Din punct de vedere anatomic, spaţiul endodontic se

împarte în:
Curs 01 Anatomie pulpară •camera pulpară;
•canale radiculare
•Camera pulpară este o cavitate unică ale cărei
dimensiuni variază în funcţie de conturul şi de
structura rădăcinilor şi i se descriu ca repere
endodontice:
tavan,
•pereţi (cf feţei )
• planşeu.
Dacă coroana are cuspizi bine dezvoltaţi, camera
pulpară se proiectează în formele pulpare bine
dezvoltate.
La un dinte pluriradicular, profunzimea camerei
pulpare depinde de poziţia furcaţiei radiculare şi se
poate extinde dincolo de coroana anatomică.
La dinţii tineri, conturul camerei pulpare se
aseamănă foarte mult cu forma exteriorului dentinei.
Odată cu vârsta, camera pulpară se reduce în
dimensiune, mai ales în zonele în care au existat
carii, atriţie, abrazie şi expunere la manopere
operative. Astfel, camera pulpară poate avea un
contur neregulat.
Canalele radiculare pornesc din camera
pulpară şi, în mod normal, diametrul lor este
maxim la nivelul acesteia.
Deoarece rădăcinile tind să se efileze către
apex, canalele au de asemenea o formă
efilată care se termină printr-o deschidere
îngustă la capătul rădăcinii – foramenul
apical, care rareori se deschide la rândul său
exact la apexul anatomic.

În timpul dezvoltării rădăcinii, ţesuturile

pulpare şi parodontale se separă parţial,
menţinând mai ales conexiuni vasculare şi
nervoase prin foramenul apical.
Sistemul canalar pulpar este complex,
canalele putându-se diviza şi reuni, şi au o
varietate enormă de forme. Multe rădăcini au
canale adiţionale, dând o infinitate de
configuraţii canalare.
După Hess:

Canalele radiculare urmează în general forma

exterioară a rădăcinii, cu următoarele particularitati:
• deschiderea canalului în camera pulpară;
• ramificaţiile fine din regiunea apicală;
• la diferite niveluri ale rădăcinii există canale
accesorii care asigură comunicarea canalului
radicular cu parodonţiul;

Diferenţele care apar în interiorul dintelui sunt pur

anatomice, aparenţa exterioară fiind normală;
Forma şi numărul canalelor radiculare şi accesorii sunt
determinate de formarea fiziologică continuă a dentinei
ele apar în urma formării suprafeţei externe a
rădăcinilor.
La vârsta tânără dintele are un singur canal larg;

creşterea va realiza divizările caracteristice- multiplicarea canalelor cu

vârsta, apariţia formaţiunilor de conexiune, a punţilor de ţesut dentinar
la diferite niveluri.

În general, aceste modificări secundare apar

•la nivelul rădăcinilor aplatizate ale incisivilor şi caninilor
inferiori,
•la nivelul rădăcinilor meziovestibulare (MV) ale molarilor
maxilari,
•la nivelul rădăcinilor meziale ale molarilor mandibulari şi la
nivelul premolarilor superiori;
Ramificaţii foarte fine apicale sunt remarcate la toţi dinţii,
numărul şi frecvenţa fiind variabilă.

Apar cel mai frecvent

•la molarii de minte maxilari,
•la rădăcinile MV ale molarilor maxilari,
•la rădăcinile meziale ale molarilor mandibulari
• la premolari;

Vârsta influenţează forma şi numărul canalelor la diferite tipuri de

dinţi; în tinereţe, înaintea închiderii foramenului apical nu apar
diviziuni ale canalului radicular, procesul de divizare producându-se
după închiderea foramenului.
Vertucci (1984) a identificat 8 configuraţii canalare separate cu spaţii pulpare
la nivelul rădăcinilor.
Benjamin şi Dowson includ morfologia canalară în unul din următoarele tipare
configuraţionale:
• tip I: un singur canal principal care merge de la camera pulpară la
foramenul apical - 1 canal/1 foramen
• tip II două canale principale care se unesc către mijloc sau către 1/3
apicală a rădăcinii, formând un singur canal cu un singur orificiu apical- 2
canale/1 foramen
• tip III: un canal care se divide 2 foramene 1 canal/2 foramene
• tip IV: două canale principale distincte pe toată lungimea rădăcinii, cu
două foramene apicale – 2canale/2foramene
În general, rădăcinile au un singur canal şi un singur foramen
apical (tip I);
Destul de frecvent există complexităţi canalare care se
prezintă şi se exteriorizează ca unul, două sau trei canale
apicale (tip II-VIII)

Variaţiile morfologice pulpare dentare sunt determinate

genetic şi de influenţele înconjurătoare.

Configuraţiile canalare ale dinţilor umani nu au numai

semnificaţie clinică, ci sunt de mare importanţă în înţelegerea
evoluţiei umane şi a variaţiilor biologice contemporane.
 Deoarece rădăcinile sunt în general mai largi în sens
vestibulo-oral, decât în sens mezio-distal, cavităţile palpare
urmează aceleaşi proporţii şi sunt ovale pe secţiune.

Diametrul canalului radicular descreşte pe secţiune către

foramenul apical şi ajunge la porţiunea cea mai îngustă la 1-1,5
mm de acesta.

Acest punct – constricţia apicală (constricţia lui Cuttler)

– se găseşte la nivelul dentinei puţin înainte de primele straturi de
cement, şi este cel mai îngust punct al canalului radicular.

Modificările dimensiunilor sistemului canalicular sunt o

consecinţă atât a înaintării în vârstă, cât şi a iritanţilor la care este
supus.
Anatomia apexului
radicular:.
1. apexul dintelui.
2. Foramen apical
(foramen mayor)
3. constricţia apicală
(foramen menor)
Canalele accesorii şi canalele laterale

Ţesutul pulpar şi parodontal întreţine conexiuni

nu numai prin foramenul apical, ci şi printr-o
serie de canale accesorii şi canale laterale.

Un canal lateral poate fi găsit oriunde de-a

lungul rădăcinii şi, în general, face unghi drept
cu canalul radicular principal.

Cel mai frecvent, canalele laterale patente apar în

ariile de bi-tri furcaţie ale molarilor
•în 1/3 coronară sau medie 59 %
•în zona furcaţiei la molari. 76 %,
Canalele accesorii se divid de obicei din canalul radicular principal
undeva în regiunea apicală.
Când există au diametrul mai mare decât cele de la foramenul
apical.
Vasele de sânge care trec prin aceste canale laterale contribuie mai
mult la sistemul vascular radicular decât cele care trec prin
foramenul apical.
Prezenţa lor permite schimburi de produse ale inflamaţiei, de
degradare între pulpă şi ţesuturile pulpare şi influenţează rezultatul
terapiei endodontice şi menţinerea sănătăţii parodontale
Pulpa dentară
Pulpa dentară constituie teritoriul central al dintelui, atât la
nivel coronar – unde ocupă camera pulpară, cât şi la nivel
radicular, unde ocupă canalul radicular.

Comunicarea dintre canalul radicular şi ligamentul

parodontal, realizată prin intermediul foramenului apical, face
posibilă penetrarea elementelor vasculare şi nervoase spre
interiorul pulpei, asigurând astfel vascularizaţia şi inervaţia
acesteia.

Funcţiile pulpei dentare sunt în relaţie strânsă cu

existenţa dentinei deoarece, din punct de vedere embriologic,
morfologic şi funcţional, cele două ţesuturi pot fi considerate un
ansamblu structural, frecvent prezentat, în literatura de specialitate,
drept complexul dentinopulpar
Zone topografice ale pulpei dentare
La nivelul dintelui adult, pulpa dentară prezintă o
histoarhitectonie specifică, definită în raport de celularitatea existentă
în diferite teritorii.
Se descrie astfel o zonă periferică în jurul unui miez pulpar
(pulpa centrală).

Zonele pulpei periferice, din exterior spre interior, au

următoarea succesiune:
• Zona odontoblastică,
• Zona saraca în celule (pauci-celulara)= zona acelulară
Weil/cell free zone – zona (subodontoblastică),
• Zona bogata în celule -cell rich zone=Zona celulelor Hohl.

Aceste trei zone, care includ şi plexul capilar

subodontoblastic, alături de plexul parietal nervos, formează
teritoriul odontogenic.
• Pulpa propriu-zisa
1 - odontoblast zone A - Dentin
2 - cell-free zone B - nerve
3 - cell-rich zone C - blood vessel
4 - pulp core
Zona odontoblastică este formată din odontoblaste.
Stratul odontoblastic (dentinoblastic) este cel mai periferic
strat de celule, localizat imediat subiacent de predentină.
Deoarece procesele odontoblaste sunt inglobate în canaliculele
dentinare, stratul de odontoblaste este compus în principal din corpul
celulelor odontoblaste; pe lângă acestea se găsesc, în plus, capilare şi
fibre nervoase, dispuse printre odontoblaste.
 Morfologia odontoblastelor indică o activitate funcţională
importantă, cu etape de sinteză activă alternând cu etape de repaus.
În porţiunea coronară a pulpei la nivelul “coarnelor” pulpare,
odontoblastele sunt celule prismatice înalte (formă de coloană înaltă) cu
dimensiuni de până la 50 μm, cu nuclei ovali, bazali.
Compactarea strânsă a acestor celule înalte, zvelte produce o
dispunere a straturilor celulare de palisadă.
.
Din cauza aglomerarii, pe masura ce se
depune dentina secundara, odontoblaştii
variază în înălţime; în consecinţă,
nucleele lor nu sunt la acelaşi nivel şi
sunt dispersate.

Acest fenomen produce adesea apariţia

unui aspect de pluri-stratificare de 3 până
la 5 celule dispuse în grosime.

Între odontoblaşti există mici spaţii

intercelulare aroximativ 300-400 Å în
adâncime.

Stratul de odontoblaşti din pulpa

coronară conţine mai multe celule pe
unitate în suprafaţă decât în pulpa
radiculară
Odontoblaşti în formă de coloană din pulpa
Lateral şi cervical faţă de “coarnele” pulpare, odontoblastele sunt
celule cuboidale, cu nuclei rotunzi, centrali.
Pe măsură ce tapetează pulpa radiculară, spre foramenul apical,
odontoblastele devin celule aplatizate, pavimentoase

Deoarece sunt mai puţine canalicule dentinare pe unitate de

suprafaţă în rădăcină decât în coroana dintelui, corpurile celulare
odontoblastice sunt mai puţin aglomerate şi sunt adesea capabile
să se răspândească lateral.

•poate fi stabilită o corespondenţă între talia celulară şi gradul de

diferenţiere: odontoblastele prismatice sunt cele mai diferenţiate,

•cele turtite sunt cel mai puţin diferenţiate- fapt care se reflectă şi
în cantitatea de dentină corespunzătoare depusă
Între odontoblaştii adiacenţi există 3
tipuri de joncţiuni specializate -
(complexe joncţionale) încluzând:

• desmozomi,
• joncţiuni de spaţii-gap junctions
• şi joncţiuni strânse-nexuses.

Desmozomii situaţi în partea apicală a

corpului celulei (macula adherens)
realizează o legătură mecanică intre
odontoblaste
gap junctions şi nexuses - furnizează o
cale de joasă rezistenţă prin care
excitaţia electrică poate trece de la un
odontoblast la altul.
Aceste joncţiuni sunt mai numeroase în
timpul formării dentinei primare,
A Micrografie a unui odontoblast din
molarul de şoarece demonstrând
joncţiunea de spaţiu (săgeată), nucleu
(N), mitocondrii (M), complex Golgi
(G) şi reticulum endoplasmatic rugos
(RER).
B Mărire a unei secţiune fixate şi
colorată cu nitrat de lanthanum pentru
a demonstra o joncţiune tipică de
spaţiu.
Gap junctions şi desmozomii au fost observate a lega odontoblaste
de procesele fibroblastice din zona sub dentinoblastică; în plus, la
acest nivel există joncţiuni strânse (zonula occludens) găsite mai ales
în porţiunea apicală a dentinoblastelor în pulpa tânără.

Se consideră că gap junctions determină permeabilitatea stratul de

odontoblaste prin restrângerea pasajului moleculelor, ionilor, şi
fluidului între compartimentele extracelulare ale pulpei şi predentinei.
Zona odontogenă(1) –zona periferică a pulpei
dentare, se diferențiază într-un strat de odontoblaste
care formează dentina (A).
Imediat subiacent stratului de odontoblaste se află
zona fără celule (a lui Weil).
Această regiune (2) conține numeroase mănunchiuri
de fibre reticulare (Korff) (B).
Aceste fibre trec din regiunea centrală a pulpei, prin
zona liberă de celule și între odontoblaste, capetele
lor distale încorporate în matricea stratului dentinar.
În această zonă se găsesc și numeroase capilare-
plexul capilar pulpar (C) și nervi (D)- plexul nervos
subodontoblastic (plexul Raschkow); Acest plex se
află între zona fara celule şi zona bogata în celule
ale pulpei.
Imediat sub zona fără celule se află zona bogată în
celule (3) care conține numeroase fibroblaste (E) -
tipul celular predominant al pulpei.
 Fibroblastele pulpei au capacitatea
de a forma de a degrada colagenul – turn-
over-ul colagenului.
Celulele perivasculare (celule
mezenchimale nediferențiate) sunt prezente
în pulpă și pot da naștere la odontoblaste,
fibroblaste sau macrofage.
Deoarece odontoblastele în sine
sunt incapabile de diviziunea celulară
(celule post-mititice), orice procedură
dentară care se bazează pe formarea de
dentine noi (F) după distrugerea
odontoblastelor, depinde de diferențierea
noilor odontoblaste din aceste celule
multipotențiale ale pulpei.
Limfocitele, celulele plasmatice și
eozinofilele sunt alte tipuri de celule, de
asemenea, frecvente în pulpa dentară.
Central față de zona bogată în
celule este pulpa propriu-zisă (4).
Zona centrală a pulpei sau pulpa propriu zisă este un miez de ţesut
conjunctiv lax (stromă) care conţine cele mai largi vase de sânge şi
nervi, care încep să arborizeze către zonele pulpare periferice. Cele mai
frecvente celule ce se găsesc la acest nivel sunt fibroblastele.
Miezul pulpar sau pulpa centrală constituie masa cea mai
internă a pulpei. Ţesutul conjunctiv de tip lax existent la acest nivel
prezintă o densitate celulară mult mai scăzută, comparativ cu pulpa
periferică.

Pulpa centrală conţine vasele sanguine şi limfatice mari şi

trunchiurile nervoase ale pulpei dentare; venulele au un diametru de
100-150 μm, arteriolele – un diametru de 50-150 μm, iar nervii mielinici
şi amielinici au traiect asociat vaselor sanguine. Endoteliul vascular de la
nivel pulpar exprimă diferite molecule de adeziune pentru migrarea
leucocitară

La nivel pulpei dentare, pot să apară o serie de modificări

morfologice, ca rezultat al unor procese de mineralizare atipică,
denumite calcificări pulpare. Ele pot fi clasificate în două categorii:
denticuli sau pulpoliţi (“pietrele” pulpei) şi calcificări difuze.
HISTOLOGIE PULPARĂ
Pulpa dentară este un tip particular de ţesut
conjunctiv inalt specializat, prezentând o matrice
extracelulară de consistenţă gelatinoasă, celule proprii şi
celule înalt specializate – odontoblastele, responsabile de
formarea dentinei.

Celulele pulpare sunt reprezentate de:

• fibroblaşti – celule cu rol în sinteza colagenului
pulpar, şi a căror stare de sănatate reflectă
potenţialul pulpei de a răspunde favorabil la
modificările nefavorabile din mediul înconjurător;
• celule de rezervă, nediferenţiate, cu capacitate de
diferenţiere în funcţie de necesităţi;
• celule cu rol în apărare – histiocite, macrofage,
• celule specifice ţesutului pulpar, odontoblaste, înalt
specializate, cu rol unic în funcţiile pulpei.
Tipurile de celule prezente aici sunt specifice ţesutului conjunctiv:
• fibroblaste, fibrocite, macrofage, limfocite, mastocite, plasmocite,
polimorfonucleare, pericite;
• celule mezenchimale nediferenţiate cu considerabil potenţial
regenerator.

Acestea reprezintă celula de rezervă pentru ţesutul conjunctiv al pulpei

în condiţii fiziologice şi uneori patologice, deoarece, în funcţie de stimuli,
se pot transforma în fibroblaste sau odontoblaste.

În cazul lezării odontoblastelor, aceste celule pot migra spre dentină,

depăşind zona acelulară Weil şi formând fie o dentină secundară,
regulată, tubulară, fie o dentină terţiară, reparativă, neregulată.
 De asemenea, există numeroase fibroblaste. Rolul acestora este
extrem de important deoarece, prin producerea de colagen şi
substanţă fundamentală, contribuie permanent la sinteza matricei
pulpare dar, concomitent, pot interveni enzimatic şi în degradarea ei.

În condiţii de normalitate, echilibrul dintre sinteză şi degradare

conduce la menţinerea unei matrici pulpare adecvate. În cazul
leziunilor pulpare, fibroblastele au rol în procesul de vindecare.

Există date care susţin existenţa unui turnover al acestora, în

menţinerea căruia intervin şi macrofagele, şi a unui fenomen de
apoptoză a fibroblastelor pulpare.

Un rol aparte în reacţiile imune care pot să se dezvolte la acest nivel îl

au celulele dendritice, membre ale familiei de celule prezentatoare de
antigene, precum şi limfocitele.
 Odontoblastele
Sunt celule cu origine în crestele neurale, responsabile de
elaborarea dentinei, prin sinteza şi depunerea matricei organice dentinare
şi biomineralizarea acesteia.

Sunt celulule ce emit prelungiri de lungimi considerabile, de până

la 3,5mm, existând între 30.000-76.000 de celule /mm2.
Celulele sunt aşezate într-un strat continuu care tapetează
periferia pulpei dentare şi trimit prelungirea odontoblastică în dentină.
Numărul de odontoblaste corespunde numărului de tubuli dentinari.
Numărul de tubuli dentinari şi, respectiv, numărul de odontoblaste din
dentina radiculară este mai mic.

Forma şi dimensiunile odontoblastelor variază în funcţie de localizarea

coronară sau radiculară şi de gradul de diferenţiere.

În coroana dintelui la adultul tânăr, datorită migrării centripete a

odontoblastelor în timpul dentinogenezei, odontoblastele apar aşezate
în “palisadă”, pe mai multe rânduri (3-5 celule), dar acest aspect este
artefactual’
 Pentru că este răspunzător de dentinogeneză atât în dezvoltarea
dintelui cât şi în dintele matur, odontoblastul este celula cea mai
caracteristică a complexului pulpă-dentină. În timpul dentinogenezei,
odontoblaştii formează canaliculele dentinare şi prezenţa lor din canalicule
fac din dentină un ţesut viu.

Dentinogeneza, osteogeneza şi cementogeneza sunt în multe

privinţe foarte asemănătoare. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că
odontoblaştii, osteoblaştii şi cementoblaştii au multe trăsături asemănătoare.
Fiecare din aceste celule produce o matrice, compusă din fibre de colagen şi
proteoglicani, care este capabilă să suporte mineralizarea.

Caracteristicile ultrastructurale ale odontoblaştilor, osteoblaştilor şi

cementoblaştilor sunt în acelaşi mod similare prin faptul că prezintă un RER
foarte ordonat, un complex Golgi foarte evident, granule secretoare şi
numeroase mitocondrii.

În plus, aceste celule sunt bogate în ARN şi nucleele lor conţin unul
sau mai mulţi nucleoli proeminenţi.
Acestea sunt caracteristicile generale ale celulelor secretoare de
proteină.
 Cele mai semnificative diferenţe între odontoblaşti, osteoblaşti şi
cementoblaşti sunt caracteristicile lor morfologice şi relaţia anatomică
dintre celule şi structurile pe care ele le produc.
În vreme ce osteoblaştii şi cementoblaştii variază de la forma
poligonală până la cea cuboidală, odontoblastul deplin dezvoltat din pulpa
coronară este o celulă înaltă în formă de coloană.
În os şi cement unii odontoblaşti şi cementoblaşti sunt prinşi în
matrice ca osteocite sau respectiv cementocite.
Odontoblaştii, pe de altă parte, lasă în urmă formaţiuni celulare
pentru a forma canalicule dentinare.
Ramificaţiile laterale între formaţiunile odontoblastice majore se
interconectează cu formaţiunile din canalicule tot aşa cum osteocitele şi
cementocitele sunt legate prin canalicule în os şi cement.
Acest fenomen furnizează comunicarea intercelulară cât şi
circularea fluidului şi metaboliţilor prin matricea mineralizată.
Odontoblastul nu este o celulă nervoasă prin funcţie sau
origine.

El intervine în procesele de sensibilitate dentinară deoarece corpul

celulei şi prelungirea sa protoplasmatică sunt în contact strâns cu
terminaţiile nervoase.

Odată agresate sau deformate, ele produc stimuli percepuţi de

terminaţiile nervoase.

Odontoblastele sunt celule vulnerabile la agenţi agresori şi iniţiază

răspuns de apărare ale complexului pulpo-dentinar, manifestate sub
forma fie a proceselor reparative (scleroză dentinară, dentină de
reparaţie), fie sub formă de inflamaţie pulpară.
 Odontoblastul este considerat a fi o celulă postmitotică
prin faptul că este pe deplin diferenţiată, ea se pare că nu mai
poate suporta o altă diviziune celulară.

Deoarece sunt celule post mitotice când un

odontoblast moare, funcţia sa e preluată fie de un
odontoblast vecin, fie prin transformarea celulelor
nediferenţiate, fie de către fibroblastele tinere.

De aici rezultă şi marea capacitate reacţională a pulpei,

deoarece celulele pot trece, în anumite condiţii, dintr-un tip de
celulă în alt tip care lipseşte sau care există, dar este depăşită
ca acţiune de o noxă.
Apecte ultrastructurale ale odontoblastului:

Corpul celulei odontoblastului activ are un nucleu mare care poate

conţine până 4 nucleoli.

Nucleul este situat la partea bazală a celulei şi este conţinut într-un

înveliş nuclear.
Un complex Golgi bine dezvoltat, situat central în citoplasma
supranucleară, constă dintr-un ansamblu de vezicule cu pereţi netezi şi
rezervoare.
Numeroase mitocondrii sunt regulat distribuite în tot corpul celulei.
Reticulul endoplasmatic este deosebit de evident

Numeroşii ribozomi strâns asociaţi cu membranele rezervoarelor

marchează locurile de sinteză a proteinei. În lumenul rezervoarelor se poate
observa o materie filamentoasă, reprezentând probabil proteina nou
sintetizată.
 Se pare că odontoblastul sintetizează în principal colagen
de tip I, deşi mici cantităţi de colagen de tip V au fost evidenţiate în
ECM.

Pe lângă proteoglicani şi colagen, odontoblastul secretă

sialoproteină dentinară şi fosforin, o proteină cu un conţinut ridicat
de fosforil, implicată în mineralizarea celulară.

Fosforinul este unic pentru dentină şi nu se găseşte în

nici o altă linie de celule mezenchimale.

Odontoblastul secretă de asemenea fosfatază alkalină, o

enzimă care este strâns legată de mineralizare.

În contrast cu odontoblastul activ, odontoblastul în repaos

sau inactiv are un număr scăzut de organite şi progresiv mai mic.
Aceste modificări pot apărea odată cu încheierea dezvoltării
dintelui.
Procesul odontoblastic

Procesul odontoblastic ocupă majoritatea spaţiului din canalicul şi

mediază formarea dentinei pericanaliculare.

Aceste prelungiri, denumite fibre TOMES, pătrund profund în

dentină şi au branşări laterale şi contacte cu procesele vecine fapt care
permite o sincronizare a activităţii celulare şi căi pentru deplasarea
nutrienţilor şi a constituienţilor matricii dentinare.

Existenţa acestor conexiuni se constituie într-un fapt benefic

deoarece se permite un debit mai mare al fluidelor în canale, expunându-
se segmente mai mari de dentină la modificările de presiune.

Pe de altă parte, existenţa branşamentelor laterale facilitează

difuzarea laterală a produşilor acizi din procesele carioase.
 În jurul acestor prelungiri se află lichidul intercelular
(fluidul tubular sau limfa dentinară), care vine dinspre pulpă şi
este atras în tubuli prin fenomen de capilaritate.

Dinamica acestui fenomen este influenţată de

presiunea intrapulpară, indiferent dacă un tubul este deschis
sau nu la suprafaţă.

În jurul fiecărei prelungiri odontoblaste se formează un

canalicul dentinar.

Ca urmare, lungimea de viaţă a odontoblastului

coincide cu lungimea de viaţă a pulpei vitale.
Fibroblastele pulpare
• Celule specifice tesutului conjunctiv, care sunt capabile de a da naştere la
celule care se pot diferenţia în dentinoblaste .
• produc fibrele de colagen pulpare-sintetizează colagen de tip I şi de tip III,
cât şi proteoglicani.
• produc şi menţin proteine matriceale de matrice extracelulara.
• Deoarece ele degradează colagenul, ele sunt responsabile de turnoverul
colagenului.
• sunt cel mai abundente în cell rich zone.
• Pe măsură ce creşte numărul de vase de sănge, nervi şi fibre, numărul
fibroblastelor pulpare scade.
• în urma distrugerii odontoblastelor se remarcă o creştere a activităţii
mitotice ce precede diferenţierea dentinoblastelor de inlocuire, mai ales la
nivelul fibroblastelor, se consideră că aceste celule pot fi considerate drept
celule odontoblast-progenitoare.
Substanţa fundamentală – matricea extracelulara

Ţesutul conjunctiv este un sistem format din celule şi fibre,

ambele componentele fiind înglobate în substanţa fundamentală
Constituienţii majori ai substanţei fundamentale sunt
sintetizaţi de aceleaşi celule care produc fibrele ţesutlui conjunctiv,
Substanţa fundamentala este descrisă ca fiind amorfă fiind în
general considerată ca un gel mai degrabă decât o soaluţie şi astfel
considerată a fi diferită de fluidele ţesuturilor.
Pentru a descrie substanţa fundamentala este folosit şi
termenul de matrice extracelulară (ECM) consideratâ drept
materialul în care sunt depozitate fibrele.
Din cauza conţinutului său de polizaharide polielectrice, ECM este
responsabilă pentru proprietatea de a reţine apa ţesutului conjunctiv.
Aproape toate proteinele din ECM sunt glicoproteine.
Proteoglicanii sunt o subclasă a glicoproteinelor - aceste
molecule sprijină celulele, furnizează turgorul ţesutului şi mediază o
varietate de interacţiuni celulare.
În pulpă, proteoglicanii principali includ
•acidul hialuronic
•dermatansulfatul,
•heparansulfatul
•condroitin sulfatul,

Conţinutul de proteoglicani al ţesutului pulpar scade cu aproximativ 50%

odată cu erupţia dentară. În timpul dentinogenezei active,
condroitinsulfatul este principalul proteoglican, în special în stratul
odontoblast-predentină, unde el este implicat în mineralizare; odată cu
erupţia dentară, acidul hialuronic şi dermatansulfatul creşte, iar
condroitin sulfatul scade foarte mult.
 Consistenţa ţesutului conjunctiv, ca de exemplu pulpa, este în
mare parte determinată de componenţii proteogicani ai substanţei
fundamentale. constituind o reţea care reţine apa, formând astfel un gel
caracteristic.
Acidul hialuronic are în special o afinitate puternică pentru apă
şi este un component major al substanţei fundamentale în ţesuturile cu
conţinut mare de fluid, ca de exemplu gelul Wharton.
Conţinutul de apă al pulpei este foarte ridicat (aproximativ 90%);
astfel substanţa fundamentala formează o pernă capabilă să protejeze
celulele şi componenţii vasculari ai dintelui.
Substanţa fundamentala acţionează de asemenea ca o sită
moleculară, prin faptul că exclude proteinele mari şi urea. Metaboliţii
celulari, nutrienţii şi deşeurile metabolice trec prin substanţa
fundamentala printre celule şi vase de sânge.
Proteoglicanii pot regla dispersia soluţiilor matricei interstiţiale, a
coloizilor şi a apei şi în mare măsură determină caracteristicile fizice ale
ţesutului, ca de exemplu pulpa.
Degradarea substanţei fundamentale poate apare în anumite leziuni
inflamatorii în care există o concentraţie înaltă de enzimă lizozomală.
Enzimele proteolitice, hialuronidazele şi condroitin sulfataza de origine
lizozomală şi bacteriană sunt exemple de enzime hidrolitice care pot
ataca componenţii substanţei de baza.

Căile de inflamare şi infecţie sunt puternic influenţate de starea de

polimerizare a componenţilor substanţei fundamentale.
Fibronectina este o glicoproteină majoră de suprafaţă care, împreună
care influenţează adeziunea, motilitatea, dezvoltarea şi diferenţierea
celulelor.
Laminina, o componentă importantă a membranelor de bază, se leagă
de colagenul de tip IV şi receptorii celulari de suprafaţă.
Tenascina este o altă glicoproteină adezoare de suprafaţă.
Fibrele ţesutului conjunctiv pulpar
Fibrele sunt reprezentate de 4 tipuri şi anume:
•fibre de colagen (produse de fibroblaste),
•fibre elastice,
•fibre reticulare,
•fibre de oxitalan.

În pulpă se află două tipuri de proteine structurale: colagenul şi

elastina.
Fibrele de elastină sunt închise în pereţii arteriolelor şi, spre
deosebire de colagen, ele nu fac parte din ECM.

Cele mai importante sunt fibrele de colagen care asigură stabilitatea

spaţială a pulpei, acţionând ca linii de descărcare a forţelor
transmise dintelui sau pulpei.
O singură moleculă de colagen, numită tropocolagen, constă din
trei lanţuri de polipeptide, desemnate fie ca α-1 sau α-2,
depinzând de compoziţia lor de aminoacid.
Combinaţiile diferite şi legăturile între lanţurile care alcătuiesc
molecula de colagen, au permis clasificarea fibrelor şi fibrilelor de
colagen într-un număr de tipuri.
•Tipul I se găseşte în piele, tendoane, oase, dentină şi pulpă.
•Tipul II apare în cartilagiu.
•Tipul III se găseşte în majoritatea ţesuturilor conjunctive, extrem
de mineralizate. Este o formă fetală găsită în papila dentară şi în
pulpa dentară. În pulpa bovinelor, ea cuprinde 45% din colagenul
total din pulpă pe parcursul tuturor stadiilor de dezvoltare.
•Tipurile IV şi VII de colagen sunt componenţii membranelor
bazale.
• Colagenul de tip V este un constituient al ţesuturilor interstiţiale.

Colagenul de tip I este sintetizat de osteoblaşti şi odontoblaşti;

fibroblaştii sintetizează tipurile I, III, V şi VII.
La pulpa tânără, fibrele mici de colagen se colorează în negru
din cauza punctelor impregnate argintiu şi de aceea sunt
numite fibre argirofilice.

Sunt aranjate în grupuri şi tind să formeze reţele delicate.

Grupurile mai mari de fibre de colagen nu sunt argirofilice, dar
pot fi puse în evidenţă prin metode speciale. Aceste fibre sunt
mult mai numeroase în pulpa radiculară decât în pulpa
coronară. Concentrarea cea mai mare a acestor grupuri mari
de fibre se găseşte de obicei aproape de apex .
Inervatia si vascularizatia pulpara
Inervaţia pulpara
Dintele este inervat de un număr mare de fibre nervoase mielinizate sau
nemielinizate. (Numărul axonilor care intră într-un premolar uman poate
ajunge la 2000 sau mai mult.)

Indiferent de natura stimulului senzorial (schimbare termică, deformare

mecanică, deteriorarea ţesuturilor), toate impulsurile aferente din pulpă
converg spre o senzaţie de durere. Inervaţia pulpei include atât neuronii
aferenţi, care conduc impulsuri senzoriale cât şi fibre autonome, care
furnizează modularea neurogenică a microcirculaţiei şi probabil reglează
dentinogeneza.

Pe lângă nervii senzitivi, fibrele simpatice din ganglionul cervical

superior apar împreună cu vasele de sânge în perioada în care sistemul
vascular stabilit în papila dentară. La adult fibrele simpatice ale dintelui
formează plexurile, în special în jurul arteriolelor pulpare. Stimularea
acestor fibre are ca rezultat constricţia arteriolelor şi o scădere a fluxului
sangvin. S-a evidenţiat că atât fibrele adrenergice şi colinergice sunt în
strânsă relaţie cu odontoblaştii.
A - blood vessels
B - nerve fibers
C - nerve trunk
Fibrele nervoase sunt clasificate în funcţie de diametru, viteza de
conducţie şi funcţia lor, În timpul etapei de clopot din dezvoltarea dintelui,
fibrele nervoase „pionier” intră în papila dentară urmând vasele de
sânge.
Deşi doar fibrele nemielinizate sunt observate în papila dentară, o parte
din aceste fibre sunt probabil fibre A care nu au devenit încă mielinizate.
Fibrele mielinizate sunt ultimele structuri majore care apar în
dezvoltarea pulpei dentare umane.
Numărul fibrelor nervoase se măreşte treptat şi unele ramificaţii apar pe
măsură ce fibrele se aproprie de dentină; în timpul fazei de clopot, foarte
puţine fibre întră în predentină.
Nervii senzitivi ai pulpei apar din nervul trigemen şi trec în pulpa
radiculară în mănunchiuri prin foramen, în strânsă asociere cu arteriolele
şi venulele.
Fiecare din nervii care intră în pulpă este inclus intr-o celulă Schwann şi
fibrele A capătă o teacă de mielină de la aceste celule. Odată cu
terminarea dezvoltării dintelui, fibrele mielinizate apar în fascicole în
regiunea centrală a pulpei.
Majoritatea fibrelor C nemielinizate care intră în pulpă sunt localizate în
interiorul acestor mănunchiuri de fibre; restul sunt situate către periferia
pulpei.

În premolarul uman numărul de axoni nemielinizaţi care întră în dinte prin

apex, ating numărul maxim imediat după erupţia dintelui.
În această etapă, exista o medie de 1800 de axoni nemielinizaţi şi mai mult
de 400 de axoni mielinizaţi

Numărul de fibre A creşte treptat la mai mult de 700, cinci ani după erupţia
dentară. Relativa târzie apariţie a fibrelor A din pulpă poate ajuta în
explicarea faptului de ce testele electrice din pulpă par să fie nerelevante
la dinţii tineri.
Mănunchiurile nervoase pătrund în sus prin pulpa radiculară împreună
cu vasele de sânge.
Odată ce ele ating pulpa coronară, ele ies în formă de evantai sub
zona bogată în celule, se ramifică în fascicule mai mici şi în final se
ramifică într-un plex de axoni cu un singur nerv, cunoscut ca plexul
Raschkow.

Deplina dezvoltare a acestui plex nu apare până în etapele finale ale

formării rădăcinii. S-a estimat că fiecare fibră care pătrunde în pulpă
trimite cel puţin opt ramuri către plexul lui Raschkow.
Există o ramificaţie prolifică a fibrelor din plex, producând o acoperire
uriaşă a câmpurilor receptoare.
În plex este locul unde fibrele A ies din tecile lor de mielină şi, în timp
ce se află încă în celule Schwann, ele se ramifică în mod repetat
pentru a forma plexul subodontoblastic. În cele din urmă axonii
terminali ies din învelişul lor de celulă Schwann şi trec printre
odontoblaşti ca terminaţii nervoase libere.
A - odontoblast layer D - nerve plexus
B - cell-free zone E - capillary
C - cell-rich zone F - dentin
 Inervatia dentinei
Măsura în care dentina este inervată a fost subiect pentru numeroase
investigaţii. Cu excepţia fibrelor intracanaliculare discutate mai sus,
dentina este lipsită de fibre nervoase senzitive. Aceasta explică de ce
substanţele algogene de exemplu acetilcolina şi cloridul de K nu
provoacă durere când sunt aplicate pe dentina expusă. În mod
asemănător aplicarea de soluţii anestezice locale pe dentină nu scade
sensibilitatea.
Pe baza localizării şi a structurii tipului de ramificare a fibrelor
nervoase în zona limită pulpă-dentină a dintelui uman se descriu
câteva tipuri de terminaţii nervoase.
•fibre ce merg din plexul nervos subodontoblastic către stratul
odontoblastic, dar nu ating predentina. Aceste fibrer se termină în
spaţiile extracelulare în zona bogată în celule, în zona săracă în celule
sau în stratul odontoblastic.
•fibre ce se extind în predentină şi merg drept sau în spirală printr-un
canalicul dentinar în strânsă asociere cu procesele odontoblastice.
Majoritatea acestor fibre intracanaliculare se extind în canaliculele
dentinare pe doar câţiva µm, dar câţiva e posibil să pătrundă
aproximativ 100µm. Suprafaţa acoperită de un singur asemenea
complex terminal adesea ajunge până la mii de microni pătraţi.
Terminaţiile nervoase intracanaliculare sunt extrem de numeroase
în zona coarnelor pulpare unde până la 40% din canalicule conţin
fibre.
Numărul de fibre intracanaliculare descreşte în alte părţi ale dentinei
şi în dentina radiculară doar aproape 1 din 10 de canalicule conţine
o fibră.
Relaţiile anatomice între formaţiunile odontoblastice şi terminaţiile
nervoase senzitive au dus la multe speculaţii cu privire la relaţiile
funcţionale între aceste structuri.
Fibrele nervoase se află într-un şanţ de-a lungul suprafeţei
procesului odontoblastic şi, spre capătul lor, ele se răsucesc în jurul
formaţiunii ca un tirbuşon. Membranele celulare ale procesului
odontoblastic şi fibra nervoasă sunt în strânsă proximitate şi merg
foarte apropiat, în paralel, pe lungimea în care sunt în apropiere,
dar nu sunt legate sinaptic.
În plus faţă de nervii senzitivi, fibrele simpatice din ganglionul cervical
superior apar împreună cu vasele sangvine în faza în care sistemul
vascular este stabilit în papila dentară.

La dintele adult fibrele simpatice formează plexuri, de obicei în jurul

arteriolelor pulpare.

Atunci când sunt stimulate, aceste fibre provoacă constricţia arteriolelor

care au ca rezultat o scădere a fluxului sangvin.

S-a descoperit că fibrele simpatice se desfăsoară independent de vasele

sangvine în regiunea odontoblaştilor.

Se considera că aceste terminaţii nervoase s-ar putea să fie implicate în

regularizarea formării dentinei.
Excitabilitatea fibrelor C este mai puţin afectată decât a
fibrelor A prin reducerea fluxului sangvin.

De un considerabil interes clinic este dovada că fibrele

nervoase din pulpă sunt relativ rezistente la necroză.
Acest fapt se datorează, se pare, faptului că fasciculele
nervoase sunt în general mai rezistente la autoliză decât alte
elemente ale ţesuturilor.
Chiar în pulpa degenerată, fibrele C s-ar putea să fie capabile
să răspundă la stimul.
Mai mult încă, s-ar putea ca fibrele C să rămână excitabile
chiar după ce fluxul sangvin a fost compromis în pulpa
bolnavă, căci fibrele C sunt adesea capabile să funcţioneze în
prezenţa hipoxiei.
Aceasta s-ar putea să ofere o explicaţie cu privire la faptul că
instrumentarea canalelor radiculare ale dinţilor în aparenţă
non vitali uneori provoacă durere.
Circulaţia pulpară
Sângele din artera dentară intră în dinte prin arteriole cu
diametrul de 100µm sau mai puţin. Aceste vase trec prin
foramenul apical însoţind fasciculele nervoase.
Vasele mai mici pot intra în pulpă prin canalele laterale sau
accesorii.
Arteriolele urcă prin porţiunea centrală a pulpei radiculare şi se
ramifică lateral spre stratul odontoblastic sub care se ramifică
din nou pentru a forma un plex capilar.
Pe măsură ce arteriolele trec în pulpa coronară, ele se
răspândesc în evantai spre dentină, se micşorează şi dau
naştere la o reţea capilară în regiunea subodontoblastică .
Această reţea furnizează odontoblaştilor o sursă bogată de
metaboliţi.
Fluxul sangvin capilar din porţiunea coronară din pulpă este
aproape de două ori cât cel din porţiunea radiculară.

Mai mult încă, fluxul sangvin din regiunea coarnelor pulpare

este mult mai mare decât în alte zone din pulpă.

La dinţii tineri, în mod obişnuit, capilarele se extind în stratul

odontoblastic, asigurând astfel, o rezervă adecvată de
produse nutritive pentru odontoblaştii metabolic activi.

Capilarele subodontoblastice sunt înconjurate de o membrană

bazală şi ocazional se observă pori în pereţii capilarelor.

Se crede că ele asigură un transport rapid al fluidului şi al

metaboliţilor din capilare spre odontoblaştii adiacenţi.

Sângele trece din plexul capilar întâi în venulele post capilare

şi apoi în venulele mai mari.
Venulele din pulpă au de obicei pereţi subţiri care pot
facilita mişcarea fluidului în sau din vas.

Învelişul muscular al acestor venule este subţire şi

discontinuu. Venulele colectoare devin progresiv mai mari
pe măsură ce se îndreaptă spre regiunea pulpară.
Venulele cele mai mari au un diametru care poate ajunge
la maximum 200µm; astfel ele sunt considerabil mai mari
decât arteriolele din pulpă.

După unii autori principalul drenaj venos în dinţii

pluriradiculari uneori se scurge doar printr-un canal
radicular şi iese printr-un canal accesoriu în zona de
bifurcaţie sau trifurcaţie a dintelui.
Anastomozele arteriovenoase (AVAs) pot fi prezente în porţiunile atât
coronare cât şi radiculare din pulpă, în special în ultimele.
Asemenea vase asigură o comunicare directă între arteriole şi venule, astfel
făcând bypass-ul în patul capilar.
Anastomozele arteriovenoase sunt venule relativ mici, având un diametru de
aproximativ 10µm.
S-a emis ipoteza că AVAs joacă un rol important în reglarea circulaţiei
pulpare.
Teoretic ele ar putea asigura un mecanism pentru şuntarea sângelui din
zonele de leziune, unde deteriorarea microcirculaţiei ar putea provoca
tromboza şi hemoragia.
Dintre ţesuturile bucale, pulpa are volumul cel mai ridicat de flux sangvin, dar
este substanţial mai scăzut decât fluxul sangvin din organele viscerale majore.
Acest lucru reflectă faptul că rata respiratorie din celulele pulpare este relativ
joasă.
Fluxul sangvin pulpar este mai mare în stratul periferic din pulpă (plexul
capilar subodontoblastic) decât în zona centrală.
Regularizarea fluxului sangvin pulpar
Pereţii arteriolelor şi venulelor sunt asociaţi cu muşchii netezi care sunt
inervaţi de fibre simpatice nemielinizate.
Când sunt stimulate, aceste fibre transmit impulsuri care fac fibrele
musculare să se contracte, micşorând astfel diametrul vasului
(vasoconstricţie). S
-a demonstrat experimental că stimularea electrică a fibrelor simpatice care
duc spre pulpă rezultă într-o descreştere în fluxul sangvin pulpar.
Activarea receptorilor α-adrenergici prin administrarea de soluţii anestezice
locale care conţin epinefrină poate rezulta într-o descreştere consistentă în
fluxul sangvin pulpar.
Ţesutul pulpar are o capacitate limitată de a se expanda şi în consecinţă
vasodilataţie şi permeabilitatea vasculară mărită provocată în timpul unei
reacţii inflamatorii are ca rezultat o presiune hidrostatică pulpară sporită.
Limfaticele
Existenţa limfaticelor din pulpă a fost o problemă dezbătută, deoarece nu
este uşor pentru a distinge venulele de limfatice prin tehnici microscopice
obişnuite. Totuşi, studii care au folosit microscopia electronică au descris
capilarele limfatice în pulpa dentară umană.