MEDICINĂ DENTARĂ PEDODONȚIE

2014-2015 CURS 2

PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE, STRUCTURALE ŞI FUNCŢIONALE

ALE DINŢILOR PERMANENŢI TINERI

Dinții permanenți tineri sunt cunocuți în literatura de specialitate ca dinți

permanenți tineri sau dinți permanenți imaturi

Particularităţile morfo-structurale ale dinților permanenți, în perioada de creştere:

 Mineralizare mai slabă fiind necesar un interval de timp îndelungat și un mediu

salivar bogat în ioni de calciu, fosfor, fluor pentru a realiza așa numita
maturație posteruptivă
 Relieful ocluzal este foarte accidentat (cuspizi înalți și fosete și fisurile adânci)
ceea ce accentuează acumularea de placă în perioada lor nefuncțională.
Perioada nefuncțională = până la intrarea în planul de ocluzie, care la molarii
permanenți poate dura chiar și un an.
 Camera pulpară este voluminoasă în raport cu țesuturile dure, coarnele pulpare
mari, expuse superficial
 Canalicule dentinare largi.
 Particularitatea cea mai importantă a acestor dinți este reprezentată de regiunea
apicală nefinalizată cu apexul “în pâlnie”. Această zonă cu potential celular
activ și bine vascularizată contribuie la finalizarea treimii apicale a rădăcinii și
închiderea apexului. În momentul în care coroana este complet formată, începe
formarea rădăcinii prin proliferarea epitelială în țesuturile conjunctive
subiacente, care constituie teaca epitelială Herwig

DEZVOLTAREA RĂDĂCINII DENTARE

După terminarea completă a erupţiei şi intrarea în perioada funcţională, dintele
permanent mai are nevoie de aproximativ 3 ani pentru formarea şi dezvoltarea completă a
rădăcinii şi închiderea apexului. Semnalul de începere a activităţii formative este dat la nivelul
zonei epiteliale rezultate prin unirea epiteliului adamantin intern cu cel extern ce se constituie
într-un manşon epitelial subţire - teaca epitelială Herwig. Pe măsură ce rădăcina se alungeşte,
inelul tecii devine din ce în ce mai îngust iar rădăcina se subţiază progresiv ajungând ca la
dintele matur să existe doar un singur orificiu apical prin care trece pachetul vasculo-nervos.
Din momentul în care rădăcina a atins lungimea definitivă, începe dezintegrarea tecii
epiteliale iar elementele epiteliale ce persistă se organizează sub forma unor insule izolate
formând resturile epiteliale Mallassez.

1
 Dezvoltarea şi evoluţia tecii epiteliale Hertwig. Teaca epitelială a lui Hertwig nu a
fost găsită la orice specie de mamifere. Această structură epitelială a fost descoperită de către
Oskar Hertwig în anul 1874 la amfibieni.

Formarea rădăcinii dentare debutează după ce morfogeneza coronară este completă.

Formarea rădăcinii are loc pe o perioadă lungă de timp, în paralel cu perioada eruptiva a
dintelui și dintele erupe cu rădăcina incomplet formată sau cel puțin cu zona apicală
neînchisă.

În dezvoltarea rădăcinii importanţă primordială o au marginile organului smalţului –

locul trecerii stratului adamantin intern în cel extern. După stadiul de clopot al dezvoltării
dentare, în acest sector începe activ proliferarea celulelor epiteliale în ţesutul mezenchimal
subiacent, transformîndu-se în teaca epitelială a lui Hertwig, care determină forma,
dimensiunile şi numărul rădăcinilor dintelui. Pentru fiecare rădăcină există o teacă Hertwig.
Această teacă epitelială, invaginându-se în mezenchim până la o anumită adâncime, se
cudează spre papila dentară sub forma unui diafragm, demarcând porţiunea lui apicală.
(Baniţă M., Deva V., 2006)

Tiparul de proliferare al tecii Hertwig este determinat genetic şi astfel în funcţie de

acesta se formează rădăcini scurte sau lungi, drepte sau curbe şi un apex care se închide tardiv
sau rapid.

Celulele mezenchimale ale papilei dentare aderă din interior la teaca epitelială şi se
transformă în odontoblaşti, care formează dentina radiculară. După formarea dentinei
radiculare, teaca epitelială se desfiinţează prin invaginarea celulelor mezenchimale, rămânând
doar resturile epiteliale Malassez.

O parte din celulele mezenchimale ale sacului dentar, aderând la dentina radiculară, se
diferenţiază în cementoblaşti, care asigură formarea fibrelor de colagen, mineralizându-se
ulterior şi formând cementul.

Dezvoltarea rădăcinilor dinţilor permanenţi continuă și după erupţia lor, procesul de

închidere apicală are loc în 1-4 ani după erupție. Perioadele vor varia în funcție de dinte. Cea
mai lungă perioadă de formare a rădăcinii este necesară primului şi celui de al treilea molar (3
- 4 ani), iar cea mai scurtă - premolarului secund și caninului (1 – 2 ani).

Teaca epitelială Hertwig degenerează imediat după formarea dentinei radiculare. Cu

toate acestea, celulele reziduale pot degenera în tumori sau chisturi odontogene, deşi se
cunosc foarte puţine lucruri despre modul în care teaca epitelială Hertwig proliferează şi apoi
dispare. Rezultatele acestor studii arată că celulele tecii fie migrează la nivelul ligamentului
periodontal, fie mor imediat după formarea dentinei radiculare, astfel încât la nivelul
ţesuturilor ce înconjoară rădăcina apar variate tipuri de moarte celulară ca apoptoza sau tipul
citoplasmatic.

Celulele epiteliului adamantin intern posedă putere inductoare față de țesutul pulpar
din vecinătate, care continuă să se diferențieze în odontoblaste pentru a elabora dentina

2
radiculară. Odontoblastele vor forma dentina primară radiculară, până la maturizarea
apexului.

Dentina este în contact direct cu țesutul conjunctiv înconjurător în care induce

formarea de cementoblaste; acestea vor forma cementul pe toată lungimea rădăcinii. Se
distinge un cement primar, care acoperă rădăcina pe toată lungimea sa și un cement
secundar care acoperă cementul primar în regiunea apicală a rădăcinii. Cementul secundar
continuă să se formeze și după intrarea dintelui în funcție, având un rol important la
închiderea orificiului apical. În momentul în care rădăcina a atins lungimea definitivă, apexul
rămâne larg deschis timp de aproximativ doi ani. Pîlnia apicală este acoperită de un țesut
conjunctiv, care trebuie respectat deoarece zona periapicală participă la finalizarea închiderii
apexului chiar și în absența pulpei, prin formațiunile periodonto-cementare.

Porţiunea rămasă a sacului dentar, care înconjoară din exterior dentina şi cementul
radicular, participă la formarea parodonţiului şi a osului alveolar. Odată cu maturizarea
dentară se observă modificări în structurile care înconjoară dintele: lamina dura schițează
formarea unei corticale în formă de alveolă, iar fibrele ligamentare, ce reprezintă sistemul de
legătură dintre dinte și os, continuă să se organizeze până la formarea ligamentelor dento-
alveolare ale dintelui matur.

Zona terminală a rădăcinii posedă un grad mare de autonomie, care îi poate asigura
menținerea vitalității și a funcțiilor esențiale, chiar și în condițiile în care în care restul
structurilor pulpare sunt compromise. Acestea sunt posibile datorită unor zone celulare
precum și existenței substanței fundamentale:

a. Zona celulară – celulele nediferențiate au au capacitatea de a se transforma în celule

înalt diferențiate și pot avea rol în apărare și fenomene reparatorii.
b. Zona subodontoblastică (Weill) – conține o rețea bogată de capilare, cu capacitate
funcțională crescută.
c. Zona odontoblastică – conține organul formator al dentinei și capsula senzitivă
periferică.
d. Fibroblaștii - se află în număr mare, iar celulele specializate pentru apărare au
capacitatea de a se transforma rapid în macrofage, plasmocite și dentinoclaste.
e. Substanța fundamentală – prezintă un grad mare de hidratare (conșine
mucopolizaharide de tipul acidului hialuronic și condroitin sulfuric) cee a ce explică
pasajul rapid al substanțelor nutritive și epurarea lichidelor de inflamație din teritoriul
pulpar ducând la păstrarea unei presiuni constante.
f. Zona terminală – este largă și conține o porțiune foarte dezvoltată a organului pulpar.
Conține celule diferențiate și specializate și o rețea capilară bogată ce asigură
desfășurarea proceselor de multiplicare și transformare celulară.

3
 Datorită apexului larg deschis între pulpa radiculară și zona periapicală există o
suprafață largă de contact. Aceasta oferă următoarele avantaje:

 Țesutul pulpar nu este supus presiunilor determinate de condițiile canalului dentar

îngust al dintelui adult, la care tensiunea pulpară este semnificativă și durerile
accentuate.
 Vascularizația bogată facilitează schimburi metabolice și contribuie la eliminarea
toxinelor și a produșilor de degradare.
 Elementele celulare tinere cu capacitatea de a se diferenția în funcție de necesități,
asigură acestei regiuni autonomie, facilitând vindecarea în cazul unui proces
inflamator.
 Menținerea vitalității pulpare la acest nivel, permite continuarwa formării rădăcinii,
chiar dacă organul pulpar este afectat.

ETAPELE DE DEZVOLTARE ALE RĂDĂCINII

În procesul de formare a apexului rădăcinii au fost distinse radiologic câteva etape:

1) rădăcină cu apex incomplet format;

2) rădăcină cu apex format şi cu orificiu apical deschis;

3) rădăcină cu apex format şi cu orificiu apical închis.

În etapa I, lungimea rădăcinii atinge dimensiunile normale, pereţii ei sunt paraleli, subţiindu-
se în direcţia vârfului rădăcinii ei; canalul radicular este larg, are formă de pâlnie în regiunea
apicală.

În etapa a II-a apexul radicular este deja format; zona de creştere lipseşte; pereţii canalului
radicular sunt şi ei formaţi, în regiunea apicală fiind rotunjiţi şi se apropie unul de altul;
canalul radicular este larg, însă diametrul lui în regiunea apicală este mai mic; fanta
periodontală fiind lărgită, mai ales în regiunea apicală.

În etapa a III-a are loc maturizarea apexului, datorită închiderii orificiului apical cu cement -
radiologic canalul radicular nu mai „comunică” cu periodonţiul apical

În funcție de lățimea foramenului apical și de lungimea rădăcinii, Cvek a definit 5 etape de

dezvoltare a rădăcinii:

Etapa 1 Regiunea apicală a rădăcinii are pereții divergenți iar lungime rădăcinii este la mai
puțin de jumătate din lungimea finală rădăcinii.

4
Etapa 2 Regiunea apicală a rădăcinii are pereții divergenți iar lungime rădăcinii este la
jumătate din lungimea finală rădăcinii.

Etapa 3 Regiunea apicală a rădăcinii are pereții divergenți iar lungime rădăcinii este la 2/3 din
lungimea finală rădăcinii.

Etapa 4 Orificiul apical larg deschis și lungimea rădăcinii aproape finalizată.

Etapa 5 Orificiul apical închis și dezvoltarea radacinii finalizată.

Etapa 1 Etapa 2 Etapa 3 Etapa 4 Etapa 5

PARTICULARITĂŢILE MORFOLOGICE
Coroana
 morfologie ocluzală retentivă ce accentuează retenţia plăcii bacteriene în special în
perioada cât dintele este în erupţie şi deci este afuncţional → intensificarea igienei buco-
dentare și sigilări
 defecte de coalescenţă a cuspizilor sunt frecvent întâlnite la pluriradiculari determină
evoluţia mai rapidă a proceselor de carie → sigilare
Camera pulpară
 cameră pulpară este mare şi coarnele pulpare sunt mai aproape de suprafaţă → se
deschide mai uşor camera pulpară faţă de DP maturi → coafaj natural, tehnica
excavaţiilor succesive
Rădăcinile
 rădăcini scurte în formare şi canalele radiculare sunt largi → instrumentarea canalelor
pretinde o tehnică aparte
 pereţii radiculari subţiri, la început divergenţi spre apex, apoi paraleli şi în final devin
convergenţi → tratament mecanic de canal este dificil şi vizează doar debridarea pulpei
de pe pereţii radiculari şi nu lărgirea canalului care deja este foarte larg.
 pereţii radiculari subţiri - constituie surse de iritaţie pentru parodonţiul apical imbolnăvit -
secreţii
 Pereţii meziali şi distali cresc mai repede decât cei vestibulari şi orali (pe Rx se observă
doar pereţii meziali şi distali care sunt mai lungi)
 apexul este deschis, de formă ovoidală
După ce rădăcina a atins lungimea sa definitivă teaca lui Hertwig se dezintegrează lăsand
astfel dentina radiculară primară in contact direct cu ţesutul conjunctiv inconjurător al sacului

5
folicular. În acest moment apexul este incă larg deschis (2-3 mm). Dentina radiculară are
influenţă inductoare asupra ţesutului mezenhimal inconjurător pe care-l diferenţiază cu
apariţia celulelor inalt specializate: cementoblaştii pentru formarea cementului, osteoblaştii
care vor produce os alveolar, fibroblaştii care vor produce ligamentele periodontale. Regiunea
apicală largă este bine vascularizată şi are un potenţial celular activ care contribuie in caţiva
ani la creşterea treimii apicale a rădăcinii şi inchiderea apexului. Regiunea periapicală se
caracterizează printr-un ţesut conjunctiv tânăr care contribuie la edificarea apexului, chiar în
absenţa pulpei vii prin diferenţierea de celule de diferite origini producătoare, la nevoie, de os
(osteoblaşti), cement (cementoblaşti), dentină (dentinoblaşti), ţesut conjunctiv (fibroblaşti).
Zona pulpară terminală a rădăcinii are un mare grad de autonomie funcţională care-i poate
asigura funcţiile esenţiale, chiar în condiţiile compromiterii restului structurilor pulpare.

PARTICULARITĂŢILE STRUCTURALE
Smalţul
 la erupţie în cavitatea bucală este imatur, maturizarea posteruptivă continuând încă 2
ani după erupţie.
 În această perioadă smalţul imatur este poros şi are o structură minerală deficitară →
este mai vulnerabil la atacul acid carios.
 În această perioadă este necesară o intensificarea metodelor profilactice (corectarea
igienei şi dietei, fluorizări topice, sigilări) iar tratamentul de remineralizare al
smalţului cu preparate fluorate locale (geluri, soluţii, paste) este foarte eficace
Dentina
 prezintă canaliculi dentinari largi → permeabilitate crescută a dentinei pentru germenii
microbieni (favorizează apariţia cariei iar progresia ei este rapidă spre pulpă), pentru
Ca(OH)2 şi pentru monomerii RDC (Rasinile diacrilice compozite). Dentina de reacţie
(secundară) incepe să se depună după stabilirea relaţiei ocluzale caria insă poate să
apară inainte de atingerea planului de ocluzie.
Cementul
 Cementoblastele vor forma cementul primar care acoperă dentina pe toată lungimea
rădăcinii.
 Cementul secundar (osteocement) continuă să se formeze şi după intrarea în funcţie a
dintelui având rol important la închiderea orificiului apical.
 Cementul secundar (osteocement) acoperă cementul primar în porţiunea apicală a
rădăcinii.
Pulpa dentară
 Celule nediferenţiate numeroase de tip tanăr cu potenţial de transformare, la nevoie, în
celule înalt diferenţiate cu diferite funcţii (fibroblaşti cu talie mare, odontoblaşti), după
necesităţi (rol in apărare, reparaţie-depunere de dentină de reacţie sau reparaţie etc) →
autonomie funcţională.
 Fibrele colagen sunt în număr scăzut în raport cu numărul crescut de fibroblaşti
 Zona subodontoblastică Weill este bogat vascularizată având capacitate funcţională
crescută → eliminarea toxinelor şi a produşilor de degradare se face rapid
 Substanţă fundamentală cu mare grad de hidratare ceea ce explică pasajul rapid al
substanţelor nutritive şi a lichidelor rezultate din procesele inflamatorii pulpare → cu
6
 păstrarea constantă a presiunii intrapulpare multă vreme; substanţa fundamentală
conţine molecule inalt polimerizate de tipul mucopolizaharidelor care sunt in cantitate
mare (de ex. acidul hialuronic şi condroitin sulfuric)
 Zona pulpară terminală a rădăcinii largă are un grad mare de autonomie funcţională
care poate asigura dintelui funcţiile esenţiale, chiar in condiţiile compromiterii restului
pulpei.
 În zona periapicală există ţesut embrionar în cantitate mare care poate acţiona la un
moment dat autonom păstrand multă vreme vitalitatea pulpei şi implicit funcţiile
esenţiale pulpare

Periapical există un ţesut conjunctiv tânăr (celule nediferenţiate), autonom care contribuie la
edificarea apexului, chiar în absenţa pulpei vii. Diferenţierea de celule de diferite origini
producătoare, la nevoie, de os (osteoblaşti), cement (cementoblaşti), dentină (odontoblaşti)
sau ţesut conjunctiv (fibroblaşti) realizând modelarea zonei apicale fără creşterea rădăcinii →
apexificare (proces indus terapeutic care presupune apariţia unei bariere apicale. Apexificarea
se realizează în lipsa pulpei vii cu contribuţia ţesutului autonom periapical → menajarea
ţesutului periapical pe parcursul tratamentului endodontic.

1. Bratu Elisabeta, Glavan Florica – Practica pedodontică, Ediţia a III-a, Timişoara 2005.
2. Baniţă M., Deva V. Organul dentar: morfologie, histogeneză. Craiova: Alma, 2006.
3. Xianghong Luan, Yoshihiro Ito, and Thomas G.H. Diekwisch- Evolution and
development of Hertwig’s Epithelial Root Sheath, Dev. Dyn , 235 (5), may 2006,
1167-1180.