Bolea Alexandru-Costin

IX-D

Hidrosfera - referat

Apa alcătuieşte un înveliş planetar – hidrosfera. Pentru Terra, apa este un element comun,
iar pentru organisme este vitală. Circuitul apei constituie o trăsătură esenţială a planetei noastre.
Prin procesele pe care le implică, apa interacţionează cu toate geosferele externe şi astfel asigură
funcţionarea sistemului terestru local, regional şi planetar. Dintre componentele sale, aici este
caracterizat succint numai Oceanul Planetar.
Funcțiile apei pentru mediu, pentru om și activitățile sale sunt:
 apa există în cele trei stări ale materiei: lichidă, solidă și gazoasă, imprimând o calitate
nouă și unică mediului geografic;
 apa este o componentă dinamică, un agent de relaționare a componentelor mediului.
Circuitul apei în natură este esențial în funcționalitatea, dinamica și existența mediului
geografic;
 apa formează un înveliș cu extindere mare, care este vital pentru viețuitoare, om și
activitățile sale;
 componenta hidrică are un rol determinant în distribuția climei terestre, constituind un
agent modelator al reliefului prin acțiunile sale de erodare, de transport și de acumulare.

Aproape 75% din planeta noastră este acoperită cu apă (oceane, mări, gheţari, lacuri,
mlaştini, râuri), oceanele şi mările reprezentând întinderea cea mai caracteristică (71%), de unde
şi apelativele “planeta albastră” ori “planeta - ocean” atribuite Pământului.
Întregul univers al apei alcătuieşte una din sferele exterioare ale Terrei, numită
hidrosferă. Limitele acestui înveliş sunt considerate în modul următor:
- limita inferioară, aflată în litosferă, este luată, de regulă, discontinuitatea Mohorovičič
(17 km adâncime în medie, 35 km sub continente şi 5 km sub oceane); apa din litosferă se
găseşte fie în stare liberă (gravitaţională şi capilară), fie în combinaţie chimică în compoziţia
mineralelor;
- limita superioară se găseşte în atmosferă, fiind mai greu de fixat, datorită faptului că
din cei 10.000 km cât este apreciată grosimea acestui înveliş, umezeala se află în proporţie de
90% în stratul de la 0 la 5 km înălţime.
Volumul de apă total, pe Terra, de la cea din subteran şi până la cea din atmosferă, fie că
este dulce sau sărată, fie că este liberă sau legată chimic, este apreciat la 1,386 miliarde km3 .
Oceanul Planetar, reprezentând însumarea tuturor oceanelor şi mărilor care sunt în legătură
conform principiului vaselor comunicante, deţine 96,5% din volumul de apă al hidrosferei. Pe
locurile următoare se situează gheţarii (1,74%) şi apa subterană (1,70%). Volumul de apă din
râuri ocupă penultimul loc cu numai 0,0002% (1.120 km3 ), fiind calculat volumul existent la un
Bolea Alexandru-Costin
IX-D

moment dat în albiile râurilor. Dacă se are în vedere că pe râuri acest volum se reînnoieşte o dată
la 16 zile, rezultă că în cursul unui an se scurg pe râurile Terrei 46.800 km3 de apă (după World
water balance and water resources of the Earth, citat de Gâştescu P., 1998).
În legătură cu spectrul resurselor de apă este important de precizat că 97,5% din volumul
hidrosferei o reprezintă apa sărată şi numai 2,5% apa dulce. Ştiinţa care se ocupă cu studiul
apelor Pământului este hidrologia. Principalele sale preocupări sunt: cunoaşterea proprietăţilor
generale ale apei în natură şi a legilor care guvernează procesele din hidrosferă şi distribuţia apei
pe Glob, determinarea trăsăturilor unităţilor acvatice (oceane, mări, râuri, lacuri, gheţari etc.),
relevarea interacţiunilor hidrosferei cu celelalte învelişuri planetare, precum şi a raporturilor sale
cu activitatea umană.
Oceanul planetar
Terra este o “planetă - ocean”,
denumire îndreptăţită întrucât oceanele
şi mările acoperă cea mai mare parte a
planetei noastre (71%). Vastele
întinderi oceanice şi atmosfera fac ca
Terra să fie văzută din spaţiu ca
“planeta albastră”, însuşire prin care se
identifică între celelalte planete ale
sistemului solar. Cu o suprafaţă de
361.070.000 km2 şi o adâncime medie
de 3.800 m, Oceanul Planetar conţine
1.362.000.000 km3 de apă. Sunt, de asemenea, excepţionale cantităţile de substanţe dizolvate.
De exemplu, cantitatea de sare ar putea acoperi Europa cu un strat de 5 km. Fără acest
enorm volum de apă, care face din Terra o planetă unică, viaţa nu ar fi putut exista. Oceanul
Planetar este format din oceane, mări mediterane şi mări marginale. Frecvent, în literatura de
specialitate sunt recunoscute astăzi trei oceane (Pacific, Atlantic şi Indian), Oceanul Arctic fiind
inclus în categoria mediteranelor (tab.1, tab.2).
Bolea Alexandru-Costin
IX-D

Originea şi evoluţia oceanelor

Se admite în general că oceanele sunt cu puţin mai vechi decât continentele. Aceste mase
de apă ar fi avut origine juvenilă, adică mantalică. Cu mai mult de 4 miliarde de ani în urmă s-au
format din stratul exterior incandescent al tinerei planete o crustă primitivă, mai uşoară, deja
acoperită de atmosferă şi de apă. Prin condensarea vaporilor de apă de origine vulcanică au fost
alimentate oceanele, care ocupau marile depresiuni ale scoarţei primare. De asemenea,
transformarea progresivă sau intermitentă a crustei primitive în scoarţa continentală a făcut
posibilă eliberarea de apă mai ales între 3,5 şi 1 miliard de ani, fără să se ştie cum şi în ce
cantitate. Oceanul primordial era, fără îndoială, mai puţin adânc, dar deţinea o proporţie mai mare
decât cea actuală. (Smith P. şi colab. 1987).
În era precambriană, pe întinsul oceanului planetar erau dispersate mici fragmente
continentale. Evoluţia paleogeografică din era paleozoică aduce următoarele modificări în
raporturile ocean – continent: mai întâi are loc gruparea tuturor uscaturilor într-un bloc
continental unic (Pangeea) şi configurarea unui ocean unitar (Panthalassa), iar apoi divizarea
Pangeei în două supercontinente (Laurasia, la nord, şi Gondwana, la sud), între care s-a format
Marea Tethys. De-a lungul ciclului tectonic iniţiat cu 180 – 200 milioane de ani, care se
suprapune erei mezozoice şi erei neozoice, are loc scindarea Laurasiei şi formarea Atlanticului de
Nord, precum şi scindarea Gondwanei şi formarea Atlanticului de Sud şi a Oceanului Indian.
Poziţia, forma şi dimensiunile oceanelor şi mărilor s-au modificat în timp nu numai prin
mecanismele tectonicii globale, care au, fără îndoială, rol esenţial, ci şi prin oscilaţii de nivel
cauzate de schimbările climatice (eustatism climatic). Sunt bine cunoscute oscilaţiile de nivel din
perioada cuaternară: mişcări eustatice negative în fazele glaciare (regresiuni marine), mişcări
eustatice pozitive în fazele interglaciare şi în postglaciar (transgresiuni marine).
Circulaţia oceanică globală s-a modificat şi ea profund. De exemplu, atunci când părţile
de nord şi de sud ale Pangeei s-au separat la începutul mezozoicului, prin Marea Tethys s-a
deschis un pasaj oceanic ecuatorial, o circulaţie circumecuatorială continuă în jurul Laurasiei şi
Gondwanei. Astfel, apa caldă putea circula în jurul Terrei, încălzind la fel oceanele de la polul
nord şi de la polul sud. În cursul neozoicului mediu au apărut mai multe baraje şi această
circulaţie a fost oprită. În schimb, a luat naştere un curent circumpolar de sud, care a avut ca efect
izolarea apelor reci din jurul Antarctidei de cele calde ale ecuatorului. Toate acestea au avut
Bolea Alexandru-Costin
IX-D

repercusiuni asupra climei. În timpul mezozoicului, existenţa unui pasaj oceanic ecuatorial
permitea un schimb larg între apele calde şi reci, încât la latitudinile mari era un climat cald.
Închiderea sistemelor circumecuatoriale şi apariţia unui curent circumpolar în emisfera sudică la
mijlocul neozoicului s-ar fi aflat la originea formării calotei glaciare antarctice, a marilor variaţii
de temperatură latitudinale şi poate chiar a glaciaţiei cuaternare (Smith P., 1987)
Circulația apelor oceanice
Diferenţele de densitate, legate de salinitatea şi temperatura apei, determină circulaţia
apelor oceanice şi formarea sistemelor de curenţi, care urmează un anumit model. Apele sărate şi
reci sunt mai dense decât apele mai puţin sărate şi mai calde.
Circulaţia apelor oceanului mondial se diferenţiază între stratul de suprafaţă şi stratul de
adâncime, strate separate de termoclină, limită de separaţie aflată la adâncimea de 100 – 200 m.
Modelul circulaţiei oceanice în stratul de suprafaţă este reglat de vânturile dominante
(alizeele şi vânturile de vest), de rotaţia Pământului (forţa lui Coriolis) şi de aşezarea şi
configuraţia continentelor. În Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific se formează câte un sistem
circular de curenţi în fiecare emisferă. În Oceanul Indian numai în emisfera sudică se constituie
un circuit.
Vânturile, în special alizeele şi vânturile de vest, reglează circulaţia oceanică deasupra
termoclinei, iar continentele perturbă acest model. Astfel, alizeele induc curenţii ecuatoriali spre
vest, care generează, prin retur pe ţărmul opus, un contracurent ecuatorial, creind câte un turbion
în fiecare emisferă. Vânturile de vest, la rândul lor, generează alte componente ale sistemelor de
curenţi (Curentul Golfului, Curentul Braziliei, Curentul Kuro-Sivo, Curentul Australiei de Est),
circuitul fiind completat de curenţii reci de compensaţie, care se scurg spre ecuator, paralel cu
ţărmurile vestice ale continentelor, în sectorul lor tropical. (Curentul Canarelor, Curentul
Benguelei, Curentul Californiei, Curentul Humboldt sau Perului).
Circulaţia oceanică reală este mult mai complexă. Comunicaţiile dintre oceane joacă un
rol esenţial în circulaţia apelor la scară globală. Astfel, libera circulaţie a apelor în jurul
Antarctidei antrenează un curent rece care izolează acest continent de apele mai calde de la
latitudini mai mici. Este vorba de deriva vânturilor de vest.
Bolea Alexandru-Costin
IX-D

Apele continentale

Apele continentale sunt de două feluri: ape de suprafață și ape subterane. Apele de suprafață se
împart în: ape curgătoare (fluvii și râuri), ape stătătoare (bălți, lacuri, mlaștini) și ghețari.

Apele de suprafață

Apele curgătoare sunt constituite

din pâraie, râuri și fluvii, toate fiind denumite
generic râuri. Acestea provin cu precădere din apele de
precipitație și din izvoarele de la suprafața terestră,
concentrate pe anumite direcții (făgașe). Diferența
dintre râuri și fluvii este greu de stabilit, datorită
caracterului arbitrar. Spre exemplu, Tamisa este
considerat fluviu, deși este mult mai scurt decât alte
sisteme hidrografice considerate râuri. 

Elementele unui râu sunt:

 izvorul – punctul unde se formează cursul unui râu, putând fi ori punctul de ieșire
naturală a apei din subteran, ori locul unde s-a topit un ghețar;
 cursul de apă (albia minoră) – prin acesta se scurge apa râului între izvor și vărsare.
Acest curs este mărginit de maluri și conține talvegul (partea morfologică cea mai joasă,
unde apa râului are viteza cea mai mare). În lungul acestui curs se disting trei sectoare:
superior, mijlociu și inferior, fiind evidențiate la râurile ce străbat diverse unități de
relief;
 gura râului – locul unde un râu se varsă într-un altul, fie într-un lac, fie în Oceanul
Planetar. Acest loc de întâlnire ale celor două râuri se numește confluență, iar râul ce se
varsă în altul poartă denumirea de afluent. Râurile se varsă în oceane și mări
prin estuare sau  delte;
 lungimea râului – este aceeași cu distanța dintre izvor și gura de vărsare;
 bazinul hidrografic – reprezintă suprafața de pe care un râu își adună apele;
 cumpăna de ape  – reprezintă linia celor mai mari înălțimi ce desparte două bazine
hidrografice vecine.

Debitul reprezintă volumul de apă scurs într-un fluviu sau râu, într-o unitate de timp. Acesta
este influențat de factori, precum mărimea bazinului hidrografic (suprafața), caracteristicile
reliefului, cantitatea de precipitații etc. 
Bolea Alexandru-Costin
IX-D

Debitul nu este constant  în decursul anului, având perioade când este maxim și perioade când
este minim. Valoarea multianuală este reprezentată de debitul mediu.

Modificările debitului dintr-un an descriu regimul hidrologic al unui râu. Astfel, pe glob
există mai multe tipuri de regimuri hidrologice, caracteristic fiecărei zone climatice:

 regimul ecuatorial  este unul constant, ridicat și stabil tot decursul anului;
 regimul tropical,  cu cele două anotimpuri (subecuatorial și ecuatorial), în anotimpul
ploios prezintă un debit maxim, iar în cel secetos unul minim;
 regimul deșertic prezintă un debit minim și episodic;
 regimul mediteraneean  prezintă debite mici iarna și mari vara;
 regimul temperat este influențat de cantitatea de precipitații și de topirea zăpezii;
 regimul polar se referă la oscilațiile temperaturii. 

Sursele care alimentează râurile sunt diferite de la o regiune la alta. Predomină alimentarea cu
apa din ploi (pluvială), în alte regiuni este importantă alimentarea din zăpezi (nivală), din topirea
ghețarilor (glaciară) sau din aportul apelor subterane (subterană).

Exemple de fluvii cu lungimi mari: Huang-He (circa 4845 m), Mekong (circa 4500 m),
Yukon (aproape 2897), Dunărea (circa 2860).

Exemple de fluvii cu debite mari: Orinoco (29.000 m³/s), Brahmaputra (26.000m³/s), Gange
(20.000 m³/s), Xi Jiang (12.000 m³/s), Song Hong He (11.500 m³/s).

Apele stătătoare sunt reprezentate de lacuri, mlaștini și bălți.

Lacurile reprezintă acumulări de apă în depresiunile scoarței terestre, ce se numesc cuvete

lacustre. 

Clasificarea lacurilor se face cu precădere după originea depresiunii lacustre, astfel acestea se
împart în naturale și antropice.

Lacurile naturale

1. Lacuri ce au cuveta creată de un

agent intern:

 lacurile tectonice – sunt formate

în depresiunile tectonice (rupturi
ale scoarței terestre: rifturi, de
falii). Exemple: Tanganyika,
Malawi, Marea Moartă, Baikal
etc.;
Bolea Alexandru-Costin
IX-D

 lacurile vulcanice sunt formate în craterele vulcanice, precum Crater Lake (America de

Nord, în Munții Stâncoși);

1. Lacuri ce au cuveta creată de un agent extern:

 lacurile glaciare se formează prin eroziunea exercitată de ghețari în depresiuni, fiind

frecvente în regiunile polare și subpolare (America de Nord, Marile Lacuri – Huron,
Ontario, Superior, Michigan);
 lacurile carstice sunt situate în depresiuni (padine, doline), au luat naștere prin
dizolvarea rocilor calcaroase. Exemple: Lacul Zătonul din Podișul Mehedinți, Lacul
Vărășoaia din Munții Apuseni;
 lacurile litorale  sunt formate fie pin îndiguirea anumitor golfuri marine prin cordoane de
nisip, fie prin bararea văilor, din care rezultă limane maritime (Techirghiol, Mangalia);
 lacurile fluviatile se găsesc în lunca râurilor: lacuri cu luncă (cantonate de micro
depresiunile din luncă, unele numite și bălți), limanuri fluviatile (formate prin bararea
gurilor de vărsare a afluenților, Snagov și Căldărușari de pe Ialomița, Balta Albă și
Buzău);
 lacurile eoliene sunt situate în micro depresiunile întâlnite între dune și nisip (Calafat,
din sudul Olteniei);
 lacurile de tasare  sunt dezvoltate în microdepresiuni de tipul padine, crovuri, găvane și
cele din masivele de sare ce s-au desprins de pe tavanul unor ocne (Lacul Ursu de la
Sovata, Lacul fără fund de la Ocna Sibiului etc.);
 lacurile de baraj natural s-au format prin bararea anumitor văi de către maselor de rocă
prăbușite de pe versanți (Lacul Roșu din Carpații Orientali).

Lacuri antropice au luat naștere prin bararea anumitor râuri în diverse scopuri: piscicultură,
hidroenergie, irigații, industrie, regularizarea regimului scurgerii, agrement, alimentarea
localităților etc.

Lacurile care îndeplinesc utilitățile enumerate mai sus sunt: iazurile, heleșteele, lacurile
hidroenergetice.

Apele subterane

Apele subterane sunt apele aflate la diferite adâncimi, fiind situate deasupra unor strate
impermeabile, în interiorul anumitor straturi impermeabile. Astfel, straturile acvifere se suprapun
peste straturile rocilor impermeabile, alcătuite din mane, argile, roci cristaline etc. Există două
categorii de ape subterane: ape freatice (la o adâncime de aproximativ 40 m) și ape de
adâncime (la adâncimi foarte mari, de peste 1000m, apar în regiunile deșertice).

Apele de adâncime se află adeseori sub presiune, fiind numite ape arteziene, iar cele
reținute prin forare dau naștere izvoarelor arteziene.

Locul de apariție a apelor subterane la suprafață poartă denumirea de izvor. După regimul
de scurgere al acestora se diferențiază: izvoare cu scurgere continuă și izvoare cu scurgere
Bolea Alexandru-Costin
IX-D

intermitentă (izbucurile și gheizerele). Cel de-al doilea

tip de izvoare (izbucuri și gheizere) apare în regiunile
carstice. 

Gheizerele reprezintă izvoare termale

intermitente, fiind cele mai spectaculoase,

Ghețarii 

Ghețarii reprezintă acumulări de gheață (apă înghețată), fiind aflați în regiunile cu

temperaturi foarte scăzute. 

Ghețarii au o structură cristalină și este mai ușoară față de apa aflată în stare lichidă,
datorită diferenței de densitate (0,89 - 8,93). Volumul apei înmagazinate în ghețari este de 140 de
ori mai mare decât cantitatea apei de suprafață (fluvii, râuri, lacuri).

Uneori, ghețarii sunt acumulări relicte de gheață din glaciațiune (exemplu: ghețarii din
Groenlanda sau cei din Antarctica). 

Ghețarii sunt de două tipuri: montani și de calotă.

1. Ghețarii de calotă reprezintă cele mai mari acumulări de gheață, cu grosimi ce uneori

depășesc 3000 m. În prezent există două calote glaciare: 

 calota antarctică (circa 14 mil km²);

 calota groenlandeză (aproape 1,7 mil km²).

1. Ghețarii montani (alpini) actuali ocupă suprafețele munților înalți și foarte înalți

(Himalaya, Alpi, Pamir, Karakorum etc.). 

În apele regiunilor polare sunt

caracteristice banchizele (câmpuri de
gheață marină ce au aspect de blocuri
lipite cu grosimi de zeci sau chiar sute de
metri). Banchiza ia naștere prin înghețarea
apelor oceanelor, până la 74º latitudine
nordică, unde ocupă o mare parte a
Oceanului Arctic pe timpul iernii, și 55-
60º latitudine sudică.

Bibliografie
Bolea Alexandru-Costin
IX-D

 Gâştescu P. (1998), Hidrologie, Edit. Roza Vânturilor, Bucureşti

 Gâştescu P. (1998), Limnologie şi oceanografie, Edit. H.G.A., Bucureşti
 Ielenicz M. (2000), Geografie generală (Geografie fizică), Edit. Fundaţiei “România de
Mâine”, Bucureşti
 Loghin V., (2000), Elemente de geografie fizică, Edit, Sfinx, Târgovişte
 Pişota I. (1995), Hidrologie, Edit. Universităţii Bucureşti
 Posea A. (1999), Oceanografie, Edit. Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti
 Vespremeanu E. (1992), Oceanografie, vol. I, Oceanografie generală, partea I,
 Tipografia Universităţii Bucureşti
 https://liceunet.ro/apele-terrei/apele-continentale-si-oceanice
 https://vasileloghin.files.wordpress.com/2014/03/13-hidrosfera.pdf