PARODONȚIUL MARGINAL PROFUND/

DE SUSȚINERE

A elaborat: Cucerescu Nina

Gr. 1706
CUPRINS:
1. Parodonțiul marginal profund/de susținere.
2. Osul alveolar (cortical și spongios).
3. Cementul radicular.Tipurile. Structura și funcțiile.
4. Spațiul periodontal/desmodonțiu. Structura și funcțiile.
5. Vascularizația și inervația parodonțiului marginal.
6. Biomecanica dintelui. Noțiunea de “hypomoclion”.
7. Rolul biomecanicii dintelui în debutul și evoluția bolii
parodontale.
8. Noțiune de resorbție și apoziție osoasă
PARODONȚIUL MARGINAL PROFUND/ DE SUSȚINERE.

 Parodonțiul marginal profund/de susținere reprezintă

aparatul/suportul cu ajutorul căruia dintele se fixează în
osul alveolar.

 Principalele componenete ale parodonțiului marginal

profund sunt:
- cementul radicular;
- desmodonțiul;
- osul alveolar
OSUL ALVEOLAR (CORTICAL ȘI
SPONGIOS)
 Osul alveolar reprezintă acea parte derivată din oasele maxilar și
mandibulă care servește la susținerea și menținerea dinților.
Osul alveolar este o prelungire apofizară a oaselor maxilare și este format
din:
1. osul alveolar propriu-zis;
2. osul alveolar susținător.
Osul alveolar propriu-zis este compus dintr-o lamă subțire de os care
înconjoară rădăcina și servește drept suport de inserție a fibrelor
ligamentului periodontal. El este reprezentat de corticala internă a osului
alveolar.
Osul alveolar propriu-zis se mai numește și :
- lamina dura: radiologic apare sub forma unei benzi lineare de
radioopacitate crescută;
- lamina cribiforma: prevăzută cu orificii prin care trec vase sangvine ,
limfatice și nervi din desmodonțiu în osul spongios subiacent.
2. Osul alveolar susținător are două componente:
 osul medular, spongios sau trabecular, și

 corticala externă.

Osul medular, spongios sau trabecular este alcătuit din

numeroase spații căptușite cu un strat celular, denumit endosteum.
Zonele cele mai bogate în os medular sunt la tuberozitatea
maxilară, precum și la molarii și premolarii inferiori.
Corticala externă este formată, în principal, din os haversian și
poate fi vestibulară sau orală. Grosimea sa vestibulară este mai
redusă la incisivi, canini și premolari, și mai mare pe fața
linguală. Corticala externă este acoperită de periost, un strat fibros
care include și celule: osteoblaști, osteoclaste și precursorii lor,
precum și un sistem vascular și nervos bine dezvolatat.
CEMENTUL RADICULAR.TIPURILE. STRUCTURA ȘI FUNCȚIILE.

Este un țesut de tip conjunctiv, cu un grad ridicat de mineralizare, care acoperă suprafața radiculară a
dinților și, uneori, o mică porțiune din coroana dintelui.
Reprezintă locul de fixare a ligamentelor dento-alveolare. Este un țesut de aspect mat, cu o duritate mai
mică decât a dentinei. Permeabilitatea este mai mare decât a dentinei. Grosimea stratului este variabilă,
fiind mai gros către vârful rădăcinii (150-200 microni) și mai subțire spre joncțiunea cu smalțul (20-60
microni).
Deosebim două tipuri de cement: cementul primar, acelular, și cementul secundar, celular.
Cementul primar, acelular, este dispus, în special, în jumătatea coronară a rădăcinii (sau pe 2/3 din
lungimea ei). Histologic, prezintă linii de apoziție paralele în general între ele și suprafața radiculară.
Compoziția cementului primar, acelular:
Substanța minerală a cementului este reprezentată de cristale fine de hidroxiapatită, care formează 61% în
greutate și apă 12% în greutate. Gradul de mineralizare a cementului este mai redus la vârste tinere și mai
mare la vârstnici.
Cementul secundar, celular, este situat în jumătatea apicală a rădăcinii și la nivelul furcațiilor dinților
pluriradiculari. În porțiunea mijlocie a rădăcinii, cementul celular poate acoperi o porțiune de cement
acelular dispus anterior.
Compozitia: Substanța minerală este mai redusă ̶ 46% în greutate, dar matricea organică este mai bogată,
find bine reprezentată de colagen tip I (90%) și colagen tip III (5%), glicoproteine și proteoglicani.
Cementocitele sunt celulele caracteristice acestui tip de ciment și sunt situate numai în cement, nu și în
desmodonțiu, staționare în lacune ale cementului. Lacunele au forme și dimensiuni diferite și sunt unite
între ele prin canalicule fine care se orientează preferențial către desmodonțiu.
FUNCȚIILE CEMENTULUI:
 Reprezintă substratul tisular  indispensabil pentru ataşarea ligamentelor
alveolo-dentare.Aceste ligamente au rolul de a uni rădăcina dintelui şi osul
alveolar (osul în care este susţinut dintele) într-o legătură flexibilă.
Straturile de cement nou format se depun permanent pe suprafaţa radiculară
peste cementul îmbătrânit, asigurând astfel păstrarea intactă a ligamentelor
alveolo-dentare şi funcţia lor normal.
 În urma diferitelor procese de uzură dentară

stratul de smalţ dentar se diminuează. Dacă acest

deficit apărut odată cu înaintarea în vârstă nu ar fi
compensat de o formare continuă de cement
radicular, funcţia aparatului dento-maxilar ar avea
de suferit.
 În acelaşi timp, protejează rădăcina dintelui,

structurile imediat sub cement: dentina şi prelungirile

radiculare ale pulpei dentare (nervul dintelui).
SPAȚIUL PERIODONTAL/DESMODONȚIU.
STRUCTURA ȘI FUNCȚIILE
 Totalitatea structurilor din spațiul dento-alveolar formează un complex
morfofuncțional, denumit desmodonțiu.
 Dimensiunile spațiului dento-alveolar și deci ale desmodonțiului variază în funcție
de:
 vârstă: este mai larg la adolescenți și tineri decât la vârstnici;

 gradul de erupție: este mai îngust la dinții neerupți și incluși;

 gradul de funcționalitate al dintelui: este mai larg la dinții cu funcție normală, activi
și mai îngust la dinții fără antagoniști.
Hiperfuncția prin suprasolicitare mărește dimensiunile spațiului dento-alveolar;
 Inflamația desmodonțiului;

 Afecțiuni sistemice: sclerodermia se însoțește de o lărgire a spațiului dento-alveolar.

Componentele desmodonțiului sunt:

o Substanța fundamentală;

o Celule;

o Fibre;

o Vase și nervi.
 Substanța fundamentală este asemănătoare cu cea a corionului gingival. Este o matrice organică nefibroasă, în
care sunt înglobate componentele corionului gingival. Din punct de vedere chimic, substanța fundamentală este
formată din macromolecule de proteoglicani și glicoproteine.
 Celulele din desmodonțiu au funcția principală de menținere a sistemului fibrelor ligamentului periodontal prin
sinteza de noi fibre și remodelarea celor existente. Dintre celulele desmodontiului se disting: celulele
mezenchimale nediferențiate, fibroblaști, osteoblaști, cementoblaști, osteoclaste, celule epiteliale, celule de
apărare, ca macrofage, mastocite, polimorfonucleare, limfocite, sunt prezente în număr redus în desmodonțiul
normal.
 Fibrele desmodontale. Cele mai numeroase sunt fibrele de colagen, în proporție de 53-74%, puține fibre de
oxytalan și rare fibre elastice.
 Orientarea fibrelor se face între osul alveolar și cement, după un traseu de cele mai multe ori oblic, dinspre
coronar spre apical și dinspre osul alveolar spre dinte. Traseul fibrelor este ondulat, ceea ce le asigură un rol
funcțional, deosebit în preluarea solicitărilor exercitate asupra dintelui.
Principalele grupe de fibre ale ligamentului periodontal sunt:
 1. Fibrele crestei alveolare, ușor oblice, se întind de la marginea osului alveolar spre cementul radicular, sub
epiteliul joncțional.
 2. Fibrele dento-dentare sau transeptale sunt asociate fibrelor omonime ale ligamentului supraalveolar și se
dispun interdentar.
 3. Fibrele orizontale sunt dispuse în unghi drept față de axul longitudinal al dintelui, de la creasta alveolară la
cementul radicular.
 4. Fibrele oblice sunt cele mai numeroase și constituie suportul principal de susținere a dintelui și alveolă. Se
întind de la osul alveolar, spre cement, unde se inserează mai apical decat pe os.
 5. Fibrele apicale se intind radiar oblic sau chiar verticaI de la vârful rădăcinii la osul înconjurător.
 VASCULARIZAȚIA ȘI INERVAȚIA
PARODONȚIULUI MARGINAL
 În interiorul corpului mandibulei, circulația sanguină se face prin artera alveolară inferioară
și ramurile sale: artera mentonieră, sublinguală, bucală și arterele faciale.
 La maxilar, arterele alveolare superioare, anterioare și posterioare, artera infraorbitară și
artera palatină trimit colaterale care, ca și la mandibulă prin anastomoze, formează plexul
subalveolar și rețeaua (sau plexul) intraalveolară.
 Plexul subalveolar este sursa arteriolelor periodontale ascendente sau longitudinale
intraseptale (pe lângă altele: dentare, pulpare), care au un traiect arcuat pe lângă apex și
ascendent în desmodonțiu.
 Plexul interalveolar, situat în septurile interdentare, trimite ramuri oblice și transversale
care perforează lamina cribriforma (de unde și numele acesteia) și prin anastomoză cu
arteriolele periodontale ascendente formează plexul vascular periodontal.
 Gingia este vascularizată din trei surse:
 Plexul periostal;
 Plexul intraalveolar;
 Plexul periodontal.
Arteriolele din plexul interalveolar străbat corticala externă a osului alveolar și ajung la gingie
prin ramuri arcuate și tangențiale la suprafața crestei alveolare.
INERVAȚIA PARODONȚIULUI
MARGINAL
 Gingia osului maxilar este inervată de nervii alveolari superiori anteriori,
mijlocii și posteriori, ramuri din nervul infraorbital, nervul palatin mare
(posterior), nervii nazopalatini.
 Gingia osului mandibular este inervată de nervul bucal, nervul mentonier pe
versantul vestibular și nervul sublingual pe versantul lingual.
 Ramurile terminale ale nervului alveolar inferior asigură inervația senzitivă.
Fibrele nervoase pătrund în desmodonțiu prin zona periapicală și prin orificiile
laminei dura; dupa ce pierd teaca de mielina, se termină prin patru tipuri de
formațiuni:
- terminații nervoase libere ale fibrelor nervoase nemielinizate ce sunt
specializate în recepționarea stimulilor dureroși;
- terminații nervoase fuziforme înconjurate de o capsulă fibroasă, localizate în
principal la apex;
- corpusculi de tip RUFFINI și KRAUSE, localizați în principal în zona apicală;
- terminații nervoase ondulate, spiralate, în regiunea mijlocie a desmodonțiului.
CIRCULAȚIA LIMFATICĂ
 Limfa este constituită dintr-un lichid intercelular care este colectat
de vase limfatice capilare printr-un proces dinamic, activ. De-a
lungul traseului pe care îl parcurg vasele limfatice se găsesc
noduli limfatici cu rol în procesele de apărare imună față de
diverse infecții.
 Traseul vaselor limfatice este, în general, paralel cu al vaselor
sanguine și trece prin ganglionii limfatici înainte de a pătrunde din
nou în circuitul sanguin.
 Drenajul limfei se face astfel:

- din gingia maxilarului în ganglionii cervicali profunzi;

- din gingia mandibulei în ganglionii submentonieri,
subangulomandibulari și cervicali.
 Vasele limfatice desmodontale drenează Iimfa in aceleași stații
ganglionare.
BIOMECANICA DINTELUI. NOȚIUNEA
DE “HYPOMOCLION”.
 Biomecanica cuprinde toate tipurile de interacțiune
dintre țesuturile și organele organismului și forțele pe
care ele le suportă.
 Cât privește biomecanica dintelui, aceast areprezintă un
răspuns al țesuturilot biologice la forțele aplicate.
 Hypomochlion (H) reprezintă zona desmodontală în care
dintele are amplitudinea cea mai redusă de deplasare prin
rotație.
 Acest punct H la dinții cu parodonțiul normal se găsește
la unirea 1/3 apical cu 2/3 coronare ale rădăcinii.
ROLUL BIOMECANICII DINTELUI ÎN DEBUTUL ȘI EVOLUȚIA BOLII
PARODONTALE.

Stadiul etiopatogeniei bolii parodontale este legat indisolubil de

biomecanica parodonțiului pentru amortizarea impactului forțelor
de masticație.

Se cunoaște că ligamentelor alveolo-dentare le revin un rol

important în ce privește biomecanica dintelui. Ele îndeplinesc
următoarele funcții:
- transmiterea solicitărilor ocluzale la osul alveolar;
- asigură legătura fizică dintre dinte și os;
- asigură și menține rapoartele dintre gingie și dinte;
- asigură capacitatea funcțională a dintelui;
- asigură amortizarea șocurilor ocluzale, protejând elementele
celulare și vasculo-nervoase ale spațiului alveolo-dentar.
Însă când solicitările ocluzale depășesc capacitatea funcțională a
ligamentelor, ele generează leziuni ale pradonțiului ligamentar și osos,
de tipul traumei ocluzale.
Cînd solicitările se reduc sau încetează, are loc atrofia paradonțiului
desmo-osos,caracterizată prin reducerea numerică și în grosime a
fibrelor ligamentare.
NOȚIUNE DE RESORBȚIE ȘI APOZIȚIE OSOASĂ

 Resorbția osoasă reprezintă scăderea consistenței osului, prin

pierderea conținutului său mineral sau organic.
 Se realizează în principal prin celule mari multinucleate:
osteoclaste, situate în depresiuni ale suprafeței osoase, denumite
lacunele HOWSHIP, dar poate fi rezultatul acțiunii unor celule
mononucleare, incluzând macrofage și osteocite. Numărul și
activitatea osteoclastelor cresc sub influența hormonului
paratiroidian și a dehidroxicolecalciferolului, un hormon înrudit cu
vitamina D și scad sub influența calcitoninei.
 Termenul de apoziție osoasă presupunere depunere prin adăugare
de straturi. (Fibroblaștii, cementoblaștii, osteoblaștii joacă un rol
important în procesul de structurare normală a desmodonțiului,
cementului și osului alveolar, precum și în procesele de regenerare,
după intervenții chirurgicale asupra parodonțiului marginal).
BIBLIOGRAFIE:
1. Horia Traian Dumitriu. Paradontologie. București:
Editura Viața medicală românească. 2009.
2. Materialele prelegerilor.
VA MULȚUMESC!