizate prin şanţuri verticale.
Rădăcinile acestui molar sunt puţin voluminoase ce au tendinţa de a se
apropia. în unele cazuri, rădăcina mezială prezintă un singur canal radicular
chiar şi după vârsta de 14 ani. În dentiţia temporară, al doilea molar inferior
este asemănător primului molar inferior permanent, dar cu o suprafaţă
ocluzală mai redusă.

Al 3-lea molar inferior sau molarul de minte este pe cale de dispariţie.

Faţa ocluzală prezintă de obicei între 1 şi 4 cuspizi, iar rădăcinile lor sunt în
general unite; când sunt divergente în porţiunea apicală, face extracţia lor
foarte dificilă şi cateterizarea canalelor radicutare aproape imposibilă.

Premoiarii şi molarii alcătuiesc grupul dinţilor laterali. Spre deosebire de

dinţii frontali ce realizează contacte pe o suprafaţă restrânsă, suprafaţa lor
ocluzală fiind îngustă, adaptată pentru tăierea alimentelor, dinţii grupului
lateral realizează un contact interdentar mult mai larg. Aceasta asigură
contacte stabile datorită cuspizilor prezenţi pe suprafeţele ocluzale. Aceşti dinţi
sunt perfect adaptaţi pentru zdrobirea şi măcinarea alimentelor.

Aceste procese sunt realizate prin mişcări de lateralitate ale molarilor ce

au cuspizi mai mici, dar aceste mişcări au efect abraziv al dinţilor cât şi mişcări
verticale ce predomină la dinţii cu cuspizi mai mari, cum sunt premoiarii. Acest
tip de mişcări masticatorii, verticale, păstrează se pare, mai mult timp, integră
suprafaţa ocluzală a dinţilor, având un efect abraziv mult mai redus. În ceea ce
priveşte dimensiunea dinţilor, aceasta este în medie mai redusă la dinţii
temporari faţă de cei permanenţi. în medie, suma diametrelor mezio-distale
ale dinţilor temporari este cu 2,8 mm mai mică decât suma aceloraşi diametre
ale dinţilor permanenţi. Rezultă că, până la apariţia molarilor de 6 ani, arcada
alveolară a dinţilor temporari trebuie să crească în medie cu cel puţin 2,8 mm
în plan sagital pentru a putea cuprinde toţi dinţii permanenţi.

Culoarea dinţilor, albicioasă albăstrie la dinţii temporari diferă de

culoarea galben-gri a dinţilor permanenţi, aceasta explicându-se prin
diferentele structurale.

Astfel, grosimea smalţului şi a dentinei este mai redusă la dinţii

temporari cu până la 50%.

UNITATEA FUNCŢIONALĂ A ARCADEI DENTARE

Cele două arcade dentare se formează în urma erupţiei dinţilor într-o

anumită succesiune la nivelul celor doua maxilare. Cele două erupţii dentare
(temporară şi definitivă), respectiv cele două dentiţii, se deosebesc atât pnn
numărul, morfologia dinţilor cât şi prin raporturile ocluzale cu dinţii antagonişti
ai arcadei opuse.

Numărul dinţilor (10 pe fiecare arcadă în dentiţia temporară: 4 incisivi, 2

canini şi 4 molari); 16 pe fiecare arcada în dentiţia permanentă (4 incisivi, 2
canini 4 premolan şi 6 molari) cât şi forma şi dimensiunile cuspizilor, a
crestelor şi fosetelor, sunt determinate genetic. Prin migrarea dinţilor în timpul
erupţiei se stabileşte raportul dintre suprafaţa dentară superioară şi cea
inferioară, cunoscut sub numele de ocluzie.

ERUPŢIA DENTARĂ

Erupţia dinţilor temporari se realizează între vârsta de 6 luni şi 2 ani şi

jumătate, respectând următoarea secvenţă:

1 - incisivii centrali mandibulari; 2 - incisivii centrali maxilari; 3 - incisivii

laterali maxilari; 4 - incisivii laterali manclibulari; 5 - primii molari mandibulari şi
maxilari; 6 - caninii mandibulari şi maxilari; 7 - molani secunzi mandibulari; 8 -
molarii secunzi maxilari

În general, dinţii mandibulari erup înaintea celor maxilari, cu excepţia

incisivilor laterali care erup într-o secvenţă inversă. Există numeroşi factori
fiziologici care influenţează erupţia dinţilor temporari, dintre care: greutatea la
naştere (copiii cu greutate mare la naştere prezintă apariţia timpurie a
incisivilor, între 3 şi 5 luni); sexul copilului (incisivii apar mai devreme la băieţi;
dar molarii şi caninii mai repede Ia fete); vârsta mamei şi numărul de naşteri
(erupţia este precoce la copii mamelor tinere şi este întârziată la cei ai
mamelor multipare); momentul naşterii (naşterile premature se însoţesc de
întârzieri în erupţia primilor dinţi). în mod patologic, rahitismul, sifilisul
congenital şi rubeola prenatală se însoţesc de întârzieri în erupţia dinţilor
temporari; de asemeni, în sindromul Down, întârzierea erupţiei dentare se
poate însoţi de o secvenţă neobişnuită (erupţia primului molar înaintea
incisivului lateral); febra este un alt factor care accelerează erupţia dentară.

Erupţia dinţilor permanenţi se desfăşoară după o pauză de câţiva ani,

între 6 şi 13 ani, cu excepţia molarilor de minte care apar mult mai târziu, în
genera! după 16 ani. Secvenţa erupţiei dinţilor permanenţi este următoarea:

1 - primii molari inferiori;

2 - primii molari superiori;

3 - incisivii centrali inferiori

4 - incisivii centrali superiori;

5 - incisivii laterali inferiori;

6 - incisivii laterali superiori;

7 - primii premolari superiori la baieţi

8 - caninii inferiori

7 - caninii inferiori la fete

8 - primii premoiari superiori

9 - primii premolari inferiori;

10 - premolarii secunzi inferiori;

11 - premoiarii secunzi superiori;

12 - molarii secunzi inferiori;

13 - molani secunzi superiori.

Se observă că dinţii mandibulei erup înaintea ceior maxilari, cu excepţia

primilor premolari, la care erupţia de la arcada superioară se face înaintea celei
de la mandibulă. Se observă de asemeni că, între cele două sexe există
diferenţe în ordinea în care erup caninul inferior şi primul premolar superior.
Factorii fiziologici care influenţează momentul apariţiei dinţilor
permanenţi sunt următorii: sexul (la fete, dinţii permanenţi apar cu 3-5 luni
mai devreme); rasa (cea mai rapidă erupţie dentară o au copii de rasă neagră,
urmează apoi rasa albă; indienii prezintă erupţia întârziată a primilor
molari şi a incisivilor centrali, dar şi o erupţie mult mai accelerată a celorlalţi
dinţi, comparativ cu rasa albă); clima tropicală accelerează erupţia dentară
comparativ cu cea temperată; factorii soclo-economici (copii ce au condiţii
precare de trai prezintă o erupţie întârziată); urbanismul (copii din oraş au
erupţii dentare timpurii comparativ cu cei de la sate); momentul erupţiei de-a
lungul anilor (în populaţia actuală, molarii secunzi, caninii şi primii pramolari
mandibulari apar mai devreme decât în trecut, iar perioada totală a erupţiei
dinţilor permanenţi s-a scurtat în mod evident de-a lungul anilor).
În mod patologic, hipersecreţia hormonului de creştere şi a hormonilor
tiroidieni produc accelerarea erupţiei dentare, în timp ce bolile genetice
(sindromul Down, Turner) întârzie apariţia dinţilor permanenţi alături de
defectele nutriţionale şi metabolice. De asemeni, angioamele feţei,
hipervasculare, atrag după ele şi accelerarea erupţiei dentare; pierderea
precoce a dinţilor temporari ca urmare a proceselor infecţioase dentare
conduce la erupţia precoce a dinţilor permanenţi; deplasarea dinţilor vecini, cu
limitarea spaţiului de erupţie ca urmare a pierderii premature a dintelui
temporar, duce la întârzierea dintelui permanent. O erupţie întârziată a unui
dinte poate fi determinată şi de dezvoltarea insuficientă a procesului alveolar
însoţită de reducerea