1.

Perioada glaciară

Erele glaciare sunt perioadele în care Pământul a înregistrat scăderi bruște ale
temperaturii pe o perioadă mai lungă.
Geologii nu știu sigur ce determină apariția unei ere glaciare. Totuși, erele glaciare par
să fi fost influențare de ciclurile pe termen lung ale înclinării axei Pământului, numite cicluri
Milancovici. Fluctuațiile în nivelurile de dioxid de carbon din atmosferă pot juca de asemenea
un rol.
Teoria climatologică a lui Milancovici a fost cea mai acceptată teorie a variațiilor
climatice.

Milutin Milancovici
(1879-1958)

Milancovici este considerat unul dintre cei mai mari astronomi, climatologi și
matematicieni sârbi, care a dat lucrări fundamentale în domeniul mecanicii analitice, cerești,
teoriei atmosferelor planetare, variațiilor climaterice și calendarului.
Cunoscutele ”Ciclurile lui Milancovici” au aparut în anii 1932-1934 cînd acesta a
studiat efectul continentelor terestre asupra mișcării polilor tereștri.
Milancovici este autorul primei și celei mai fundamentate teorii a variațiilor climaterice
pe Terra, conform căreia variațiile climei sunt influențate de trei factori astronomici (ciclurile
lui Milancovici):
1. Fluctuația excentricității (a formei mai mult sau mai puțin eliptice) a orbitei terestre,
cu o perioadă de 100 de mii ani;

2. Variațiile înclinației axei terestre față de planul orbitei terestre, între 21,8 grade și
24,4 grade cu o perioadă de circa 40 de mii ani;

3. Precesia (deplasare relativ lentă a axei proprii de rotație a unui corp care se rotește
rapid și care are doar un punct fix) axei terestre, care determină ce emisferă terestră va primi
mai multă căldură de la soare, cea nordică sau cea sudică. Această precesie are o perioadă de
21 de mii ani.
Oamenii de știință au descoperit că temperaturile globale fluctuează între două stări
relativ stabile. Această fluctuație a avut loc de aproximativ de 35 de ori în istoria Pământului.
1
 Prima dovadă clară a unei ere glaciare datează din Precambrian, aproximativ cu patru
miliarde de ani în urmă.

Până în urmă cu aproximativ 14.000 de ani, în calotele polare era concentrată o

cantitate uriașă de gheață, iar nivelul mării era cu 80 de metri mai scăzut decât nivelurile din
prezent. Gheața apasă de asemenea pământul, iar în prezent acesta se ridică lent la latitudinile
nordice.
Se cunoaște că Pămîntul a avut cel puțin cinci ere glaciare majore.
În timpul unei ere glaciare, perioadele glaciare alternează cu perioadele interglaciare
care, pe de altă parte, sunt perioadele climatului mai cald și, evident, corespund unei retrageri
de gheață.
Perioadele glaciare au o durată de aproximativ 100.000 de ani, în timp ce perioadele
interglaciare au o durată mai scurtă (aproximativ 10-15.000 de ani).
În momentul de față ne aflăm în perioada interglaciară caldă a celei mai recente ere
glaciare, care a început acum aproximativ 11.000 de ani.
În timpul unei faze glaciare sau interglaciare, diverse cauze, atât interne, cât și externe
(activitate vulcanică, activitate solară, etc.), pot face ca avansul general sau retragerea
ghețarilor să fie neregulată.
Perioadele glaciare pot include faze mici de încălzire climatică (numite interetape), care
au însă o durată și o intensitate limitate în comparație cu perioadele interglaciare efective.
Relieful glaciar reprezintă relieful format pe munții înalți în timpul răcirii climatice din
Cuaternar (ultima perioadă din istoria geologică a Pământului, caracterizată prin oscilații
climatice și prin apariția și dezvoltarea omului).
Zăpada care nu se topește se acumulează în straturi tot mai groase, care însă încep să se
taseze sub propria lor greutate. Tasarea produce o anumită căldură, parte din cristaline se
topesc, dar apa scursă spre baza stratului reîngheață. Așa se naște mai întâi o gheață foarte
grăunțoasă, numită neve, și apoi ghețarul.
Ghețarii montani se formează pe munții care depășesc în altitudine limita zăpezilor
persistente.
Ghețarii de calotă ocupă suprafețe extrem de extinse și au grosimi care uneori depășesc
3000 m. Ei se găsesc în Islanda (ocupă peste 1/6 din insulă), în Groenlanda (ghețarul ocupă o
suprafață de 7 ori mai mare decât a României), în Antarctica, unde calota are 14 milioane km²
(aproximativ de 60 ori suprafața României). Ei deversează în ocean blocurile imense de gheață,
numite aisberguri (iceberguri). În jurul Antarctidei, gheața de pe continent se prelungește mult
și în apa oceanului, formând o platoșă, relativ unitară, înaltă uneori de 90 m, numită banchiză;
din ea se desprind aisberguri.

2. Curenti oceanelor

2
 Curentul marin este o masă de apă în mișcare, într-o anumită direcție, la suprafața
mărilor și oceanelor, sau pe verticală, cauzată de vânturi, maree, diferența de densitate și de
presiune atmosferică.

Prima viziune globala a curenților oceanici o datorăm oceanografului american

Matthew Fontaine Maury, care în anul 1855 publică lucrarea ”Physical Geography of the Sea”.

Matthew F. Maury (1806-1873)

Curenții marini sunt rezultatul unor factori complecși, în general un rol important îl
joacă diferența de temperatură sau gradului de salinitate a apei mărilor, ca și difuziunea
moleculară, care atrage după sine o diferență de densitate a apei.
Această circulație a apei marine determină și influențarea climei globului terestru.
Direcția și intensitatea curentului marin mai pot fi influențate de anotimpuri, prin
schimbarea intensității radiației solare.
Cele mai importante cauze ale formării curenților sunt:
1. Vântul, curentul de aer, antrenează stratul de apă de suprafață un efect asemănător cu
scoaterea dopului unei sticle, acest fenomen poarta denumirea Spirala Ekman, după
oceanograful suedez Vagn Walfrid Ekman.

Vagn Walfrid Ekman (1874- 1954)

2. Efectul solar de încălzirea apei,
3. Efectul de răcire a apei,
4. Influența topografică a reliefului submarin, configurația bazinelor oceanice, sau
morfologia reliefului submarin.
Ca urmare acestor factori apa cu o densitate mai mare va coborî, la aceasta se adaugă
efectul Coriolis, al vântului prin efecte de rotație și de frecare și unul din factorii cei mai
importanți fiind diferența de temperatură și salinitate a apei marine.

Curentii marini (1911) Curentii marini (2004)

Curenții oceanici sunt mișcările de apă din oceanele lumii care se deplasează în mod
constant, fie la suprafață, fie în adâncurile oceanului. Acești curenți sunt cauza principală a
redistribuirii căldurii și a nutrienților în întreaga lume și joacă un rol important în reglarea

3
climei globale și a modelelor meteorologice. În plus, acești curenți sunt o sursă potențială de
energie regenerabilă. Cu toate acestea, există și dezavantaje asociate cu curenții oceanici.
Avantajele curentilor oceanici:
- Energie regenerabilă: Curenții oceanici pot fi o sursă importantă de energie
regenerabilă. Energia generată de curenții oceanici poate fi folosită pentru a alimenta turbine
hidraulice care transformă energia hidraulică în energie electrică.

- Distribuția căldurii și a nutrienților: Curenții oceanici redistribuie căldura și nutrienții

în întreaga lume. Acest lucru ajută la reglarea climei globale și la menținerea unui ecosistem
sănătos în ocean.
- Transport maritim: Curenții oceanici sunt folosiți de nave pentru a călători mai rapid
și mai eficient. De exemplu, navele care navighează din America de Sud către Europa folosesc
curenții oceanici pentru a ajunge mai rapid și mai eficient la destinație.

Dezavantajele curentilor oceanici :

- Poluare: Curenții oceanici pot contribui la răspândirea poluării. Deseori, gunoaiele și
alte deșeuri sunt purtate de curenții oceanici și ajung la țărm.

- Impactul asupra faunei marine: Curenții oceanici pot avea un impact negativ asupra
faunei marine. De exemplu, curenții puternici pot împinge animalele marine spre țărm, unde
pot fi expuse la pericole cum ar fi vânatul excesiv sau poluarea.

- Creșterea nivelului mării: Curenții oceanici pot contribui la creșterea nivelului mării
prin încălzirea și topirea ghețarilor din regiunile polare.

Unul dintre cele mai cunoscute exemple de curenți oceanici este curentul Golfului, care
aduce ape calde din Golful Mexicului în Atlanticul de Nord, influențând în mod semnificativ
clima din Europa.
Cu toate acestea, schimbările climatice globale pot afecta curenții oceanici și pot avea
efecte profunde asupra climei și a ecosistemelor marine. Este important să înțelegem rolul și
funcționarea curenților oceanici pentru a putea înțelege și preveni impactul schimbărilor
climatice asupra acestora.

3. Fluviul Amazon

Amazon cel mai mare fluviu al Terrei este situat in America de Sud.
4
 Străbate 5 țări: Columbia, Ecuator, Peru, Bolivia si Brazilia, pe teritoriul căreia se
desfasoara cea mai mare parte a apelor sale.
Bazinul Amazonului este vizibil chiar si din satelit.
Există unele controverse în ceea ce privește originea numelui raului. Unii afirmă că
numele "Amazon" provine de la Amazoane, femei razboinice din mitologia greacă, alți afirmă
că numele derivă de la cuvantul amerindian ”amassona” care înseamnă distrugatorul de bărci.
Acest renume este pe bun drept meritat de magnificul fluviu care dreneaza de doua ori mai
multe aluviuni de cât însuși Nilul.
Amazonul este fluviul cu cel mai mare debit hidrografic din lume, care înregistrează la
vărsare în estuarul său valoarea de 219,000 m³/s, respectiv fluviul cu cel mai extins bazin
hidrografic din lume (6,915,000 km²), acoperind cinci țări ale Americii de Sud: Brazilia
(62,4%), Peru (16,3%), Bolivia (12,0%), Columbia (6,3%) și Ecuador (2,1%). Fluviul Amazon,
la fel ca Dunărea, curge de la vest spre est, paralel cu Ecuatorul.
Amazonul este cel mai mare curs de apă dulce al Terrei datorită lungimii,debitul de apă
şi suprafaţa bazinulul hidrografic.

Izvoarele Amazonului se găsesc în masivul peruan Nevado Mismi, la 175 km de

Oceanul Pacific, la 190 km nord-vest de lacul Titicaca şi la 110 km nord de oraşul peruan
Arequipa, găsindu-se pe râul Apurimac, afluentul lui Ucayali, care la rândul săueste afluent al
Amazonului.
Amazonul propriu-zis începe de la confluenţa celor doi mari afluenţi Ucayali şi
Maranon, care se unesc în amonte de localitatea Iquitos; până la unirea cu apele celui mai
mare afluent de pe stânga – Rio Negro, care la Manaus, Amazonul se numeşte Solimoes.
În limitele bazinului intră versanţii estici ai Anzilor, o parte din Podişul Guianei, partea
nordică şi centrală Podişului Braziliei şi Amazonia, cea mai mare câmpie din lume. Cea mai
mare parte a cursului se desfăşoară între Ecuator şi 5º latitudine sudică, cu consecinţe foarte
importante în clima regiunii şi pentru regimul de scurgere fluviului.

Afluentul Maranon Afluentul Rio Negro

În sectorul inferior, către Oceanul Atlantic, la circa 400 kilometri după confluenţa cu
Xingu, râul se împarte în mai multe braţe (furos), separând insule care se constituie într-o deltă
de un tip aparte (cea mai mare din lume, de circa 100 000 km2). Această deltă este limitată la
nord-vest de braţul principal, Amazonul propriu-zis, iar la sud-est de braţul Para în care se
varsă apele râului Tocantins. Dintre insulele cele mai importante incluse în aşa-zisa deltă
menţionăm: Grande de Gurupa, Caviana, Janaucu, Mexiana şi Marajo, cea mai mare (40.154
km2). Apele braţului Para cu cele ale lui Tocantins formează estuarul numit Bahia de Marajo,
pe malul căruia se găseşte portul Belem, fondat în 1616, cel mai important pentru navigaţia de
5
pe Amazon. Lăţimea albiei, în cursul inferior, variază între 15 şi 20 km, iar înainte de deltă
între 80 şi 150 km, adâncimea apelor scade la 20-25 m, dar suficientă pentru navigaţia vaselor
de tonaj maritim.
Situat în zona ecuatorială, cu afluenţi în ambele emisfere, regimul de scurgere este
uniform tot timpul anului. În timpul verii boreale aduc ape bogate râurile de pe partea stângă,
iar în vara australă cele de pe dreapta.

Navigaţia pe Amazon si afluienţi însumează 50.000 km practicându-se cu nave de

mare tonaj până la Manaus.

Delta-estuar a Amazonului

Aluviunile de puse de fluviu la gura de varsare ajung pană la 300 km in larg.

Situat în zona ecuatorială bazinul Amazonului are o clima calda si umeda in cea mai
mare parte a întinderii sale și mai uscată în Anzi.
Temperaturile înregistrate în timpul anului sunt în medie intre 23 si 28°C, cu variații
mici în timpul anului și ceva mai mari de la zi la noapte.
Vegetația este reprezentată de padurea tropicală care acoperă întreg bazinul
Amazonului. Aceasta padure reprezintă cel mai variat ecosistem de pe planeta. Aici se găsesc
peste 2 milioane de specii de plante și animale.

4. Rolul fluviilor in populatia Terrei

6
 Un fluviu este o apă curgătoare mare (atât în debit, cât și în întinderea propriu-zisă de
apă) și care se varsă într-o mare sau într-un ocean.
Fluviile sunt navigabile cel puțin în porțiunea lor finală. La vărsare, din cauza
interacțiunii dintre apa sărată a mării sau a oceanului cu apa dulce a fluviului, se formează o
deltă sau un estuar.
În Europa, cele mai lungi fluvii sunt Volga și Dunărea.
Fluviile au un rol important în susținerea vieții și dezvoltarea populației de pe Pământ.
Acestea asigură apă dulce și resursele necesare pentru agricultură, industrie, pescuit și
transport.
Populațiile de-a lungul fluviilor au învățat să utilizeze resursele oferite de acestea
pentru a-și satisface nevoile de hrană și apă. Agricultura este adesea practicată pe terenurile de
lângă fluviu, utilizând apa acestuia pentru irigații și pentru a crește culturi. De asemenea,
fluviile sunt importante pentru industrie, deoarece pot fi utilizate pentru generarea de energie
hidroelectrică și transportul de mărfuri.
Fluviile sunt, de asemenea, importante pentru mediul înconjurător și pentru
biodiversitate. Acestea oferă habitat pentru o varietate de specii de plante și animale, iar unele
specii de pești depind de ele pentru a supraviețui.
Cu toate acestea, activitățile umane, cum ar fi poluarea și construirea de baraje, pot avea
un impact negativ asupra fluviilor și a ecosistemelor lor. În consecință, este important să se
gestioneze cu grijă aceste resurse pentru a asigura că acestea rămân sănătoase și productive
pentru generațiile viitoare.
Fluviile Terrei sunt: - 6.690 km - Nil: Luvironza-Ruvuvu-Ruvusu-Kagera-Nilul Alb -
Nil - (Africa), - 6.387 km - Amazon: Apurimac-Ene-Tambo-Ucayali-Amazonas - (America de
Sud), - 6.380 km - Yangtze (Cháng Jiāng) - (Asia), - 6.210 km - Obi-Irtîș - (Asia), - 6.051
km - Mississippi-Missouri - (America de Nord), - 5.940 km - Enisei-Angara-Selenga-Ider -
(Asia), - 5.052 km - Amur-Argun-Kerulen - (Asia), - 4.845 km - Fluviul Galben (Huáng
Hé) - (Asia), - 4.500 km - Mekong - (Asia), - 4.400 km - Lena - (Asia), - 4.374 km - Congo -
(Africa) - 4.184 km - Niger - (Africa), - 3.534 km - Volga - (Europa), - 2.850 km - Dunărea -
(Europa), - 2.574 km - Zambezi - (Africa), - 2.525 km - Gange - (Asia), - 2.272 km -
Oubangui - (Africa), - 2.160 km - Orange - (Africa), - 2.145 km - Nipru - (Europa), - 2.010
km - Orinoco – (America de Sud), - 1.700 km - Okavango - (Africa), - 1.680 km - Limpopo -
(Africa), - 1.362 km - Nistru - (Europa), - 1.320 km - Rin - (Europa), - 1.130 km - Gambia -
(Africa), - 1.091 km - Elba - (Europa), - 1.047 km - Vistula - (Europa), - 1.020 km - Loara -
(Europa), - 1.007 km - Tajo - (Europa), - 925 km - Maas - (Europa), - 912 km - Oder -
(Europa), - 812 km - Ron - (Europa), - 777 km - Sena - (Europa), - 652 km - Pad - (Europa), -
650 km - Fish River - (Africa).

Nil Amazon Mississippi-Missouri

Fluviul Galben (Huáng Hé) Volga Dunărea Gange

Fluviile au un rol extrem de important în popularea Terrei, deoarece acestea oferă apă
dulce, hrană, energie hidroelectrică și transport navigabil.

7
 În primul rând, apa dulce oferită de fluviile lumii este crucială pentru supraviețuirea
oamenilor și a altor viețuitoare. Oamenii au folosit mereu apele fluviilor pentru a bea, pentru
irigarea culturilor și pentru alte activități umane. Fără acces la apă dulce, viața umană și
animală nu ar fi posibilă.

În al doilea rând, fluviile oferă hrana necesară. Multe specii de pești trăiesc în fluviile
lumii și sunt o sursă importantă de hrană pentru oameni și animale. În plus, fluviile aduc
substanțe nutritive în sol și în apă, ceea ce face ca terenurile de lângă acestea să fie fertile și
potrivite pentru cultivarea plantelor.

În al treilea rând, fluviile oferă o sursă importantă de energie hidroelectrică. Barajele

construite pe fluviile mari pot fi folosite pentru a genera electricitate, ceea ce ajută la reducerea
emisiilor de gaze cu efect de seră și la îmbunătățirea eficienței energetice.

În final, fluviile sunt utilizate pentru transportul mărfurilor. Majoritatea orașelor

importante și a zonelor comerciale au fost construite de-a lungul fluviilor datorită posibilității
de a transporta mărfuri pe apă. Aceasta a fost o modalitate importantă de a face comerț în
trecut și este încă utilizată astăzi în multe locuri.
În concluzie, fluviile sunt cruciale pentru supraviețuirea oamenilor și a altor viețuitoare,
oferind apă dulce, hrană, energie și transport navigabil.

Africa America de Nord America de Sud

Asia Europa

5. Hidro energia pe continentul european

8
 Hidroenergia reprezintă una dintre cele mai vechi surse de energie utilizate de oameni.
Încă din antichitate, oamenii au folosit energia generată de către curentul râurilor și al
cascadele pentru a-și îndeplini nevoile cotidiene. Astăzi, hidroenergia rămâne o sursă
importantă de energie, care contribuie la necesitățile energetice ale lumii.

Istoria hidroenergiei

Istoria hidroenergiei poate fi urmărită încă din antichitate, când oamenii au început să
utilizeze energia generată de către râuri și cascade pentru a-și îndeplini nevoile cotidiene. Mai
târziu, hidroenergia a fost utilizată pentru a acționa morile și alte mașini, iar apoi a fost utilizată
pentru a genera electricitate.

Primul baraj hidroelectric a fost construit în 1878 pe râul Fox din Appleton, Wisconsin,
Statele Unite ale Americii. Acest baraj a fost proiectat și construit de un inventator american
numit James Francis.

Barajul a fost construit pentru a furniza energie electrică pentru industria hârtiei din
regiune. Francis a proiectat barajul pentru a utiliza apa râului pentru a genera energie electrică
prin intermediul turbinelor hidraulice. Barajul a fost dotat cu o serie de turbine hidraulice, care
au fost conectate la generatoare electrice pentru a produce energie electrică.

Construcția barajului a fost un mare succes și a fost considerată o inovație revoluționară

la acea vreme. În curând, alți ingineri și inventatori au început să construiască baraje
hidroelectrice similare în întreaga lume. Astăzi, hidroenergia este una dintre cele mai
importante surse de energie la nivel global, furnizând aproximativ 16% din energia electrică
produsă la nivel mondial.

Este important de menționat că există dovezi arheologice care sugerează că primele

sisteme hidraulice au fost construite cu peste 2000 de ani în urmă în China. Aceste sisteme
hidraulice primitive au fost folosite pentru a irriga culturile și pentru a furniza apă pentru uz
casnic. De asemenea, s-au găsit dovezi ale folosirii energiei hidraulice în antichitate în Grecia
și Roma.

De-a lungul secolului XX, hidroenergia a devenit o sursă importantă de energie în

multe țări din întreaga lume, iar astăzi reprezintă aproximativ 16% din producția totală de
energie electrică la nivel global.

Avantajele hidroenergiei

Hidroenergia are multe avantaje față de alte surse de energie. În primul rând, este o
sursă de energie curată și regenerabilă. Nu produce emisii de gaze cu efect de seră, precum
dioxidul de carbon, care contribuie la schimbările climatice. De asemenea, hidroenergia poate
fi produsă fără a fi necesară arderea combustibililor fosili, ceea ce reduce emisiile de particule
nocive în aer.

În al doilea rând, hidroenergia este o sursă de energie predictibilă și stabilă. Deoarece

apa curge în mod constant în râuri și cascade, hidrocentralele pot produce energie electrică în
mod constant, fără fluctuații semnificative.

În al treilea rând, hidroenergia este o sursă de energie economică. Costurile de producție ale
hidroenergiei sunt mai mici decât cele ale altor surse de energie, cum ar fi energia solară sau

9
energia eoliană. De asemenea, costurile de întreținere ale hidrocentralelor sunt relativ scăzute,
iar durata de viață a hidrocentralelor este de obicei mai mare decât a altor surse de energie.

Dezavantajele hidroenergiei

Cu toate acestea, hidroenergia prezintă și dezavantaje. Unul dintre principalele

dezavantaje ale hidroenergiei este :
1. Impactul asupra mediului: Construirea hidrocentralelor implică adesea construirea de
baraje și acumulări de apă, ceea ce poate avea un impact semnificativ asupra mediului
înconjurător. În timp ce hidrocentralele de dimensiuni mici nu au un impact semnificativ, cele
mai mari hidrocentrale pot avea un impact negativ semnificativ asupra habitatelor naturale și a
ecosistemelor din zona respectivă. De exemplu, construirea barajelor poate duce la încetinirea
fluxului de apă, ceea ce poate afecta migrația peștilor și poate duce la alterarea habitatelor
naturale.
2. Relocarea populației: Construirea unor hidrocentrale de dimensiuni mari poate duce
la relocarea populației locale. De obicei, aceste proiecte sunt amplasate în zone rurale sau în
apropierea zonelor populate de păstori sau agricultori. Acest lucru poate duce la pierderea
caselor, a terenurilor agricole și la perturbarea stilului de viață al oamenilor din zonă.
3. Riscul de inundații: Barajele pot prezenta riscuri de inundații, mai ales în cazul în
care există o problemă tehnică sau o condiție meteorologică extremă. Inundațiile pot duce la
pierderi de vieți omenești, distrugerea proprietăților și afectarea mediului.

Concluzia

Hidroenergia reprezintă una dintre cele mai importante surse de energie la nivel global,
iar avantajele acesteia sunt evidente. Este o sursă de energie curată, regenerabilă, stabilă și
economică. Cu toate acestea, există și dezavantaje asociate cu hidroenergia, cum ar fi impactul
asupra mediului, riscul de inundații, dependența de factorii naturali și costurile inițiale ridicate.
Este important ca dezvoltarea hidroenergiei să ia în considerare aceste dezavantaje și să se
concentreze pe minimizarea impactului asupra mediului și a populației.

10