CAPITOLUL I

DATE SINTETICE PRIVIND ISTORICUL CERCETĂRILOR

ŞTIINŢIFICE LA MAREA NEAGRĂ

“ Limba nu poate spune şi mâna nu poate

scrie despre toate minunăţiile mării”
Cristofor Columb

Cercetări asupra Mării Neagre s-au făcut încă din antichitate. Astfel s-au putut
efectua pe baza observaţiilor hărţilor hidrografice, hărţi ale aşezărilor umane de pe
ţărmurile mării.
Primele cercetãri făcute asupra ţărmurilor Mării Negre datează din anul 1696. Ele
au fost conduse de marinarii ruşi de pe nava “Krepost”. În anul 1701, pe timpul ţarului
Petru I, se întocmeşte prima hartă rusă a Mării Negre, în care sunt menţionate şi adâncimile
din jurul Crimeei şi Bosforului.
Studii ştiinţifice încep de-abia în sec. XVIII. Din a doua jumătate a sec. XIX.
cercetările evoluează, trecându-se la cercetări mai complexe de hidrologie şi hidrobiologie
marină, astfel s-a înfiinţat în anul 1872 prima staţiune de biologie marină, care iniţial a
funcţionat la Odesa, apoi la Sevastopol.
În anul 1918, geologul rus Andrussov facând numeroase cercetãri asupra voluției
postterțiare ale ținuturilor ponto-caspice, a elaborat teoria conform cãreia multe specii de
viețuitoare a vechii mãri salmastre au avut de suferit din cauza salinitatii mai ridicate care a
pãtruns în Lacul Pontic o data cu ruperea barierierei lui cu Marea Mediterana.
Studiile româneşti efectuate asupra Mării Negre au început de peste un secol şi au
fost determinate de întreţinerea navigaţiei şi de amenajarea portului Constanţa. Aceste
acţiuni au dus la cunoaşterea platformei litorale, a studiului curenţilor marini, cunoaşterea
structurii şi caracteristicile litoralului, etc.
În 1893, timp de 9 luni, Grigore Antipa, la bordul unui crucişator a efectuat o
expediţie în jurul Mării Negre şi a executat câteva sute de dragaje, până la adâncimi de 40
m. Grigore Antipa, în 1941 a elaborat o lucrare intitulată “Marea Neagră”, în care prezintă

1
probleme de biologie marină şi de oceanografie. În 1932 Grigore Antipa a înfiinţat
Institutul Biooceanografic de la Constanţa, care ulterior a luat numele de Staţiune Maritimă
de Cercetari şi Proiectari Piscicole “Grigore Antipa”. (Trufaş, 1969)
Printre figurile marilor oameni de ştiinţă un loc de seamă îl ocupă şi profesorul Ion
Borcea. Pasionat cercetător în domeniul biologiei marine, Ion Borcea este considerat
fondatorul oceanologiei în ţara noastră. Studiile sale au avut ca obiectiv cunoaşterea
ştiinţifică a Mării Negre. În calitatea sa de profesor al Universităţii din Iaşi, s-a angajat şi a
militat pentru înfiinţarea unei staţiuni de cercetare la mare. În anul 1926, şi-a văzut visul
împlinit prin înfiinţarea primei staţiuni de cercetare de pe litoralul românesc, la Agigea.
Ion Borcea a obţinut rezultate deosebite în domeniul cunoaşterii biologiei Mării
Negre. A descoperit şi a descris peste 150 de nevertebrate şi 90 de specii de peşti din
Marea Neagră.
Profesorul Mihai C. Băcescu (zoolog, oceanolog şi muzeolog român) a studiat
cantitativ şi sistematic bentosul Mării Negre în regiunea coastelor romăneşti. A efectuat de
asemenea şi numeroase expediţii în scop ştiinţific pe Marea Neagră şi diferite oceane ale
lumii.
În 1954 devine directorul Institutului de Cercetări Piscicole, iar în 1958 şef al
secţiei de Oceanologie al Academiei şi director al Muzeului Naţional de Istorie Naturală
"Grigore Antipa", post pe care îl va deţine necontestat timp de trei decenii, continuând să
cerceteze, să publice articole ştiinţifice, să predea şi să conducă lucrări de muzeologie şi de
cercetare.
Un alt cercetãtor român care a studiat proprietãțile mãrii a fost și Eugen A. Pora,
care de asemenea a publicat numeroase volume de specialitate, iar în 1962 a participat si la
expediţia în Oceanul Indian la bordul navei „Viteaz”, ulterior publicând un volum pe
aceastã temã.
Pânã în 1945 a fost cadru didactic la Universitatea din Iaşi, apoi se mutã la Cluj, la
Facultatea de biologie-geografie-geologie, catedra de fiziologia animalelor. În anul 1948
devine membru corespondent al Academiei Române, iar activ din 1963.
Evoluția anoxicã din Marea Neagrã a fost îndelung studiatã de Deuser, care în anul
1974 prin masurãtori radiometrice ale vârstei sapropelului rezultat din procesele anaerobe,
ajunge la concluzia cã instalarea condițiilor anoxice a avut loc cu peste 7.000 de ani în
urma și a progresat foarte mult extinzându-se în decurs de 2.000 de ani în peste 50 % din
volumul acestei mãri.

2
 CAPITOLUL II

EVOLUŢIA GEOLOGICĂ ŞI ASPECTE FIZICO –

GEOGRAFICE ALE BAZINULUI PONTIC

Nu putem să ne explicăm, de exemplu, compunerea actualei faune şi flore care o

populează, fără să cunoaştem geneza şi evoluţia geologică a mării; de asemeni, nu putem
să ne dăm seama de posibilităţile de viaţă fără să cunoaştem structura fizică a bazinului,
condiţiile hidrografice şi climatice.
Vom discuta în continuare, despre caracteristicile prezentate mai sus:

2.1 Geneza Formării Bazinului Pontic

Hidrografic, Marea Neagră este considerată o anexă a Mediteranei, cu care se leagă

prin intermediul Mării Marmara. Ca origine însă, nu e nici o asemănare între aceste două
mări, Mediterana fiind un rest din străvechea mare Tethys, pe când Marea Neagră este o
rămăşiţă a Mării Sarmatice, cu ape salmastre. În epoca miocenă aceasta din urmă se
întindea cam între Viena şi Lacul Aral.
Din pânza de apă ce acoperea un imens teritoriu ieşeau doar culmile Carpaţilor, ale
Caucazului, precum şi cioturile muntoase din Dobrogea şi Crimeea. Mai târziu, tot în era
terţiară, vastul bazin sarmatic s-a redus mult. Ulterior, bazinul s-a divizat în trei mari lacuri
cu apă salmastră: Pontic, Caspic şi Aralian.
La prabuşirea uscatului care leagă Asia Mică de Peninsula Balcanică s-au creat
Bosforul, Dardanele şi Marea Marmara, iar Mediterana a intrat în legatură cu Lacul Pontic.
Astfel s-a produs schimbarea totală a condiţiilor fizice, chimice şi biologice a Lacului
Pontic. Înainte, fauna lui era adaptată la viaţă în apa salmastră şi nu în apa marină, cu mare
salinitate.
Cataclismele produse aici, care i-au stabilit şi comunicarea cu Marea Mediterană, i-
au adus pe această cale cantitaţi imense de apă sărată, acestea având urmări mult mai
grave.

3
 Cantităţile importante de apă au schimbat radical structura fizică a Marii Negre. În
adâncurile acestei mări s-a produs o mortalitate catastrofală a vechii faune salmastre.
Invazia de specii mediteraneene, capabile să suporte noile condiţii de viaţă a
provocat crearea unui nou mediu propice pentru dezvoltarea vieţii. (Antonescu, 1968)

2.2 Ţărmul şi Relieful Subacvatic

În general, coastele estice şi sudice ale mării sunt înalte datorită lanţurilor muntoase
care înaintează până la mare. Chiar în apropierea ei, Munţii Caucaz ating aproape 2.000 de
metri altitudine. Unele fâşii de câmpii litorale apar numai în zona de vărsare a râurilor.
Zonele costiere nordice şi nord-vestice se prezintă de obicei ca şesuri mai mult sau
mai puţin înalte (fragmentate de văi) care în unele locuri se termină cu faleze, iar în alte
locuri cu cordoane litorale ce despart de mare limanuri şi lacuri sărate.
Coastele sud-vestice, se înalţă treptat , datorită apropierii munţilor Balcani.
Ţărmurile Mării Negre nu sunt prea crestate, pătrunderea uscatului în mare se face
pe distanţe scurte, sub forma de capuri. Între aceste capuri, golfurile au deschideri largi,
acestea numindu-se băi. (Figura 1.)

Figura 1. Imagine din satelit a Mării Negre

(http://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Neagră)

4
 Ţărmul românesc al Mării Negre apare sub două aspecte diferite. Geomorfologic,
în partea nordică, între gura Musura şi capul Pescărie, ţărmul este înalt cu faleze cu
înalţimi care variază între 2 si 40 de m. Geologic, diferenţierea între cele două sectoare
constă în vârsta depozitelor constitutive.
În falezele din sectorul sudic al litoralului, peste fâşiile de calcar se dispune argila
roşie cu concreţiuni de gips (cristalizate sub formă de creastă de cocoş), apoi în continuare
un complex de loess cu intercalaţii de soluri fosile.
În băi se dispun făşii înguste de plajă, pe când în dreptul capurilor, placa de calcar
înaintează în mare sub forma unei platforme de abraziune. Astfel capurile prezintă părţile
mai înalte ale litoralului, pe când băile reprezintă zonele depresionare.
Ca şi majoritatea mărilor, şi Marea Neagră prezintă trei zone distincte, cum ar fi:
şelful sau platforma continentală , taluzul sau povârnişul continental şi zona adâncă sau
zona abisală.
Platforma continentală se desfăşoară până la adâncimea de 180 – 200 de metri.
Este bine conturată între capul Caliacra şi capul Rumeli.
Deşi s-ar părea că suprafaţa platformei continentale este netedă, totuşi hărţile
maritime şi cărţile pilot semnalează existenţa unor neregularitaţi. Acestea sunt formate fie
de stănci submerse, fie de schiţarea unor albii de râu submerse, sau de prelungirea
subacvatică a depunerilor aluvionare de la gurile unor râuri.
Tot în cadrul platformei continentale apar şi căteva insule. Cea mai mare este insula
Şerpilor, situată la 37 km în faţa Deltei Dunării.
Taluzul continental delimitează partea cea mai adâncă a mării şi se desfaşoară
între 180 – 200 m adâncime în partea superioară şi 1.000 – 1.500 m în partea inferioară.
Taluzul continental este format din depresiuni înguste de tipul canioanelor, care
sunt localizate în dreptul văilor continentale.
Ridicările reliefului au demonstat că taluzul continental este în general foarte
accidentat ca urmare a unor lanţuri de încreţituri şi canioane submarine.
Partea centrală a Mării Negre, cu adâncimi mai mari de 1.500 m se prezintă ca o
câmpie intinsă. În partea estică a mării au fost localizate câteva înalţimi mamelonare. Unii
cercetători le consideră drept conuri relicte ale unor vulcani de suprafaţă care nu s-au mai
manifestat după scudundarea Pontidei.
În faţa litoralului românesc, platoul continental are o suprafaţă de 30.000 de km 2 şi
se îngustează de la nord spre sud. În dreptul gurii Portiţa, lăţimea platformei continentale
este de aproape 200 km, pe când în dreptul localităţii Vama Veche este de 100 km . Pe

5
suprafaţa şelfului se schiţează depresiuni alungite dispuse paralel cu linia malului. Aceste
depresiuni sunt intrepretate ca fiind continuarea subacvatică a unor văi (Casimcea şi
Mangalia). (Trufaş, 1969)

2. 3 Varietatea de sedimente

Varietatea de sedimente intâlnite pe platforma continentală românească a Mării

Negre a fost restrânsă la opt tipuri de bază:
Nisipul – este format din sedimentele mobile cu granule distincte, aspre la pipăit,
cu puţine particule fine, care nu tulbură apa. Nisipurile formează plajele şi acoperă în
general fundurile de adâncime.
Nisip mâlos – este format din sedimente mobile, cu granule de nisip şi cu mâl în
proporţie de 15 – 25 %. Acoperă de asemenea fundurile puţin adânci.
Scrădiş recent – este format din îngrămădiri de valve de moluşte marine actuale
(Mytilus, Cardium, etc); uneori cu aspect ruginiu, acoperite cu o peliculă fină de oxizi de
fier. Se găseşte la adâncimi variabile, în funcţie de curenţi. (Figura 2)

Figura 2 : Depozite de scrãdiș la Agigea (original)

Substrat dur – este reprezentat în special de calcare, fie dispuse în platforme

întinse de piatră, fie ca pietre izolate; este prezent mai ales în sudul litoralului românesc
(Constanţa, Agigea, Eforie, Tuzla, Costineşti, Vama Veche).

6
 Mâlurile cu Mytilus – este în general de origine aluvionară, unele cenuşii, cenuşii-
galbene, către gurile Dunării, altele cenuşii-negricioase sau albăstrui, destul de mobile şi
unsuroase la pipăit.
Ele sunt dispuse în straturi de 20 – 40 cm şi ocupă în general fundurile între 20 –
60 m adâncime. Aceste mâluri se află în amestec cu scoicile diverselor moluşte, înglobând
astfel cea mai bogată tanatocenoză din Marea Neagră. (Figura 2)
Mâlurile faseolinifere – sunt mâluri de adânc, de culoare cenuşie, în straturi mai
subţiri decât mâlurile precedente (5 – 20 cm). Acestea acoperă fundurile până la limita
platformei continentale româneşti. Ele includ de asemenea diverse scoici moarte, Modiolu
phaseolinus în special, tanatocenoza fiind ceva mai săracă din punct de vedere calitativ.
Aceste mâluri faseolinifere dau apei un aspect lăptos şi opac.
Sedimentele cu Phyllophora – aceste sedimente reprezintă varietaţi fie de mâluri
cu Mytilus, fie de mâluri faseolinifere.
Paleoscrădişul de tip caspic – indică de fapt o abundenţă a scoicilor de Dreissena
caspia, Dreissena polymorpha, Dreissena rostiformis, Teodoxus, etc. Sunt întâlnite în
cadrul mâlurilor faseolinifere si în etajul periazoic, mai jos de 120 m adâncime. De fapt în
etajul periazoic deosebim două tipuri de scrădiş: a) o întindere superioară, cu tanatocenoză
subfosilă, cu cochilii rare de tip ponto-caspic, cum ar fi Dreissena polymorpha,
Monodacna, etc.; b) şi o întindere inferioară, care se întinde până la marginea taluzului
continental şi cuprinde păturile sedimentare de mâl alb, acoperite de o foarte bogată şi pură
tanatocenoză fosilă, dominată de Dreissena. (Băcescu, 1971)

2.4 Apa din bazinul Pontic și provenienţa ei

În afară de apa salmastră rămasă din vechile mări din care s-a format Marea
Neagră, care încetul cu încetul se amestecă cu apa proaspătă şi îşi schimbă treptat
compoziţia şi caracterele ei iniţiale, aceasta are astăzi trei “izvoare” principale de
alimentare: a) apa dulce provenită din precipitaţiile căzute direct pe suprafaţa mării; b) apa
dulce colectată de pe continent şi vărsată în mare de afluenţi; şi c) apa sărată intrată din
Marea Mediterană prin Bosfor.
Iată care sunt însuşirile fiecarui “izvor” principal de alimentare şi în ce mod acesta
contribuie la compunerea apei Mării Negre şi la calităţile ei ca mediu de viaţă.

7
 A) Apa dulce provenită din precipitaţiile care cad direct asupra bazinului
mării.
Aceasta este o apă de ploaie curată, deci fără multe corpuri străine, care nu are altă
influenţă asupra apei mării decât aceea că o îndulceşte si îi creşte nivelul proporţional cu
cantităţile în care cade.
Cantitatitea totală anuală de apă de ploaie care cade asupra mării este repartizată în
funcţie de sezoanele ploilor adică în lunile de primăvară şi de toamnă, atunci când este mai
importantă influenţa lor maximă asupra creşterii nivelului, dar cu deosebire primăvara;
vara însa, când clima este secetoasă şi evaporarea mai puternică, nivelul mării scade.
Din nefericire ne lipsesc observaţiile precise cu privire la evaporare, aşa că nu
putem să ne dăm seama în ce cantităţi din apele de ploaie se pierd prin evaporare şi cât din
ele rămâne pentru urcarea nivelului mării.
B) Apa dulce colectată de pe continent şi vărsată în mare de afluenţi.
Dacă precipitaţiile care cad direct pe suprafaţa mării aduc o apă de ploaie curată,
care exercită o mai mică influenţă asupra condiţiilor hidrologice şi biologice, nu este
acelaşi lucru cu apa provenită din precipitaţiile care cad pe suprafeţele întinse de continent,
care alcătuiesc bazinele hidrografice colectoare ale fluviilor care se varsă în această mare şi
pe care aceşti afluenţi le transportă aici.
Aceste fluvii nu mai aduc însa o apă de ploaie curată, ci o apă care este un produs
selectiv, având o contribuţie fizică şi chimică specială, a cărei calitate depinde de originea
ei (de la suprafaţă, subterană, gheţari, etc), de drumul mai scurt sau mai lung pe care îl
parcurge şi de natura fizică a terenurilor pe care cade şi le străbate şi din care extrag în
drumul lor tot felul de substanţe terigene şi biogene, pe care le aduc apoi în mare, fie în
soluţie, fie ca aluviuni.
Enorma cantitate de apă dulce vărsată de fluvii, mai aduce însă cu sine şi o foarte
mare cantitate de aluviuni, pe care le depune pe fundul mării şi măreşte în acest mod zona
litorală a acestei mări.
Importanţa biologică a acestor aluviuni, care sunt formate dintr-un nămol fin
amestecat cu nisip, substanţe calcaroase, etc. şi cu tot felul de resturi organice, formează
deci un fund de mare foarte prielnic pentru anumite asociaţii biologice.
Creşterea nivelului provoacă apoi curenţi marini cât şi alte fenomene importante.
Putem zice chiar că întreaga structură hidrografică şi hidrologică a apelor Mării Negre este
determinată în primul rând de cantitaţile mari de apă dulce aduse aici de fluvii.

8
 C) Apa sărată.
Al treilea “izvor” mare de alimentare al Mării Negre cu apă proaspătă este
Bosforul. În locul cel mai strâmt, ea se reduce numai la 660 m lăţime, iar adâncimea, în
partea cea mai înaltă, care formează bariera sau “Pragul”, are fundul cuprins numai între 42
şi 48 de m adâncime.
Cantitatea de apă sărată ce poate lăsa această secţiune minimă de scurgere, să intre
în Marea Neagră este de asemenea limitată. Deoarece aici, lucrurile se complică prin
neputinţa de a se forma curenţi verticali, o mare parte din apa mediteraneană intră, se
amestecă cu apa dulce adusă fie prin ploaie, fie prin intermediul afluenţilor şi iese înapoi
afară. (Antipa, 1941)

2.5 Proprietăţile apei

Fenomenele biologice care se petrec la nivelul fundului Mării Negre sunt

dependente de condiţiile fizico-chimice pe care le oferă masele de apă şi de natura
substratului, acestea determinând întregul aspect al vieţii bentale.

1 - Dinamica mecanică a valurilor:

Dinamica miscării ondulatorii de suprafaţă, de exemplu: valuri de vânt, valuri de

hulă, influenţează în mod direct substratul din zona etajelor superioare şi prin intensitatea
lor în zona de adânc. Mişcările locale, produse de valuri, sunt responsabile şi pentru
depunerea fracţionata a sedimentelor.
Dinamica valurilor în sectorul litoral este influenţată datorită configuraţiei ţărmului,
adâncimii zonei litorale, reliefului fundului şi în timpul iernii, câteodată, prezenţei
sloiurilor de gheaţă.
Direcţia de propagare a valurilor este determinată de direcţia vântului. În zona
costieră a Constanţei, înalţimea valurilor, în cazul puternicelor furtuni de nord, poate atinge
3,5 m la o viteză a vântului de 20 m/s. Vânturile din est, cu o viteză de 16 m/s pot provoca
valuri de peste 3 m înălţime, în timp ce înalţimea valurilor provocate de vânturile din sud
depăşeşte numai în mod excepţional 1 m.
Acţiunea agitaţiei mării asupra desfăşurării vieţii bentale capătă o semnificaţie cu
totul deosebită în timpul iernilor aspre când gheaţa, formată de-a lungul coastei împreună

9
cu sloiurile aduse de Dunăre, sunt puse în mişcare de valuri şi de vânt. Izbiturile gheţii pot
distruge total fauna fundurilor sedimentare puţin adânci, chiar dacă acestea rezistă în mod
normal temperaturilor coborâte; decimează coloniile litorale de midii şi Brachyodontes de
pe fundurile stâncoase, nimicind până la dispariţie totală şi coloniile de Cystoseira de pe
acelaşi substrat. (Băcescu, 1971)

2 – Îngheţul:

Fenomenul de îngheţ şi repartiţia lor pe suprafaţa Mării Negre sunt în strânsă

legatură cu poziţia geografică a bazinului pontic. Ele se manifestă numai în zonele litorale
din nord şi vest unde adâncimile sunt mici şi salinitatea apelor redusă.
Dintre factorii care influenţează îngheţul apei marine în zona litoralului românesc
amintim temperatura aerului care coboară pâna la – 20 o C; vânturile din NE transportă spre
sud apele reci şi sloiurile formate în colţul nord-vestic al mării, ca şi cele aduse de Dunăre;
apele fluviilor determină o scădere a salinităţii, ceea ce ridică temperatura de congelare a
apei marine.
Gheaţa începe să apară de obicei în a doua jumătate a lunii decembrie la gurile
fluviilor din partea de NV a mării şi numai în ianuare-februarie pe coastele vestice.
Dispariţia fenomenelor de îngheţ se produce la sfârşitul lunii februarie – începutul lunii
martie, mai intâi în larg şi apoi în limane şi băi.
În general, pojghiţa de gheaţă este instabilă. În funcţie de schimbarea vremii, în
decursul aceleiaşi ierni, îngheţul şi dezgheţul se pot succede de căteva ori. Podul de gheaţă
la litoralul românesc apare după ce temperatura aerului s-a menţinut sub – 10o C.
Distrugerea gheţii şi transformarea ei în sloiuri are loc după 2 – 3 zile de la ridicarea
temperaturii peste 10o C.
Crusta de gheaţă care se formează la litoralul românesc se poate extinde în larg sub
forma unei mici banchize până la 1.000 m în zona Sulina şi numai până la 100 m la
Mangalia. Prin sudarea sloiurilor aduse de vânturi, aceste lăţimi pot deveni mult mai mari.
Durata medie a îngheţului este de 10 zile aproximativ în sectorul Midia –
Mangalia. În iernile aspre pot ajunge la 60 – 70 de zile. La litoralul românesc marea
îngheaţă destul de rar şi pe întinderi mici.
În iarna 1928 – 1929, întreaga coastă de vest a fost căptuşită cu gheaţă. În aceeaşi
perioadă chiar şi în portul Istanbul s-a format o uşoară pojghiţă.

10
 Un alt îngheţ important a avut loc în februarie 1954, când crusta de gheaţă
compactă de la litoralul românesc se întindea în larg până la 2 – 4 km, dincolo de care pe
încă 12 – 17 km în larg erau sloiuri de gheaţă în derivă, care se deplasau spre sud cu viteza
de 3 – 4 noduri. (Trufaş, 1969)
Ultimul îngheţ a avut loc la sfârşitul lunii ianuarie 2006, atunci când apele Mării
Negre au îngheţat pe o porţiune de aproximativ 200 de metri de la ţărm înspre larg, în
portul Constanţa, ca urmare a scăderii accentuate a temperaturilor, (pâna la - 12-18o C), şi a
transportului de aer polar, întreţinut de vântul puternic de nord. (Figura 3)
Agitaţia puternică a mării a determinat împingerea spre mal a gheţurilor,
îngrămădirea lor şi consolidarea într-o banchiză compactă, mărginită spre larg de gheaţa
marunţită, mobilă.
În acest an, în sectorul de la sud de Capul Midia, podul de gheaţă s-a întins pe o
distanţă cuprinsă între 60 şi 600 m, pe alocuri până la 1- 2 km, fiind mărginit spre larg de o
zonă de gheaţă mărunţită de valul de furtună, care a dat mării un aspect lăptos.
Scăderea puternică a temperaturii şi îngheţul apelor interioare au determinat
migrarea spre mare a unor specii de păsări de apă, rămase la iernat în România. Au fost
observate, la limita banchizei litorale, spre larg şi în ariile necuprinse de gheaţă, cârduri
mari de pescaruşi argintii, de lişiţe şi cufundaci. Se apreciază că îngheţul a afectat puternic
comunităţile bentale din aria litorală, de mică adâncime. În condiţiile în care podul de
gheaţă se menţine pe o perioadă limitată, se apreciază că îngheţul nu va avea efecte
ecologice majore.

Figura 3 : Marea Neagra inghetata in anul 2006 (original)

11
3 – Curenţii Mării Negre:

Una din caracteristicile Mării Negre din dreptul litoralului românesc este tocmai
neregularitatea curenţilor.
Se ştie de mult că în Marea Neagră există curenţi ce transportă apele din partea
vestică a bazinului către sud. O mică parte din aceste ape ies prin Bosfor, restul continuă
să dea ocol mării, în sens invers acelor de ceas.
Cercetările hidrografice vechi şi noi confirmă prezenţa în Marea Neagră a unui
curent ciclonal, care urmăreşte ţărmul de la vest spre est. El este produs, în primul rând, de
curentul apelor dulci, vărsate de Don, Nipru, Nistru şi Dunăre. Datorită rotaţiei Pamântului
şi vânturilor dominante, această apă formează un singur curent de apă puţin sălcie, care dă
ocol mării. La ţărmul nostru, sub curentul nord-sud de suprafaţă a fost semnalat şi un
curent rece, cu direcţia sud-nord.
Există şi în Marea Neagră curenţi verticali, dar de mică amploare, cum sunt curenţii
de convecţie care, spre sfârşitul iernii, coboară apele racite bine în acest anotimp, până la
180 – 200 m. Ei scot la suprafaţă ape de adâncime, vânturând deci marea pe o grosime de
cel mult 200 m, foarte puţin faţă de adâncimea maximă a mării.
Este bine de amintit ca în strâmtoarea Kerci se stabileşte un dublu curent, similar
celui din Bosfor, şi anume: un curent superficial care împinge apa îndulcită a Mării Azov
către Marea Neagră, iar sub acesta se află un curent contrar care aduce apa Mării Negre în
Marea Azov. (Antonescu, 1968)

4 – Temperatura apei:

Marea Neagră prezintă unele caracteristici specifice în ce priveşte repartiţia

temperaturii în adâncime. Distribuţia temperaturii în straturile superioare al Mării Negre,
până la adâncimea de 300 m, este mult diferită la sfârşitul iernii faţă de perioada de la
sfârşitul verii. O dată cu creşterea adâncimii, creşte regulat şi temperatura până la fund.
Vara temperatura apei rămâne constantă, până la adâncimea de 15 - 20 m. Spre adânc,
temperatura scade foarte repede. Cea mai joasă temperatură în timpul verii se găseşte între
50 şi 100 m. Către fundul mării temperatura este în jur de 7 - 9 º C. Temperatura apelor
adânci nu se modifică, deoarece apele grele de la fund, de provenienţă mediteraneană, cu
temperaturi şi salinitate mare, nu se pot ridica şi deci nu se poate realiza un schimb de apă
între suprafaţă şi adâncime.

12
 În vecinătatea coastelor distribuţia verticală a temperaturii este modificată de
schimbările de schimbările care se produc în direcţia vântului.
(www.didactic.ro/files/6/ecosistemulmariinegre.doc)

5 – Densitatea şi Transparenţa:

Densitatea apei variază atât la suprafaţă cât şi la adâncime, în funcţie de salinitate şi

de temperatură. Iarna densitatea în dreptul litoralului românesc variază puţin. În lunile de
vară, densitatea scade în timpul marilor viituri, mai ales pe sectorul din dreptul gurii de
vărsare a Dunării. Aici culoarea apei este galbenă-murdar. În rest, apele mării sunt albastre
mai ales spre sud şi verzui spre porţiunea românească.
Transparenţa este mai redusă spre mal şi în deltă, unde adesea nu depăşeşte 1 m
adâncime. În zonele centrale, transparenţa măsoară până la 30 m adâncime. Creşterea
cantitativă a suspensiilor reduce transparenţa de-a lungul malului românesc. Aceasta se
datorează mai ales apelor aduse de Dunăre. (Pora și Oros, 1974)

6 – Salinita şi chimismul:

Salinitatea:
Salinitatea medie a întregii mase de apă a Mării Negre este de 22 %, această
valoare se găseşte aproximativ la adâncimea de 600 m, ea crescând foarte puţin spre fund,
unde ajunge la maximum de 22,4 %, în schimb scade mai evident spre suprafaţă, unde
cantitatea de săruri este apreciată la 17 – 18 %.
Factorii care influenţează direct regimul salin sunt de natură climatică şi
hidrologică, adică debitele Dunării şi a celorlalţi afluenţi din partea nord-vestică a mării.
În imediata vecinătate a litoralului, la Constanţta, salinitatea de suprafaţă, este de
aproximativ 16 %. Faţă de aceasta, valorile salinităţii prezintă variaţii foarte mari de la o zi
la alta şi de la o lună la alta, între 7 % şi 21 %.
S-a constatat că apele fluviului îndulcesc apele Mării Negre până la 50 km în larg şi
la aproape 200 km în sud. Cu cât distanţa de la gurile Dunării se măreşte, influenţa
fluviului se estompează şi în acelaşi timp se produce cu intârziere.
Oscilaţiile salinităţii pe verticală urmaresc într-o formă, modificările de la suprafaţa
mării. Iarna, salinitatea este aproape identică pe toată grosimea zonei active, având valori
mai mici în partea de nord şi mai mari spre sud şi spre larg.

13
 La nivelul întregului ciclu anual, conform datelor medii de la Constanţa, se poate
aprecia că apele marine litorale au fost uşor mai îndulcite în raport cu anii anteriori,
mediile anuale reprezentând 14,95 g/l în anul 2001 şi 15,08 g/l în perioada 1980 - 2000.

Chimismul:
Proprietăţile chimice actuale sunt rezultatul ultimelor etape de evoluţie ale Mării
Negre şi a bilanţului hidrologic.
În zona litoralului românesc cantitatea de clor variază în limite largi, de la 0,0 - 2 %
în faţa gurilor Dunării, la 10 % spre larg şi spre sud. La adâncimea de 150 – 200 m,
proporţia lui este de 11 – 12,5 %.
În apele Mării Negre se mai găsesc gaze şi elemente biogene.

Oxigenul: Dizolvat în apele Mării Negre apare numai până la adâncimea de 150 –
200 m. În zonele centrale, adâncimea maximă de dispariţie a oxigenului este la
aproximativ 125 m, pe când spre litoral coboară până la 225 m.
Conţinutul şi repartizarea oxigenului în apele Mării Negre este făcută în funcţie de
oscilaţiile temperaturii apei, de agitaţia valurilor şi intensitatea fotosintezei.
Solubilitatea oxigenului este maximă atunci când apa are temperaturi scăzute şi
minimă când temperaturile sunt mari. Ca urmare, în timpul anului, oscilaţiile cantităţii de
oxigen dizolvat se petrec invers decât oscilaţiile temperaturii apei.
Gradul de agitaţie influenţează cantitatea de oxigen în sensul că pe timp liniştit şi în
largul mării oxigenarea apei se realizează în proporţie mai mica decât în timpul unei mări
agitate şi la ţărm.
Prin procesul de fotosinteză, apa mării se îmbogaţeşte cu oxigen dizolvat. În
timpul zilei, datorită intensificării fotosintezei, cantitatea de oxigen creşte, pe când în
timpul nopţii, ca urmare a încetării fotosintezei, cantitatea lui scade.
Micşorarea cantiaţii de oxigen dizolvat este urmarea degajării lui în atmosferă şi a
proceselor de oxidare.
Hidrogenul Sulfurat: Se gaseşte răspândit pe toată grosimea apei, mai jos de zona
cu oxigen. El infectează 85 – 90 % din întreaga masă a apelor Mării Negre.
Limita de separaţie între zona cu oxigen şi cea cu hidrogen sulfurat este neclară.
Între ele se interpune o patură de apă (de 7 – 50 m grosime) cu caracter de tranziţie în care
ambele gaze se întâlnesc simultan dar în cantităţi mici.

14
 Originea hidrogenului sulfurat se pune pe seama proceselor biochimice de
descompunere a substanţelor organice şi de reducere a sulfaţilor sub acţiunea bacteriilor.
Acumularea hidrogenului sulfurat a început din momentul pătrunderii apelor sărate prin
strâmtoarea Bosfor.
În prezent substanţele organice de pe fundul mării provin de pe uscat (transportate
de fluvii) şi din ploaia de cadavre a organismelor planctonice.
Hidrogenul sulfurat se produce datorită activităţii vitale a organismelor bacteriene
sulfo-reducătoare cum ar fi: Proteus vulgaris (Bacterum hidrosulfuricum) şi Sporovibibrio
aestuarii (Spirillium aestuarii).
Se consideră că cea mai mare parte a hidrogenului sulfurat provine din reducerea
sulfaţilor şi numai o mică parte provine şi din descompunerea substanţei organice.
Cantitatea cea mai mare de hidrogen sulfurat se formează pe fundul mării deoarece
acolo se găsesc cele mai multe microorganisme şi bacterii anaerobe.

2.6 Caracteristicile climatice:

Caracteristicile climatice ale Mării Negre sunt în funcţie de circulaţia generală a

curenţilor atmosferici, adică de modificarea suprafeţelor de răspândire a nucleelor
ciclonice şi anticiclonice.
Iarna se prezintă printr-o vreme instabilă. Marea Neagră este sub influenţa
anticiclonului siberian. În acest anotimp predomină vânturile de NE, care pot ajunge la
puterea furtunii. Temperaturile aerului sunt scăzute, având valori de – 3 o C la NV, dar urcă
până la + 6o C pe litoralul sud-estic.
De multe ori vânturile de NE alternează cu cele din sectorul sudic, generate de
pătrunderea ariilor ciclonare din Marea Mediterană. Iarna acest lucru produce încălziri
uşoare. Primăvara, anticiclonul siberian slăbeşte.
Temperatura aerului se ridică la 4o – 6o C în NE şi la 8o – 11o C în SE. Vara, în
partea nordică suflă vânturile de N şi NE pe când în partea sudică bat vânturile de S şi SE.
Temperatura aerului este de 23o – 24o C. Toamna vânturile sunt instabile iar temperaturile
aerului scad la 13o – 14o C în NV şi la 19o C în SE.
Temperatura medie anuală este de 10o C în NV şi 15o C în SE. Ca urmare a
încălzirii inegale a mării şi uscatului se formează brize care sunt mai frecvente vara, iar pe

15
litoralul sudic pot fi observate şi în anotimpurile de tranziţie (şi uneori iarna). Pe coastele
sudice şi estice, muntoase, apar vânturi locale de tipul foenului.
Ceaţa se formează atât la coastă cât şi în larg, dar în mod neuniform. Cele mai
frecvente ceţuri apar în partea de NV (86 zile/an), iar cele mai puţine pe coasta sudică (12
– 15 zile/an) şi se produc de obicei şi în anotimpurile de tranziţie.
Precipitaţiile au o repartiţie neuniformă. În partea de V şi NV a mării, media
precipitaţiilor anuale este de 300 – 500 mm/an. Pe coasta de S şi SE ajung la 700 – 800
mm/an (şi chiar 2500 mm/an). (Trufaş, 1969)

2.7 Poluarea mediului marin:

Contaminarea mediului marin cu produşi reziduali rezultaţi din activitatea

economică pe plan mondial a devenit o problemă de mare actualitate.
Sursele de poluare a mediului marin sunt numeroase şi în oarecare masură aceleaşi
ca şi în cazul poluării apelor interioare. Mediul marin este denaturat cu aceiasi produşi, mai
ales de origine industrială, cu deosebirea că numai anumiţi produşi industriali se varsă
direct în mare.
Factorii principali de poluare a mediului marin sunt:
1 – Apele interioare încarcate cu deşeuri industriale, care se varsă direct în mare. Ajung în
mare pe această cale mai ales substanţele greu degradabile (acizii minerali, fenolii, unele
săruri ale metalelor grele, etc.)
2 – Atmosfera încărcată cu diferite suspensii şi substanţe volatile. Prin sedimentare şi
antrenare de către apa din precipitaţii, acestea pot contamina mediul marin.
3 – Reziduurile de diferite tipuri, inclusiv radioactive, scurse sau depozitate în mare.
4 – Reziduurile de ardere din motoarele navelor de transport şi militare.
5 – Produşii petroliferi după spălarea în larg a tancurilor petroliere şi de la sondele de
extracţie.
6 – Produşii petroliferi imprăştiaţi după avarierea navelor.
7 – Sunetul emis de avioanele supersonice, în momentul depăşirii barierei sonice (“bangul
sonic”). (Pora și Oros, 1974)
Un aspect deosebit al fenomenului de poluare în M. Neagră este poluarea cu
petrol. Dunărea transportă anual în mare circa 50.000 tone de petrol. La aceasta se

16
adaugă produsele petroliere pierdute de vasele care transportă petrolul rusesc sau cel
răspândit în mare la spălarea calelor petroliere. (Figura 4)
Dintre produşii care poluează mediul marin se pare că cei mai dăunatori sunt cei
petroliferi în larg, iar detergenţii în apele litorale, datorită acţiunii lor distructive asupra
planctonului. Se consideră că sunetul emis de avioanele supersonice ar provoca moartea în
masă a planctonului pe o fâşie de câţiva km.
Tot mai frecvent au loc înfloriri algale de mare amploare cu consecinţe
grave asupra hidrobionţilor. În acelaşi timp asistăm la dispariţia multor specii de alge,
rotifere, crustacee, copepode.
Numeroase specii de peşti au dispărut din M. Neagră iar altele sunt rare sau în
pericol de dispariţie.
Pentru salvarea mării de la declinul biologic evident, în ultimii ani Marea
Neagră a devenit obiectul unor programe de monitorizare şi redresare ecologică.

Figura 4 : Poluare cu petrol la Marea Neagra

(http://www.descopera.ro/)

17
 CAPITOLUL III

CARACTERIZAREA BIOCENOZELOR BENTALE DE LA

LITORALUL MĂRII NEGRE

Mediul acvatic este destul de străin omului, care de regulă are o imagine foarte
simplistă şi parţială cu privire la viaţa acvatică. El se gândeşte la peşti, eventual alge,
meduze, scoici (mai ales dacă e vorba de mare), iar despre bacterii se gândeşte că e o
nedorită poluare. În realitate în ape există o imensă diversitate de plante şi animale.
Variaţiile destul de bruşte ale temperaturii semnalate în unii ani, au influenţe
nefavorabile asupra dezvoltării diversificate a planctonului şi asupra răspândirii a
numeroaselor forme din Marea Mediterană. Aceste condiţii fac din bazinul Mării Negre un
complex biologic diferit de alte mări similare.
Bentosul este totalitatea organismelor care trăiesc pe fundul apelor. E format din
oligochete (aparţinând grupului viermilor inelaţi); moluşte (organisme cu cochilie)
cuprinzând melci (gastropode) şi scoici (bivalve); larve de insecte (plecoptere,
efemeroptere, tricoptere, diptere, larve de libelule...) şi altele.
Bentosul este extins numai pe zona care nu depăseste adâncimea de 200 m. Sub
acest nivel populaţia bentonică este în general alcătuită numai din bacterii care intervin în
formarea hidrogenului sulfurat. În bentos se semnalează existenţa în zonele de fund a unor
canioane submarine cu incluziuni de moluşte subfosile în perfectă stare de conservare.
În bentosul Mării Negre se disting o serie de complexe biocenotice formate din
plante şi animale de o bogaţie remarcabilă, atât în ceea ce priveşte speciile cât şi în ceea ce
priveşte biomasa.
Domeniul bentic este împărţit în sistemul litoral şi sistemul de mare adâncă:
Sistemul litoral este situat între zona de ţărm şi zona platformei continentale, până
la 200 m. adâncime. Este zona cu cele mai favorabile condiţii de viaţă, oferite de un strat
variat format din nisipuri, mâluri, substrat dur, hrană abundentă provenită din plancton sau
de pe continent, o varietate de substanţe minerale, temperaturi favorabile şi mişcări ale apei
care asigură un conţinut de oxigen ridicat. Sistemul litoral se diferentiază în trei zone în
funcţie de adâncimea apei:
- zona prelitorală, de la mal până la adâncimea de 10 m;

18
 - zona litorală, de la adâncimea de 10 m până la limita inferioară a vegetaţiei,
până la 70 m adâncime. Nisipul şi mâlul constituie biotopii cei mai extinşi,
populată mai ales de moluşte bivalve;
- zona sublitorală, de la adâncimea de 70 m până la limita vieţii aerobe,
caracterizată prin mişcarea redusă a apei, luminozitate redusă, mâl fin,
impregnat cu cochilii de moluşte. (Pora și Oros, 1974)
Caracterizarea principalelor biocenoze bentale din dreptul litoralului românesc al
Mării Negre a fost fãcutã de cãtre Băcescu, Müller şi Gomoiu. Noi vom descrie în
continuare principalele etaje bentale:
Etajul supralitoral - acesta este format din zonele de țãrm acoperite ori stropite de
valuri în mod ocazional. Zona prezintã o umiditate accentuatã, inundabilitate, o cantitate în
general mare ori macar semnificativã de materii organice aduse de valuri sau de origine
localã. Flora este formatã mai ales din anumite forme de alge, rar licheni, cu rezistentã la
variatii de mediu si hidrofile. Fauna include numeroase crustacee, insecte si viermi,
bacterii aerobe și - mai putin - anaerobe. Mare parte din aceste vietații se hranesc din
depozitele de materie organicã. O parte mai micã este formatã din mici prãdãtori.
Etajul mediolitoral (pseudolitoral) - ce cuprinde zona de spargere a valurilor.
Zonele medioliterale pietroase adãpostesc organisme capabile sã reziste perioadelor scurte
de uscare și care se pot fixa bine de substrat. Aici intra unele specii de alge macrofite și
bivalve. La ele se adaugã viețuitoare care vin periodic din etajul supralitoral sau
infralitoral. În anumite condiții și in acest mediu apar depozite de materie organicã,
fãcând legãtura cu biotopul prezentat mai sus.
Etajul infralitoral – corespunde acelor porțiuni de fund marin care se incadreazã
între nivelul superior, permanent inundat sau numai excepțional si neperiodic exondat de
apele mãrii, mergând în adancime panã la limita de rezistențã a Zosteraceae-lor și a algelor
fotofile. Aceastã limitã poate varia mult în funcție de latitudine și turbiditate. În fata
coastelor românesti, este situat intre 0,5 si 12 m.
Etajul circalitoral – este limita maximã de patrundere în adancime a
fanerogamelor marine și a algelor fotofile. Având în vedere particularitãțile fizico-chimice
ale Mãrii Negre se considerã cã limita inferioarã a acestui etaj variazã între 100 și 200 m
adâncime, adicã limita de adâncime pânã la care biocenoza lui Modiolus phaseolinus se
prezintã sub un aspect tipic, cuprinzând de obicei exemplare adulte a speciei amintite.
Etajul periazoic – ocupã in Marea Neagrã marginea exterioara a platformei
continentale. Din punct de vedere bionomic el se prezintã fie printr-o asociație atipica cu

19
Modiolus phaseolinus, cu exemplare rare și numai juvenile în orizontul lui superior, sau fie
printr-o asociație complet lipsita de moluște, orizontul inferior cu Bugainvillia, din ce în ce
mai sãracã în adâncime.
Etajul azoic - se intinde de la 200 metri pânã la 2466 metri adâncime. El cuprinde
biotopul unic format de sulfobacterii și prezentat în continuare. De la o anumita adâncime,
apa mãrii nu mai conține oxigen decât în cantitați neglijabile. Existã totuși microorganisme
care folosesc sulfat, pentru oxidarea hranei, producând hidrogen sulfurat și dioxid de
carbon. Aceste bacterii anaerobe formeazã un biosistem anaerob unic în lume. Adâncimea
de la care începe stratul anaerob a scãzut tot mai mult. În secolul XIX el era la 200 – 250 m
adâncime, în prima jumãtate a sec. XX la circa 150 – 200 m adâncime, pentru ca la ora
actualã sa urce în unele zone și la 50 m de suprafațã.

20
 CAPITOLUL IV

MATERIAL SI METODA DE STUDIU

In intervalul iunie 2008 - septembrie 2008 au fost prelevate probe de bentos marin,
de pe subtrat dur, cu alge sau bancuri de midii, din urmatoarele staţii situate de-a lungul
litoralului sudic românesc : Agigea, Eforie Sud, Mangalia şi Vama Veche.
Prezentarea statiilor de prelevare a probelor:
Agigea: Comuna Agigea este situatã în extremitatea sud-esticã a Romaniei,
învecinându-se la nord cu municipiul Constanța, la sud cu orașul Eforie. În partea esticã se
desfăşoară ţărmul înalt, cu faleze lungi ce patrund adânc în mare, acestea sunt întrerupte de
o serie de golfuri larg deschise. În zona Agigea se află unica rezervaţie de dune marine din
România, la 50 m de mare, care ocupă o suprafaţă de 5 ha pe un platou mai înalt. Aici a
fost înfiintatã si Staţiunea Zoologică Marină Agigea de catre profesorul Ion Borcea, care a
cercetat indelung biocenozele bentale din zona.
Eforie Sud: Plaja din Eforie Sud este îngustatã din cauza eroziunii permanente și
se întinde pe o lungime de 2 km. Faleza din Eforie Sud este cea mai înalta de pe intreg
litoralul românesc. Nisipul este format din cochilii de scoici. Clima marinã cu veri fierbinți
și ierni blande. Vara, nebulozitatea fiind minimã, soarele stralucește 10 - 12 ore pe zi. Apa
mãrii este cloratã, sulfatatã, sodicã si hipotonicã.
Mangalia: Mangalia are o plajã cu nisip fin, având o lãțime de pânã la 250 m.
Mangalia beneficiazã de un climat asemãnãtor celui mediteranean, cu media de
temperaturã anualã cea mai ridicatã din țara. Temperatura medie anualã este de 11,2 grade
Celsius (22o C în iulie și 0o în ianuarie). Vânturile sunt aproape permanente, cu viteza
medie anualã de 4 m/s, din directiile NE și V. În nordul lacului Mangalia se aflã bogate
izvoare mezotermale, sulfuroase si radioactive. Mangalia este singura stațiune maritimã
care deține izvoare minerale, descoperite si folosite înca de pe vremea romanilor.
Rezervatia Acvatoriul litoral marin Vama Veche - 2 Mai: Acvatoriul figureazã
în acte ca fiind în administrarea comunei Limanu, însã el este administrat de cãtre Directia
Dobrogea Litoral Apele Române, de la înfiintarea acestei autoritãti.
Fitobentosul este reprezentat în special de algele verzi din genurile Enteromorpha și
Cladophora, în special la adâncimea de 3 m și Ceramium la adâncimea de 5m. În urmã cu

21
 douã decenii, cea mai mare aglomerare de alge Cystoseira era localizatã în aceastã zonã.
În prezent, alga a fost observatã iarãsi în zona rezervatiei, în cîmpuri compacte. Însã pînã
la restabilirea echilibrului ecologic mai este mult. (Figura 5)

Figura 5: Pajiște de Enteromorpha intestinalis în rezervația de la Vama-Veche

(original)

Presiunea umanã asupra resurselor acvatice a redus drastic diversitatea

ecosistemelor, ca specii, habitate și peisaj. Pentru o mai bunã conservare a ariei protejate,
s-a propus mãrirea suprafetei ei, prin extinderea zonei de tampon, respectiv trecerea plajei
sub protecția legii. Totodatã, ar putea beneficia de statutul de arie protejatã si partea din
fîsia marinã în lungime de 400 de metri de la linia țãrmului.
Prelevarea probelor de bentos marin a fost efectuată astfel:
Pe substratul dur s-a aşezat un cadru metalic cu suprafaţa de 20 cm 2. Acesta a fost
acoperit cu o pungă din material plastic cu gura în jos şi pe dedesubt, cu ajutorul unui
şpaclu metalic, s-a raclat substratul respectiv. Capătul pungii se strânge, asfel încât să nu se
piardă din probă. Apoi la suprafaţă se adaugă în pungă, peste materialul recoltat, o soluţie
de formol în concentraţie de 4 %.
Pietrele mobile au fost ridicate încet şi introduse în pungă, mutate apoi la suprafaţă
într-un vas din material plastic. Colectarea materialului biologic s-a efectuat prin raclarea
suprafeţei dure, transferându-se apoi în pungi, adaugându-se formol în concentraţie de 4 %.
Fiecare probă a fost insoţită de o etichetă cu data, locul şi adâncimea colectării.

22
 La prelevarea probelor s-a ţinut cont de recomandările în ceea ce priveşte
eliminarea căilor de contaminare.
Deplasarea la locul colectării s-a făcut cu ajutorul bărcii pneumatice.

Figura 6: Prelevarea probelor

(original)

Echipamentul utilizat pentru scufundare a fost alcatuit din:

23
 Detentor - componentă a aparatului de respirat sub apă, ce permite o respiraţie fără
efort a aerului din butelie.
Vesta compensatoare - permite scafandrului să plutească confortabil la suprafaţă,
usurând mişcările corpului sub apă.
Costumul de scufundare - este folosit pentru protecţie termică.
Vizorul sau masca – acoperă ochii şi nasul permiţând scafandrului să poată vedea
sub apă.
Labele de înot – se folosesc pentru a spori viteza de deplasare sub apă.
Butelia - este un recipient care are rolul de a stoca aerul comprimat.
Tubul de respirat – este folosit, atât în scufundarea liberă cât şi în scufundarea cu
aer comprimat.
Ceasul etanş - este utilizat la cronometrarea timpului de scufundare.

Observatii de teren:
În timpul deplasărilor pe teren am făcut urmatoarele observaţii:
1. În data de 04.06.2008 ora 10:15, în locaţia Eforie Sud, temperatura
aerului era de 15o C iar cea a mării de 10o C, având o agitaţie de gradul 1
cu valuri mici şi vânt moderat din S. Recoltarea probelor a fost efectuată
în zona Capul Turcului, de la o adâncime cuprinsă între 3 şi 5 m.
Claritatea mării era de circa 10m.
2. În data de 15.07.2008 ora 11:20, în locaţia Agigea, temperatura aerului
era de 24o C iar temperatura apei la adâncimea de recoltare (15 m) era de
9o C. Vremea era instabilă, cer noros cu precipitaţii şi vânt puternic din
SE. Marea era agitată, cu valuri mari (de grad 2) iar claritatea era redusă
datorită hulei de fund. Recoltarea probelor a fost efectuată în zona
Pescărie Agigea.
3. În data de 20.08.2008 ora 12:45, în locaţia Vama Veche, temperatura
aerului era de 30o C cu cer senin, iar cea a mării de 20o C având o agitaţie
de gradul 1 cu valuri mici şi vânt moderat din NE. Recoltarea probelor a
fost efectuată în zona rezervaţiei 2 Mai – Vama Veche la o adâncime de 3
m. Claritatea mării era de circa 5 m.

24
 4. În data de 23.09.2008 ora 11:35, în locaţia Mangalia, temperatura aerului
era de 21o C iar temperaturea apei la adâncimea de recoltare (10 m) era de
15o C. Vremea era instabilă, cer noros cu precipitaţii slabe şi vânt
puternic din NV. Marea era agitată, cu valuri mari (de grad 3) iar la baza
digurilor, în zona de spargere a valurilor se formează “berbeci”.
Claritatea era redusă datorita hulei de fund. Recoltarea probelor a fost
efectuată în zona Pescărie Mangalia.

CONCLUZII

În urma cercetãrii bibliografiei și a observațiilor pe teren din zonele studiate, se pot

constata unele concluzii preliminare.

1. Substratul – este format din pietre mobile sau imobile pe a cãror suprafațã s-au
format aglomerari de bivalve cu alge macrofite cum ar fi Enteromorpha,
Cladophora, Ceramium.

2. Scradisul – este format din îngrămădiri de valve de moluşte marine cum ar fi

Mytilus, Cardium. Pe suprafata scadisului se dezvolta de asemenea alge macrofite

3. Campurile algale – pe suprafete intinse de substrat dur amestecat cu scadis s-au

observat pajisti de Enteromorpha si Cladophora.

4. Deseurile – societatea actuala produce cantitati enorme de reziduuri de tot felul, iar
cele mai grave forme de poluare a marii sunt in timpul verii. La adancimea de 15 m
adancime, in zona pescarie din Agigea am observat reziduuri din material plastic.

25
 BIBLIOGRAFIE

1. Antonescu, C. S., 1968 – Marea, Edit. Ştiințificã, București 213 - 214.

2. Antipa, G., 1941 – Marea Neagrã, I Oceanografia, bionomia și biologia
generalã, Acad. Rom., Publ. Fond “V. Adamachi”, Bucuresti 60, 49 – 51, 65
3. Mihai C. Bacescu, Geza I Muller, Marian-T. Gomoiu 1971 – Ecologie Marina IV
– Cercetãri de ecologie bentalã în Marea Neagrã – Analiza cantitativã,
calitativã și comparatã a faunei bentale pontice, Edit. Acad. R.S.R 11- 13, 31-
33.
4. Trufas, V. 1969 – Hidrologie R.S.R., Partea I, Marea Neagra, (Note de curs),
Universitatea din Bucuresti, Facultatea de Geologie si Geografie 122 pp.
5. Pora E. A., Oros L., 1974 – Limnologie si Oceanografie, Edituta Didactica si
Pedagogica, Bucuresti 348 – 350, 340
6. http://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Neagră
7. www.didactic.ro/files/6/ecosistemulmariinegre.doc
8. http://www.descopera.ro/

26