CURS 2

ERUPŢIA DENTARĂ

CUPRINS
- Etapele erupției dentare
- Erupția dinților temporari
- Erupția dinților permanenți
- Resorbţia fiziologică a dinţilor temporari

Erupţia dentară reprezintă migrarea dinţilor din zona osoasă în care s-au format
coroanele, în cavitatea orală, până la atingerea planului ocluzal. Erupţia începe în momentul
în care coroana dentară este complet formată, rădăcina fiind edificată o treime, maximum o
jumătate din lungimea ei. Odată cu deplasarea coroanei are loc şi edificarea treptată a
rădăcinii care se finalizează în momentul închiderii apexului (la aproximativ trei ani de la
atingerea planului ocluzal).

1.1. Etapele erupţiei dentare

Erupţia dentară se desfăşoară în trei etape:
a) etapa preeruptivă (intraosoasă) - începe în momentul în care coroana este complet
mineralizată, iar rădăcina este abia la începutul formării neatingând mai mult de o treime,
maximum o jumătate din lungimea ei. Această etapă cuprinde mişcările făcute de germenul
dentar intraosos de la locul de formare până la atingerea mucoasei bucale (mişcări
considerate pregătitoare erupţiei dentare).
Exista o serie de teorii ce caută să explice provenienţa forţelor care determină erupţia
dentară (teoria creşterii diferenţiale, teorii pulpare, teorii radiculare, teorii alveolare etc.)
▪ teoria creşterii diferenţiale (Weinmann) - migrarea eruptivă a dintelui este
determinată de creşterea diferenţială dintre dinte şi os.
▪ teoria pulpară (Jasswoin-Kallhardt) - dintele este împins spre cavitatea bucală de
presiunea intrapulpară, erupţia dentară fiind rezultatul puterii de expansiune a
pulpei în formare.
▪ teoria alveolară (Kohler) - erupţia dentară este determinată de forţele intraalveolare
care iau naştere în timpul osificării alveolare.
▪ teoria radiculară - susţine că factorul activ al erupţiei dentare este reprezentat de
creşterea rădăcinii.
Etapa preeruptivă (intraosoasă) numită de Proffit etapa preemergentă se
caracterizează prin următoarele:
➢ dinţii se află cantonaţi în profunzimea oaselor maxilare,
➢ formarea criptei osoase cu cele două zone: planşeul alveolar şi marginile libere ale
alveolei - are loc concomitent cu edificarea coroanei,
➢ urmează dezvoltarea coroanei prin lărgirea criptei osoase în sens mezio-distal şi
vestibulo-oral,
➢ deplasarea propriu-zisă a dintelui începe abia după iniţierea formării rădăcinii (după
Proffit un rol important îl are activitatea metabolică a ligamentului alveolar)
➢ dinţii se vor deplasa atât prin mişcări verticale, dar şi de rotaţie, translaţie şi chiar
basculări, concomitent cu procesele de creştere şi dezvoltare ale oaselor maxilare, în
sens mezio-distal şi vestibulo-oral.
 b) etapa prefuncţională (eruptivă) - cuprinde mişcările pe care dintele le face în
cavitatea bucală de la poziţia sa submucoasă până la întâlnirea cu antagoniştii. Un rol
determinant în deplasarea dinţilor din această etapă îl au modificările osului alveolar, mai ales
prin procesele de creştere abundente de la nivelul bazei alveolei şi mai reduse pe pereţii
laterali ai acesteia. Mişcările dinţilor în erupţie se fac predominant în sens axial la care se
asociază mişcări meziale şi transversale.
Etapa prefuncţională (eruptivă) a fost numită de Proffit etapa postemergentă. Imediat
după erupţie dintele este imatur, iar procesele de maturare vor continua în următorii ani,
fiecare componentă dentară prezentând în acestă etapă anumite caracteristici. Astfel:
▪ Smalţul - este complet format la erupţie, dar are o suprafaţă poroasă, fiind insuficient
mineralizat.
În cavitatea orală are loc o mineralizare secundară cu ioni din saliva ce ajung în stratul
de hidroxiapatită, smalţul devenind mai dur şi mai rezistent la carie.
▪ Dentina - imediat posteruptiv are o grosime redusă, iar tubii dentinari sunt foarte
largi.
Dentinogeneza posteruptiv se va produce la nivelul pereţilor camerei pulpare, care
devin mai groşi, crescând rezistenţa dentinei la procesul carios.
▪ Camera pulpară - are un volum crescut, cu risc mare de deschidere accidentală în
cursul pregătirii cavităţilor carioase sau a preparării dentare în scop protetic.
▪ Cementul - în momentul erupţiei are şi el o grosime redusă.
▪ Ligamentul periodontal - are fibre puţine, care sunt relativ dezorganizate
După încheierea erupţiei, producţia de cement continuă, iar fibrele devin mai
numeroase, reorganizând legătura dintre dinte şi osul alveolar.
▪ Formarea porţiunii apicale a rădăcinii va continua în următorii ani, procesul având
loc prin continuarea cementogenezei şi dentinogenezei.
Din momentul apariţiei dintelui în cavitatea orală şi până la atingerea planului de
ocluzie, procesul de erupţie se desfăşoară rapid, fiind influenţat de forţele de masticaţie.
c) etapa funcţională (posteruptivă) - este etapa în care dintele intră propriu-zis în
funcţiune realizând planul de ocluzie. În această etapă se desfăşoară mişcări cu amplitudine
redusă. Mişcarea ascensională a dinţilor este frânată de contactul cu dinţii antagonişti şi cu
dinţii vecini. În acelaşi timp are loc şi finalizarea creşterii rădăcinii.

1.2. Erupţia dinţilor temporari

Erupţia dinţilor temporari este mai puţin influenţată de acţiunea factorilor de mediu şi
deci, mai puţin supusă variaţiilor deoarece dinţii temporari se formează în cea mai mare parte
în viaţa intrauterină, sub protecţia organismului matern. Astfel dinţii temporari se formează
între săptămâna 7 şi 10 de viaţă intrauterină în ordinea cronologiei erupţiei.
Mineralizarea dinţilor temporari debutează intrauterin la 3-6 luni şi se încheie după
naştere.
Emergenţa în cavitatea orală a dinţilor temporari începe în jurul vârstei de 6 luni şi se
încheie în jurul vârstei de 30 luni în ordinea: incisivi centrali, incisivi laterali, molari unu,
canini, molari doi.
În general, se admite că în cadrul aceluiaşi grup dentar dintele inferior erupe înaintea
celui superior, excepţie făcând incisivul lateral superior care erupe înaintea celui inferior.
În literatura de specialitate există numeroase studii cu privire la vârsta de erupţie în
cavitatea bucală a dinţilor temporari.
Se consideră erupţie normală a dinţilor temporari dacă primul dinte erupe în intervalul
4-10 luni, iar ultimul dinte temporar erupe în intervalul 20-36 luni. Există situaţii când erupţia
se produce mai devreme (erupţie precoce) sau mai târziu (erupţie întârziată).
 Secvenţa Mineralizarea Coroană Erupţia Formarea Iniţierea Înlocuirea
erupţiei începe la complet în completă resorbţiei cu dintele
dinţilor (luni formată cavitatea a radiculare succesor
primari intrauterine) postnatal orală rădăcinii (ani) (ani)
(luni) (luni) (ani)
IC inf 4½ 4 6 1½-2 4 7
IC sup 3-4 4 6 1½-2 4 7
IL sup 4½ 5 12 1½-2 5 8
IL inf 4½ 4½ 12 1½-2 5 8
M1 inf 5 6 18 2-2½ 6 10
M1 sup 5 6 18 2-2½ 6 9
C inf 5 9 20-24 2½-3 7 9
C sup 5½ 9 20-24 2½-3 8 11
M2 inf 6 10-12 30 3 7 11
M2 sup 6 10-12 30 3 7 10

Tabel 1. Cronologia erupţiei dinţilor temporari (după Bratu D.)

Erupţia precoce - reprezintă erupţia primului dinte temporar înainte de 4 luni şi

încheierea erupţiei înainte de 2 ani.
Erupţia întârziată - reprezintă erupţia primului dinte temporar după vârsta de 1 an şi
încheierea erupţiei după 3 ani -3 ani şi jumătate.

Factorii care determină variaţii normale ale erupţiei dinţilor temporari

Dintre aceşti factori cei mai citaţi sunt:
- greutatea copilului la naştere - la copiii cu greutate mai mare la naştere s-a constatat
că primii dinţi erup mai devreme.
- sexul - numeroase studii arată că la băieţi dinţii temporari erup mai devreme decât la
fete.
- influenţa maternă - s-a constatat că prin creşterea vârstei mamei şi a numărului de
naşteri creşte şi vârsta de erupţie dentară (fapt explicat prin epuizarea progresivă a aparatului
hormonal matern odată cu înaintarea în vârstă).
- evoluţia sarcinii şi naşterea - la copiii născuţi prematur sau subponderali se observă
întârzieri în erupţia primilor dinţi temporari.
- starea socio-economică şi nutriţia - s-a constatat că în ţările cu malnutriţie severă şi
boli aferente pot apare modificări ale erupţiei într-o mai mică măsură comparativ cu
influenţele asupra creşterii scheletale. Deficitul nutriţional are un impact mai puternic asupra
dinţilor care se formează într-un timp mai scurt (incisivi), comparativ cu dinţii care se
formează într-un timp mai lung (molari).
- factorii de mediu - deşi influenţa acestor factori este redusă s-a constatat totuşi o
erupţie mai accelerată a incisivilor temporari la copiii din ţări dezvoltate cu mame fumătoare.
- factorii genetici - există tendinţe familiale spre erupţie tardivă sau precoce fără
semnificaţie patologică.

Factorii patologici care determină variaţii ale erupţiei dinţilor

temporari
Diverse boli generale pot determina întârzieri sau accelerări ale erupţiei dinţilor
temporari.
1. Întârzierile în erupţie sunt mai frecvente şi interesează toate grupele de dinţi.
Dintre afecţiunile generale ce se însoţesc de întârzieri mari în erupţia dentară se numără:
- luesul congenital
- rubeola prenatală
 - rahitismul
- unele boli endocrine
- unele boli genetice.
Bolile genetice care se însoţesc frecvent de o erupţie dentară întârziată sunt sindromul
Down şi osteopetroza.
Sindromul Down (trisomia 21) - se caracterizează prin erupţii întârziate în ambele
dentiţii. La 75% dintre pacienţii cu sindrom Down se observă că erupţia primului dinte
temporar nu s-a produs până la 2 ani, la 4-5 ani nu au erupt încă toţi dinţii temporari, iar la
14-15 ani încă persistă dinţi temporari.
Osteopetroza este o afecţiune ereditară caracterizată prin creşterea simetrică generală
a densităţii scheletului şi anomalii ale remodelării osoase. Apar întârzieri în erupţia dentară,
absenţa congenitală a dinţilor, dinţi neerupţi şi malformaţi, hipoplazii de smalţ.

2. Accelerările în erupţia dentară sunt rare şi apar la copiii cu hipertiroidie sau la cei
cu febre eruptive (sunt influenţate doar grupele dentare aflate în erupţie).
Există situaţii în care erupţia este atât de precoce încât există dinţi pe arcadă în
momentul naşterii (dinţi natali) sau dinţii erup în prima lună de viaţă (dinţi neonatali). Aceşti
dinţi pot fi din seria normală erupţi precoce sau pot fi dinţi supranumerari.
Dinţii natali şi dinţii neonatali prezintă de cele mai multe ori formă şi dimensiune
normală. Aceşti dinţi sunt imaturi,cu rădăcină neformată sau foarte puţin formată. Smalţul
este subţire, normal mineralizat sau hipoplazic şi în unele zone absent. Dentina prezintă o
dispoziţie atipică a canaliculelor dentinare, iar camera pulpară este voluminoasă cu pulpă de
aspect normal.
Atitudinea terapeutică faţă de aceşti dinţi depinde de mai mulţi factori:
- gradul de mobilitate
- tipul dintelui (dinte din seria normală sau supranumerar) - se recomandă extracţia
dintelui supranumerar şi păstrarea dintelui din seria normală dacă acesta nu prezintă
mobilitate. Dacă se indică extracţia ea trebuie efectuată la cel puţin zece zile de la naştere şi
cu administrare de vitamina K.
- posibilele riscuri (aspirarea reprezentând cel mai mare risc).

Semnele clinice ce însoţesc erupţia dinţilor temporari

De obicei erupţia dentară nu se însoţeste de manifestări locale sau generale, erupţia
fiind un proces fiziologic. Totuşi la unii copii în perioada erupţiei dentare apar o serie de
manifestări locale şi generale.
La majoritatea copiilor singurele simptome ce preced erupţia dinţilor temporari sunt
reprezentate de dorinţa copiilor de a introduce în gură degetele sau diferite obiecte pe care le
au în apropiere şi de creşterea fluxului salivar.
Semnele locale apar doar la o treime din copii fiind reprezentate de inflamaţia
ţesutului gingival (manifestată prin tumefacţie şi roşeaţă) şi uneori de prezenţa unor mici
hemoragii.
În cazul erupției dinților temporari, avem de a face cu un teren reflexogen ce permite
difuzarea la distanță a manifestărilor locale, de aceea pe lângă fenomenele locale se întâlnesc
și o serie de manifestări generale.
De asemenea, sistemul nervos al copilului mic este imatur, de unde și particularitatea
hiperreflexogenă, care se răsfrânge la toate nivelurile, inclusiv la cel al nucleilor vegetativi.
Semnele generale care însoţesc erupţia dinţilor temporari sunt:
- agitaţie, iritabilitate, nelinişte,
- inapetenţă,
- creşterea ingerării de lichide,
 - perturbarea somnului,
- subfebrilitate
- foarte rar – tuse, diaree, convulsii.

Accidentele erupţiei dinților temporari

Incidentele şi accidentele erupţiei dentiţiei temporare sunt iritative şi de cele mai
multe ori îmbracă un caracter acut sau subacut, fiind reprezentate frecvent de pruritul gingival
și pericoronarita congestivă. Rareori, mai ales pe un fond imunitar deficitar poate să apară
pericoronarita supurată sau gingivo-stomatita de erupție.
În etipatogenia incidentelor şi accidentelor erupţiei atât în dentiție temporară, cât și
permanentă au fost incriminați trei factori: terenul pacientului, erupția ca fenomen în sine și
infecția.
Astfel, un teren deficitar, tarat, cu o imunitate scăzută și cu reactivitate
neurovegetativă crescută va furniza un tablou clinic zgomotos.
Pruritul gingival este expresia unei congestii uşoare gingivale. Mucoasa gingivală
este uşor tumefiată, roşie, hiperemică, puţin dureroasă la palpare. Senzaţia de tensiune pe care
o acuză copilul în zona de erupție scade la exercitarea de presiune asupra zonei afectate.
Pruritul gingival se poate însoți de hipersalivaţie.
Tratamentul constă în badijonajul zonei afectate cu soluţii analgezice şi uşor
antiseptice, locale: Gengigel Baby (conține hialuronat de sodiu), Baby Orajel (conține
benzocaină) sau Calgel. Se poate administra și tratament medicamentos sistemic, cu rol
analgezic și antiinflamator: Panadol baby infant (conține paracetamol), Baby ibuprofen
(conține ibuprofen) sub formă de suspensie sau supozitoare.
Pericoronarita congestivă se caracterizează printr-un grad mai mare de inflamaţie
decât în pruritul gingival și afectează în special zona molarilor temporari.
Semne locale sunt reprezentate de congestie gingivală extinsă, durere, hipersalivaţie.
Starea generală a copilului poate fi alterată, cu febră, adenopatie submandibulară
frecventă.
Tratamentul: dezinfecţia sacului folicular cu soluţii antiseptice (permanganat de
potasiu soluție 1:10.000, digluconat de clorhexidină) sau chiar incizia capușonului mucos – la
nevoie.
Pericoronarita supurată este mai rar întâlnită la dinții temporari. Se însoțeste local de
durere gingivală, sensibilitate la palpare, fluctuenţă. Starea generală este alterată.
Tratamentul este chirurgical, constând în incizie şi drenaj, sub anestezie locală.
Gingivostomatita de erupție apare ca rezultat al asocierii tulburărilor trofice cu cele
infecţioase la vârsta erupţiei dentare. Poate să evolueze de la forma cea mai simplă (gingivită
eritematoasă) spre cea pultacee, ulceroasă sau ulcero-necrotică.
Tratamentul general constă în administrare sistemică de antibiotice prin colaborare
cu medicul pediatru. Local se indică menținerea unei igiene riguroase a cavitații orale și
irigații cu soluții antiseptice și analgezice.
Hematomul şi chistul de erupţie pot însoții foarte rar erupția dinților temporari dar și
permaneți. Se prezintă ca o zonă tumefiată, renitentă la palpare, cu conţinut lichidian, de
culoare violacee (hematomul) sau de culoare albăstruie transparentă (chistul) ce apare pe
creasta alveolară (în zona de erupţie) cu câteva săptămâni înainte de erupţia dentară.
Formaţiunea este nedureroasă ea devenind sensibilă în urma traumatizării de către
antagonişti.

1.3. Erupţia dinţilor permanenţi

Erupţia dinţilor permanenţi începe în jurul vârstei de 6 ani, cu primul molar şi se
încheie în jurul vârstei de 18-25 de ani, cu erupţia molarului de minte. Între 6 şi 12-13 ani
când erupe molarul II permanent, putem vorbi de perioada dentiţiei mixte când pe arcadă sunt
prezenţi atât dinţi temporari, cât şi dinţi permanenţi. După vârsta de 12 ani, pe arcadă în mod
normal sunt prezenţi doar dinţi permanenţi şi putem vorbi de perioada dentiţiei permanente.
În procesul de erupţie a dinţilor permanenţi se disting două etape:
▪ prima etapă - începe în jurul vârstei de 6 ani cu erupţia molarului 1 permanent şi se
încheie în jurul vârstei de 9 ani odată cu atingerea planului de ocluzie de către
incisivii laterali.
▪ a doua etapă - se desfăşoară între 9 şi 12-13 ani. Este etapa în care erup caninii,
premolarii şi molarii II. Ordinea și vârsta de erupție a acestor dinți prezintă variații
mai mari decât cele înregistrate în erupția molarilor primi permanenți și a incisivilor.
Aceste variații sunt, în special, rezultatul patologiei prin carie complicată a
predecesorilor temporari și depind de momentul extracției acestor dinți (Luca R,
2003).
Erupţia dinţilor permanenţi respectă anumite reguli:
- erup mai întâi dinţii mandibulari apoi cei maxilari;
- erupţia se realizează simetric;
- în fiecare an erupe un grup de dinţi;
- vârsta de erupţie variează în limite mai largi decât în cazul dinţilor temporari.
Variația este mai mică pentru primii dinți erupți (molarul prim permanent și incisivii prezintă
variații de aproximativ 6 luni) și mai mare pentru dinții care erup ulterior (1an - 1an și 6 luni).
În zona canin-premolari se înregistrează cele mai mari variații ale ordinii și vârstei de
erupție, generate în special de patologia prin carie complicată a dinților temporari.
Factorii care influenţează vârsta de erupţie
1. Factori care determină variaţii normale ale erupţiei dinţilor permanenţi:
- sexul - s-a constatat că dinţii erup mai devreme la fete comparativ cu băieţii;
- rasa - Kreiborg a constatat, în studiul său, că la indivizii caucazieni erupţia dinţilor
permanenţi are loc mai târziu comparativ cu indivizii din majoritatea celorlalte rase. De
asemenea s-au constatat erupţii precoce la negrii africani şi americani şi la filipinezi
comparativ cu populaţia albă din Europa;
- clima - au fost evidenţiate erupţii accelerate la populaţiile din zone tropicale;
- factorii socio-economici - s-au înregistrat erupţii precoce la copiii din mediul urban
comparativ cu cei din mediul rural.
2. Factori care determină variaţii patologice ale erupţiei dinţilor permanenţi:
Variaţiile cronologice ale erupţiei dinţilor permanenţi sunt sub formă de erupţii
tardive şi de erupţii precoce.
Erupţia tardivă este mult mai frecvent întâlnită comparativ cu erupţia precoce şi este
determinată de o serie de factori locali şi generali.
1. Factori locali:
- reducerea spaţiului de erupţie a dinţilor temporari datorită pierderii precoce a dinţilor
temporari urmată de înclinarea anormală a dinţilor vecini;
- persistenţa dinţilor temporari peste perioada lor normală datorită întârzierilor de
rezorbţie a rădăcinii;
- existenţa unor formaţiuni în calea dinţilor permanenţi în erupţie: dinţi supranumerari
incluşi, semiincluşi sau în malpoziţie, odontoame, chisturi radiculare sau foliculare;
- poziţii anormale de formare ale germenului permanent;
- anomalii de dezvoltare ale dintelui permanent (ex.dilacerarea).
 Coroană
Debutul Erupţia Rădăcină
Dinţii permanenți edificată
Calcificării (ani) edificată (ani)
(ani)
IC inf 3-4 luni postnatal 4-5 ani 7 ani 9 ani
IC sup 3-4 luni postnatal 4-5 ani 7 ani 10 ani
IL inf 3-4 luni postnatal 4-5 ani 8 ani 10 ani
IL sup 10 luni postnatal 4-5 ani 8 ani 11 ani
C inf 4-5 luni postnatal 6-7 ani 9 ani 12-14 ani
C sup 4-5 luni postnatal 6-7 ani 11 ani 13-15 ani
PM1 inf 2 ani 5-6 ani 10 ani 12-13 ani
PM1 sup 18-21 luni 5-6 ani 9-10 ani 12-13 ani
PM2 inf 2-2½ ani 6-7 ani 11 ani 13-14 ani
PM2 sup 2-2½ ani 6-7 ani 10 ani 12-14 ani
M1 inf la naştere 2,5-3 ani 6 ani 9-10 ani
M1 sup la naştere 2,5-3 ani 6 ani 9-10 ani
M2 inf 2½-3ani 7-8 ani 12 ani 14-15 ani
M2 sup 2½-3ani 7-8 ani 12 ani 14-16 ani
M3 inf 8-10 ani 12-16 ani 17-21 ani 18-25 ani
M3 sup 7-9 ani 12-16 ani 17-21 ani 18-25 ani

Tabel 2. Cronologia erupţiei dinţilor permanenți (după Bratu D.)

2. Factori generali:
- boli endocrine - insuficienţa tiroidiană şi insuficienţa hipofizară;
- boli genetice - sindromul Down (cu o frecvenţă de 1 caz la 700 de naşteri),
osteopetroza, disostoza cleido-craniană;
- deficienţe nutriţionale şi metabolice - în această categorie este inclus rahitismul prin
deficienţă de vitamina D.
Erupţia prematură - este rară în dentiţia permanentă şi apare datorită hipersecreţiei
hormonilor tiroidieni, hipofizari sau sexuali. Ca şi cauze locale ale erupţiei precoce a dinţilor
permanenţi se citează angioamele feţei, dar şi pierderea dinţilor temporari datorită unor
gangrene complicate.

Accidentele și complicațiile erupţiei dinților permanenți

Însoţesc mai ales erupţia molarilor de minte, fiind mai rar afectați molarii primi sau
secunzi. Apar frecvent accidente infecţioase reprezentate de pericoronarite congestive și
pericoronarite purulente, însoţite de trismus şi stomatite odontiazice.
Pericoronarita congestivă este o inflamaţie a capuşonului mucos însoţită de
sensibilitate locală, limitarea deschiderii gurii şi deglutiţie dificilă. Molarul este acoperit de o
mucoasă inflamată, edemaţiată, uneori sângerândă şi la nivelul căreia se pot observa
amprentele antagoniştilor. Continuându-şi erupţia, capuşonul se retrage, iar epiteliul
adamantin fragil este înlocuit de epiteliul bucal rezistent.
În pericoronarita supurată din cauza lipsei de spaţiu, fenomenele amintite anterior se
agravează şi astfel infecţia cuprinde întreg spaţiul pericoronar. Durerile iradiază spre ureche
şi se însoţesc de trismus şi deglutiţie dificilă. Abcesele care pornesc de la acest nivel se pot
extinde la nivelul planşeului, obrazului şi se pot complica chiar cu osteomielită (complicații
infecțioase).
Tratament de urgenţă: în fazele congestive ale accidentelor de erupţie, se pot face
spălături cu dezinfectante şi drenajul spaţiului pericoronar; în fazele supurate se practică
incizia sub anestezie a mucoasei cu o foarfecă curbă, între coroană şi mucoasă (se secţionează
dintr-o dată). Nu se recomandă excizia completă a capuşonului în plin proces supurativ,
deoarece agravează fenomenele.
Complicațiile mecanice apar mai rar, fiind determinate mai ales de presiunea
exercitată în sens mezial de molarul de minte. Ele pot fi reprezentate de carii şi pulpite
retrograde la nivelul molarului doi, rizalize patologice, dizarmonii dentoalveolare cu
înghesuire în zona frontală, recidive după tratamentul ortodontic.
Erupția dinților permanenți în cavitatea orală este precedată uneori de apariția unui
hematom sau a unui chist de erupție, întâlnit mai frecvent în zona molarului prim permanent.
Pot exista însă și alte localizări: canin sau incisivi centrali.
Când există o neconcordanță între viteza de erupție a dintelui permanent și viteza de
resorbție a osului supraiacent poate apare un sechestru de erupție. Acesta este un mic frgment
de os, înconjurat de țesut moale situat frecvent în foseta ocluzală centrală a unui molar
permanent în erupție, înainte sau imediat după emergența vârfurilor cuspizilor prin mucoasa
gingivală. Copilul poate acuza durere la presiune masticatorie, datorată tasării țesutului moale
între sechestru și suprafața ocluzală a molarului. Acest fragment osos se elimină însă odată cu
erupția molarului.
.
1.4. Resorbţia fiziologică a dinţilor temporari
Durata de funcţionare a unui dinte temporar este de aproximativ 8 ani +/- 3 luni. În
această perioadă el trece prin trei stadii fiziologice astfel:
▪ faza de creştere şi dezvoltare (formarea) - stadiul 1 - durează 1 an;
▪ faza de maturare şi stabilitate (stabilitatea) - stadiul 2 - durează 3 ani (+/- 6 luni);
▪ faza de resorbţie (resorbţia) - stadiul 3 - durează 4 ani.

Faza de creştere şi dezvoltare (stadiul 1)

În această fază discutăm despre un dinte temporar tânăr sau imatur, considerat
astfel până la edificarea rădăciniii (1-2 ani după erupția lui).
În perioada de formare dintele temporar este rareori afectat de un proces carios, dar
frecvent poate fi sediul unor traumatisme, la care pulpa poate reacționa diferit:
- printr-un răspuns de tip inflamator, cu conservarea vitalității
- stimularea în exces a dentinogenezei, cu obturarea canaliculilor dentinari
- necroză pulpară asimptomatică, evidențiată posttraumatic prin discromie
Dinții temporari imaturi răspund bine la tratamente de conservare a vitalității dentare,
datorită unei vascularizații pulpare excedentare, a unei pulpe cu numeroase celule și a unei
comunicări largi pulpo-parodontale. Coafajul direct poate avea succes la acești dinți.
La nivel radicular (în cazul traumatismelor), apare o reparație prin anchiloză, ca
urmare a reacției cementare și osoase. În acest context poate să apară o întârziere în erupția
dinților de înlocuire.
Patologie: carie (rar), traumatisme.
Reparație: este posibilă.
Tratament: conservarea vitalității.

Faza de maturare şi stabilitate (stadiul 2)

În această fază avem un dinte temporar stabil, cu caractere morfologice diferite de
cele întâlnite la dintele imatur:
▪ smalț - slab reprezentat, cu prisme paralele cu axul longitudinal al dintelui la
nivelul fisurilor și al fosetelor, iar la colet sunt orientate spre suprafața
triturantă. Atriția este foarte rapidă comparativ cu cea a dinților permanenți.
 ▪ dentina – prezintă tubuli larg deschiși. Dentina mineralizată înainte de naștere
este omogenă, iar cea formată ulterior prezintă o calcifiere eterogenă, este mai
puțin densă fapt ce permite utilizarea escavatorului în terapia cariei dentare.
▪ pulpa dentară are un volum important și este bine vascularizată
Caracteristicile structurilor peridentare
a. Inserția epitelială a dintelui temporar
La dinții temporari papila este voluminoasă și ocupă complet ambrazura cervicală.
Gingia liberă ajunge până la convexitatea coroanei. Fundul de sac gingival se întinde până la
1 mm sub convexitate. Inserția epitelială este situată la nivelul smalțului și nu la joncțiunea
amelo-cementară.
b. Zonele de contact interdentare și structurile septale
La nivelul molarilor temporari punctul de contact proximal se transformă sub
influența ocluziei, a masticației și a compresiei în suprafață de contact deoarece:
- smalțul este subțire și friabil
- septul interdentar este foarte larg
- forțele de compresie cresc prin erupția molarilor primi permanenți.
c. Ligamentele și zonele alveolare – sufăr și ele remanieri pe perioada dentiției
temporare
Caractere fiziologice
În faza de stabilitate dinții temporari au o fiziologie asemănătoare cu cea a dinților
permanenți, acesția având capacitatea de a reacționa la stimuli fiziologici. Dentinogeneza este
la fel de intensă ca și la dintele permanent. Pulpa prezintă și ea o structură asemănătoare.
Regiunea centrală este bogat vascularizată. Elementele celulare și fibrilare sunt reprezentate
de fibroblaști, histiocite, celule mezenchimale, fibre fine de colagen. Toate acestea permit
pulpei să își îndeplinească funcțiile: inducție, formare, nutriție, protecție, involuție, reparație.
Patologie: afectare pulpară rapidă cu extindere parodontală
frecventă.
Reparație: este posibilă.
Tratament: orientat spre conservare pulpară.

Faza de resorbţie (stadiul 3)

Cuprinde perioada de resorbţie până la pierderea dintelui de pe arcadă şi constă în
scurtarea treptată a rădăcinii dinţilor temporari până la dispariţia completă, urmată de
exfolierea acestora în vederea înlocuirii cu dentiţia permanentă.
Resorbţia debutează:
- la 4-5 ani pentru incisivi;
- după 6 ani la canini şi molarii inferiori;
- după 8 ani la caninii superiori.

Mecanismul resorbţiei
Debutul resorbției rădăcinii dinților temporari coincide cu debutul mișcării eruptive a
dinților permanenți și se apreciază că are loc cu 3-4 ani înainte de înlocuire sau cu 1-2 ani
după terminarea formării rădăcinii dintelui temporar. Procesul de resorbție radiculară este
asemănător cu cel de resorbție osoasă și este realizat de celule specializate numite
odontoclaste, celule identice cu osteoclastele implicate în liza țesutului osos.
Odontoclastele sunt celule mari, multinucleate, cu citoplasma bogată în organite
celulare (mitocondrii, lizozomi). Extremitatea celulelor orientată spre țesutul dur care va fi
resorbit are aspect de “perie” datorită plicaturării membranei celulare sub forma unor
prelungiri citoplasmatice prevăzute cu îngroșări specifice, care ar reprezenta locul de trecere
pentru schimburile dintre celulă și mediul extracelular. Această margine plicaturată se
diferențiază ca răspuns al trecerii celulei de la faza inactivă la cea activă, sub control
hormonal (în special hormonul paratiroidian).
Odontoclastele se formează la suprafața de resorbţie dentară prin unirea mai multor
monocite sanguine, originare din sistemul reticulo-endotelial, care ajung în focarele de
resorbţie pe cale vasculară. Aceste celule sunt capabile să resoarbă toate țesuturile dure
dentare, inclusiv smalțul. În cursul resorbției radiculare, ele se găsesc în special pe suprafețele
radiculare orientate spre dintele permanent în erupție, dar se pot găsi și în canalul radicular și
camera pulpară, în contact cu suprafețele de predentină. În decurs de 24 de ore odontoclastul
poate liza o cantitate de dentină radiculară de 2-3 ori mai mare decât volumul său.
Mecanismul de producere a resorbţiei este multifactorial, dar încă nelucidat complet.

Factorii implicaţi în declanşarea rizalizei

1. Presiunea exercitată de dintele permanent în erupţie - este considerat ca fiind
principalul factor implicat în declanşarea resorbţiei. Ca argumente în sprijinul acestei teorii se
menţionează următoarele:
- absenţa germenului dintelui de înlocuire întârzie sau opreşte exfolierea dintelui
temporar;
- prezenţa unui germene mai mare duce la resorbţia rădăcinii a doi dinţi temporari
vecini;
- poziţia anormală a germenului dintelui de înlocuire declanşează resorbţia rădăcinii
altui dinte.
2. Forţele dezvoltate în cursul masticaţiei. Ca urmare a dezvoltării muşchilor
masticatori, forţele masticatorii mai mari solicită mai mult ligamentele periodontale ale
dinţilor temporari ducând la iniţierea resorbţiei.
3. Pulpa dintelui temporar - dar numai când este sediul unor modificări patologice. Ea
poate influenţa ritmul, dar şi tiparul rizalizei cu apariţia de resorbţii în zone şi cu traiectorii
care nu se întâlnesc în mod normal.
Prin combinarea acestor factori se determină viteza și tiparul de resorbție. Astfel
datorită presiunii exercitate pe dintele de înlocuire se produce o pierdere progresivă a
suprafeței pe care se inseră ligamentele periodontale. Creșterea forțelor ocluzale datorată
dezvoltării odată cu vârsta a mușchilor masticatori, va contribui și ea la slăbirea suportului
dentar. Prin reducerea suprafeței de susținere dintele va suporta din ce în ce mai greu forțele
masticatorii în creștere și astfel se accentuează rizaliza.
Resorbţia se desfăşoară ritmic, perioadele active alternând cu cele de repaus. În
perioadele de repaus, pe suprafeţele resorbite se depune cement de neoformaţie, în cantitate
mai mică decât ţesutul resorbit, fapt ce duce la o refixare a dintelui temporar cu scăderea
mobilităţii.
În funcție de poziția ocupată de germenul dintelui permanent față de rădăcina dintelui
temporar, se resorb zone diferite ale suprafeței externe radiculare. Astfel, la incisivi și canini
resorbția începe pe suprafața orală a rădăcinii datorită poziției orale a dinților permanenți de
înlocuire. Prin mișările ulterioare, din cursul erupției, aceștia ocupă o poziție apicală față de
rădăcinile temporarilor, și în consecință se schimbă și fațeta de resorbție. În funcție de poziția
dintelui de înlocuire, resorbția se poate produce în continuare simetric, perpendicular pe axul
dintelui temporar sau asimetric, mai accentuat pe fața orală.
La nivelul molarilor temporari, datorită poziției premolarilor, resorbția începe pe
versantele interioare ale rădăcinilor pentru ca ulterior, prin creșterea maxilarelor dinților de
înlocuire să ocupe o poziție apicală. S-a constatat, de asemenea, că resorbția rădăcinilor
acestor dinți poate fi inegală datorită diferenței de dimensiune dintre coroana premolarului și
cea a dintelui pe care îl înlocuiește și datorită poziției pe care o are în cursul dezvoltării în
raport cu rădăcinile temporarului.
 În legătură cu modul în care țesuturile dure sunt resorbite de odontoclaste, explicația
ar fi aceea a unei mobilizări inițiale a substanței minerale, urmată de disocierea extracelulară
a matricei organice în molecule mici captate apoi de odontoclast și degradate mai departe.
Paralel cu resorbţia tesuturilor dentare dure are loc şi resorbţia ţesuturilor moi
asociate.
În acest stadiu, din punct de vedere fiziologic, se manifestă o tendință netă de
înlocuire a dintelui temporar care este însoțită de modificări parodontale.
▪ Modificări ale inserției epiteliale și a ligamentelor peridentare
Se produce o retracție a inserției epiteliale spere zona de resorbție, dar nu datorită unei
afectări parodontale
▪ Modificări ale structurilor radiculare și interradiculare
Osteoclazia determină lărgirea orificiului apical și apariția a numeroase orificii secundare,
care constituie căi de comunicare pulpo-dentinară.
Zona interradiculară constituie locul modificărilor esențiale din cursul resorbției
radiculare. Aici au loc remanieri continue ale țesutului osos și conjunctiv, cu înlocuirea celui
din urmă cu țesut de granulație. Această zonă constituie calea preferențială de extensie a unei
posibile infecții nu numai datorită fragilității planșeului camerei pulpare, ci și a multiplelor
comunicări pulpo-parodontale de la acest nivel, care determină complicații importante
(patologia furcației).
Rezultatul final al resorbţiei este exfolierea dintelui de pe arcadă.
Când dinții temporari se exfoliază în mod natural, sângerarea este minimă și
vindecarea plăgii se face mai repede decât în cazul extracției dinților fără rizaliza radiculară.
Acest fapt este explicat prin implicarea epiteliului gingival în stadiile finale ale rizalizei.
Epiteliul joncțiunii dento-gingivale migrează treptat spre suprafața resorbită și în final atinge
camera pulpară. Această migrare este însoțită de cea a epiteliului gingival, astfel încât,
legătura pulpei coronare cu structurile subiacente se va realiza numai prin intermediul unei
zone înguste, care va produce sângerare redusă la exfolierea dintelui. Plaga va fi acoperită
rapid de porțiunea inferioară a epiteliului gingival migrat.
Studiile de specialitate au demonstrat că exfolierea este simetrică şi că dinţii inferiori
se pierd înaintea omologilor superiori, cu excepţia molarilor 2 a căror exfoliere este
simultană.
La mandibulă exfolierea se desfăşoară în ordine dinspre anterior spre posterior, iar la
maxilar rizaliza molarului 1 temporar se va face înaintea caninului. În funcţie de sex s-a
observat că exfolierea se produce mai devreme la fete decât la băieţi.
S-a constatat de asemenea că traumatismele şi caria dentară complicată a dinţilor
temporari pot influenţa rizaliza prin perturbări importante ale vitezei şi formei de resorbţie
radiculară, cu apariţia unor tipare atipice de resorbţie şi încetiniri, dar mai ales accelerări ale
acesteia.