OCEANOGRAFIE

CURS 1

Oceanografia-definitii si concepte
Oceanografia este “stiinta oceanului deci a ansamblului tuturor legilor aplicabile la mare deja
descoperite sau in curs de descoperire care explica formele de relief submarine, natura, modul de
distribuire, relatiile cu stratele de sedimente, compozitia chimica a apei, proprietatiile ei fizice, repartitia
caldurii, a sarurilor, densitatii diferitelor gaze, curentilor etc. Oceanografia integreaza toate rezultatele
cercetarilor efectuate asupra Terrei.” Thoulet 1890

Oceanografia este o disciplina ce abordeaza nu doar un element ci un mediu respectiv apa si integreaza
totalitatea fenomenelor fizice si chimice si nu in ultimul rand viata marina. Cuvantul oceanografie
provine din grecescul “okeanos” considerat zeul marilor la care se adauga terminatie “graphos” cu
sensul de descriere. Aceasta cuprinde mai multe ramuri importante ca oceanografia fizica, biologica,
cele doua fiind intr-o permanenta interactiune si interconditionare.

Oceanografia fizica se ocupa cu descrierea formelor bazinelor oceanice cu schimbul de energie si

materie intre ocean si atmosfera, cu proprietatiile fizice si chimice ale apei precum si cu dinamica apelor
marine. Oceanografia biologica studiaza viata organismelor marine, problemele de poluare precum si
legaturile dintre ciclurile fiziologice si cele ale mediului marin. In ultimul timp, progresele tehnicii au
condus la aparitia unor ramuri noi: geologia marina, geomorfologia marina sau oceanografia chimica.
Putem spune ca toate aceste elemente amintite definesc oceanul planetar ca stiinta, o stiinta a carui
principal obiect de studiu este apa la care se raporteaza toate celelalte elemente aflandu-se intr-o
permanenta conexiune.

Istoricul oceanografiei
Oceanografia ca stiinta apare la sfarsitul secolului 17 si inceputul secolului 18 dupa ce Newton si-a
realizat teoria asupra formarii mareelor iar Mercigli si-a efectuat primele observatii de temperature in
Marea Mediterana. Insa primele cunostinte asupra unor caracteristici ale marilor si oceanelor apar inca
din antichitate la greci si la romani.

Homer considera Pamantul ca avand o forma de disc in jurul caruia curge un fluviu “okeanos” el fiind si
primul care a realizat cu precizie un contur al Marii Mediterane.

Herodot realizeaza o noua sinteza cartografica atat a bazinului mediteranean cat si a tarmului Marii
Negre si a gurilor de varsare ale unor fluvii.

Aristotel considera pamantul o sfera iar o buna parte din aceasta era reprezentata de oceane. El a
separat oceanele de mari, a observat diferenta de dimensiune dintre acestea si a precizat chiar ca marile
formeaza un sistem fluvial alcatuit din Marea Caspica, Marea Neagra, Marea Azov, Marea Egee si Marea
Mediterana.
Strabon arată asemănările dintre continente si fundul oceanului iar in lucrarea “Geographia” ofera
primele informatii legate de procesele tectonice, vulcanice, despre curenti, valuri si maree.

Ptolemeu dezvoltă conceptele de latitudine si longitudine intocmind tabele de coordonate pentru

formele de relief importante si pentru asezarile omenesti. Pe baza acestor coordonate s-au realizat mai
tarziu harti ale Marii Mediterane(Mare Internum), a Oceanului Atlantic(Oceanus Occidentalis), Marea
Neagra(Pontus Euxinus) si Marii Caspice(Mare Caspium).

In evul mediu stiinta incepe sa decada, locul ei fiind luat de explicatiile mistice impuse de conceptele
religioase. Cei care se remarca in aceasta perioada sunt vikingii care strabat cu ajutorul propriilor
ambarcatiuni nord-vestul Oceanului Atlantic, Marea Baltica, Marea Mediterana, Marea Neagra si Marea
Caspica. Catre sfarsitul mileniului se cunosc calatoriile efectuate de arabi care ajung in Africa si Asia(cel
mai cunoscut-Masudi=adept al unui ocean unic, al unui pamant sferic si aduce unele contributii legate
de proprietatile apei marine).

Inventia busolei de catre chinezi a dus la decoperirea de alte teritorii. Etapa marilor descoperiri
geografice s-a desfasurat intre 1492 si 1522 si este marcata de calatoriile lui Columb, Vasco da Gama,
Cabral, Ponce de Leon, Magellan. Desi cunostintele despre mediul marin erau putine, apar totusi
elemente noi cum ar fi contributia lui Ponce de Leon in ceea ce priveste curentul golfului(Gulfstream)
considerandu-l ca un rau marin de culoare albastru inchis, mult diferita de culoarea verzui-albastra a
oceanului.

Urmatoarea etapa a calatoriilor in jurul Pamantului este realizata catre sfarsitul sec 18 si inceputul sec
19 mai importante fiind ale lui James Cook care realizaeaza expeditii in sudul Oceanului Pacific, in nordul
acestuia si in zona Antarcticii. Altii au fost Jonh Biron si Francis Drake.

La sfarsitul sec 19 expeditiile au pus accentul pe cunosterea reliefului submarin. Astfel in 1831 expeditia
Beagle avandu-l la bord pe Charles Darwin a prezentat primele ipoteze asupra formarii insulelor de corali
si realizeaza o prima clasificare a coastelor.

Alte expeditii si exploratori: Nansen-in apropiere de polul nord; Schmidt-polul nord cu cercetări asupra
banchizei de gheata s.a.

Dupa stagnarea cercetarilor in primul razboi mondial incepe o noua etapa de cercetare bazata pe
metode si tehnici noi. Expeditia de pe vasul Meteor a fost foarte importanta deoarece s-a folosit pentru
prima data o instalatie de sondare acustica realizandu-se peste 70000 de sondaje asupra Atlanticului de
Sud in urma carora au luat nastere harti batimetrice detaliate.

In perioada contemporana, se identifica 3 etape distince: revolutia tehnicilor de cercetare, etapa

marilor programe internationale si etapa actuala. In prima etapa revolutia tehnicii conduce in primul
rand la constructia si perfectionarea submersibilelor, urmat de programele international(FAMOS-
conduce la descoperirea si studierea rifturilor, a faliilor transformante) iar etapa actual se bazeaza atat
pe tehnici modern de cercetare cat si prin programe care sprijina cercetarea in domeniu(tehnica
satelitara).

In Romania primele cercetari oceanografice de mare precizie au fost realizate de Grigore Antipa in
timpul unei expeditii pe mare de 9 luni. Primul a fost Dimitrie Cantemir care realizeaza o prima
catografiere in Romania asupra gurilor Dunarii. Dupa 1880 in Romania se dezvolta activitatea geofizica
marina cu o prima harta precisa asupra Marii Negre. Punctul maxim al cercetării este atins dupa primul
razboi mondial odată cu aparitia hartilor de coasta, analize ale curentilor, salinitatii si de temperatura. In
1926 se infiinteaza la Agigea prima statiune de cercetari marine(Statiunea zoological) de catre profesorul
Ion Borcea iar mai tarziu Grigore Antipa, infiinteaza la Constanta Institutul Biooceanografic. In 1970 ia
nastere Institutul roman de cercetari marine care aduce informatii importante, redate in primul atlas
oceanografic roman, anuare si alte reviste de cercetare.

CURS 2

Originea numelor marilor si oceanelor

Primele denumiri geografice referitoare la mari si oceane le gasim datand acum 450 de ani i.Hr. pe harta
lui Herodot cat si pe hartile lui Ptolemeu. Erau cunoscute pe timpul lui Herodot in spatiul Oceanului
Atlantic actual, Mare Atlanticum, Oceanus Aethiopicus si Mare Cronium. Oceanul Indian actual se
numea Mare Erythaeum, Marea Rosie era cunoscuta sub numele de Siuns Arabicus, Marea Neagra ca
Pontus Euxinus iar Marea Caspica ca Mare Caspium. In al 2lea an al erei noastre erau cunoscute dupa
Ptolemeu pe locul Oceanului Atlantic, Oceanus Occidentalis, Marea Nordului ca Oceanus Germanicus iar
Marea Mediterana ca Mare Internum. Oceanul atlantic avea denumirea de mai sus doar la nord de
ecuator, partea situata la sud de ecuator se numea Oceanus Aethiopicus. Originea numelui Oceanului
Pacific este mult mai recenta fiind data de Magellan in 1521. Astfel, in locul numelui de Mar del Sur, il va
numi Mer Pacifico. Prima validare a numelor oceanelor si marilor este realizata in 1845 in cadrul
Societatii Regale de geografie de la Londra. La sfarsitul secolului al 19lea, Tratatul lui Krummel
recunoaste 3 oceane: Atlantic, Pacific si Indian, care se extindea pana in Antarctica. Tot acum sunt
identificate si 2 categorii de mari: mediteranele si marile marginale. In urmatoarele decenii problemele
abordate sunt cele legate de stabilirea limitelor conventionale intre oceane si mari. Primele criterii care
au stat la baza delimitarilor au fost cele batigrafice insa acestea au condus la multe controverse. Abia in
1936 au fost realizare primele criterii de dizivizare, acestea fiind legate de caracteristicile reliefului
submarin, conturul costelor, relatia intre curenti si maree, relatiile cu circulatia generala a atmosferei si
altele.

Geneza oceanelor si marilor

Geneza oceanelor este una dintre cele mai discutate probleme legate atat de geneza apei cat si de
geneza cuvetelor oceanice. In ceea ce priveste originea apei, exista mai multe teorii din care amintim:

1.apa ar proveni din atmosfera primordiala a Pamantului. Aceasta prezinta o serie de contraargumente.
Cel mai cunoscut este acela al cantitatii diferite de Neon si Argon care apare in atmosfera in comparatie
cu cantitatea foarte redusa din mari si oceane. Apoi se cunoaste ca atmosfera actuala nu poate mentine
decat 13000 de km3 de apa, pe cand volumul apelor oceanice depaseste 1mld de km 3 de apa. De aici
rezulta imposibilitatea mentinerii unei cantitati mari de apa in atmosfera.

2.apa ar rezulta in urma descompunerii rocilor vulcanice. In urma experimentelor s-a observat ca rocile
vulcanice contin in compozitia lor numai 5% apa. Daca prin absurd s-ar elibera toata apa continuta de
roci, nu ar rezulta decat un volum de apa egal cu jumatate din apa oceanelor.

3.apa ar aparea prin acumularea de-a lungul erelor geologice. Aceasta este cea mai acceptata ipoteza.
Aceasta acumulare ar proveni din actiunea combinata a activitatii vulcanice, din izvoarele termale si din
urma degazeificarii magmei. Argumentele care sustin aceasta teori sunt: in urma activitatii vulcanice au
rezultat anioni de Clor si Sulf care au patruns in oceane. Volumul de apa a ramas relativ constant de-a
lungul aceleiasi perioade geologice insa cu activitati de transgresiune si regresiune peste zonele
continentale.

Cea mai complexa problema este cea a cuvetelor oceanice. Originea acestora este strans legata de
formarea oceanelor si a continentelor. Si in acest caz au fost emise mai multe teorii si ipoteze.cum ar fi:

1.ipoteza derivei continentelor – a fost fundamentata de Alfred Wegemer in 1912. Aceasta presupunea
existenta unui continent imens, numit Pangaea, inconjurat de un ocean unic numit Panthalassa. Acest
continent a inceput sa se fragmenteze de-a lungul unor linii de fractura iar fragmentele au inceput sa se
deplaseze unul fata de celalalt. Fisurile de-a lungul carora s-au spart blocurile continentale s-au largit si
au fost invadate de apele marilor, devenind ulterior oceane si mari. Conform acestei teorii continentele
plutesc pe material subcrustal mai greu iar deplasarea blocurilor continentale s-ar datora curentilor de
convectie care actioneaza in manta.

2.ipoteza expansiunii fundului oceanic – presupune ca fundul oceanic este intr-o continua miscare. Prin
rifturi iese din manta materia topita care se consolideaza ca roci vulcanice. Acestea formeaza scoarta
oceanica care se deplaseaza simetric fata de rifturi pana in fose. In aceste zone seismicitatea este
pronuntata datorita scufundarii scoartei in manta in cazul foselor si ridicarea materiei topite din manta
in cazul rifturilor. Se presupune ca scoarta terestra ar fi impartita in placi majore si in microplaci. Placile
majore sunt: pacifica, indo-australiana, antarctica, americana, africana, euro-asatica. Aceste placi majore
sunt delimitate de 2 dorsale medioatlantice si fose. Placile cresc in zona dorsalelor datorita adaugarii de
scoarta noua si dispar in zona foselor oceanice.

3.teoria tectonicii globale – studiaza legaturile si conexiunile in timp si spatiu a placilor care formeaza
scoarta terestra si sunt influentate de expansiunea fundului oceanic si de migratia continentelor si a
polilor.

Varsta oceanelor
Unii autori ai tectonicii globale admit ca fundul oceanelor actuale s-a format in Mezozoic si Neozoic. Altii
considera ca au existat mai multe epoci in evolutia oceanelor. Prima etapa ar fi debutat in proterozoicul
mediu si superior ducand la formarea Oceanului Pacific. In a 2a etapa in Mezozoic apar oceanele actuale
Atlantic, Indian si Arctic(dupa unii considerat mare mediterana).