GEOGRAFIA CUATERNARULUI

Cu circa 2 milioane de ani n urm pe ntreaga suprafa a Pmntului, ndeosebi n regiunile temperate, se constat o rcire sever a climei, al crei apogeu a fost consemnat prin acumularea unor cantiti imense de ghea care acopereau o bun parte a continentelor i lanurilor muntoase. Desigur, acest fenomen nu este singular n lunga istorie geologic a Terrei, dar el are o importan deosebit n stabilirea i definitivarea structurii fizico-geografice a acesteia, aa cum o cunoatem noi astzi. Aceast organizare complex i unitar a componentelor mediului natural nu a urmat un curs liniar, ci s-a realizat succesiv, n etape i faze, un rol deosebit avndu-l fluctuaiile ntinderii ghearilor i, n ultim instan, topirea i retragerea acestora ctre regiunile polare. Cu toate c cele mai importante modificri, legate, desigur, de prezena sau absena marilor ntinderi de ghea, s-au petrecut n regiunile temperate i polare ale celor dou emisfere, nici teritoriile subtropicale i tropicale nu au rmas n afara acestor influene. Alternanele periodice de umiditate i uscciune, aproape concomitente cu glaciarele i interglaciarele latitudinilor nalte, au determinat i aici schimbri n extinderea sau restrngerea deerturilor i lacurilor, n strucura i repartiia asociaiilor vegetale i animale sau n tipul i dinamica sistemelor morfogenetice, toate conducnd la modificri repetate, dar de mai mic amploare, ale peisajului natural. Tot acum se produce cel mai important eveniment din istoria planetei noastre-apariia OMULUI-prin a crui activitate contient de valorificare a resurselor naturale i, treptat, de nchegare, organizare i dezvoltare a unei viei culturale, sociale i economice, a preschimbat radical nfiarea Pmntului. PRINCIPALELE EVENIMENTE DIN TIMPUL CUATERNARULUI I IMPORTANA LOR N DEFINIREA STRUCTURAL I REGIONAL A SPAIULUI GEOGRAFIC ACTUAL Rcirea general a climei, carecteristica dominant a Cuaternarului, a condus n mod direct la instalarea marilor glaciaiuni, la modificarea regional a vegetaiei i faunei, la schimbri semnificative n circulaia maselor de aer i a curenilor oceanici. Masele de ghea au acoperit 40-50 milioane km 2, aproape o treime din suprafaa uscatului, iar cea mai mare parte a acestora au constituit-o calotele glaciare din emisfera boreal.Extinderea, retragerea i revenirile repetate ale ghearilor au determinat dezechilibre morfoclimatice succesive, au avut consecine deosebit de importante asupra modelrii reliefului, formrii sedimentelor continentale i structurii componentelor majore ale nveliului geografic (soluri, vegetaie, faun). Comparativ cu scara timpului geologic fenomenele glaciare, ca topirea sau naintarea ghearilor, au avut desfurri rapide, comparabile unor catastrofe naturale. Dezghearea i retragerea ultimei calote glaciare ncepute acum 18.000-20.000 de ani, au durat numai 8.000-10.000 de ani. De aceea, datorit amploarei ct i rapiditii lor, vechile glaciaiuni cuaternare sunt evenimente proeminente ale evoluiei scoarei terestre, bogate n consecine: aproape o treime din relieful actual al Terrei aparine activitii directe a ghearilor, cea mai mare parte a regiunilor fiind modelate de ageni care s-au gsit sub influena ghearilor i a fluctuaiilor climatice. Zeci de milioane de km2 au fost erodate sau acoperite cu depozite glaciare i fluvioglaciare. Sedimentarea glaciar, cu intensitate mult mai mare dect sedimentarea marin sau fluviatil, a furnizat cele mai ntinse i cele mai groase ansambluri dintre formaiunile cuaternare. Schimbrile de stare ale enormelor mase de ap petrecute ntr-un timp relativ scurt au provocat importante dezechilibre n ansamblul peisajului natural. Glaciaiunile, nsoite de nmagazinarea apei n marile calote de ghea, au atras scderea glacio-eustatic a nivelului oceanic, exondarea platformelor continentale i extinderea uscatului cu peste 20 milioane km 2, au influenat modelarea albiilor fluviatile i a liniilor de rm. Oscilaiile repetate ale nivelului general de baz, n concordan cu oscilaiile climatice din regiunile extraglaciare, au controlat formarea succesiv a teraselor fluviatile i a teraselor marine. Modificrile de mas impuse de acest mare volum de ap care este transferat din cuvetele oceanice n calotele continentale,n timpul glaciaiunilor, i de pe continent n ocean, n timpul interglaciarelor, au controlat parial i micrile izostatice de pe ntinse regiuni ale uscatului (arhipelagurile arctice i antarctice, Scandinavia, nordul Canadei). Retragerile i naintrile repetate ale ghearilor au determinat i ritmat nu numai sistemele morfogenetice ci i ntreaga via a planetei, impunnd aceleai fluctuaii oscilaiilor vegetale i animale. Diferenele de temperatur ntre perioadele de rcire (glaciare) i cele de nclzire (interglaciare) erau de circa 5C n apele oceanelor i peste 10C n interiorul unor regiuni continentale. Aceste schimbri au dus la migrarea latitudinal a principalelor zone geografice. n timpul maximelor glaciare, cnd zonele polare i de tundr coborau mult n latitudine, zonele calde se restrngeau n apropierea ecuatorului. Dar reveneau n timpul nclzirii interglaciare aproximativ n limitele i localizarea lor actual. Modificrile globale de mediu de aceast mrime au determinat comunitile de plante i animale la migraii i uneori la extincii. Dar, datorit duratei relativ scurte a Cuaternarului, s-au petrecut doar schimbri taxonomice i morfologice limitate, motiv pentru care n acest timp pot fi urmrite mai mult relaiile paleogeografice i mai puin cele filogenetice. De asemenea, la nceputul Cuaternarului sunt consemnate cele dinti semne de umanizare ale Australopitecilor,

prelucrarea i folosirea uneltelor i trecerea treptat de la Homo habilis la Homo erectus, iar acum circa 150.000 de ani la omul modern, Homo sapiens. Dar abia acum 6-7.000 de ani, dup retragerea calotelor glaciare, omul se desprinde hotrt de dependena sa de natur, ca furnizor nemijlocit de hran i adpost, trecnd rapid de la industria pietrei lefuite la industria metalelor, la cultivarea plantelor i creterea animalelor. n concluzie, odata cu retragerea ultimelor calote glaciare au loc, treptat, n ultimii 10.000 de ani, definitivarea structurii, zonalitii i etajrii mediului i peisajului geografic actual. n mod obinuit CUATERNARUL este definit ca intervalul de timp caracterizat prin desvrirea evoluiei hominidelor i perfecionarea industriilor umane, prin manifestarea celor mai ntinse calote glaciare i prin definitivarea structural i regional a mediilor naturale. Ca timp, reprezint cam 3% din durata Neozoicului i numai aproximativ 0.04% din durata istoriei evoluiei Pmntului. Acumularea datelor pentru definirea perioadei cuaternare i pentru stabilirea locului i duratei acesteia n scara geocronologic s-a realizat timp de peste un secol. Denumirea de Cuaternar, introdus de germanul H.B. Geinitz ca o nou er n evoluia geologic a Pmntului, apare ca o continuare logic a vechii clasificri: Primar (Paleozoic), Secundar (Mezozoic), Teriar (care cuprindea Paleogenul i Neogenul), i Cuaternar. Dar, prin renunarea la aceast clasificare denumirea de Cuaternar apare oarecum nepotrivit n ansamblul nomenclaturii scrii geocronologice. Limita inferioar a Cuaternarului. Dac la sfritul secolului al XIX-lea locul Cuaternarului, ca a treia perioad a Neozoicului (Paleogen, Neogen, Cuaternar), fusese deja stability, n continuare discuiile se concentreaz asupra stabilirii limitei dintre Neogen i Cuaternar i, implicit, a duratei Cuaternarului. Dar limita inferioar a Cuaternarului, doar pe baza cunotinelor accumulate pn la mijlocul secolului al XX-lea, s-a dovedit a fi mult mai dificil de precizat pentru c: la nivelul Cuaternarului ponderea cea mai mare o dein depozitele continentale, care nu asigur pstrarea resturilor fosile, sau sunt lipsite de asemenea documente paleontologice, fapt pentru care posibilitile stratigrafice i corelrile interregionale au fost reduse; depozitele continentale mai vechi, glaciare i interglaciare, au fost de cele mai multe ori deranjate i amestecate cu formaiuni mai recente; depozitele marine cuaternare sunt mai puin rspndite n domeniul uscatului, majoritatea lor rmnnd nc n bazinele marine i oceanice; migrarea faunei marine i terestre a ngreunat stabilirea unor stratotipuri edificatoare, iar, pe de alt parte, multe din speciile care au trit n Neogen persist i n timpul Cuaternarului. Pentru a defini limita inferioar a Cuaternarului s-au folosit cinci criterii independente: paleofaunistice, paleobotanice, paleoclimatice, paleomagnetice i antropologice. Criteriile paleofaunistice au fcut apel la cele mai vechi specii de clim rece care au aprut n fauna marin i continental. n ceea ce privete fauna marin, cele mai bune informaii au fost furnizate de depozitele celor mai vechi terase marine situate pe coastele peninsulei Calabria i insulei Sicilia din sudul Italiei, unde au fost puse n eviden profilele de la Le Castella, Vrica, Santa Maria di Cantanzaro i Ficarrazi. Dup ndelungate studii geomorfologice, biostratigrafice i sporopolinice,completate cu datri izotopice i paleomagnetice, profilul de la Vrica a fost ales ca stratotip al limitei NeogenCuaternar, el definind mai bine cel mai vechi etaj al pleistocenului marin. E vorba de o secven groas de 306m, constituit din argile silto-marnoase cu intercalaii de mai multe niveluri cu sapropel, cteva orizonturi nisipoase i un nivel de cenu vulcanic, n care ii fac apariia primele specii de molute i foraminifere de clim rece ce au ptruns din Oceanul Atlantic n Marea Mediteran. Dintre aceste specii, ce permit corelaii la scar mondial n mediul mediteranean, sunt menionate ca fiind mai importante: molusca Arctica islandica i foraminiferele Globigerina pachyderma, Globorotalia truncatulinoides, Hyalinea baltica, .a. n profilul de la Vrica limita Neogen-Cuaternar a fost propus la partea superioar a nivelului sapropelic e datorit coninutului faunelor de foraminifere de clim rece, care n alte secvene litostratigrafice din Italia sunt associate cu prima apariie a molutei bentonice Arctica islandica. Prin determinri paleomagnetice, acest nivel e ar fi ceva mai recent dect sfritul episodului cu polaritate normal Olduvai din epoca de polaritate invers Matuyama, motiv pentru care limita inferioar a Cuaternarului a fost situat n jur de 1,65 milioane de ani. Dar foraminiferul bentonic Hyalinea baltica, un alt element de corelare mondial, apare mult mai sus, n secvene litostratigrafice situate ntre nivelurile o i p. Pe de alt parte, nivelul de cenu vulcanic m, situat n profil mult mai sus dect nivelul sapropelic e, a fost datat prin potasiu-argon la 2,3-2,2 0,2 milioane de ani. Este i motivul pentru care J. Chaline (1985) nclin s cread c nivelul e s-ar afla situat sub episodul paleomagnetic Olduvai, ceea ce ar implica o vrst a acestuia n jur de 2 milioane de ani i ar explica i prezena speciilor de clim rece existente n secvenele litostratigrafice op. Prin revizuirea stratotipurilor Calabrianului din sudul Italiei i prin analiza depozitelor din lungul rului Santereno din nordul Italiei, G. Ruggieri i R. Spovieri (1977) au propus o nou schem biostratigrafic a Cuaternarlui din Italia, din care rezult c termenul de Calabrian trebuie s dispar pentru c de multe ori apare ca echivalent Sicilianului. S-a propus ca cel mai vechi etaj marin cu faun rece prin care ncepe Cuaternarul s fie numit Santernian, caracterizat prin apariia speciei Arctica islandica i prin creterea rapid a foraminiferelor Globigerina pachyderma. Pn la noi datri i corelri ntre vrstele

izotopice i cele paleomagnetice, Congresul INQUA de la Moscova (1982) a acceptat aceast nou schem i plasarea limitei Cuaternarului n urm cu 2 milioane de ani. Reperele biostratigrafice referitoare la fauna continental sunt mai puin concludente, avnd n vedere mobilitatea faunei i posibilitile mai mari de adaptare. Paralelizarea stratotipului continental de la Villafranca dAsti din Piemontul Padului, care a definit etajul Villafranchian prin asociaia de mamifere alctuit din Elephas, Equus i Leptobos, cu Calabrianul marin s-a dovedit ulterior inexact, pentru c baza acestui etaj a fost datat de 3-3,3 milioane de ani, deci mult sub limita inferioar a Cuaternarului. Astfel, Villafranchianul inferior i mediu sunt corespunzatoare etajelor marine pliocene Piacenzian, n bazinul Mediteranei, i Romanian, n bazinul Tethysului, fapt pentru care numai Villafranchianul superior aparine Pleistocenului inferior (A. Azaroli, 1971). n aceast accepiune limita dintre Neogen i Cuaternar este evideniat de extincia treptat a mastodonilor (Anancus arvernensis, Zygolophodon bersoni) i de apariia primelor elefantide (Archidiskodon meridionalis), crora li se asociaz specii de rinoceri (Dicerorhinus merki), caii de tip arhaic (Equus stenonius), cmila (Paracamelus alutensis), .a. De asemenea, unele specii de roztoare au avut o evolutie foarte rapid n Pleistocenul inferior, cum este, de exemplu, genul Allophaiomys n Europa de Vest. Criteriile paleobotanice, bazate pe analizele sporo-polinice, au evideniat schimbri eseniale n componena vegetaiei, legate, binenteles, de cele climatice. Totui, ele nu aduc precizri eseniale asupra stabilirii limitei Neogen-Cuaternar pentru c modificrile climatice, nsoite de cele floristice, au fost mult difereniate, att zonal, ct i regional. Cel puin pentru continentul european s-a constatat c trecerea spre Cuaternar a fost marcat de dispariia arborilor termofili i de predominana plantelor ierboase, n regiunile nordice, i de apariia elementelor stepice, n regiunile mediteraneene. Dup prerea lui J. P. Suc i W. Zagwijn (1983) n aceste regiuni fluctuaiile climatice de tipul cuaternarului au nceput acum circa 2,3 milioane de ani. Criteriile paleoclimatice adoptate pentru stabilirea limitei inferioare a Cuaternarului au n vedere rcirea sever a climei care a impus formarea, n cele dou emisfere, a unor imense calote de ghea. Argumentele principale aduse se refereau, n principal, la modificarea asociaiilor floristice i faunistice, mai ales a molutelor i foraminiferelor. Lmuriri importante n acest sens au fost posibile prin folosirea metodei izotopilor de O18/O16, care au permis determinarea temperaturilor apelor oceanice la diferite nivele stratigrafice ale Neogenului i Cuaternarului. C. Emiliani, T. Mayeda i R, Selli (1961), analiznd profilul de la Le Castella, au demonstrat o rcire general a apelor de suprafa, de la 2325C n Pliocenul trziu pn la 15C n etajul Calabrian. Dar majoritatea cercettorilor arat c la limita Neogen-Cuaternar, acceptat la 2 milioane de ani, nu s-a manifestat o schimbare important de clim, fapt demonstrat i de studiile asupra evoluiei glaciaiunii, care au evideniat c fenomenul glaciar nu este strict limitat la Cuaternar pentru c: mari calote de ghea au ncaput s apar nc din Miocenul superior, acum 5-6 milioane de ani, n emisfera sudic, i din Pliocen, acum 3,5 milioane de ani, n emisfera nordic, iar calotele glaciare arctice au depit cu 1/3-1/2 dimensiunile atinse n Pleistocenul superior nc din timpul Pliocenului trziu, cu 2,6-2 milioane de ani n urm (J.N. Shackleton i P.J. Kennett, 1975); glaciaiunile din Sierra Nevada (S.U.A) i din Islanda au nceput acum 3,2-2,7 milioane ani, iar cea din Anzi a fost datat i ea la peste 2 milioane de ani (A.L. Frakes, 1979); cea mai veche glaciaiune alpin, Biber, corespunztoare ca vrst etajului Pretiglian din nord-vestul Europei, a fost stabilit la 3-2,5 milioane de ani (A.W. Berggren i A.J. Van Couvering, 1979). De fapt, cercettorii olandezi consider Pretiglianul ca cel mai vechi etaj al Cuaternarului din Bazinul Mrii Nordului. Pentru alte regiuni din Asia, Africa, America de Sud prerile sunt i mai mprite deoarece modificrile climatice evidente s-au manifestat difereniat ntr-un interval de timp cuprins ntre 2,6-1,9 milioane de ani. Criteriile paleomagnetice, de fapt cronologia bazat pe schimbrile polaritii paleomagnetice, nu aduc argumente n plus referitoare la discuiile privind limita inferioar a Cuaternarului, ci doar ajut la plasarea n timp a evenimentelor invocate n aceast problem. D.J. Hays i A.W. Berggren (1971) consider c fenomenele de apariie sau de dispariie a anumitor specii, care servesc drept baz pentru determinarea limitei Neogen-Cuaternar, se leag de episodul paleomagnetic Olduvai ce s-a desfurat n intervalul 1,9-1,67 milioane de ani din timpul epocii Matuyama. Dei aceast prere pare s fie acceptat de majoritatea cuaternaritilor, exist ns i preri care mping nceputul Cuaternarului pn ctre sfritul episodului Kaen (2,43 milioane ani) din epoca paleomagnetic Gauss. Criteriile paleoantropologice pornesc de la ideea c principala caracteristic a Cuaternarului a fost considerat apariia omului, iar limita inferioar a acestei perioade era pus n legtur cu prezena primelor hominide. Dar descoperirile recente de fosile aparinnd hominidelor arat c australopitecii au trit nc de acum 4 milioane de ani, i numai linia uman propriu-zis, Homo, apare acum circa 2 milioane de ani. Mult timp s-a crezut c prezena uneltelor ar fi dovada hominizrii. n prezent cele mai vechi unelte sunt datate n jur de 2,6 milioane ani. n aceste condiii, dac s-ar dori definirea Cuaternarului n funcie de apariia liniei umane, ar trebui s fie cunoscut cu precizie epoca formrii acestei linii. Pe de alt parte, aceast linie apare aproape exclusiv n Africa, unde ea se va menine cel puin 1 milion ani nainte de a migra n Asia i n Europa, motiv pentru care elementele de corelaie cu alte continente ar lipsi (J. Chaline, 1985). Pentru faptul c timpul Cuaternarului este totui caracterizat prin dezvoltarea Omului, prin importante fluctuaii climatice (glaciare, interglaciare), care au condiionat aciunea agenilor exogeni i evoluia biologic, este necesar definirea unei limite mai precise ntre Neogen i Cuaternar. Aceast problem rmne nc foarte complex pentru c nu a fost gsit un

etaj care s marcheze o serie de discontinuiti n cadrul acestor fenomene care s-au dovedit aproape continui pe o prioad de timp relativ mare (ntre 2,6 i 1,6 milioane ani). Pn la noi precizri s-a convenit ca limita inferioar a Cuaternarului s fie marcat n interiorul acestui interval, la circa 1,8-2 milioane de ani. Diviziunile Cuaternarului. Durata scurt a Cuaternarului nu mai permite divizarea sa numai pe criterii lito i biostratigrafice, care rmn totui foarte utile pentru interpretri paleo-ecologice la scar global sau regional. Majoritatea specialitilor consider c subdiviziunile Cuaternarului sunt mai mult legate de fluctuaiile climatice, pentru c ele reflect cel mai bine succesiunea glaciar-interglaciar, una dintre principalele caracteristici ale acestei perioade. Dar, dup cum arat O. Bowen (1985), i n definirea glaciarelor i interglaciarelor exist mai multe posibiliti, fapt ce necesit anumite explicaii: a. teoretic, glaciarele i interglaciarele pot fi definite folosind orice combinaie a unitilor prezentate n curba a; acestea sunt plaste la maxime i minime termice i n punctele medii dintre acestea; b. limitele pot fi fixate la nivelul temperaturilor maxime, caz n care intervalul respectiv ar include dou domenii climatice diferite; c. limitele pot fi trasate n punctele mediane dintre maximul i minimul termic; d. limitele pot fi definite i ntre punctele care arat maximele i minimele termice, intervalele artnd secvene cu tendine climatice de cretere (cataglaciar) sau descretere (anaglaciar) a temperaturii ce pot fi corelate i cu secvenele litostratigrafice i geomorfologice (eroziune,acumulare). Pe de alt parte, glaciare i interglaciare, ca secvene temporale succesive, caracterizeaz, n principal, doar regiunile munilor nali, pe cnd teritoriilor intertropicale le sunt aproape strine asemenea fenomene. Un alt neajuns al acestei clasificri binare, glaciar-interglaciar, a fost i acela c nu a existat posibilitatea ca aceste fenomene s fie legate de un anumit interval de timp. De aceea, primele clasificri n cronologia secvenelor timpului cuaternar au avut mai mult caracter lito i biostratigrafic (depozite glaciare i periglaciare cu faun i flor de clim rece, depozite continentale i marine ce conine faun de clim cald), geomorfologice (succesiunea valurilor morenice, relief proglaciar, terase fluviatile i marine) sau paleoclimatice (altelarea depozitelor, soluri fosile, loessuri). A. Penck i Ed. Brckner (1909) n monumentala lor lucrare referitoare la glaciaiunea din Alpi au definit cadrul pluriglaciarist al Cuaternarului, demonstrnd existena a patru glaciaiuni succesive (Gnz, Mindel, Riss, Wrm) separate de perioadele interglaciare. Ulterior, acestora li s-au mai adugat glaciaiunile Donau (B.Eberl, 1930) i Biber (I.Schaffer, 1953).n paralel, pornindu-se de la stratigrafia formaiunilor glaciare din Europa Central i din America de Nord, s-a stabilit o cronologie pluriglaciarist i pentru glaciaiune de calot din cele dou continente. n timp s-au purtat numeroase discuii i controverse asupra concordanei ntre fazele climatice alpine i cele continentale, dar, n linii generale, cronologia Cuaternarului bazat pe stratigrafia formaiunilor glaciare a fost astfel stabilit i este nc folosit de aproape toi specialitii (tabel 1.3.). Dar, aceast schem cronostratigrafic a Cuaternarului, oarecum confortabil i practic zdruncinat de rezultatele cercetrilor multidisciplinare din ultimele dou decenii, dintre care trei sunt mai importante (M.Campi i J.J.Macaire,1989): mesajul oceanic: sondajele efectuate n stratele superficiale de pe fundul oceanelor i analiza raportului O 18/O16 din testele foraminiferelor (C. Emiliani, 1955; N.J.Shackelton i Opdyke,1973, 1976) au artat c ciclurile climatice erau mult mai numeroase dect las s presupunem cadrul mai ngust al depozitelor continentale cuaternare, discontinui i cu multe lacune; aceste constatri au fost i sunt mult discutate, dar ele permit evideniarea unei mult mai mari complexiti climatice din ultimele dou milioane de ani; durata fenomenului glaciar n ciclul climatic: aceleai sondaje oceanice, ct i studiile palinologice i cele paleontologice, ultimele bazate mai ales pe dinamica populaiilor de roztoare, au artat c n fiecare ciclu climatic (glaciarinterglaciar), fenomenul glaciar propri-zis, nu ocupa dect un interval de timp foarte scurt, estimat cam la 10% din durata ciclului respectiv (H. Faure, 1980); dei aceste perioade scurte au fost foarte active pe planul sedimentrii, depozitele acumulate nu sunt dect expresia unei mici pri din timpul ciclului respectiv; non-contemporaneitatea extinderilor glaciare : studii recente, ntreprinse mai ales de grupul I.G.C.P. (International Geological Correlation Program), au artat c dezvoltarea ghearilor nu a avut loc peste tot n acelai timp; marile calote glaciare nord-europene i nord-americane nu reacionau n acelai mod la fluctuaiile climatice ca ghearii montani; chiar n interiorul acestora din urm efectele climatice locale puteau influena mai mult sau mai puin dinamica ghearilor. n acest stadiu, cnd schema veche a divizrii Cuaternarului este controversat, dar nu a fost nc ntocmit alta nou, care s surprind modificrile globale ale tuturor componentelor paleomediului din perioada respectiv, exist mai multe propuneri: meninerea terminologiei vechi n lipsa unei scheme mai bune, dar i pentru a evita confuziile ce ar putea aprea (F. Bourdier, 1980); n acest caz nu ar mai trebui meninut corespondena strict a unui singur eveniment climatic pentru o perioad glaciar sau interglaciar; perioada ar putea fi nlocuit cu termenul de complex, aceasta din urm putnd cuprinde mai multe secvene climatice, accepiunea global cronologic fiind astfel meninut (de exemplu complexul Rissian n loc de perioad glaciar Riss); adoptarea strict sau uor modificat a stratigrafiei definite pe baza analizei sedimentelor oceanice; aceast opiune ar fi tentant, dar curba izotopic oceanic este nc greu corelabil cu stratigrafia depozitelor glaciare continentale sau alpine (ex: corelarea unei morene continentale sau alpine cu o faz rece oceanic); folosirea prudent a apelativelor stratigrafice dintr-un spaiu geografic limitat fr a avea referine la un cadru stratigrafic global;

 distingerea de morene sau complexe morenice dup poziia lor geografic (ex: complexul morenelor interne- n raport cu zona de alimentare a ghearului, complexul morenelor externe, ceea ce nu ar prejudicia poziia stratigrafic i mai ales pe cea cronostratigrafic). n ceea ce privete ncadrrile n anumite ntervale de timp a secvenelor glaciare i interglaciare cuprinse n diviziunile Cuaternarului, acestea au avut ca punct de plecare curba variaiei intensitii radiaiei solare realizat de M. Milancovi ( 1921, 1930, 1941), iar n ultimul timp curba paleotemperaturilor apelor oceanice ntocmit pe baza raportului O18/O16 (C. Emiliani, 1955; J.N. Schackleton i D.N. Opdyke, 1973, 1976). O precizie mai mare n definirea cronologiei Cuaternarului prin vrste absolute au introdus-o determinrile prin metode radiometrice, precum i corelrile cu scara polaritii paleomagnetice. Cuaternarul intr sub incidena de cercetare a mai multor stiine- geologie, paleontologie, geomorfologie .a. motiv pentru care i metodele de cercetare sunt multiple i difereniate dup scop. Metoda lito-biostratigrafic. Folosind fenomenul ireversibil al evoluiei biologice, metoda este frecvent folosit n ordonarea succesiunilor stratigrafice ale depozitelor marine, lacustre i continentale. Se ncearc stabilirea unor litofaciesuri i stratotipuri (straturi care conin o asociaie unic de fosile) prin care s se fac posibil paralelizarea unor formaiuni care s-au depus n aceleai condiii de sedimentare (medii de sedimentare). De asemenea, stabilirea tipurilor de depozite n funcie de geneza lor (glaciare, fluvioglaciare, eoliene, lacustre, fluviatile, de mlatin, etc.) necesit i tehnici foarte diverse de studiere a formaiunilor cuaternare- mineralogice, granulometrice, , rularea, lefuirea i strierea galeilor i grunilor de nisip etc. Prin asemenea investigaii au fost evideniate caracterele litologice i mineralogice ale morenelor, stabilindu-se sursa lor de provenien i direcia de deplasare a ghearilor. Pe baza principiului superpoziiei orizonturilor litofaciale i biostratigrafice a fost posibil stabilirea unei cronologii relative a formaiunilor i principalelor evenimente din timpul Cuaternarului. Caracterele depozitelor i asociaiilor de fosile (animale i vegetale) pot da i unele informaii referitoare la clima, vegetaia i fauna Cuaternarului. Dar vrsta relativ recent a formaiunilor cuaternare necesit pentru a fi datate nu numai o specie fosil, animal sau vegetal ci, de cele mai multe ori, un ansamblu paleontologic care s permit cel mai bine nelegerea paleomediului respectiv. Cadrul cronologic cel mai frecvent al formaiunilor cuaternare este caracterizat prin fluctuaii climatice de mare anvergur (glaciare, interglaciare) iar acestea sunt relevate nainte de toate de asociaiile faunistice i floristice. Dar poziia cronologic a acestor orizonturi biostratigrafice ntr-o faz climatic sau alta este de multe ori greu de precizat. Totui, progrese deosebite s-au fcut n studiul foraminiferelor fosile existente n depozitele cuaternare de pe fundul oceanului, cnd n ultima vreme, s-a reuit extragerea unor carote de lungimi mari (8-10 ani) ce includ sedimente nederanjate accumulate n ultimii 600 de mii de ani. Prin abundena, grosimea i forma cochiliilor au fost puse n eviden alternane de faun cald i faun rece, repetate de 11-15 ori. Formaiunile glaciare, alctuite din materiale detritice, sunt ns aproape complet lipsite de fosile. Astfel, aplicarea metodelor clasice ale biostratigrafiei, bazate pe evoluia faunelor i florelor, devine foarte dificil pentru studiul depozitelor cuaternare, chiar i numai pentru faptul c n perioade att de scurte puine specii noi au disprut. De aceea metoda este folosit pentru Pleistocenul inferior i mediu pentru c n Pleistocenul superior evoluia vieuitoarelor este puin evideniat pentru a putea servi unor scopuri de cronometrie. Metode geomorfologice. Au avut i au nc un loc important n descifrarea i cunoaterea reliefului i depozitelor cuaternare, n stabilirea dinamicii ghearilor, a relaiilor dintre oscilaiile ghearilor i reliefurile fluviatile i marine. Prin cartarea i explicarea genetic a tuturor formelor de relief create de agenii de modelare care au activat n timpul Cuaternarului ( ghea, zpada, nghe, ap curgtoare, vnt, .a.) geomorfologii au dat imaginea spaial i foarte diversificat a reliefului cuaternar. Prin asemenea metode au fost puse n eviden: extinderea ghearilor n raport cu morenele , legtura dintre formele acumulative i erozive i retragerea sau naintarea ghearilor, raportul dintre terasele fluviatile i terasele marine i legtura acestora cu fluctuaiile ghearilor i oscilaiile eustatice. A. Penck i Ed. Brckner (1909) stabilesc, pe baza relaiilor geomorfologice i stratigrafice dintre morenele, depozitele fluvio-glaciare i terasele fluviatile din Alpi prima cronologie a glaciaiunii alpine. Cele patru glaciaiuni succesiveGnz, Mindel, Riss, Wrm- rezult din existena celor patru serii de pietriuri i terase existente pe marginea nordic a Alpilor i afluenilor principali de la izvoarele Dunrii. Terasele i pietriurile corespund fazelor aluvionare din timpul glaciaiunilor, iar formarea vilor i tierea frunilor de teras corespund interglaciarelor. A. Penck a urmrit n amonte cele patru serii de pietriuri de teras i a observat trecerea lor n morene cu grade diferite de alterare: terasele superioare trec n morene mai vechi, mai alterate, gnziene i mindeliene, iar cele inferioare n morene mai recente, rissiene i wrmiene. Ch. Dpret (1923) propune o clasificare a tersaselor marine din bazinul Mediteranei i racordarea acestora cu terasele fluviatile, n raport cu glacio-eustatismul i glaciaiunile cuaternare (acumulare=transgresiune=interglaciar). Prin aceasta se completeaz sistemul de corelare geomorfologic i geocronologic ntre sistemele de modelare glaciar, fluviatil i marin. Metoda varvelor (argilelor rubanate). Fundamentat de geologul Gerald de Geer i prezentat la Congresul Internaional de Geologie din 1910 de la Stockholm, const n numrarea stratelor difereniate granulometric i coloristic depuse n lacurile i depresiunile proglaciare. Vara, cnd apele provenite din topirea ghearului sunt abundente, se acumuleaz un orizont predominant detritic (nisipuri), mai gros i mai deschis la culoare. n schimb, toamna i iarna, cnd aporturile detritice sunt mult sau complet reduse, n depresiunile i lacurile proglaciare se decanteaz argile, mluri i materiale organice, ce formeaz un orizont mai subire i mai nchis la culoare. O pereche alctuit din dou secvene sedimentare, de var i de

iarn, constituie o varv. Prin numrarea stratelor anuale (varvelor) G. de Geer (1912) face primele dat[ri de vrst absolut a sedimentelor proglaciare (geocronologia varvelor), prin acest metod stabilindu-se cu mult precizie fazele de retragere ale ultimei calote glaciare scandinave, apoi acele din jurul Marilor Lacuri (America de Nord), Patagonia, etc. Metoda sporo-polinic are n vedere aprecierea cantitativ-statistic a grunilor fosili de spori i polen conservai n formaiunile sedimentare, cu precdere turb, crbune, ml, argil. Prin stabilirea frecvenei diverselor specii de arbori de la care au provenit sporii i polenul se reconstituie spectrul asociaiilor vegetaiei dintr-un anumit teritoriu, pe baza crora pot fi deduse condiiile climatice care au existat n timpul acumulrii orizontului sedimentar. Metoda a fost pus la punct de geologul suedez Lenard von Post care, n anul 1916, la o ntrunire a naturalitilor scandinavi, prezint prima diagram polinic rezultat n urma unor studii stratigrafice. Metoda, cea mai important n cunoaterea evoluiilor mediilor vegetale, permite stabilirea unui cadru cronologic mai exact, bazat i pe evoluia climatelor, doar pentru timpurile Tardiglaciarului i Postglaciarului. La nceput a fost folosit cronologia paleobotanic ( Preboreal, Boreal, Atlantic, Subboreal, Subatlantic) propus de A. Blytt (1876), la care s-au adugat ulterior zonele palinocronologice, numerotate de la I la X, ale lui F. Firbas (1964). Pentru ara noastr se remarc coala de paleopalinologie creat de Emil Pop (1932). Specialitii romni au stabilit succesiunea fazelor silvestre din Carpai din timpul Tardiglaciarului i Postglaciarului. Pentru perioada cuaternar, n timpul creia nu exist plante nou aprute specifice uneia sau alteia dintre perioade, metoda sporo-polinic evideniaz n mod deosebit variaiile regionale i temporale ale asociaiilor vegetale, iar din predominana unor specii de arbori, comparativ cu repartiia lor actual, identific n orizonturile analizate existena unor asociaii specifice climatelor mai reci, mai calde, mai umede sau mai uscate. Permite, n acest sens, reconstituirea spectrului floristic, a zonalitii vegetaiei i climei n timpul Cuaternarului. Metoda radiometric este cea mai bun metod pentru determinare vrstei absolute a unui eantion mineral sau organic, avnd la baz timpul de njumtire a izotopilor radioactivi. A fost inventat de fizicianul american W.F. Libby (1949) care a folosit izotopul radioactiv C14, provenit din reacia neutronilor produi de reaciile cosmice cu izotopul de azot (N 14). Izotopul de C14 este absorbit din atmosfer de corpurile organice i se pstreaz n cantitate constant pn la moartea acestora, dup care ncepe s se dezintegreze cu o perioad de njumtire de 573040 ani. Msurarea coninutului rezidual n C 14 dintrun corp organic permite calcularea vrstei sale. Datorit perioadei scurte de njumtire metoda radiometric ce folosete ca izotop C14 poate fi folosit pentru dotri pn la vrste de 50-60 mii de ani (tabel 2.2.). Pentru stabilirea unor vrste mai mari se folosesc alte elemente radioactive a cror dezintegrare radioactiv este lent. Majoritatea rocilor conin cantiti minuscule de elemente radioactive cum sunt uraniu (U243) potasiu (K40) thorium (Th230) rubiniu (Ru) care prin dezintegrare gradat pot forma alte elemente. Cunoscndu-se ritmul acestei dezintegrri se poate calcula vrsta rocilor prin msurarea cantitii de elemente radiogenice, secundare, prezente azi n asemenea roci. Mai trziu (G.H. Curtis, J.F. Evernden, J.F. James, D.E. Savage, 1964), a permis datarea depozitelor vulcanice neogene i cuaternare inferioare. Ea se fondeaz pe faptul c potasiul radioactiv (K 40) prezent n unele roci vulcanice se dezintegreaz producnd argon (Ar40). n momentul cristalizrii, teoretic roca nu conine argon, iar acesta nu apare dect progresiv pe msura dezintegrrii potasiului dup o perioad de njumtire de 11.850 de ani. Estimarea raportului K40/Ar40 permite evaluarea vrstei de cristalizare a rocilor. Prin acest metod s-a stabilit vrsta cenuii vulcanice de la Olduvai, care acoper stratele de argile ce conin unelte aparinnd lui Homo habilis, obinndu-se 1.750.000 ani. Prin metode radiometrice au fost datate multe orizonturi sedimentare cuaternare, reuindu-se o mai bun cronologie i corelare regional a acestora. Prin convenie, dat de referin 0, prezentul, a fost fixat la anul 1950, i n mod obinuit valorile care exprim vrsta respectiv sunt urmate de iniialele B.P. (limba englez: before present=fa de prezent; de exemplu 73.500150 B.P.). Metoda izotopilor de oxigen. Avnd n vedere rezultatele excelente pe care le-a dat este tot mai mult folosit pentru determinarea paleotemperaturilor apelor marine din diferite timpuri geologice, dar mai ales n timpul Cuaternarului. Oxigenul se gsete n natur sub forma a trei izotopi stabili- O16 (99,76%), O17 (0,04%) i O18 (0,20%), varieti identice din punct de vedere chimic, dar cu greuti atomice diferite. Chimistul american H. Urey (1947) a constatat c abundena relativ a izotopilor de O18 i O16 nmagazinai n CO3 i Ca din cochiliile foraminiferelor depinde n mare msur de temperatura apei marine, pstrnd proporia din timpul formrii acestora, iar proporia (O18/O16) variaz indirect cu creterea temperaturii apei. Stabilindu-se relaia dintre proporia de O 18/O16 i temperatura apei marine actuale se pot calcula temperaturile apelor oceanice din trecutul geologic prin msurarea proporiei de O18/O16 conservat n Co3Ca din cochiliile foraminiferelor fosile. Compoziiile izotopice determinate sunt exprimate prin ..O18 ( Pe baza unor relaii matematice ( M.C. Rea, 1950; S. Epstein, 1951; H. Urey, 1951; C. Emiliani, 1955, .a.) s-a ajuns la stabilirea unei scri a paleotemperaturilor apei oceanice n raport cu ....... O18 . Datarea orizonturilor fosile analizate s-a fcut cu ajutorul izotopilor radioactivi, fapt pentru care scara paleotemperaturilor (scara izotpilor de oxigen) beneficiaz i de o cronologie absolut foarte exact. n urma determinrilor fcute pe carotele extrase de pe fundul Oceanului Atlantic, C. Emiliani (1955), apoi J.N. Shackleton i N. Opdyke (1973) au realizat curba variaiei O18 i a paleotemperaturilor apelor marine n ultimii 800 de mii de ani, identificnd 23 stadii climatice (numerotate de la 1 la 23), dintre care 11 sunt reci, i au fcut unele aprecieri:

 stadiile 1-18 corespund epocii paleomagnetice Brunhes; stadiile 2, 3, 4 i 5 corespund ultimei glaciaiuni (inclusiv substadiile 5a, 5b, 5c i 5d) substadiul 5e aparine ultimului interglaciar; n epoca paleomagnetic Brunhes au avut loc 8 glaciaiuni: 18, 16, 14, 12, 10, 8, 6 plus ultima glaciaiune; succesiunea alternativ evident glaciar-interglaciar a aprut n ultimii 800 de mii ani Beneficiind de aceleai date, obinute din analizele cu izotopi de oxigen a carotelor extrase din partea central a Atlanticului, W.S. Broeker i von Donk (1970) au indicat pe curba paleotemperaturilor perioadele de acumulare a gheii pe continente i perioadele de dezghe care au urmat. Ultimele, foarte rapide, au fost numite terminale. De asemenea, cei doi autori au apreciat c nmagazinarea gradat a gheii n domeniul continental s-a realizat ntr-un timp mediu de 90 de mii de ani, iar dezgheul n mai puin de o zecime. Terminalele, corespunztoare dezgheului, reflect scderi brute de O18. Metoda paleomagnetic. Frecvent folosit n reconstituirile paleogeografice, se poate aplica att n rocile vulcanice, ct i n cele sedimentare. Pentru orice timp dat, cmpul magnetic poate fi definit prin trei parametri: declinaia (D), unghiul dintre nordul magnetic i nordul geographic; nclinaia sau dip ( I ), nclinaia fa de orizontal a unui ac suspendat, liber i care variaz de la 0 la ecuatorul magnetic la 90 la polul magnetic; intensitatea (F) sau puterea cmpului, care este de 1,5 ori mai puternic la ecuator fa de cea de la poli Rocile care conin minerale de fier devin magnetice n cazul n care topiturile magmatice i lavele cu temperature peste 1000C (la aceste temperaturi ridicate proprietile magnetice sunt distruse) s-au solidificat sub 600C. La aceste temperaturi particulele minerale de fier, pe care le conin rocile sunt magnetizate i orientate n direcia cmpului magnetic dominant al Pmntului. Rocile sedimentare sunt formate i din particule ce conin minerale de fier, deja magnetizate, care provin din erodarea rocilor preexistente. Depuse n lacuri, mri i oceane, aceste particule magnetice se reorienteaz i se cimenteaz, odat cu roca, n direcia cmpului magnetic existent n timpul sedimentrii. Aceast magnetizare remanent, conservat n rocile vulcani sau sedimentare, nu mai este afectat de schimbrile ulterioare ale cmpului magnetic, fapt pentru care ele nregistreaz direcia campului magnetic al Pmntului din timpul n care s-au format. n consecin, ambele tipuri de roci, vulcanice i sedimentare pot conine o magnetizare remanent care reflect direcia polului magnetic din timpul cnd s-a format roca. Pe baza studiilor detaliate ale paleomagnetismului rocilor a putut fi reconstituit migrarea polului geomagnetic n decursul trecutului geologic, dar mai ales n timpul Cuaternarului, fa de care V. Bucha (1976) leag i o parte din evenimentele climatice din emisfera nordic. Exist i un alt aspect, foarte important, care a rezultat din studiul paleomagnetismului rocilor, i anume c n decursul timpului, cmpul magnetic al Pmntului a suferit modificri, iar emanaia remanent poate fi normal (la fel cu cea actual) sau invers. Cercetrile au artat c inversarea polilor magnetici are loc n cteva mii de ani, iar polaritatea normal sau invers este apoi meninut pentru perioade ce variaz ntre 100 de mii de ani i 50 milioane de ani. Folosind rocile vulcanice, inclusiv cele situate de o parte i de alta a riftului medio-atlantic, a fost ntocmit sacra schimbrilor de polaritate ale campului magnetic al Pmntului (A. Coix, R. Dolli i G. Dalrymple, 1963, 1965) pentru cel puin 4 milioane de ani. Timpul cnd cmpul magnetic a avut aceeai polaritate corespunde unei epoci (Gilbert, Gauss, Matuyama, Brnhes), iar diferitele schimbri de polaritate de durat mai mic din interiorul acestora corespund unor evenimente (Olduvai, Jaramillo, etc.). Fiind completat prin datri radiometrice, aceasta a devenit o important scar geocronologic (scara polaritii geomagnetice) la care sunt raportate principalele evenimente ale Pliocenului i Cuaternarului. S-a stabilit c perioada Cuaternar ncepe n timpul evenimentului Olduvai, cnd are loc revenirea pentru scurt timp la o polaritate normal n interiorul epocii de polaritate invers Matuyama, iar limita ntre Brunhes i Matuyama (0,73 milioane ani) a fost aleas ca referin pentru limita dintre Pleistocenul inferior i Pleistocenul mediu. Paleomagnetismul a fost de un real folos n stabilirea cronologiei depozitelor din Marele Rift al Africii Orientale, n corelarea marilor secvene loessice din Europa i Asia. De asemenea, a permis evaluarea vitezei de expansiune a bazaltelor care constituie fundul oceanelor de o parte i de alta a marilor dorsale. Din paralelizarea schimbrilor de polaritate ale cmpului geomagnetic, cu resturile fosile din carotele extrase de pe fundul oceanului s-a constatat c multe specii de fosile dispar aproximativ n timpul inversrii polaritii i ca specii noi au aprut n scurt timp dup aceea (D.H. Tarling i M.P. Tarling, 1978). Tefrocronologia (lb. greac: tephros=cenu). Este o metod utilizat n studiul depozitelor cuaternare att pentru stabilirea stratigrafiei, ct i pentru datarea acestora. Cenuile vulcanice (cu coninut mineralogic i chimic asemntor) intercalate n formaiunile cuaternare constituie orizonturi reper ce pot fi clar identificate (sub raport chimic i mineralogic), dar i bine datate (prin metode radiometrice). Astfel, n toate turbriile Patagoniei stratele de cenu vulcanic sunt datate la 10.000, 6.700, 2.300 i 1.000 ani B.P. Depunerea lor a fost nsoit de mari incendii de pduri (ce au permis studii dendocronologice successive), care au avut, fr ndoial, un mare rol n preistoria regiunii (A. Auer, 1960). Aceast metod a fost folosit i n orizontalizarea i datarea formaiunilor cu resturi de hominide din Africa de Sud i Africa de Est. Dendrocronologia (lb. greac: dendron=arbore). Metoda, care a fost pus la punct de ctre A.E. Douglas (1920) n

S.U.A., se bazeaz pe studiul inelelor de cretere ale arborilor ce au o mare longevitate. De exemplu Pinus aristata i Sequoia gigantea n S.U.A., sau stejarul n Europa, care au permis datri de la 9.000 la 5.000 ani B.P. Fiecare inel anual este format din celule lemnoase mai mari, ce cresc primvara, i din celule mai mici, corespunztoare anotimpurilor de var i toamn. Verile mai umede produc inele de cretere mai groase, pe cnd verile secetoase micoreaz mult dimensiunea acestora. Limea inelelor de cretere este condiionat n America de Nord de precipitaii, iar n Scandinavia de temperaturile estivale. Metoda este folosit pentru datarea unor depozite cuaternare recente (istorice), dar mai ales pentru reconstituirea condiiilor de mediu din timpul creterii copacilor respectivi. Corelndu-se inelele de cretere ale copacilor dintr-o succesiune stratigrafic din vestul S.U.A., s-a reuit realizarea unei dendrocronologii ce se ntinde peste aproape tot Holocenul. Metodele arheologice. Sunt folosite pentru estimarea vrstei relative a formaiunilor cuaternare, lundu-se ca reper orizonturile care conin culturi materiale ale cror caracteristici arat apartenena la o anumit epoc de dezvoltare a acestora. Valoarea stratigrafic este mai puin precis deoarece n regiuni diferite evoluia culturii materiale nu s-a realizat n acelai timp, ncepnd mai devreme sau ncheindu-se mai trziu. Totui, pe baza dezvoltrii culturilor materiale din diferite regiuni ale lumii a rezultat scara cronologic arheologic fixarea n timp a resturilor materiale fcndu-se prin metode radiometrice, sporopolinice i biostratigrafice. Metode pedologice. Se bazeaz pe analiza succesiunii orizonturilor de paleosoluri ( corespunztoare interglaciarelor sau interstadialelor) i loessuri (glaciare sau stadiale), contribuind la cunoaterea asociaiilor climatice i la orizontarea stratigrafic a Pleistocenului, ndeosebi a celui superior. Identificarea n cadrul acestor complexe stratigrafice a structurilor periglaciare (pene, involuii) permite i mai mult fixarea condiiilor climatice i a proceselor criogene care s-au succedat n timpul Pleistocenului, la periferia calotelor glaciare, adic n regiunile periglaciare. Corelate cu analizele sporopolinice (care stabilesc asociaiile vegetale din timpul formrii solurilor fosile), cu stadiile paleotemperaturilor rezultate din variaia izotopilor de oxigen i cu evenimentele paleomagnetice, s-a reuit n ultima vreme stabilirea unor subdiviziuni cronostratigrafice regionale ale loessului i paleosolurilor.

CLIMA CUATERNAR
Rcirea general a climei i oscilaiile climatice din timpul Cuaternarului au avut drept consecin principal instalarea marilor mase de ghea care au ocupat cea mai mare parte a regiunilor polare si temperate, dar i suprafee ntinse ale regiunilor muntoase situate in zonele intertropicale. Ca urmare, aproape totul se transform ntr-un pustiu de ghea, iar vegetaia i fauna sunt mpinse spre ecuator. 3.1 Dinamica general a peisajului Marginea marilor calote glaciare pleistocene avea o clim rece, puternic influenat de masele de aer polar, iar poziia ei se transformase oarecum ntr-o limit a domeniului vieii, sub diversele ei forme. Multe specii vegetale i animale au fost nevoite s se retrag spre latitudini i altitudini mai joase, sau s se adapteze noilor condiii.Chiar Homo erectus i Homo sapiens au ramas departe de aceste inuturi neospitaliere. Alternana, ntr-un timp relativ scurt, a fazelor glaciare i interglaciare, cu pendulri ale florei i faunei,a accentuat fenomenul de diversificare i adaptare a acestora. Odata cu aceste fluctuatii ale limitelor ghetarilor si ale marilor asociatii faunistice, clima a fost aceea care a controlat si intreaga activitate de modelare a reliefului, inlocuind sau amplificand periodic un anumit sistem morfogenetic. Cu toate c in mod frecvent Cuaternarul este asimilat cu epoca marilor glaciaiuni, cnd s-au produs cele mai spectaculoase i rapide transformri ale peisajului terestru,trebuie totui s avem n vedere c ele ocup mai puin de jumtate din durata total a acestei perioade. Dac am socoti doar ultimele trei faze glaciare, mai bine cunoscute, cu extensiuni ce depeau mult ntinderile actuale ale ghearilor, i cu parametri climatici extrem de severi, am constatat c reprezint numai 1012% din timpul Cuaternarului. Cuaternarul debuteaz prin rcirea general a climei. Dar aceast rcire trebuie totui neleas n comparaie cu clima mult mai cald a Pliocenului, pentru c altfel nu s-ar explica nici asociaiile floristice i faunistice n care ponderea speciilor termofile se mentinea nc destul de mare, nici marile ansambluri morfogenetice. De aceea, n evoluia peisajului, ntre Pliocenul mai clduros i epoca marilor glaciaiuni cu clim mai riguroas, trebuie s amintim i o perioad de tranziie. Astfel, n dinamica de ansamblu a peisajului Cuaternar, pot fi conturate trei etape principale: preglaciar, glaciar i postglaciar. Etapa preglaciar cuprinde partea inferioara a Cuaternarului, pan la glaciaiunea Mindel (Elster, Kansas), i nsumeaz circa 1,5 milioane de ani. Aproape n toate regiunile temperate i tropicale faza de rehistazie climatic, caracterizat nu att prin rcire ci mai ales prin aridizarea ei, este surprins n activitatea morfogenetic prin accentuarea proceselor de eroziune n reliefurile mai nalte, i prin acumularea materialelor sub form de piemonturi n depresiunile sau cmpiile marginale. Este faza villafranchian n timpul creia se formeaz, pe lng piemonturile marginale ( Piemontul Getic, Piemontul Padului, Piemontul nord-pirinean, , Piemontul Andin .a) i cele mai ntinse glacisuri de eroziune tiate n formaiuni sedimentare mio-

pliocene. Faza urmtoare, premindelian este mai eterogen sub aspect climatic i morfogenetic, acum alternnd secvene umede i mai reci cu secvene calde. n zonele temperate, unde oscilaiile climatice au fost mai evidente, peisajele erau i ele ceva mai diversificate: apar i se extind gheari montani i de calot, iar secvenele mai calde devin favorabile proceselor de alterare i de pedogenez. n schimb, n zonele tropicale, mai aride, cu ploi torentiale, clima i degradarea covorului vegetal favorizau formarea i extinderea piemonturilor i glacisurilor de eroziune ( Magreb-Africa de Nord, Anzi-America de Sud, Aragon-Spania etc). Etapa glaciar include cea mai mare parte a Pleistocenului mediu i tot Pleistocenul superior, ncepnd cu faza glaciar Mindel ( Elster, Kansas ). De acum rcirea climei este tot mai sever, iar efectele ei se prelungeau mult peste teritoriile latitudinilor medii. Este timpul extinderii maxime a ghearilor i a marilor fluctuaii, a restrngerii zonelor temperate i tropicale n favoarea tundrelor i stepelor reci. Sub raport morfogenetic se realizeaz cele mai ntinse i evidente forme de relief glaciar, de eroziune i de acumulare. Fazele de nghe maxim au fost urmate ndeaproape de accentuarea eroziunii n adncime n urma creia au rezultat versani mult mai nclinai, spre deosebire de fazele periglaciare care au elaborat un sistem de pante mai puin diversificat ( versani de tip glacis, vai largi erodate ). Tot datorit alternrii fazelor de acumulare i eroziune liniar, dar i a regresiunilor marine este timpul cnd se formeaz marile sisteme de terase fluviatile i marine. n regiunile periglaciare montane aporturile masive de materiale transportate de ruri au dat natere marilor cmpii de glacisuri aluvio-proluviale. n regiunile montane, ndeosebi n timpul ultimei glaciaiuni, se stabilesc principalele aliniamente de abrupturi de dezagregare ce alimenteaz pnzele de grohoti. Etapa postglaciar corespunde ultimelor 10 000 de ani, ct dureaz Halocenul. Evenimentele climatice, marcate printr-o nclzire general, au favorizat migrarea ctre latitudinile i altitudinile mari a zonelor i etajelor de vegetaie, cu asociaiile faunistice corespunztoare. Dup topirea i retragerea ghearilor montani i de calot, peisajul regiunilor temperate i subpolare este dominant de marile ansambluri morenice, cmpii fluvio-glaciare, vi i circuri glaciare, fiorduri i estuare etc.Evenimentele climatice marcate printr-o nclzire general au favorizat migrarea ctre latitudini i altitudini mari, peste teritoriile pustiite de gheari, a zonelor i etajelor de vegetaie, cu asociaiile faunistice corespunztoare. Este timpul cnd pe suprafaa Terrei se definitiveaz peisajul actual, n cadrul cruia Homo sapiens ncepe s ocupe un loc din ce n ce mai important. Date mai importante n cunoaterea ghearilor i glaciaiunii cuaternare Cu toate c ghearii i calotele glaciare care acoper astzi cele mai mari nltimi montane i uscaturi din regiunile polare erau cunoscute din cele mai vechi timpuri, ele reprezentnd pentru triburile i popoarle lumii antice i medievale limite severe de accesibilitate, problema unor gheari cu extinderi mult mai mari dect actuali a fost pus n a doua parte a secolului al XVIII-lea. Prin observaii tot mai numeroase, ntreprinse ndeosebi n Europa i America de Nord, la sfaritul secolului al XIXlea se acumuleaz suficiente date pe baza crora au fost emise i primele conceptii asupra glaciaiunii cuaternare (tab.3.1). n prima jumatate a secolului al XX-lea apar primele sinteze regionale, cu numeroase referiri la dinamica i extinderea ghearilor, la cauzele modificrii climei i aparitia glaciaiunii. Dup al doilea rzboi mondial, beneficiind de noi metode i tehnici de cercetare, de o mai eficient organizare a cercetrii mediului natural din timpul Cuaternarului, se aduc precizri importante mai ales n datarea i dinamica ghearilor, a oscilaiilor climatice i a relaiilor dintre atmosfer-hidrosfer-criosfer-biosfer, pe de o parte, n legatur cu modificrile, relativ ciclice, ale unor parametrii teretrii sau extrateretri, pe de alt parte. Astfel, n cunoaterea glaciaiunii cuaternare pot fi separate dou mari etape: sfritul secolului al XVII-lea-sfritul secolului al XIX-lea, secolul XX. Sfritul secolului al XVII-lea-sfrsitul secolului al XIX-lea se ramarca prin: primele referiri asupra unor gheari montani i continentali cu extindere mai mare dect cea actual, avnd la baza depozitele glaciare gsite cu mult n afara sferei de activitate a ghearilor actuali ( blocuri eratice, morene, striuri, roci lefuite etc.); mbogirea terminologiei tiinifice prin definirea i folosirea corect a acesteia; primele studii asupra glaciaiunii cuaternare, ca fenomen general cu mare extindere spaiala i temporal, i asupra cronologiei acesteia; se folosesc cu precdere metode geomorfologice, bio i litostratigrafice; stabilirea cronologiei relative a fazelor glaciare i interglaciare. Secolul al XX-lea adece cele mai importante precizri asupra glaciaiunii cuaternare: apar primele lucrri de sintez cu referiri mai ample asupra glaciaiunii si consecinelor acesteia n peisaj; se realizeaz numeroase paralelizri i sinteze referitoare la cronologia fazelor glaciare i interglaciare, la depozitele i relieful glaciar, periglaciar, fluviatil, marin, eolian; studiile se extind n toate regiunile afectate de ghearii cuaternari; sunt emise cele mai multe ipoteze privind cauzele modificrilor climatice i apariiei glaciaiunii cuaternare, ncercndu-se, pe baza datelor acumulate, o abordare interdisciplinar i global a problemei; un rol important n coordonarea cercetrilor interdisciplinare asupra Cuaternarului ( INQUA) ale crei baze au fost puse la Copenhaga n anul 1928. n cercetrile efectuate se folosesc metode i tehnici tot mai sigure i mai unitare: sporo-polinice, verve, soluri fosile, izotopi radioactivi, izotopi de oxigen, spectrometrie etc; au fost iniiate programe de cercetare naionale i internaionale n vederea definirii ct mai corecte a timpului cuaternar.

Cauzele rcirii climei i aparitiei glaciatiunii cuaternare In istoria evoluiei Pamantului clima nu a fost constanta, ea a suferit schimbari mai indelungate sau de mai scurta durata.Cauzele acestor modificari nu sunt elucidate complet, dar s-a stabilit ca ele au fost rezultatul cooperarii diferitelor procese terestre si extraterestre care au cuprins multiple interarctiuni dintre componentele sistemului climatic. Dupa A. Berger (1978) sistemul climatic cuprinde : atmosfera, hidrosfera(oceanul),criosfera, litosfera si biosfera. Aceste componente sunt conectate intre ele prin procese fizice, chimice si biologice in cadrul ciclului hidrologic, a radiatiei si schimbului de caldura, a gazelor si particulelor antrenate in miscari de advectie, convectie si turbulenta. Sistemul climatic astfel conceput poseda capacitatea de a reactiona la toate schimbarile care au intervenit pe diferite intervale de timp : de la care cele mai indelungate schimbari climatice constatate(104 - 108) ani pana la fluctuatii (10 - 104) si variabilele climatice (1 an). Dar acest mare numar de interactiuni complicate a ingrunat, deseori, separarea cauzelor si de efectele lor si elucidarea schimbarilor climatice. De altfel, E. J. Kutzbach (1979) si T. M. L. Wigley et al (1981) incearca sa prezinte care sunt principalii factori si principalele interactiuni ce pot deveni cauze ale schimbarilor climatice pe diferite perioade de timp. Pentru explicarea cauzelor care au provocat aparitia glacialelor si interglacialelor in Pleistocen, trebuie selectionati acei factori care pot determina schimbari ciclice cu perioade de 104 - 105 ani. Astfel izostazia (punctul 4), modificarea parametrilor orbitei Pamantului (punctul 5), activitatea vulcanica (punctul 8), intercatiunile atmosfera ocean criosfera litosfera (punctul 9) si variatiile radiatiei solare (punctul 5) sunt factorii potentiali de provocare a alternantei glacialelor si interglacialelor din timpul Pleistocenului. Ceilalti factori actioneaza numai la scara geologica modificarea activitati solare (punctul 10); deriva continentelor (punctul 3); orogenezele (punctul 4) sau sunt importanti numai pentru variatiile anuale de scurta durata cum ar fi : interactiunile atmosfera ocean (punctul 11); variabilitatea atmosfrei (punctul 12) (R. Przybylak, 1986). In ultimii ani s-au facut progrese insemnate in cercetarea schimbarilor climatice, dar si a cauzelor ciclicitatii glaciare in Pleistocen. Ele se datoreaza : modelarilor matematice foarte avansate ale variatiilor parametrilor orbitei terestre, ale interactiunilor dintre atmosfera ocean criosfera continente; obtinerea de noi date paloclimatice, mult mai veridice, referitoare la epocile glaciare, provenite in special din carotele de sedimente extrase de pe fundul oceanelor si din masele actuale de gheata. Tentativele de explicare a proceselor si mecanismelor schimbarii climatice au propus numeroase ipoteze cuprinzand, dupa caz, o mare varietate de factori cosmici si terestri, dar specialistii nu au cazut de acord asupra unui punct de vedere comun. Desi aceste ipoteze nu sunt deocamdata confirmate prin calcule sau observatii directe ele nu si-au pierdut nici interesul si nici actualitatea. In raport cu datele pe care se bazeaza, o parte din aceste modele, logice sau matematice, pot fi credibile, posibile sau demonstrabile, iar altele raman discutabile chiar din punctul lor de plecare. Dintre cauzele care s-au dovedit ca se colereaza si se implica mai bine in racirea climei si in oscilatiile climatice sunt in mod frecvent citate urmatoarele doua : radiatia solara primita la limita exterioara a atmosferei si structura suprafetei terestre cu intregul complex de procese si relatii fizice dintre componentele sale (atmosfera oceane criosfera litosfera biosfera). Luate separat, toate aceste ipoteze sunt susceptibile de critici, pentru ca ele dau raspunsuri partiale referitoare fie la cauzele racirii climei si aparitiei glaciatiunii, fie la oscilatiile climatice si repetabilitatea glaciarelor si interglacialelor in timpul Pleistocenului. n general, s-a stabilit c pentru formarea si pastrarea marilor campuri de gheata ( aproximativ 32% din suprafata uscatului ) sunt necesare doua conditii esentiale:precipitatii sub forma de zapada, deci clima rece, iar zapada sa se pastreze de la un an la altul in zonele de acumulare a ghetarilor.Pentru intelegerea si explicarea acestui grandios fenomen natural de talie planetara trebuie sa se porneasca de la cunostintele cele mai sigure pe care le avem despre glaciatiunea cuaternara. climatul normal al Pmantului este nonglaciar; temperatura a sczut lent n timpul Neogenului pentru a culmina n timpul perioadelor glaciare; n ultimii 800.000 de ani au existat 12-15 glaciaiuni in emisfera nordica, toate avand aceeasi localizare; 4\5 din calota glaciar a fost extins pe continentele din vecinatatea Atlanticului de Nord; ultimele glaciaiuni, singurele mai bine cunoscute, au coincis cu perioade reci, cnd temperatura medie anuala a Terrei a scazut fata de prezent cu circa 6C; n timpul Pleistocenului superior aceste glaciaiuni au fost probabil sincrone in cele doua continente nordice, si de asemenea sincrone in cele doua emisfere; interglaciarele au fost mai lungi decat glaciarele si au avut temperaturi analoage celor actuale ( 2C ); inceputul glaciar ( anaglaciarul ) pare sa fi fost mai umed, iar apogeul si sfarsitul ( cataglaciarul ) mai uscate. Pentru explicarea rciri climei i fluctuaiilor climatice din Cuaternar au fost emise numeroase ipoteze, care pot fi grupate,n functie de factorii invocati, in doua mari categorii: cauze terestre si cauze extraterestre. Cauze terestre Acestea se refer fie la explicarea cauzelor care au produs rcirea severa a climei in Cuaternar, dar mai ales in Pleistocen, fie la oscilatiile parametrilor climatici care au provocat alternanta glaciar-interglaciar. Ele au in vedere analiza acelor elemente ale sistemului climatic care isi au obarsia la suprafata Pamantului.

10

Micrile tectonice. Dintre acestea au fost frecvent invocate drept cauze ale modificarilor climatice: orogeneze, epirogeneza si izostazia. Procesele tectonice sunt insotite de efecte clare, ca variatiile pe termen lung in circulatia oceanica sau a maselor atmosferice, modificarea raportului dintre uscat si apa sau a configuratiei oceanelor si continentelor, cu urmari direct in climat. Micrile orogenice si epirogenice au fost implicate in modificarea generala a climei mai intai de catre J.D.Dana (1856) si W.Ramsay(1912), ca sigure cauze posibile, iar mai tarziu si de alti cercetatori ( R.F.Flint, 1957; H.H.Lamb, 1966; s.a), care le-au atribuit un anumit rol alaturi de variatia altor componente terestre. Astfel, miscarile orogenice de la sfarsitul Neogenului si inceputul Cuaternarului au determinat inaltarea brusca a catenelor muntoase, chiar cu 1.000-2.000 m, favorizand constituirea primelor nuclee glaciare. Impreuna cu miscarile epirogenice regionale acestea au contribuit la inaltarea medie a uscatului cu circa 500 m, adica de la 300 m cat era la inceputul Neogenului pana la 800 m, la inceputul Cuaternarului. Daca se are in vedere si scaderea nivelului oceanic cu cel putin 100 m in timpul Pleistocenului, inaltimea medie a reliefului continental a crescut cu 600 m, iar prin exondarea celei mai mari parti a platformelor continentale, suprafata uscatului a crescut cu circa 26 milioane km. Luand in considerare numai gradientul termic altitudinal inseamna ca temperatura medie a uscatului a scazut cu 3C , dar numai cu 1C pentru tot globul (R.F.Flint, 1957 ). Pe de alta parte, modificarea raportului dintre uscat si apa a contribuit si la cresterea continentalizarii climei. Mai mult, dupa parerea lui H.H.Lamb (1966) continentele nu reprezentau doar un suport pentru acumularea ghetii, ci ele inmagazinau mai putina caldura solara decat oceanele, iar suprafata lor mai mare a contribuit la racirea Pamantului. Marile lanuri oceanice ale Terrei care s-au individualizat la sfaritul Neogenului au putut avea influene importane i n circulatia atmosferei. Dupa N.V.Saks (1958) ridicarea sistemului alpino-carpato-caucazo-himalian a impiedicat circulatia meridiana, favorizand racirea regiunilor nordice prin diminuarea transportului de caldura si umiditate, coborarea limitei zapezilor permanente si accelerarea cresterii maselor de gheata. Modificarea fluxului caloric al Pmntului, ipotez susinut de J.Joly (1923), L.Kirsh ( 1931), A.Wagner (1940), este invocat drept cauza a racirii climei. In timpul orogenezelor, datorita dezintegrarii substantelor radioactive, in scoarta terestra se produce o descarcare de caldura, cuprinsa intre 50 si 250 cal/cm, acumulata anterior intr-o perioada lunga de timp.Dupa consumarea procesului orogenic, substratul racit al lanturilor muntoase, alaturi de altitudinea crescuta a acestora, a favorizat aparitia ghetarilor. Teoretic acest ciclu ar fi de 30-50 milioane de ani daca se ia in considerare radioactivitatea din crusta si de circa 250 milioane de ani daca se iau in considerare si straturile mai adanci. Dei astzi inaltimile scoartei si mai ales ale lanturilor muntoase nu se mai considera drept cauza a racirii climei, ele pot totusi sa fi jucat un rol activ in conditiile de formare a unei glaciatiuni, sa fi constituit premize si cauze regionale pentru formarea ghetarilor. Mai mult, micrile epirogene i orogene par s aiba caracteristica de a fi evoluat la intervale constante de timp, de ordinul 108- 109, situatii in care au contribuit semnificativ la variabilitatea climatului. Cu toate acestea se constata o slaba corelare intre fazele orogenice si unele glaciatiuni. Izostazia poate provoca modificri ale climei din cauza incarcarii continentelor cu gheata si a modificarii nivelului oceanic. Prin greutatea sa, gheata provoaca scufundarea uscatului pe care se dezvolta. Dupa retragerea ghetarilor intervine lent procesul de ridicare izostatica ce poate dura 104 pana la 105 ani. Cresterea inaltimii uscatului continental contribuie la marirea probabilitatii aparitiei glaciatiunilor continentale. Modelul construit de J.Oerlemans (1980) arata posibilitatea crearii unei periodicitati cu o durata de 100.000 ani,fara a mai interveni si alti factori periodici exteriori. Controlul glacioizostatic al glaciaiunii mai este sustinut si de S.W.Tomirdiaro (1971) care leaga epoca glaciara neozoica de deriva continentelor. El considera ca, odata cu reducerea progresiva a legaturii dintre Bazinul Artic si Oceanul Atlantic, in limitele Bazinului Artic au inceput sa se formeze tot mai mari intinderi de gheta (banchiza), iar alte procese ulterioare duc la formarea invelisului de gheata continental. Acesta, la randul sau, provoaca scufundarea izostatica a pragului Insulele Froe Insulele Sheetland, din care cauza apele calde ale Atlanticului au acces liber in Bazinul Artic si distrug gheturile care il acopera. Incalzirea apelor Bazinului Artic contribuie la topirea ghetarilor continentali si la instalarea unei perioade interglaciare. Fundul marii scufundat glacioizostatic in regiunea pragului Froe- Sheetland se ridica, impiedica accesul apelor calde atlantice catre Bazinul Artic si astfel ciclul se repeta. Autorul, care incearca explicarea ciclurilor glaciar- interglaciar din timpul Pleistocenului numai pe baze glacioizostatice, nu ia in considerare si oscilatiile glacioizostatice ale bazinelor oceanice care au reactionat mai repede si in sens cu totul opus decat miscarile glacioizostatice ale bazinelor oceanice care au reactionat mai repede si in sens cu totul opus decat miscarile glacioizostatice ale pragului. Pe de alta parte, din cauza diferentei de timp intre formarea calotelor glaciare si procesele de deformare a crustei si reactiei izostatice, precum si din cauza reactilor inverse, efectele glacioizostatice au consecinte deosebit de complexe, neperiodice, si nu pot fi sincronizate cu oscilatiile intinderii ghetarilor continentali. Deriva continentelor i migrarea polilor sunt adesea luate n discuie n explicarea glaciaiunilor continentale, dar mai ales a repartiiei lor spaiale. Ajungerea continentelor in regiunile polare a favorizat racirea climatului prin faptul ca pe suprafata lor s-au acumulat zapezi permanente care se transformau treptat in gheata. O asemenea situatie se intalneste in prezent in Bazinul Artic care este separat prin praguri inalte de restul Oceanului Planetar. Aceste praguri stanjenesc circulatia libera a apelor oceanice si patrunderea curentilor calzi din zona tropicala, ajutand racirea si inghetarea apelor in Bazinul Artic ( D.H.Tarling, M.P.Tarling, 1978). W.Kppen si A.Wegener (1924) au fost de prere c numai modificarea elementelor astronomice nu sunt suficiente pentru explicarea glaciaiunilor pleistocene.Modificarile periodice ar putea lamuri doar ritmul epocilor glaciare, nu si cauza. Iar aceasta a fost cautata in deplasarea blocurilor continentale si migrarea polilor.

11

Schimbarea circulaiei apei oceanice. Aceasta constituie, de obicei un efect secundar i aleatoriu al altor schimbari, ca de exemplu deriva continentelor, orogeneza, epirogeneza. Dupa cum sugereaza T.M.L.Wigley et al (1981) oceanele pot actiona asupra climei in diverse feluri, modificand: albedoul, dependent de schimbrile geografice ale oceanelor; cantitatea de cldur inmagazinata, in special in oceanele adanci, care constituie mari rezervoare potentiale de caldura; cantitatea de cldur transportat pe directia meridiana; temperatura suprafeei mrilor, care ar putea aciona asupra stratelor inferioare ale atmosferei i n consecinta sa provoace chiar schimbari ale circulatiei atmosferei ( J.Namias, 1969; H.H.Lamb, 1976; s.a). n mod frecvent se apeleaz la relatia dintre apele atlantice, aflate sub influenta Curentului Golfului, si apele Oceanului Artic, dar concluziile sunt uneori contradictorii. O parte din sustinatorii acestei ipoteze pornesc de la faptul ca aparitia istmului Panama la sfarsitul Pliocenului a determinat dirijarea apelor calde din Marea Caraibilor catre Atlanticul de Nord. Acestea au patruns in Bazinul Artic unde, intalnind ape reci si un continent de asemenea rece, au favorizat condensari intense, precipitatii abundente sub forma de zapada, coborarea limitei zapezilor si formarea maselor de gheata. Altii din contra, leaga scaderea temperaturilor in Bazinul Artic si aparitia glaciatiunilor de intreruperea patrunderii Curentului Golfului in Oceanul Artic ca urmare a inaltarii pragului nord-atlantic dintre Marea Britanie, Islanda si Groelanda (pragul Thomson). W.L.Stokes (1955) consider c inaltarea continentelor si orogenezele neozoice sunt principalele cauze ale racirii climei si ale glaciatiunii pleistocene. Circulatia apei oceanice este invocata doar in explicarea fluctuatiilor climatice. Ghetarii, odata, aparuti si-au datorat evolutia lor ulterioara mecanismului de autodezvoltare. Din cauza cresterii suprafetei ghetarilor scade temperatura continentelor. Aceasta racire continentala este transmisa oceanelor prin intermediul apelor fluviatile reci si prin blocurile de gheata care deverseaza in ele.Inertia termica foarte mare a oceanelor face ca intarzierea racirii apei lor sa fie de circa10 ani. Bazinul Artic pana in momentul inghetului a constituit o sursa de vapori de apa ce a alimentat ghetarii continentali care se dezvoltau in acest timp. Ulterior, odata cu scaderea temperaturii apei intregului ocean planetar, precipitatiile au scazut, motiv pentru care ghetarii continentali intra intr-o faza de retragere pana la disparitia lor totala. Acest lucru a accelerat incalzirea oceanelor si disparitia cuverturii de gheata (banchiza) din Bazinul Artic. In felul acesta au aparut conditii pentru glaciatiunea urmatoare, si astfel ciclu continua. A.W.Lapszin (1974), care a calculat timpul de intarziere a racirii apelor oceanice in urma topirii ghetarilor, arata ca acesta este numai de cateva mii de ani si nu de 100.000. de mii de ani cum a considerat Stokes. Toate aceste ipoteze se refera numai la aparitia si oscilatiile ghetarilor din emisfera nordica din continentele situate in jurul Atalnticului de Nord, sin u explica formarea calotelor antartice si sud americane. Dupa L.Lliboutry (1965) a trebuit admis ca la fiecare glaciatiune din emisfera nordica o prate din frig sa fie transferat in calota sudica sis a ramana stocat acolo in timpul interglaciarului care urmeaza. Ori aceste transformari termice nu au fost dovedite. Modificarea compozitiei atmosferei terestre. Se refera la modificarea concentratiilor de gaze active si de pulberi in atmosfera terestra, care poate provoca oscilatii corespunzatoare in transmiterea radiatiilor solare de unde scurte si a radiatiei terestre de unde lungi, deci si oscilatiile de temperatura. In aceste modificari ale compozitiei atmosferei sunt implicate in principal : pulberile vulcanice, dioxid de carbon (CO2) si vaporii de apa. Pulberile vulcanice emise n atmosfera terestr produc o scdere a temperaturii aerului datorit efectului de ecranare pe care il au fata de radiatiile solare. Aceasta parere a fost sustinuta de catre fizicianul B.Franklin inca din anul 1784. Proble este reglata mult mai tarziu de catre P.Sarasin si F.Sarasin (1901) si V.J.Humphreys (1913) care motiveaza schimbarea climatului in Pleistocen, formarea ghetarilor si alternanta glaciar- interglaciar prin oscilatiile temperatutii aerului datorita suspensilor solide. Deoarece diametrul mediu al particulelor care formeaza cenusa vulcanica, frecvent de 1-2 microni, este mai mare decat lungimea undelor radiatiei solare, dar mult mai mica decat lungimea undelor radiatiei terestre, se presupune ca aceste particule reflecta radiatia solara ce intra in atmosfera, dar permite emisia radiatiei terestre. In afara de aceasta, particulele solide pot servi drept nuclee de condensare care sa sporeasca nebulozitatea si, legat de aceasta, capacitatea de a reflecta radiatia solara. Pierderile de caldura pot ajunge pana la 15-20%, iar daca acestea vor fi de lunga durata temperatura medie a Terrei poate cobora cu 5-6C, ceea ce este suficient pentru aparitia glaciatiunii. La aceasi concluzie ajunge si C.E.P. Brooks (1949,1951) care considera ca eruptiile vulcanice, care au insotit ciclurile orogenice si au lasat numeroase pulberi, ar fi provocat o asemenea racire generala la suprafata globului. El mai adauga la acest fapt si diminuarea marilor epicontinentale ca urmare a regresiunii glacioeustatice. Majoritatea cercettorilor consider ns ca numai eruptiile vulcanice provoaca racirea troposferei pe o perioada scurta, doar de 1-2 ani. Pentru schimbari climatice de lunga durata ( de sute de ani sau mai lungi ) sunt necesare eruptii vulcanice intense si succesive. Astfel de serii de eruptii vulcanice pot provoca o racire globala, dar ea a fost evaluata la numai circa 1C ( J.B.Pollack, 1976). Pentru perioadele mai vechi lipsesc dovezile care s documenteze precedarea i iniierea epocilor glaciare de ctre erupiile vulcanice. Totusi, din inregistrarea carotelor de mare adancime s-au observat patru perioade de mare activitate vulcanica ( T.M.L.Wigley et al, 1981), iar doua dintre acestea apartin Miocenului mediu si Pliocenului mediu, corespund aproximativ cu inceputul glaciatiunilor ciclice din emisfera nordica ( cu circa 3 milioane ani in urma, N.J.Shackleton si N.D.Opdyke, 1977) si inceputul principalilor ghetari din Antarctica (N.J.Shackleton si J.P.Kennett, 1975). Cea de-a treia perioada, mult mai puternica, cuprinde Cuaternarul, adica timpul cand au intervenit acumularile masive ale ghetarilor.

12

Datele existente nu sunt ns suficiente pentru a constata implicarea activitatii vulcanice in cresterea ghetarilor continentali. Teoria vulcanica a epocilor glaciare isi pierde popularitatea, in special, din doua motive ( O.B.Toon si J.B.Pollack, 1982 ): noile surse de dovezi paleoclimatice, precum i metodele imbunatatite de descifrare a inregistrarilor epocilor glaciare, au demonstrat existenta unui numar mare de oscilatii glaciare in timpul ultimelor cateva milioane de ani, caracterizate printr-o mare neregularitate de aparitie a ciclurilo; perioadele glaciare si interglaciare se coreleaza bine cu perioadele caracteristice schimburilor anumitor elemente ale orbitei terestre, dar nu se confirma caracterul periodic al activitatii vulcanice; nregistrarile eruptiilor vulcanice explozive, care au precedat acumularilor glaciare, nu arata o crestere, semnificativa ce ar putea influenta o modificare climatica. Dioxidul de carbon (CO2 ) din atmosfer are un rol invers dect pulberile vulcanice. El joac rolul unui filtru care las s treaca radiatiile solare, insa retine, absoarbe, radiatiile de unde lungi emise de Pamant. Astfel, se creeaza asa-numitul efect de sera, care la o crestere a continutului de CO2 ar ridica temperatura atmosferei terestre, iar la o diminuare a acestuia s-ar produce o racire a atmosferei. Aceasta teorie a fost sustinuta de S.Arrhenius (1909) si de W.Lozinski (1933), care considera ca in timpul Pleistocenului a existat o cantitate mai mica de CO2 in atmosfera terestra deoarece au fost mai putine eruptii vulcanice decat astazi. Din emisile vulcanice recente, atmosfera conine 3,2*10 12 tone de CO2, ceea ce ar reprezenta circa 0,032% din volumul aerului atmosferic. In ultimele decenii au fost incercate undele tentative de calcul a variatiilor masei CO 2 din atmosfera, in paralel cu activitatea vulcanica, pentru ultimii 570 milioane ani. Dupa cum rezulta din diagramele reproduse (M.I.Budko, 1978) in timpul Paleozoicului si Mezozoicului concentartia de CO2 a variat intre 0,1 - 0,4 %. Pe la inceputul Neozoicului concentratia de CO2 a inceput sa scada, proces accentuat in Oligocen si in special, spre sfarsitul Pliocenului, cand concentartia gazului CO2 atinsese doar cateva sutimi de procent. Se presupune ca reducerea concentratiei in CO 2 , care s-a datorat diminuarii activitatii vulcanice, sa fi afectat considerabil temperatura, prin scaderea ei la latitudini mai mari si sa fi cauzat expansiunea cuverturii de gheata spre latitudini medii, paralel cu unele schimbari definite de pozitia Pamantului fata de soare (J.C.Dragan si St.Arinei, 1993). Dar aceasta parere intra in contradictie cu cei care sustin reducerea transparentei atmosferei tocmai prezentei pulberilor rezultate din eruptiile vulcanice explozive din timpul Neogenului si Cuaternarului. Datele obtinute in urma analizarii carotelor extrase din calota de gheata a Antarticei (P.J.Delmas, J.K.Ascencio si M.Legrand, 1980) sugereaza ca in timpul ultimei perioade reci (intre 22000 si 14000 de ani) nivelul CO 2 in atmosfera ar putea fi de numai 50% din valorile inregistrate astazi, fapt care, partial, ar fi putut fi raspunzatoare de racirea climei. Aceste date vin in sprijinul unora dintre mecanismele folosite pentru explicarea schimbarilor climatice de catre G.N.Plass (1956). El considera ca factorul real al dezvoltarii glaciatiunilor a fost controlat de schimbarile autocritice ale concentratiei de CO2 in atmosfera si in apa oceanelor, care s-ar fi derulat dupa urmatoarea schema : dupa o mare reducere a concentartiei de CO2, consumata in urma orogenezelor pentru alterarea rocilor, in atmosfera terestra a avut loc o scadere a temperaturii care a provocat cresterea maselor de gheturi polare; in consecinta a scazut volumul apelor oceanice; pentru ca gheata inmagazineaza mai putin CO2 decat apa, creste concentratia de CO2 in oceane, iar, pentru mentinerea echilibrului, o parte din aceasta se degaja in atmosfera. cresterea continutului de CO2 in atmosfera provoaca incalzirea si inceputul interglaciarului. Calculele actuale arata ca timpul necesar pentru stabilirea echilibrului concentratiei de CO2 intre atmosfera si oceane, estimat de G.N.Plass la cateva zeci de mii de ani este eronat, el fiind doar, cel mult, de ordinul sutelor de ani, iar schimburile de scurta durata ale compozitiei atmosferei din timpul Pleistocenului au fost mici si neimportante (R.Przybylak 1986). Pentru a explica marile glaciaiuni cuaternare prin scderea continutului de CO2 din atmosfera ar trebui admisa o disparitie aproape completa a acestuia, fapt greu de realizat tinand cont ca CO2 din atmosfera apare ca o integrala a diferentei dintre fluxul de CO2 emis de vulcanism si fluxul de CO2 absorbit de alterarea rocilor, de consumul plantelor in procesul de fotosinteza sau de catre apa oceanelor. Acest bilant poate caria foarte usor, dar nu intr-atat sa provoace scaderi de temperatura necesare aparitiei ghetarilor ( L.Lliboury, 1965 ). Vaporii de ap din atmosfer sunt aproape transparenti pentru radiatia solara de unde scurte, dar aproape pe deplin netransparenti pentru radiatia terestra de unde lungi,avand un efect asemanator prezentei dioxidului de carbon, dar invers pulberilor vulcanice. De aceea scaderea umiditatii aerului poate provoca racirea atmosferei terestre, si invers. H.Wexler ( 1953, 1958 ) admite ca la o diminuare cu 50% a vaporilor de apa din atmosfera temperatura medie la nivelul suprafetei terestre ar trebui sa scada cu 6C, suficient pentru aparitia si mentinerea glaciatiunilor. Modificarea sau oscilaiile cantitii vaporilor de aer din atmosfer apar ns ca procese aleatorii, ce urmeaza sau sunt cauzate de variatiile altor componente ale sistemului climatic, motiv pentru care contributia umiditatii aerului in provocarea si reglarea oscilatiilor glaciare trebuie privita intr-o interactiune mai larga dintre atmosfera-ocean-criosfera-litosfera-biosfera. Modificarea nebulozitii si albedoului. Pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp modificarea acestor parametrii poate determina oscilatii pozitive sau negative ale bilantului radiativ la suprafata Pamantului. Influena nebulozittii asupra temperaturii a fost evaluata direct, prin gradul de acoperire cu formatiuni noroase, sau indirect, prin intermediul albedoului. Dupa calculele facute de diferiti autori ( G.S.Simpson, 1927; J.E.pik, 1953; L.Llibour, 1965) rezulta ca o crestere a nebulozitatii medii globale de 0,01 antreneaza o crestere a temperaturii de 0,41-0,6C si invers. Insa, pentru a explica o scadere a temperaturii medii a Pamantului cu 6C, cat a avut loc in timpul epocilor glaciare pleistocene,

13

numai prin variatia nebulozitatii, ar fi trebuit ca aceasta sa fi crescut de la 0,54 la 0,69 ( dupa L.Lliboury, 1965 ) sau cel putin la 0,64 ( dupa calculele lui J.E.Opik, 1953 ). Creterea sau scderea albedoului, care apare ca o retroactiune a nebulozitatii si cresterii precipitatiilor sub forma de zapada, combinate cu diverse inertii termice ale suprafetei naturale, conduc la incalzirea suprafetei active si, deci, la presiuni diferite care dirijeaza miscarile atmosferei ( G.J.Kukla et al 1981 ). W.Wundt (1933, 1944), admiand teoria astronomica si variatia radiatiei solare, precum si autovariatia dioxidului de carbon din atmosfera, a mai aratat ca prezenta unui strat de zapada si gheata pe Terra determina cresterea albedoului care, la randul sau, amplifica efectul racirii climei datorita variatilor radiatiei solare. De asemenea, el considera ca modificarile astronomice ar avea efect numai daca ar exista o predispozitie glaciara. Si aceasta predispozitie glaciara o gaseste in ridicarea pragului nord-atlantic si a regiunilor adiacente la sfarsitul Pliocenului, care au impiedicat Curentul Golfului sa mai patrunda in Oceanul Artic. El considera ca in timpul epocilor glaciare albedoul mediu al Pamantului a crescut cu 0,04, in timp ce M.Ewing si L.W.Donn ( 1956 ) si L.Lliboutry (1965), pornind de la ideea ca Oceanul Artic a fost liber de gheturi in timpul glaciatiunilor, sustin ca aceasta crestere a fost doar de 0,0136, iar diminuarea corespunzatoare a temperaturii a fost de 1,31,9C. Admitand un gradient termic de 1C pentru fiecare grad de latitudine, aceasta ar stimula o avansare suplimentara a marginii calotelor de numai 150 km. Pierderea de energie solara datorita albedoului mai ridicat din timpul glaciatiunilor ar fi fost de circa 5*1019 calorii pe zi. Variaiile nebulozitii i albedoului sunt invocate nsa in teorii mai cuprinzatoare, care privesc interactiunilor, pe termene mai lungi sau mai scurte, dintre componentele sistemului climatic. Conjugarea relaiilor variabile din sistemul climatic. Acest sistem de corelaii a permis analiza si modelarea interactiunilor in lant pe care le declanseaza unul sau mai multi factori atmosferici si terestrii asupra variatiei temperaturii. Schimbarea oricarui component al sistemului climatic atrage dupa sine modificarea celorlalti componenti; de exemplu, caracteristicile fizice si dinamice ale masei de apa oceanica influenteaza atmosfera (circulatia si temperatura), configuratia si extinderea continentelor ( prin oscilatii eustatice) sau biosfera lor, iar aceste schimbari pot, la randul lor, sa actioneze asupra oceanului. Pentru explicarea suscesiunii glaciar-interglaciar din timpul Pleistocenului s-au construit o serie de ipoteze, dintre care de cea mai mare popularitate s-au bucurat cele prezentate de M.Ewing i W.L.Donn (1956) si A.T.Wilson (1964, 1969). M.Ewing i W.L.Donn (1956), plecnd de la ideea c predispoziia glaciar a fost determinat de deplasarea rapid a continentelor n timpul Neozoicului, explic ciclicitatea fazelor glaciare cu ajutorul schimbrilor produse in cuvertura de gheata a Oceanului Artic, stabilind in acest sens patru faze: epoca glaciar a inceput in momentul cand Oceanul Artic a fost liber de gheata, fapt ce a condus la stabilirea unui ciclon polar; vanturile fac sa patrunda in Bazinul Artic mari cantitati de apa mai calda din Atlanticul de Nord; evaporarea in crestere a favorizat condensarea si precipitatiile sub forma de zapada, motiv pentru care pe continentele inconjuratoare se constituie marile campuri de gheata; datorit cresterii campurilor de gheata, aportul in iceberguri devine important, iar apa oceanului se raceste; in acelasi timp, coborarea glacioeustatica a determinat exondarea in mare parte a celor doua praguri care unesc Marea Britanie cu Islanda si Norvegia cu Arhipelagul Spitzbergen si cu Groelanda impiedicand patrunderea Curentului Golfului in Oceanul Artic, motiv pentru care acesta a fost acoperit de gheturi (banchiza); stabilirea unui anticiclon polar, care provoaca vanturi de est, intareste acest efect; n urma reducerii puternice a cantitatii de vapori de apa si diminuarii corespunzatoare a precipitatiilor, campurilor de gheata se reduc din cauza alimentarii insuficiente; transgresiunea marin, care urmeaz topirii ghetii, permite Curentului Golfului sa patrunda din nou in Bazinul Artic, iar indulcirea climatului provoaca, la randul sau, disparitia gheturilor plutitoare si astfel ciclul reincepe. Aceast parere este sustinuta de V.M.Tronoy (1959) si J.Weertman (1964), care arata ca formarea unei calote glaciare se realizeaza ireversibil cand glaciatiunea a atins o amploare suficienta, si, la fel, disparitia se face in mod rapid si ireversibil cand dimensiunea calotei s-a retras sub o anumita limita. L.Lliboutry (1965) consider i el ca in interactiunea ocean-atmosfera-criosfera exista transferuri reciproce de energie care, peste un anumit prag, pot determina spontan extinderea sau retragerea ghetarilor. Acest autor pune un accent deosebit pe variatia umiditatii aerului si albedoului care pot influenta pozitiv sau negativ bilantul radiativ. Dupa el, interactiunile dintre circulatia atmosferica, pe de o parte, oceane si cuvertura de zapada, pe de alta parte, pot prelungi sau amplifica o tendinta initiala a evolutiei meteorologice. Dar aceste ipoteze, ce pornesc de la legturile ciclice dintre Atlanticul de Nord si Oceanul Artic, nu au rezistat la analiza datelor sedimentologice care arata ca Oceanul Artic a fost acoperit de gheturi de cel putin 700.000 de ani sau poate chiar de peste 2,5 milioane de ani ( N.J.Schackleton si N.D.Opdyke, 1977); A.Berger, 1979; S.V.Margolis si Y.Herman, 1980). Totusi mecanismul complicat si pozitiv de conjugare dintre temperatura si albedou propus de M.Ewing i W.L.Donn (1956), cu toate ca nu era raspunzator pentru initierea epocilor glaciare, constituie in continuare un important proces generator de clima. Ali autori au plasat originea oscilaiilor glaciare n Antarctica.Astfel, A.T.Wilson (1964) presupune c atunci cnd calota antarctic a atins o anumit grosime, incalzirea bazei sale (datorita presiunii) atinge punctul de topire si provoaca deplasarea ghetarilor. In jurul Antarcticii s-a format atunci un imens ghetar de self care a marit albedoul in aceasta regiune de la 0,08 la 0,80, provocand, impreuna cu icebergurile desprinse din marginea ghetarului, racirea climei Pamantului. Rupturile ciclice de

14

mari mase de gheata provocau procese autociclicein atmosfera. Referindu-se la epoca contemporana, H.H.Lamb ( 1966) considera ca topirea accentuata a calotei antarctice, intre anii 1800-1940, a determinat impingerea catre nord a apei cu salinitate mica provenita din topirea ghetarilor. Regiunile subantarctice s-au racit, centura vanturilor de vest a fost deplasata cu 1-2C spre nord, iar deplasarea ecuatorului meteorologic in aceeasi directie a conditionat cresterea cantitatii de apa ecuatoriala calda care alimenteaza Curentul Golfului. Prin intermediul acestuia s-a accentuat si topirea gheturilor arctice. Autorul nu motiveaza insa de ce a inceput topirea ghetarilor din Antarctica. Cauze extraterestre Acestea se refer la modificri periodice, cu durate de timp diferite, ce se petrec in afara suprafetei terestre, dar care au determinat schimbari ale fluxului radiativ solar, receptate de atmosfera terestra prin modificarea corespunzatoare a unor componente si elemente climatice. Au fost grupate in trei categorii: modificarea parametrilor orbitei terestre, variabilitatea radiatiei solare si patrunderea sistemului solar intru-un nor de pulberi galactice. Modificarea parametrilor orbitei terestre.Aceast ipotez ocupa spatiul cel mai mare in discutiile privind cauzele alternantelor glaciar-interglaciar, deoarece variatia periodica a parametrilor orbitali ofera posibilitati mai usoare de explicare a variatiei radiatiei solare disponibile la diferite latitudini si anotimpuri. Dintre parametrii geometrici ai orbitei Pamantului care se modifica periodic trei sunt mai importanti: inclinarea planului ecuatorial al Pamantului fata de ecliptica, migrarea periheliului si excentricitatea orbitei Pamantului. Mai este cunoscuta sub numele de teoria astronomica sau mecanismul lui Milancovi . Experimentrile numerice si calculele astronomice efectuate pentru ultimii 5 milioane de ani au condus la stabilirea urmatoarelor valori pentru elementele orbitale: nclinarea planului ecuatorial al Pmantului fata de planul eclipticii ( unghiul de inclinare a axei polilor) a variat intre 222' si 2428' in perioade de 38.000-45.000 ani, in medie de 41.000 ani. In prezent acest unghi este de 2327' si ne gasim intr-o perioada de descrestere a lui. Ultimul maxim al inclinarii axei polilor ( cu un unghi de 2430') s-a produs cam acum 9.000 ani, dupa care axa polilor s-a redresat treptat. Daca axa Pamantului ar fi perpendiculara pe planul eclipticii n-ar mai exista anotimpuri, regiunile tropicale si ecuatoriale ar fi mai calde si ar creste amplitudinea termica intre acestea si regiunile polare, care ar ramane mai reci. Invers, contrastele termice dintre iarna si vara vor fi mai mari. Migrarea periheliului necesit pentru rotaia sa in toate anotimpurile un timp cuprins intre 10.000 si 26.000 ani, in medie 21.000 ani. Aceasta migrare deplaseaza lent pozitia solstitiilor si echinoctiilor pe elipsa parcursa de Terra si modifica periodic momentul din an in care planeta este mai aproape (periheliu) sau mai departe ( afeliu ) de Soare. Astfel, acum 11.000 ani cand solstitiul de iunie al Pamantului era in pozitie de periheliu (azi afeliu), in emisfera nordica verile erau mai calde, iar iernile mai reci. In schimb, in emisfera sudica verile erau mai putin calde, iar iernile mai putin reci. Contrastele anotimpuale erau deci mai reduse in emisfera sudica, dar mult mai mari in emisfera nordica. Catre anul 12.000 verile boreale vor corespunde cu periheliul, motiv pentru care ele vor fi mai calde, iar verile mai reci, situatie existenta in prezent in emisfera australa. Excentricitatea orbitei Pmntului a oscilat ntre 0,0051 i 0,0475 cu perioade cuprinse ntre 90.000 si 120.000 ani, in medie 100.000 ani. In prezent aceasta valoare este de 0,017, iar pentru urmatorii 24.000 ani tinde sa se apropie de cerc, caz in care durata anotimpurilor terestre ar fi aproape egala. In schimb, o excentricitate mai mare a orbitei mareste diferenta intre iarna si vara intr-o emisfera si o atenueaza in cealalta emisfera. Primul fenomen afecteaz simultan ambele emisfere, pe cnd ceilalti doi afecteaz alternativ cte o emisfer. nsumarea temporal a celor trei parametrii ar putea duce la rciri simultane sau alternative pe cele dou emisfere, dar semnificaia variatiilor acestora a fost interpretata diferit. Ultimul maxim al excentricitatii orbitei Pamantului ( cu circa 2% mai mare decat in prezent) s-a produs acum 16.000 ani, iar penultimul ( cu circa 4% mai mare) cu 125.000 ani in urma. J.F.Adhmar n anul 1842 (cf. Diarmid F. 2003) este primul care emite ideea schimbarilor climatice datorita modificarii repartitiei caldurii pe suprafata Pamantului ca urmare a variatiei insolatiei, dar ea atrage atentia ceva mai tarziu, prin prelucrarea amanuntita a datelor de catre J.Croll (1875). El pune accent pe deplasarea periodica a pozitiei periheliului, cu o durata medie de 21.000 ani. Pentru emisfera nordica glaciatiunile s-ar fi produs atunci cand iarna corespundea cu pozitia Pamantului la afeliu. In acelasi timp iernilr lungi si aspre, urmate de veri scurte si calduroase, erau favorabile acumularilor mari de zapada si formarii ghetarilor. Dupa parerea sa glaciatiunile apareau alternativ, fie in emisfera nordica, fie in cea sudica la un interval de timp care era cam jumatate din precesie (10.500 ani ). Ulterior, G.E.Pilgrim ( 1904 ) arata ca odata cu precesia periheliului se mai inregistreaza alte doua miscari planetare periodice cu influenta asupra repartitiei caldurii pe suprafata Pamantului: excentricitatea orbitei Pamantului si unghiul planului ecuatorial al Pamantului fata de planul eclipticii. R.Spitaler (1921) aduce o nou interpretare a datelor astronomice, prerea sa fiind cu totul opusa celei lui J.Croll, considerand ca pentru producerea glaciatiunilor sunt favorabile verile lungi si racoroase urmate de ierni mai scurte si blande, parere preluata ulterior de majoritatea celor care a-au ocupat de aceasta problema. W.Kppen i A.Wegener (1924) preluand parerile anterioare si primele calcule matematico-astronomice ale lui M.Milancovi ( 1921) le interpreteaza intr-o forma putin modificata. Dupa acesti autori, epocile glaciare au aparut in legatura cu excentricitatea Pamantului. Datorita acestor modificari, in timpul Cuaternarului au alternat intre ele serii cu durate de mai multe mii de ani, din care unele cu veri calduroase, iar altele cu veri foarte reci. Acestea din urma, corespunztoare unei excentricitati mai mari a orbitei, daca au coincis, cu un minim al inclinarii axei Pamantului fata de ecliptica, au creat conditii favorabile pentru instalarea unei epoci glaciare. M.Milancovi (1921, 1930, 1941), luand in considerare modificarile celor trei parametri ai orbitei Pamantului pentru ultimii 600.000 de ani, calculeaza variatia cantitatii de caldura primita de la Soare in timpul verii la latitudinea de 65 Nord.

15

Efectul insumat al acestor variatii periodice este transpus in curba variatiei de temperatura corespunzatoare latitudinilor de 5065 din emisfera nordica. El a indicat posibilitatea realizarii unor cicluri in schimbarile climatice, si anume a unor cicluri mari de 100.000, 40.000 si 25.000 de ani, in care se cuprind cicluri mai mici, de 2.000-2.500, 1.000-1.300, 400 si 200-250, apoi, in cadrul acestora cicluri de 80-100, 19-23, 5,5 si 2 ani. W. Soergel (1937), sprijinindu-se pe curba temperaturilor ntocmit de M.Milancovi, a ncercat corelarea acesteia i cu ridicarea sau coborarea limitei zapezilor permanente si cu extinderea maselor de gheata din Europa de Nord, indicand prin aceasta si varsta absoluta a glaciarelor si interglaciarelor. Din calculele matematico-astronomice rezult c formarea unor epoci glaciare s-ar produce cnd: vara emisferei nordice se gasete la afeliu, excentricitatea orbitei este maxim, iar oblicitatea este mic. Satisfacerea acestor condiii permite instalarea la latitudinile mari nordice a unor veri suficient de reci, care s mpiedice topirea zpezii i ghetii, si a unor ierni blande, care sa favorizeze evaporari substantiale in zona intertropicala si ninsori abundente la latitudinile temperate si polare. Umiditatea, in aceste conditii, fiind intretinuta de circulatia generala a maselor de aer intesificata de valoare mare a gradientului termic latitudinal. Rezulta, astfel, o balanta anuala pozitiva pentru zapada si gheata, precum si initierea unei reactii pozitive inverse care sa produca o racire a Pamantului pana la urmatoarea extindere a cuverturii de zapada. Dup zeci de ani de speculatii si controverse, datele paleoclimatice provenite din caroteke de sedimente marine de mare adancime au permis testarea mecanismului lui M.Milancovi si reducerea acestuia in actualitate. N.A.Morner (1972, 1973, 1981), ocupndu-se de identificarea unor cicluri climatice, a luat n consideraie variaia nivelului oceanului planetar, analiza depozitelor continentale i lacustre, precum i variatia unor conditii astrofizice. El distinge cicluri scurte de la 230 la 1.000 ani, si cicluri de mai lunga durata de 1.000-1.600 ani si de 21.000 ani, deci foarte apropiate de cele ale lui M.Milancovi. J.D.Hays, J.Imbric i N.J.Schackleton (1976) au testat i ei teoria astronomic, comparnd curba paleotemperaturii apei oceanice din ultimii 450.000 de ani ( obtinute din carotele sedimentelor marine de mare adancime cu ajutorul metodei izotopilor de O18/O16) cu calculele variatilor radiatilor solare conditionate de factorii astronomici. Analiza statica a datelor a permis stabilirea unor variatii periodice cu durate de 23.000, 42.000 si de circa 100.000 ani, fapt pentru care autorii au ajuns la concluzia ca schimbarile geometriei orbitei terestre au fost cauza principala a sirurilor glaciatiunilor cuaternare. A.Berger (1981), folosind analiza statistic a datelor, coreleaz perturbaiile orbitale direct cu variaiile climatice, n scopul verificarii, si pe aceasta cale , a unor legaturi intre parametrii astronomici si cei ai insolatiei. In acest scop a propus un index climatic (ACLIN), ca un mijloc de predictie pe termen lung a starilor climatice naturale. Pe baza datarilor radiometrice si a indicatorilor paleoclimatici din timpul ultimilor 250.000 ani, ACLIN a dedus interglaciare la 6.000 si 120.000 de ani, interstadii la 28.000, 54.000 si 101.000 ani .Hr., si maxime de racire a climei la circa 18.000, 66.000 si 110.000 ani .Hr., ultimul mai slab exprimat decat primele.Acest model simplu este capabil de a se corela cu ciclurile astronomice. Modelul ACLIN arata ca tendinta de racire a climei, care a inceput acum circa 6.000 de ani, va continua in urmatoarele milenii, cu un prim varf rece in anul 4.000, un altul in jurul anului 23.000, precum si o glaciatiune majora in anul 60.000. Majoritatea cercettorilor sunt in prezent de acord cu constatarea ca schimbarile orbitale ale insolatiei au fost cel putin cauza ce a dirijat cresterea si descresterea ghetarilor continentali din emisfera nordica. Dintre cei trei factori, se considera ca rolul principal in formarea paleoclimatelor il avea inclinarea axei terestre si apoi precesia. Efectul modificarilor orbitale a putut fi intensificat de actiunile reciproce ale continutului de CO2 din atmosfera, temperaturii apei oceanice si suprafetei continentale ( G.S. Warren, 1982). M.I. Budko (1980) atrage insa atentia ca factorii astronomici au inceput sa manifeste o influenta vizibila asupra climei abia dupa aparitia marilor calote polare, care au sensibilizat climatul Pleistocenului fata de micile schimbari ale unor factori externi. Variaia radiaiei solare.Datorita unor cauze interne ale activitatii solare sau a patrunderii sistemului solar intr-un nor de pulberi galactice, variatia radiatiei solare a stat de asemenea la baza formularii unor ipoteze referitoare la modificari climatice capabile sa determine epoci glaciare. Instabilitatea fizic a Soarelui se manifest prin variabilitatea fluxului de particule elementare (radiatia corpusculara) si a fluxului de unde electromagnetice. Aceasta instabilitate se produce in principal prin schimbarea numarului de pete pe suprafata lui si, respectiv, prin modificarea constantei solare. nc de la sfritul secolului trecut (E.Kppen, 1873) a fost sesizat legtura dintre schimbarile numarului de pete solare si desfasurarea fenomenelor meteorologice si climatice. Studiile efectuate au pus in evidenta variatii ciclice cu perioade scurte, intre 9 si 13 ani ( in medie 11 ani), care pot aduce modificari climatice doar pe intervale reduse de timp. E.Huntington i S.Vischers (1922) emit pentru prima oara parerea referitoare la explicatia alternantelor glaciarinterglaciar din Pleistocen in legatura cu variatia de lunga durata a activitatii solare ( ipoteza cicloanelor solare). Activitatea intensa a Soarelui ar provoca modificari ale presiunii atmosferice si ale circulatiei maselor de aer, care ar duce la conditii favorabile acumularii unei mari cantitati de zapada. In schimb, in epocile de activitate redusa a materiei solare s-au instalat interglaciarele. Mai tarziu, explicarea glaciatiunilor pe baza schimbarii fluxului de radiatii corpusculare a mai fost invocata de H.C.Willet ( 1953 ), M.S.Jejgenson (1963), V.Bucha (1977, 1980, 1983) s.a. V.Bucha, n efectele climatice ale variaiei fluxului radiatiei corpusculare invoca si migrarea polului geomagnetic. Pe baza interpretarii generale a datelor geomagnetice si meteorologice el a demonstrat ca marirea radiatiei corpusculare manifestata in activitatea geomagnetica, insotita de cresterea patrunderii electronilor in atmosfera medie si in stratosfera,

16

precum si aparitia franarii si acumularilor ionice la inaltimea de circa 15 km duc la schimbarea tipului de circulatie zonala a atmosferei in lungul meridianelor. Rezultatele, confirmate de date statistice, arata ca schimbarile produse in circulatia maselor de aer duc la schimbari evidente de temperatura si presiune in Europa si America de Nord, favorizand activitatea anticiclonala deasupra polului geomagnetic si invazii bruste de aer arctic odata cu scaderea radiatilor corpusculare. Datorita migrarii polului geomagnetic autorul este de parere ca in emisfera nordica perioadele glaciare au avut loc alternativ in Atlanticul de Nord si in Pacific. Alte ipoteze pentru explicarea apariiei alternanei perioadelor glaciare si interglaciare in Pleistocen au fost legate de influenta schimbarilor in fluxul de radiatii electromagnetice surprinse in valoare constantei solare. Oscilatiile acesteia au fost puse in evidenta inca de la sfarsitul secolului trecut de catre C.E.Dutton (1884) si Ed.Brckner (1890), dar incercarea unor ipoteze de lucru plauzibile au aparut mult mai tarziu. G.G.Simpson (1934,1940,1957) este de prere ca Soarele este un astru a carei intensitate radiativa variaza in limitele a 10 procente si cu perioade ale oscilatiilor de circa 105 ani. Spre deosebire de majoritatea cercetatorilor, el leaga aparitia glaciatiunilor de cresterea intensitatii solare. In schimb, I.I.Schell (1961) considera ca scaderea insolatiei provoaca o racire care duce la cresterea diferentei de temperatura dintre ecuator si poli. Acest lucru contribuie, la randul sau, la intensificarea circulatiei atmosferice, a nebulozitatii si a precipitatiilor, conditii favorabile aparitiei si extinderii ghetarilor. Pn n prezent nu au fost descoperite dovezi care s confirme modificri att de mari ale constantei solare. n timpurile istorice (1969-1981) valoarea constantei solare s-a ncadrat n variatii de 0,1-0,2%. Exista totusi unele indicii directe sau indirecte care pun in evidenta modificari importante ale intensitatii radiatiei solare electromagnetice legate de variatia petelor solare. Aceste schimbari au fost insotite de cresterea fluxului de radiatii corpusculare care, la randul lor, au produs perturbatii in zona vantului solar si asupra campului magnetic. Datele culese pana in prezent ilustreaza ideea ca activitatea solara directa, legata de maximul petelor solare, extinde sistemul vanturilor anticiclonale polare si impreuna cu acestea si suprafata ghetarilor. In acest timp zonele climatice si dinamica ciclonala se restrang catre ecuator. Ca urmare, gradientul termic intre tropice si poli devine mai mare, fapt pentru care se intensifica circulatia atmosferica la latitudinile medii, facand sa creasca evaporatia si caderea precipitatilor. Invers, activitatea solara slaba, exprimata in minimul petelor solare, reduce sistemul vanturilor polare anticiclonale, zonele climatice se deplaseaza spre poli, iar gradientul de temperatura se micsoreaza. In zona latitudinilor medii se instaleaza o clima calda uscata. De aici masele de aer patrund tot mai mult catre latitudinile mari, provocand topirea ghetarilor (H.C.Willett, 1953). ncepnd din 1969 s-a dezvolat cresterea climei si paleoclimei pe baza modelelor matematice. O parte dintre acestea presupun anumite schimbari ale constantei solare comparativ cu valorile actuale, urmarind influenta acestora asupra modificarii componentelor sistemului climatic, in special temperatura aerului, la nivel global si in distributie spatiala. Calculele prezentate de S.Manabe si R.T.Wetherald (1980), care au utilizat modele mai complicate ale circulatiei generale a atmosferei, sugereaza ca la o crestere a valorii constantei solare de 2,4% si 6% temperatura medie a Terrei ar trebui sa creasca cu 4C si, respectiv, 9,5C. Ei subliniaza ca la latitudinile mai mari schimbarile ar fi mai importante. Absoria razelor solare de ctre pulberile cosmice este adusa pentru a motiva micsorarea radiatiei solare si scaderea temperaturii aerului. Astfel, Fr.Nlke (1909, 1940) si K.Himple (1950) presupun ca sistemul solar traverseaza periodic in miscarea sa fata de centrul galactic mase de nebuloase cosmice, care micsoreaza efectul caldurii solare asupra planetei sale. Epoca glaciara cuaternara ar corespunde momentului patrunderii Pamantului intr-un astfel de norcosmic, sau intr-unul din bratele spirale ale galxiei. O astfel de miscare de revolutie a sistemului solar (an galactic) se executa in circa 200-220 milioane de ani. Perioadele glaciare si interglaciare sunt explicate prin densitatea diferita si raspandirea neuniforma a maselor nebuloasei. Dupa parerea astronomilor rusi B.Litcikov si A.Lavrov miscarea Pamantului impreuna cu sistemul solar in jurul centrului Galaxiei ar cuprinde patru faze: glaciara, temperata (de doua ori) si xeroterma. Conform acestui ciclu, in prezent ne-am afla la sfarsit de glaciar si ar urma faza de incalzire care ar dura cateva zeci de milioane de ani. O serie de calcule demonstreaz posibilitatea ca Pmntul, in miscarea sa galactica impreuna cu sistemul solar, sa treaca printr-o nebuloasa rezultata din explozia unei supernove. Fluxul de radiatii aparute ar fi fost urmat de distrugerea stratului de ozon care, la randul sau, ar fi condus la diminuarea efectului de sera si, prin urmare, la o substantiala racire a climei ce ar fi putut da nastere unei epoci glaciare (L.J.Salop, 1957). Dar posibilitatea ca Pamantul sa fi intalnit resturi ale unei supernove este destul de mica. Toate prerile expuse dovedesc prin multitudinea i varietatea lor tocmai complexitatea acestei probleme, existnd nca mari dificultati in stabilirea cauzelor schimbarilor paleoclimatice si a succesiunii glaciatiunilor in Pleistocen. Deocamdata nu este cunoscut exact mecanismul de functionare a sistemului climatic sub influenta factorilor externi, cu toate ca in ultimele decenii s-au efectuat multiple cercetari asupra tuturor componentelor sale ( atmosfera-criosfera-litosfera-biosfera) si relatiilor reciproce. Pe de alta parte, schimbarile de lunga durata ale climei pot fi in mare masura ecranate de schimbarile de scurta durata, fapt pentru care cauza sau ansamblu de cauze predominant sa fie aproape imposibil de depistat (T.M.L. Wigley et al, 1981). Dupa opinia majoritatii cercetatorilor exista o mare posibilitate ca factorul de dirijare a schimbarilor climatice si a glaciatiunilor pleistocene sa fie modificarile ciclice ale parametrilor orbitei terestre (teoria astronomica), care conditioneaza fluxul variabil al radiatiilor electromagnetice ale Soarelui la limita superioara a atmosferei. Nu sunt excluse nici ipotezele referiotoare la oscilatiile independente care au in vedere conjugarea relatiilor variabile dintre atmosfera-ocean-criosferalitosfera-biosfera.

17

FORMAREA I DINAMICA GHEARILOR RELIEFUL FORMAT DE GHEARI Ghearii care s-au format i care se formeaz n continuare la suprafaa Pmntului sunt rezultatul acumulrii i persistenei ndelungate a unui strat gros de zpad ce se va transforma cu timpul n ghea, un material solid-plastic, care sub impulsul propriei greuti se poate deplasa prin curgere lent. ntinderea, forma i dinamica ghearilor se afl sub influena condiiilor climatice i a reliefului de sub ghear. FORMAREA GHEII Condiia principal pentru formarea gheii ce intr n compoziia unui ghear o constituie acumulrile succesive de zpad la temperaturi sub sau n jur de 00C . Cristalele de zpad formate sunt instabile din cauza raportului foarte mare dintre greutate i volum. Ajuni la sol, fulgii de zpad se ngemneaz unii cu alii, formnd o mantie continu. Astfel, zpada proaspt czut are o greutate specific mic (0,01-0,1 g/cm 3). Sub efectul vntului i tasrii densitatea zpezii poate ajunge pn la 0,3-0,4 g/cm3, porozitatea meninndu-se nc la valori foarte ridicate (80-90 %). Transformarea straturilor de zpad n ghea, trecnd prin stadiul intermediar de firn este un proces complicat i de lung durat prin care are loc creterea continu a densitii i micorarea porozitii i, implicit, a volumului de aer. Transformarea zpezii n firn se realizeaz prin modificarea continu a densitii i a volumului de aer, n funcie de grosimea stratului de zpad, de felul zpezii (uscat, umed) i de condiiile climatice, sub aciunea combinat a insolaiei i a presiunii. Insolaia este cea care controleaz procesele de topire - rengheare i sublimare a zpezii. Astfel, in timpul verii, apa provenit din topirea stratului afnat de zpad se infiltreaz prin porii acestuia i mbrac sub forma unei pelicule, fulgii de zpad rmai netopii. n timpul nopii, prin renghearea apei, acetia iau forma unor gruni cristalini, nglobnd n sfera lor i alte cristale de ghea. Prin topirea zpezii i renghearea repetat a apei, n stratul de zpad se produc modificri texturale importante, determinate de formarea unor gruni de ghea cu diametru 2-3 mm. De asemenea, cnd n ptura de zpad se produce o scdere vertical a temperaturii are loc o alterare lent a acesteia. n acest caz granulele de zpad mai calde stau peste granulele de zpad mai reci, fapt ce permite un transfer de vapori de ap din stratul mai cald ctre stratul mai rece, ceea ce atrage dup sine creterea, prin sublimarea vaporilor de ap, a cristalelor granulare din orizonturile mai adnci. Att sublimarea ct i procesul de topire recristalizare sunt mai eficiente atunci cnd temperatura aerului este apropiat de 00C. Presiunea, care crete prin acumularea unor starturi de zpad, este aceea care controleaz procesul de tasare a zpezii, n urma cruia o parte din grunii cristalini se unesc ntre ei, formnd aglomerri granulare de ghea. Gradul de tasare crete o dat cu adncimea, fapt ce pune n eviden presiunea exercitat de greutatea zpezii de deasupra. Prin acest proces de metamorfozare se ajunge la formarea unei zpezi granulare (firn) cu densitate mult mai sporit, dar cu porozitate mult diminuat fa de zpada afnat: valorile greutii specifice variaz ntre 0,4 i 0,8 g/cm 3, iar porozitatea scade sub 40%. Aceast transformare poate dura 150 200 ani n regiunile reci i uscate, i numai 25 40 ani n regiunile reci i umede. Transformarea firnului n ghea se realizeaz prin continua compactizare a grunilor cristalini de ghea sub efectul creterii presiunii asupra firnului prin acumulare continu a zpezii. Astfel, prin creterea i unirea cristalelor de ghea, prin eliminarea aerului (reducerea porozitii) i creterea densitii, se formeaz o mas compact de ghea de culoare alb-lptoas, iar prin continuarea procesului ntr-o ghea alb-albstruie, transparent. Pentru o asamblare compact a granulelor de ghea, greutatea specific trebuie s depeasc valoarea de 0,67 g/cm3, iar porozitatea s fie mai mic de 26 %. Acest proces se petrece la adncimi de 70 80 m n regiunile polare i la 30 40 m n regiunile montane din zona temperat. n domeniul zpezilor permanente, unde firnul este bine acoperit de zpad, oscilaiile de temperatur ale aerului numai influeneaz evoluia sa. Doar tasarea i recristalizarea, fenomene lente, continu procesul de metamorfozare prin creterea treptat a densitii pn la formarea gheii de gheari, cnd densitatea ajunge la 0,8 0,9 g/cm 3 , iar porozitatea la mai puin de 16%. n acest proces ndelungat de transformare, pentru formarea unui metru cub de ghea sunt necesari cam 10 11 m3 de zpad. Formarea ghearilor a fost posibil numai deasupra limitei zpezilor permanente, unde cldura de var este insuficient pentru a topi toate precipitaiile czute sub form de zpad. Limita actual a zpezilor permanente oscileaz intre 0 m la poli, i 4600 5000 m, n regiunile ecuatoriale, iar n timpul Pleistocenului aceasta a fost cu 600 1500 mai cobort. Gheaa de gheari astfel format, prin compactizarea i cristalizarea firnului, se poate acumula pe grosimi variabile, n funcie de clim, n toate regiunile de uscat acoperind sau mulnd relieful preexistent. Ea se comport ca un corp solid plastic ce se poate deforma prin curgere sub impulsul gravitaiei sau al propriei greuti, devenind astfel, un important agent de modelare a reliefului prin procese de eroziune (dislocare, lefuire), transport i acumulare. CLASIFICAREA GHEARIILOR n funcie de regimul climatic, de alimentare i scurgerea gheii i de forma de relief pe care o acoper se deosebesc urmtoarele tipuri de gheari: montani, continentali i intermediari.

18

Ghearii montani provin din acumulrile de ghea n excavaiile preexistente ale reliefului (vale, bazin de recepie, mici depresiuni de versant etc.). dup mrimea zonelor de alimentare i de ablaie i dup forma lor se cunosc mai multe variante: gheari suspendai, cu o cuvertura groas de firn, formai n scobituri existente la partea superioar a versanilor, n apropierea crestei; depresiunile de acumulare i ghearii pot avea form semicircular (gheari de circ) sau alungit (gheari de versant); ghearii sunt alctuii numai din zona de acumulare, fiind astfel lipsii de o limb de scurgere a gheii. ghearii de vale la care zona de acumulare (circul glaciar), situat deasupra limitei zpezilor permanente, de obicei n bazinele de recepie, i zona de ablaie, liniar, situat in lungul vilor preglaciare, sunt bine exprimate; lungimea fluxului de ghea (limba ghearului) depinde de intensitatea procesului de acumulare (transformarea zpezii n firn i apoi n gheaa) i de grosimea gheii; ei pot fi simpli, alctuii dintr-o singur zon de alimentare i o singur limb de ghea, sau compui, cnd fluxul principal de ghea (limba ghearului) este alimentat din mai multe surse de acumulare apropiate. gheari de culme formai pe culmile montane netezite (foste suprafee de nivelare), de unde gheaa se scurge lateral, prin limbi scurte, suspendate deasupra versailor abrupi ce delimiteaz micul platou montan. Suprafaa acestora este de civa km2. Ghearii continentali sau de acoperire (indlandsis = cmp interior de ghea, lb. danez) sunt mase uriae de ghea care acoper parial sau n totalitate uscatul continental sau al unor insule. Caracteristicile lor principale sunt: grosimea mare a gheii (peste 200 m ), zona de alimentare se afl, obinuit, n partea central a masei ghearului, de unde gheaa are o micare radial, ctre marginile nveliului de ghea. Cnd grosimea masei de ghea depete cu mult 500 m, ajungnd frecvent la 2000-3000 m ea acoper n ntregime relieful, care nu se mai poate implica n dirijarea direciei de deplasare. n acest caz se vorbete de calot glaciar, aa cum sunt n prezent calotele glaciare antartic (peste 12 mil. km2) i groenlandez (peste 1,7 mil. km2), ambele cu grosimi de peste 3000 m. Dac grosimea gheii este mai redus (200-500 m ) micarea ghearului doar muleaz suprafaa terenului, fr a reui s mascheze denivelrile reliefului. Este vorba de cmpuri de gheaa (icefield). n aceast categorie pot fi incluse cele dou mari cmpuri de gheaa actual din Patagonia (America de Sud) - Hielo Patagonico, de Sud i de Nord, cu suprafee de 13500 km2 i, respectiv, 4400 km2.. Creterea maselor de ghea s-a realizat atunci cnd rcirea climatului a fost suficient de puternic pentru ca ntregul cmp de ghea s rmn o zon de acumulare, trecnd succesiv prin stadiile de cupol, cmp i calot. Atunci cnd cmpurile de ghea au rmas zone de acumulare, din care masa de ghea ncepe s se scurg n afara lor, acestea devin surse, nuclee sau centre de alimentare ale glaciaiunii respective. n funcie de poziionarea lor fa de relieful preexistent (preglaciar) ele pot fi(L. Lliboutry, 1965): areale, liniar-centrale, i liniar-asimetrice: nuclee areale, unde masa de ghea se acumuleaz pe nu relief relativ neted sau uor depresionar ; mai nti se formeaz numeroi gheari locali care se contopesc foarte repede ntr-un nucleu glaciar; acumularea se va face pe toat suprafaa cmpului de ghea, al crui centru va rmne o zon de nmagazinare pn ce aceasta va atinge grosimea maxim de echilibru; este cazul nucleelor glaciare din America de Nord, care prin extinderea lor, au dat natere calotei Laurentide; nuclee liniar - centrale, n care calota foarte alungit, se dezvolt ncepnd de la un lan muntos central, foarte repede necat de gheat; n acest caz calota va evacua ghea i se va extinde n continuu de o parte i de alta a lanului muntos, timpul su de formare fiind aproape dublu fa de cazul anterior; n aceast categorie poate fi inclus calota glaciar ce s-a format n Munii Ural; nuclee liniar-laterale, cnd masa de ghea se formeaz i se dezvolt pe lanuri muntoase care se gsesc pe marginea vechilor socluri continentale. n aceast situaie calota se va extinde asimetric, mai mult n domeniul uscatului continental, unde este posibil acumularea i meninerea gheii, i mai puin n domeniu oceanic unde ghearul se destram i formeaz iceberguri; cel mai bun exemplu l-a constituit formarea calotei scandinave. n general deplasarea prin curgere a maselor de ghea continental este foarte lent. Pe anumite aliniamente, ns, se formeaz fluxuri de curgere, adevrate uvoaie uriae de ghea (limbi de ghea), care se detaeaz din cuprinsul calotelor, cmpurilor i cupolelor glaciare prin viteza de deplasare mai mare dect a gheii din jur (0,1- 1 km/an n calota antartic, 1- 6 km/an n calota groenlandez ). Aceste limbi uriae de ghea transport ctre marginea calotei cantiti mari de ghea, n care sunt ncorporate i materiale morenice. n unele cazuri, cum este astzi coasta de vest a Groenlandei, cnd acestea ajung direct n ocean, se fragmenteaz n buci mari de ghea (iceberg = munte de ghea, lb. german), care plutesc in deriv sub influena curenilor oceanici. n alte cazuri, cum sunt coastele Antartici, fluxurile de ghea se prelungesc mult peste apele mrilor epicontinentale, sub forma unei platoe groase de ghea formnd ghearii de elf (iceshelf), din care se desprind iceberguri de dimensiuni foarte mari, care ajung uneori la peste 1000 km 2. Odat cu topirea icebergurilor, pe fundul mrilor i oceanelor se depun materiale morenice i blocuri eratice ncorporate in masa ghearului. Ghearii intermediari sunt acumulri mari de ghea ce se formeaz n regiunile montane nalte, larg boltite, care ocup platourile sau culmile netezite ale munilor. Suprafaa domurilor de ghea, de cteva sute de km 2, este mult mai extins dect a ghearilor de culme, avnd aspectul unor mici calote glaciare. Deplasndu-se de la centru spre periferie, masa de ghea se scurge lateral prin mai multe limbi glaciare (eflueni), cu lungimi de civa kilometri, de-e lungul vilor ce fragmenteaz versani montani. Asemenea cupole glaciare se gsesc n Alpii Scandinaviei, cum este cupola Jastendal cu suprafaa de 943 km 2 dar i n unele insule artice sau antartice.

19

Ghearii de piemont se formeaz n areale montane nalte din regiunile cu clim rece, n care exist o alimentare puternic a bazinelor cu firn. n limitele muntelui acetia sunt gheari tipici de munte ale cror fluxuri de ghea se deplaseaz sub form de limbi n lungul vilor. La baza muntelui limbile ghearilor se mprtie lateral sub forma unor evantaie, ajungnd cu timpul s se uneasc ntre ele i s formeze un ntins cmp de ghea, care prin poziia sa poart numele de ghear de piemont. n prezent sunt frecveni pe coaste Pacificului s peninsulei Alaska, ghearul Malspina (3800 km2) fiind cel mai cunoscut. n afara ghearilor montani i continentali, care provin din metamorfozarea zpezii, mai exist gheari marini, cunoscui i sub numele de banchiz, care rezult din nghearea apei de mare. Din cauza saliniti ridicate(circa 35 o/oo ) temperatura de nghare a apei este mai cobort, n jur de 1,9oC. Banchiza are grosimi relativ mici, 3-4 m . n timpul verii banchiza se dezmembreaz, rupndu-se n buci mai mari sau mai mici ce plutesc i se deplaseaz n deriv sub influena vnturilor i curenilor oceanici. Aceste platoe de ghea acoper n prezent apele Oceanului Arctic i o parte din mrile din jurul Antarcticii. n timpul Pleistocenului aveau extindere mult mai mare, mplicndu-se, mpreun cu nveliul de ghea continental, n influena sistemului climatic al Terrei. MICAREA GHEARILOR Aflndu-se sub o mare presiune, exercitat de propria sa greutate, gheaa capt nsuiri plastice, cele mai importante fiind deformarea i curgerea plastic. Mrimea deformaiilor sau curgerii depinde de proprietile fizice ale masei de ghea (stratificarea, plasticitatea, temperatur). n regiunile montane, unde nclinarea patului ghearului este foarte mare, n afar de scurgerea plastic, n micarea ghearului o importan esenial o are i fora gravitaional. Atunci cnd limita de plasticitate este depit, iar gheaa reacioneaz ca un corp solid-rigid. n masa cestuia se formeaz crpturi i rupturi, longitudinale sau transversale (crevae). Ele apar n urma variaiei vitezei de curgere (mai mare n partea median a ghearului), sau neregularitilor reliefului subglaciar, a modificrii grosimi gheii. Asemenea crpturi dirijeaz apa provenit din topirea zpezii i gheii favoriznd formarea cursurilor supraglaciare, inglaciare i subglaciare, cu rol deosebit n transportul i acumularea materialelor fluvioglaciare. Dinamica ghearilor continentali se deosebete mult de cea a ghearilor montani. Sub presiunea masei de ghea straturile inferioare ale acestora ajung la o plasticitate mai mare i se deplaseaz radiar, ctre marginile calotei glaciare. Exist situaii n care, prin procesul de frecare ce are loc n timpul deplasrii gheii, s se ridice temperatura la baza ghearului pn sub punctul de topire, fapt ce favorizeaz geneza morenelor de fund i a cursurilor subglaciare. n zona central a calotei (zona de acumulare), unde grosimea i presiunea gheii este foarte mare, predomin procesele de exaraie, iar n regiunile periferice ale acesteia (zona de ablaie), predominante rmn procesele de acumulare glaciare i fluvio-glaciare. BILANUL GHEARILOR Ghearii i au originea n regiunile unde acumulrile de zpad i ghea depesc pierderile. De aici, prin presiune i curgere plastic, gheaa se deplaseaz ctre regiunile mai coborte, terminndu-se acolo unde pierderile depesc acumularea. Prin urmare bilanul unui ghear reprezint suma algebric a cantitilor de ghea acumulate i a celor evacuate, fapt pentru care ghearul, indiferent de tipul, forma i regiunea n care se afl, se prezint ca un sistem natural deschis, cu intrri i ieiri. Acest sistem dinamic este controlat de : acumularea masei de ghea, asigurat n principal de precipitaiile sub form de zpad i care se menin de la un an la altul, la care se mai adaug avalanele, zpada transportat de vnt, renghearea apei provenit din scurgere; pierderea masei de ghea, ca rezultat al ablaiei-topire, evaporare, distrugere mecanic n partea frontal a ghearului etc; micarea sau scurgerea ghearului, prin care se asigur transferul masei de ghea de-a lungul unui ghear i care depinde de proprietile fizice ale acestuia (plasticitate, presiune, temperatur, stratificare). n funcie de aceti parametri dinamici n corpul unui ghear se disting dou zone: de acumulare i de ablaie, separate de linia de echilibru. Zona de acumulare este situat deasupra sau n apropierea izotermei de 00C din timpul verii, motiv pentru care aproape ntreaga cantitate de zpad, provenit din precipitaii, avalane sau din spulberarea de ctre vnt, se acumuleaz i este supus procesului de transformare n firn i apoi n ghea. Odat cu acumularea crete presiune i plasticitatea gheii, aceasta ncepnd s se deplaseze prin curgere plastic i glisare n afara zonei de acumulare. Zona de acumulare cuprinde dou sub zone mai importante: subzona zpezii uscate cu temperaturi medii lunare tot timpul anului sub 0 oC, fapt ce explic lipsa apei provenit din topire, aici procesul de metamorfozare a zpezii n ghea fiind mai lent; subzona de percolaie se afl n apropierea zonei de ablaie i se caracterizeaz prin temperaturi medii pozitive ale lunilor de var, motiv pentru care are loc topirea temporar a zpezii i a gheii din care rezult ap de percolaie; aceasta ajunge n masa ghearului unde renghea sau d natere cursurilor de ap supraglaciare, inglaciare si subglaciare cu rol de eroziune, transport i acumulare fluvio-glaciar, prezente att la ghearii montani ct i la cei continentali. n zona de acumulare viteza de micare a gheii este n general mic, iar vectorii acestor micri sunt ctre interiorul masei de ghea. Astfel, zpada czut n fiecare an adaug un nou strat pe suprafaa ghearului, compensnd pierderile

20

eventuale, dirijate ctre zona de ablaie. Datorit micrii descendente a gheii, materialele de la suprafa (majoritatea provenind din gelifracte i avalane) sunt ncorporate n masa de ghea (material morenic intern) i transportate odat cu aceasta. Zona de ablaie se plaseaz sub izoterma de 0oC a lunilor de var i include totalitatea masei de ghea scurs din zona de acumulare, precum i totalitatea pierderilor de ghea prin topire, evaporare, sublimare sau prin ruperea prii frontale a ghearului, din care, atunci cnd acesta se termin n apa oceanului, provin icebergurile. Spre deosebire de zona de acumulare, aici vectorii de micare a gheii au sens ascendent, deoarece gheaa provenit din zona de alimentare se deplaseaz spre suprafa pentru a nlocui stratul de ghea ndeprtat n timpul verii. Din aceast cauz i materialele morenice rmase n urma topirii gheii se acumuleaz pe suprafaa ghearului sau n faa lui, contribuind la formarea morenelor frontale sau la aprovizionarea cursurilor de ap proglaciare. Linia de echilibru separ zona de acumulare de zona de ablaie i migreaz n funcie de bilanul pozitiv sau negativ al ghearului. Chiar dac nu corespunde n totalitate cu linia firnului sau cu limita zpezilor persistente, ea se afl undeva n apropierea acestora. Micarea ghearilor, condiie esenial pentru nelegerea originii reliefului glaciar, de eroziune sau acumulare, din regiunile montane sau continentale, este controlat de transferul de material din zona de acumulare n zona de ablaie i de pierderile de material din zona de ablaie. Cu alte cuvinte, de bilanul ghearului. Maximul de transfer se afl pe aliniamentul liniei de echilibru, iar maximul de pierderi n fruntea ghearului, situat la marginea zonei de ablaie. Valoarea intrrilor i ieirilor din cadrul sistemului natural al ghearului i raportul dintre acestea impun tendina dinamic a ghearului, dar i predominana proceselor geomorfologice i a formelor de relief rezultate. Sub acest aspect, n bilanul unui ghear pot fi evideniate trei tendine: Ghearul staionar (n echilibru), care se poate forma n situaia cnd totalul acumulrii nete i totalul ablaiei nete sunt egale. Echilibrul se menine atta timp ct gheaa pierdut prin ablaie este nlocuit de cea scurs din zona de acumulare. n aceste condiii lungimea i grosimea ghearului rmn constante, linia de echilibru nu sufer modificri semnificative, iar procesele predominante sunt cele de transport i acumulare. Acesta din urm, atunci cnd regimul ghearului rmne n echilibru o perioad mai mare de timp, sunt favorabile acumulrii morenelor de suprafa, iar pe frontul ghearului a morenelor terminale, de mari dimensiuni. De asemenea, materialul furnizat cursurilor de ap proglaciare este abundent. Se pare c marile lanuri morenice pleistocene din America de Nord i Europa s-au format n condiii de echilibru, de stagnare, a calotelor glaciare. Ghearul activ (bilan pozitiv), care se realizeaz prin reducerea ablaiei i extinderea zonei de acumulare n timpul verii. Acum, cnd nmagazinarea de ghea este mai mare n zona de acumulare, are loc un transfer masiv ctre zona de ablaie, ce i reduce arealul, fapt pentru care se produce coborrea liniei de echilibru i naintarea ghearului. Procesele predominante sunt cele de exaraie i transport, cnd mari cantiti de materiale, smulse de gheari sau ajunse pe ghear (prin gelifracie, avalane sau eolian), sunt transportate la distane foarte mari de la locul lor de origine. Ghear de retragere (bilan negativ) consemneaz extinderea zonei de ablaie n detrimentul zonei de acumulare, timp n care pierderile de ghea n zona de ablaie sunt mai mari dect cantitatea de ghea transferat din zona de acumulare. Linia de echilibru se retrage, iar masa de ghea i limba ghearului sunt n descretere. Prin topirea i retragerea frontului ghearului sunt puse n loc mari cantiti de materiale morenice aflate pe i n corpul ghearului, din care rezult morenele de fund, morenele de retragere stadiale sau anuale, drumlinurile, precum i materialele fluvio-glaciare ncorporate n masa ghearului. Bilanul glaciar, care determin stagnarea, naintarea sau retragerea fronturilor ghearilor, se afl sub controlul condiiilor climatice, ale cror oscilaii de scurt sau de lung durat au impus i dinamica, fluctuaia, marilor ntinderi de ghea din timpul Pleistocenului. RELIEFUL CREAT DE GHEARI n timpul deplasrii, masa de ghea efectueaz, ca i ali ageni exogeni, o intens activitate de eroziune (exaraie), transport i acumulare, la care se adaug activitatea apelor provenite din topirea gheii i zpezii i care acioneaz la suprafaa (supraglaciare), n interiorul (inglaciare) sau la baza masei de ghea (subglaciare), dar i n faa frontului ghearului (proglaciare). Prin aceste procese morfogenetice rezult forme de relief de eroziune i acumulare, difereniate ca amploare i fizionomie la ghearii montani i ghearii continentali, dar care n amndou cazurile, n majoritatea lor, cu excepia celor proglaciare, sunt puse n eviden numai dup retragerea ghearilor. De aceea, aproape tot relieful glaciar prezent astzi n peisajul geomorfologic al Terrei aparine activitii glaciaiunii pleistocene. Intensitatea proceselor glaciare este condiionat de : grosimea ghearului, prin care aceasta exercit presiune asupra patului sau pereilor laterali; plasticitatea masei de ghea, care la temperaturi sub 24oC devine mai rigid, mai dur, funcionnd ca un material abraziv pentru rocile moi, alterate i dezagregate; viteza de deplasare a gheii, care la rndul ei este controlat de plasticitatea i de panta patului de curgere; procesele de gelifracie care au loc pe patul subglaciar, pe pereii laterali (n cazul ghearilor montani) i pe versanii supraglaciari.

21

Relieful de eroziuni (de exaraie). Este bine exprimat n regiuni montane ocupate n timpul Pleistocenului de gheari, ale cror limbi atingeau lungimi de 8-10 km pna la 200 km. n urma proceselor combinate de exaraie i gelifracie au rezultat : striaii glaciare, care arat direcia de curgere a ghearului; roci lefuite (spinri de berbeci), circuri glaciare (de versant i de vale), vi glaciare i vi glaciare suspendate n lungul crora se individualizeaz praguri glaciare separate de excavaii de exaraie; fiorduri (foste vi glaciare invadate de mare dup topirea ghearilor); custuri i vrfuri piramidale, situate deasupra ghearilor i modelate predominant prin procesele de gelifracie si nivaie; ei de transfluen. n spaiile continentale modelate de marile calote glaciare pleistocene relieful de eroziune este mai puin spectaculos i se gsete doar pe spaii restrnse. El caracterizeaz n mod deosebit zonele de alimentare ale calotelor glaciare i cupolelor glaciare. Cele mai importante forme de relief sunt: platourile sau cmpiile de exaraie, uor vlurite, lefuite sau cu striaii ce indic deplasarea ghearului, i depresiunile de exaraie. Relieful de acumulare. Are mare extindere i este mult mai diversificat n arealul glaciaiunii continentale, care a ocupat teritorii vaste n timpul Pleistocenului, cu precdere n America de Nord i Europa. El este constituit din material clastic, de la argil pn la pietriuri i blocuri, rezultat mai ales n urma proceselor de eroziune glaciar pe flancurile i fondul masei de ghea, crora li se adaug materialul provenit pe cale eolian, din gelifracie i avalane. Aceste materiale ajung pe suprafaa ghearului sau sunt ncorporate n ghear i se deplaseaz odat cu el, uneori la distane foarte mari, timp n care sunt frmiate, fasonate sau scrijelite. Lor, materialelor de gheari, ct i formele de relief rezultate prin acumularea n timpul topirii ghearilor, li s-a atribuit termenul de moren, care are deci o dubl semnificaie morfologic i geologic (formaiune sedimentar de origine glaciar, pentru care n rile anglo saxone se ntrebuineaz mai mult denumirea de till). O parte din materialul morenic poate fi preluat, transportat i sedimentat de cursurile de ap provenite din topirea gheii i zpezii, att n spaiul ocupat de ghear (interglaciar), ct i n faa frontului acestuia (proglaciar). Sunt depozitele i formele de relief fluvio glaciare. Relieful de morene este mult diversificat datorit modalitilor de transport i de sedimentare i dinamicii masei de ghea. Morenele terminale se formeaz n timpul staionrii de lung durat a frontului ghearului, cnd n faa sa se acumuleaz o mare cantitate de material clastic (ml, nisip, pietri, bolovni) rezultat din topirea prii frontale a ghearului i din sfrmturi mpinse de ghear. Acest material ocup o poziie intermediar ntre materialul morenic de suprafa, transportat pasiv de ghear, i de cel al morenei de fund, intens transformat sub masa de ghea. Dup dispariia gheii, morena apare ca un bru de coline (valuri morenice) ce contureaz marginea calotei, lobilor sau limbii ghearului. Morenele terminale tind s aib o configuraie arcuit, convexitatea curburii fiind ndreptat n direcia de deplasare a lobilor. n regiunile ocupate de calote glaciare pleistocene din nordul Europei i Americii de Nord valurile morenelor terminale, aparinnd mai multor etape de stagnare a ghearului, se ntind pe lungimi de zeci i sute de kilometri. Morenele de retragere (de recesiune) sunt sedimentate n timpul retragerii generale ce a precedat dispariia ghearilor de calot, frontul acestora nregistrnd, datorita ritmului sezonier (anual) sau de mai lung durat (stadial) n alimentarea gheii, cteva momente de staionare. Ele au rmas nscrise n relief sub forma unor fii morenice discontinue, cu nlimi mici (1-3m) i, n general, paralele cu morenele terminale. Morenele de acoperire sau morenele de fund se gsesc ntre morenele terminale sau cele de retragere, unde suprafaa eliberat de gheari este acoperit, n straturi suprapuse, cu materiale clastice provenite din morenele de suprafa, morenele interne i morenele de fund. Ele au luat natere n timpul retragerii finale a ghearilor i nu prezint trsturi topografice proeminente. Cnd grosimea materialului este mare (peste 20m) formeaz cmpuri pietroase sau nisipoase de morene (cmpii de till, pavaj de ablaie). Drumlinurile, alt form a reliefului de acumulare glaciar, apare sub aspectul unei coline alungite, constituit din material morenic depus n timpul retragerii ghearului ntre morenele terminale sau de retragere. Ele sunt alungite n sensul de micare a gheii, axa lor mare fiind aproape perpendicular fa de valurile morenice. Dimensiunile lor sunt foarte variate: cteva sute de metri pn la 2 5 km lungime, 100 120 m lime, 5 30 m nlime. Studiul compoziiei i structurii drumlinurilor a dus la concluzia general c aceste movile aproape elipsoidale s-au format sub masa de ghea aflat n micare, din materialul morenei de fund care coninea mari cantiti de detritus. Relieful fluvio glaciar este rezultatul apelor provenite din topirea gheii i zpezii, care se formeaz pe sau n corpul ghearului. Ele spal i transport materialul morenic i l depun n lungul cursurilor (acumulare intraglaciar) sau la ieirea de sub ghea, n faa frontului ghearului (acumulri proglaciare). Eskere-ul are aspectul unei culmi alungite i nguste, asemntoare terasamentelor sau digurilor, ramificate sau sinuoase, fiind constituit din aluviunile acumulate n lungul canalelor de ap intraglaciare. Aceste materiale provin din detritusurile morenice, preluate i remaniate n timpul transportului de tip fluviatil. Esker-ul se alungete pe distane de cteva sute de metri pn la zeci de kilometri n sensul de retragere al ghearului, are limi de 20 200 m i nlimi de 5 50 m. Kama se prezint sub forma unei movile cu nlimi de 10 12 m, uneori pn la 50m. Se compune din orizonturi stratificate de nisip argilos i argil, remaniate din materialul morenic, n amestec cu detritus grosier, angular, provenit direct din morene. Sedimentarea lor s-a fcut n cuvete lacustre situate pe suprafaa sau n interiorul ghearilor, n deosebi n zona lor marginal. Dup topirea ghearilor aceste acumulri din lungul cursurilor de ap (esker) sau din lacuri (kama) rmn peste relieful subglaciar, totdeauna n spatele morenelor terminale.

22

Sandrele sub forme de acumulare fluvio-glaciar de tipul conurilor de dejecie, depuse n faa unui front glaciar de ctre apele proglaciare provenite din cursurile intraglaciare sau direct din topirea frunii ghearului. Sunt alctuite din nisipuri i pietriuri uor rulate, remaniate din morene , cu stratificaie oblic. Uneori, n timpul formrii lor, n acumulrile fluvio toreniale sunt ncorporate i blocuri de ghea desprinse din fruntea ghearului (ghea moart). La marginea calotelor glaciare, totdeauna n faa morenei terminale, din unirea unor ntinse conuri de dejecie, de fapt foarte aplatizate, au rezultat cmpii de sandre sau cmpii fluvio-glaciare presrate cu numeroase lacuri. Acumulrile lacustro-glaciare au loc n lacurile formate n faa frontului ghearului i n spatele morenelor de recesiune. Ele sunt alimentate de apele provenite din topirea gheii sau din cursurile fluvio-glaciare. n acumulrile acestor lacuri proglaciare se constat o stratificaie orizontal ritmic, formate din succesiunea unor orizonturi nisipoase, depuse n timpul verii de ctre ape de ablaie, i argiloase, depuse n timpul iernii provenite din aluviuni n suspensie. Aceast depunere ritmic, condiionat de oscilaiile climatice anotimpuale, formeaz stratificaia tipic de argile rubanate sau n varve, folosite n datarea stagnrii sau retragerii fronturilor glaciare pleistocene din Europa de Nord i din America de Nord. Dup dispariia ghearilor, o parte din lacurile proglaciare au fost colmatate i transformate n cmpuri sau cmpii lacustro-glaciare, situate n spaiile dintre morenele terminale sau cele de recesiune. Toate aceste forme de relief domin peisajul actual al regiunilor montane i continentale ocupate n timpul Pleistocenului de gheari, reprezentnd, mpreun cu depozitele constitutive, dovezi i criterii de stabilire a extinderii i ealonrii n timp a perioadelor, fazelor sau stadiilor glaciaiunii cuaternare. GLACIAIUNEA DE CALOTA DIN EUROPA Masele de gheaa care au nceput s se instaleze n regiunile polare i subpolare nca de la sfaritul Oligocenului (Antarctica) sau n timpul Pliocenului (Groenlanda, Sierra Nevada, Alpi etc.) au cunoscut o mare extindere n timpul Cuaternarului, acoperind peste 45 milioane km2, cam 30% din uscatul Pmantului, de trei ori mai mult dect ghearii actuali (tabel 5.1.). Marile calote glaciare pleistocene au avut cea mai mare dezvoltare n continentele din emisfera nordic, ndeosebi n America de Nord i Europa, situate de o parte i de alta a Atlanticului i n jurul Oceanului Arctic. Aici, masele de ghea s-au extins pn n actualele regiuni temperate, marginile lor situndu-se n apropierea paralelor de 45-50 latitudine nordic. Cum nordul Oceanului Atlantic i cea mai mare parte a Oceanului Arctic erau ocupate de banchize, rezult c ntre cele dou continente nordice, America i Europa, se instalase o mas continu de ghea ce a putut influena i direciona circulaia curenilor oceanici i a maselor de aer, acestea la rndul lor avnd repercusiuni asupra condiiilor climatice privite la nivel global. Marile evenimente glaciare cuaternare din nordul Europei au fost din multe puncte de vedere asemantoare. n fazele glaciare masele de gheaa ncepeau s se formeze n aceleai regiuni, de unde se dispersau lateral i ocupau teritorii mai mutt sau mai puin extinse n funcie de condiiile climatice, de grosimea i volumul ghearului i de configuraia reliefului preexistent. Continentul Maximul glaciar Maximul ultimei Actual pleistocen Glaciaiuni America de Nord 17 895 000 15 985 000 2 032 797 Europa 6 181 100 4 818 670 81 213 Asia 7 714 315 4 859 487 179 083 America de Sud 940 000 830 000 25 000 Africa 515 465 30 Australia 66 500 58 000 1 015 Antarctica 13 210 000 13 210 000 12 653 000 TOTAL 45 236 220 40 048 542 14 972 138 -Emisfera nordic 31 959 205 26 780 077 2 293 093 -Emisfera suduc 13 277 015 13 268 465 12 679 045 Suprafata ghearilor ( km ) n timpul Pleistocenului ( parial dup Flint, 1957) i n Actual. Marea calot nord-european, ntins n fazele de maxim dezvoltare ntre Oceanul Atlantic i Munii Ural, i avea originea n cteva centre (nuclee) de dispersie situate n regiunile continentale i n grupurile de insule mai nalte de pe platformele continentale ale Oceanului Atlantic i Oceanului Arctic: Alpii Scandinavei, Insulele Britanice, Peninsula Kola, arhipelagurile Novaia Zemlea, Franz Josef i Spitzbergen (Svalbard). De aici, din aceste cupole de gheaa, la nceput izolate i cu evoluie proprie, masele de gheaa se deplasau lateral, iar n timpul dezvoltrii lor maxime se uneau ntre ele (zone de convergen ) i formau marea calot nord-european. Calota glaciar aparut n Munii Scandinavei a fost favorizat n formarea i dezvoltarea ei de doi factori importani circulaia maselor de aer i circulaia apelor oceanice, ultima sub influena Curentului Golfului. La nceput, pe cele dou flancuri ale lanului muntos s-au format gheari de vale ce se scurgeau ctre rmul atlantic sau ctre podiurile suedeze. Prin

23

dezvoltarea acestora au rezultat gheari piemontani ce se extindeau treptat la baza muntelui, iar n cele dou masive mai nalte ale Munilor Scandinavei se conturau tot mai clar primele cupole glaciare. n mod normal, innd seama de direcia maselor de aer, zpada i gheaa trebuiau s se acumuleze n cantiti mai mari pe pantele vestice. Totui, toate indiciile existente arat c n timpul maximelor glaciare cea mai mare grosime i extindere a ghearilor a fost pe partea estic i sud-estic a munilor, fapt explicat prin condiiile orografice i diferenierile care au aprut n dinamica i bilanul ghearilor. Pe pantele vestice, mai abrupte, ghearii aveau curgerea mai rapid, iar evantaiele piemontane de gheaa, ajunse n apele oceanului, se transformau n gheari de elf din care se desprindeau iceberguri. n schimb, pe pantele estice i sud-estice, mai lungi i mai line, deplasarea ghearilor se facea mai ncet, iar pierderea de ghea era nensemnat. Este motivul pentru care n fazele de maxim extindere a calotei, cele mai mari grosimi ale masei de ghea se realizau n depresiunea Golfului Botnic i n Peninsula lutlanda (peste 2 500 m), de unde ghearii se deplasau spre sud i sud-est, peste cmpurile din nordul Europei, i spre sud-vest, peste Marea Nordului, pan n Insulele Britanice. Fazele glaciare i inerglaciare din Europa nordic. Morene frontale sigure care s ateste extinderea calotei au fost identificate pentru trei glaciaiuni - Elster, Saale i Vistula, precum i pentru stadiile de retragere ale ultimei faze glaciare. Dintre acestea, glaciaiunile Elster i Saale au avut cea mai mare ntindere. Spre deosebire de morenele terminale ale ultimei glaciaiuni (Vistula, Weichsel, Valdai), care i menin pe scar larg morfologia lor iniial, cele ale glaciuiunii Saale (Nipru) sunt mult mai estompate i mai fragmentate, iar cele ale glaciaiunii Elster (Oka) i-au pierdut aproape complet morfologia lor original. n principiu, ultimele trei glaciaiuni mai bine cunoscute au avut cam aceeai imagine: o calota de ghea uria care s-a plasat totdeauna n Scandinavia, grosimea sa maxim (peste 2 500 m) dezvoltndu-se n regiunea Mrii Baltice, de unde s-a revrsat peste regiunile nconjuratoare ajungnd pan n Anglia (unde s-a unit cu ghearii locali), pn la marginea nltimilor muntoase din Germania, Cehia i Polonia, i mai departe, spre est i sud-est, peste Cmpia Rus. Aici calota glaciar Scandinav se unea cu masele de ghea provenite din Peninsula Kola, arhipelagul Novaia Zemlea i Munii Ural. Fazele glaciare mai vechi ce aparin Pliocenului superior i Pleistocenului inferior -Pretiglian (2,3 - 2, 1 mil. ani), Eburon (1,6-1,3 mil. ani) i Menapian sau Elba (0,82-0,76 mil. ani) sunt reprezentate doar prin depozite neconcludente, motiv pentru care nu s-au putut trasa limitele extensiunii ghearilor. Se pare c masele de ghea rmneau doar n arealul Peninsulei Scandinaviei. Pleistocenul mediu debuteaz cu o faz de nclzire corespunztoare interglaciarului Cromerian (0,76 - 0,48 mil. ani). Analizele sporo-polinice efectuate la Cromer Forest Bed (regiunea Norfolk -Anglia) au pus in evident asociaii floristice tipice perioadei cuaternare (Pinus, Picea, Alnus, Betula, Qurcus, Corylus .a.), din care au disprut complet formele termofile specifice Pliocenului. Glaciaiunea Elster (Oka) (0,48 0,44 mil. ani) nregistreaz prima mare extindere a calotei care depete limitele Peninsulei Scandinavei, aceasta ajungnd peste Marea Nordului pn n Anglia, iar peste depresiunea Balticii pn n Cmpia Germano-Polonez i Cmpia Rus (fig.3). Interglaciarul Holsteinian (0,44 0,3 mil. ani) consemneaz retragerea calotei mult n interiorul Scandinaviei. Concomitent cu nclzirea climei i topirea ghearilor a avut loc o transgresiune marin, corespunztoare Tyrrhenianului I din Marea Mediteran, cnd apele Mrii Nordului au acoperit o parte din teritoriile Danemarcei, Olandei i nordul Germaniei. Glaciaiunea Saale (Nipru) (0,3 0,128 mil. ani)este mult mai bine exprimat n relieful Europei de Nord i Cmpiei Ruse. Acum se nregistreaz cea mai mare extindere a calotei nord-europene, suprafaa masei de ghea ocupnd cca 6,5 milioane km2, cam 65% din supafaa continentului. n nord-vestul Europei calota Scandinav se unea, peste bazinul Mrii Nordului, cu calotele din Insulele Britanice. Mult extins n estul Europei, calota acoperea o bun parte din Cmpia Rus, trimind doi lobi ce naintau pe vile Niprului i Donului pan la 48 latitudine nordic. Interglaciarul Eemian (128 000 - 65-70 000 ani B.P.), este ultima faz cald a Pleistocenului, n timpul creia are loc transgresiunea Normandian, corespunzatoare Tyrrhenianului II din bazinul Mediteranei. Apele marine acopereau teritoriile Olandei, nordului Germaniei, sudului Finlandei i regiunea Mrii Baltice, de unde stabilea legtura cu Marea Alb, Scandinavia fiind astfel, transformat ntr-o mare insul. n Europa rsritean apele Oceanului Arctic acopereau inuturile joase din bazinele Dvina i Peciora. Se pare c a fost cea mai puternic transgresiune maxim din timpul Cuaternarului, ea avnd un rol fundamental n morfologia rmurilor i regiunilor litorale. Glaciaiunea Vistula (70 000 - 10 000 ani B.P) este ultima mare faz glaciar a Cuaternarului, ale crei depozite i forme de relief sunt nc bine conservate i se impun n peisajul geomorfologic actual. Reducerea considerabil a precipitaiilor i scderea sever a temperaturii aerului nu au permis extinderea mare a maselor de ghea, motiv pentru care calota nordeuropean acoperea doar 3,5 milioane km2. n schimb, procesele de crioturbaie i solifluxiune din regiunile periglaciare au captat o mare amploare. n timpul acestei glaciaiuni sunt consemnate dou stadiale mai reci (70 000 - 50 000 ani B.P. i 24 000 - 10 000 ani B.P.) separate de un interstadial mai clduros. Al doilea stadial (pleniglaciar), mai rece i cu amplitudini mari ntre iarn i var, consemneaz i extinderea maxim a calotei Scandinave pe marginea creia s-a format aliniamentul de morene ce aparine stadiului Brandenburg (22 000 - 18 000 ani B.P.). dup acest ultim maxim glaciar clima a intrat ntr-un proces general de nclzire care a condus in cele din urm la deteriorarea, retragerea i dispariia calotei glaciare nord-europene Fazele de retragere a calotei glaciare Scandinave dureaz circa 8 000 de ani i ele corespund Tardiglaciarului. Pe fondul general de nclzire, care a determinat retragerea ireversibil a calotei, au existat ns i momente de rcire care au impus stagnarea sau chiar naintarea temporar a frontului de ghea la marginea cruia se formau irurile morenelor stadiale (fig 5.3, tabelul 2).

24

Urmrindu-se aliniamentele valurilor morenice care s-au format dup maximul dezvoltrii calotelor nord-europene din stadiul Brandenburg (22 000 - 18 000 ani B.P.) rezult urmatoarele: -n Tardiglaciar calotele care acopereau arhipelagurile arctice nu se mai uneau ntre ele n zona de elf a Mrii Barents, ele funcionnd independent, timp n care cea mai mare parte a bazinului Mrii Barents era lipsit de ghea; -calota Scandinav a avut un ritm de retragere mai mare n Cmpia Rus (datorit continentalizrii climei), dect n Cmpia Germano-Polonez; -la nceput, ntre 18 000 i 13 000 ani B.P., adic ntre morenele terminale Brandenburg i Langeland (Luga) ghearii s-au retras numai cu 200-300 km; -ntre 13 000 i 11000 B.P., respectiv, ntre morenele terminale din stadiile Langeland (Luga) i Salpausselk, ghearii au avut o retagere mai rapid, pe alocuri cu 500 km, aceasta fiind determinat de interstadialele mai calde Blling i Allerd; aceast retragere mai rapid a calotei ctre sfaritul Tardiglaciarului rezult i din creterea distanei pe direcie sud-nord dintre morenele anuale: 50 m n sudul Suediei, 250 m n regiunea Stockholm i 360-500 m mai la nord; -la sfaritul interstadialului Allerd (11 700 - 10 900 ani B.P.) teritoriile Cmpiei Ruse i Cmpiei GermanoPoloneze au fost n totalitate eliberate de ghea; -dup formarea morenelor stadiului Salpausslk (10 900 - 10 000 ani B.P.) ncepe istoria formrii Mrii Baltice la a crei configuraie actual s-a ajuns acum 5 000 de ani. Dupa formarea valurilor morenice Salpauselk, odat cu nceputul Holocenului, cnd condiiile climatice sunt tot mai mult ameliorate (creterea temperaturii, scderea gradului de continentalism), calota glaciar Scandinav se retrage tot mai repede ctre munii Norvegiei. Un moment important l constitute Bipartiia calotei Scandinave (800 - 8 600 ani B.P.) i dezmembrarea ei n dou cupole, fapt ce consemneaz dispariia i ncetarea activitaii glaciare pe teritoriul Europei. Acest interval de timp, care corespunde aproximativ Preborealului, este cunoscut sub denumirea de Finiglaciar. Acum se formeaza mrile i numeroasele lacuri din Finlanda i Suedia, precum i fiordurile din lungul coastelor norvegiene. Individualizarea acestora din urma este legat i de transgresiunea Flandrian, care a nceput odat cu Tardiglaciarul i s-a ncheiat odat cu dispariia calotei Scandinave n momentul Bipartiiei. Concomitent cu retragerea calotei, zonele de vegetaie din partea central i nordic a Europei se deplaseaz i ele, structurndu-se n alctuirea i extinderea lor actual. Fazele de retragere a Stadiale i interstadiale DBIPARTIIA CALOTEI PREBOREAL SALPAUSSELK calotei nord-europene Vrsta ani Evenimente mai importante B.P. 8 600 - morene terminale care evideniaz dezmembrarea calotei Scandinave n 8 800 Ani B.P. dou cupole independente 10 000-8 800 -clim cald i uscat -retragerea calotei n nord-vestul Scandinaviei -stadiul rece ce a condus nu numai la stagnarea dar i la naintarea cu circa 10 900-10 000 50 km a marginii calotei Scandinave -morene terminale la sud de oraul Murmansk, n partea central a bazinului Mrii Baltice, sudul Suedei i Norvegiei -de acum ncepe istoria formarii Mrii Baltice

H O L O C E

V I S T U L A

11 700-11 900 -cel mai clduros interstadial care determin retragerea calotei Scandinave 12 000-11 700 - morene terminale n nord-vestul Cimpiei Ruse, n lungul depresiunii Mrii Baltice, n partea central a Suediei 13 000-12 000 - interstadial cald care impune o putemic retragere i degradare a Calotei Scandinave LANGELAND (LUGA) 13 700 - 13 - morene terminale n apropierea Mrii Baltice i Mrii Albe 000 14 000-13 000 -interstadial rcoros MEINDORF -retragerea calotei Scandinave -morene terminale situate mult mai la nord fa de stadialul Brandenburg: POMERANIA (KRETSA) 100-200 km n Europa Central, 200 km n Cmpia Rus 15 000-14 000 -consemneaz dezmembrarea calotei nord-europene prin separarea calotei Scandinave de calotele arhipelagurilor arctice i din Uralul de Nord 17 000-15 000 -clim bland Lascaux -restrngerea calotelor FRANKFURT 17 500-17 -morene terminale n Cmpia Germano-Polonez i n Cmpia Rus 000 18 000-17 500 -interstadial cald-rcoros Laugerie -o prim retragere a calotei faa de stadiul anterio

ALLERD SANKTPETERSBURG BLLING

25

BRANDENBURG

-cea mai mare extindere nord-europene din timpul glaciaiunii Vistula -restrngerea calotelor din arhipelagurile Oceanului Arctic care 22 000-18 000 rmneau totui legate de calota Scandinav -calotele din Scandinavia i Marea Britanie sau se mai uneau

GLACIAIUNEA DE CALOT DIN AMERICA DE NORD Pe ansamblu, dei condiiile generate de individualizare i dezvoltare a maselor de ghea continentale au fost controlate de aceai factori climatici, se remarc totui unele diferenieri fa de Europa impuse de aezarea geografic a continetului nord-american ntre cele dou oceane, Pacific i Atlantic, i de circulaia general a maselor de aer. n acest sens masele de aer mai umede, generatoare de precipitaii bogate, erau determinate de circulaia vestic, dinspre Oceanul Pacific, care afectau ndeosebi lanurile vestice ale Cordilierilor i de circulaia sudic i sud-estic, dinspre Oceanul Atlantic, care gseau condii climatice favorabile pentru a produce precipitaii sub form de zpad n regiunile nordice i nord-estice ale continentului nord-american. Toate regiunile subarctice i temperate ale Americii de Nord ntre cele dou oceane au fost acoperite de ghea. Dup urmele lsate n relief, orientarea i alctuirea depozitelor, sau dup striurile ncrustate n roc s-a ajuns la concluzia c formarea i acumularea primelor cupole glaciare s-au realizat aproape concomitent n mai multe regiuni, de unde gheaa a migrat spre inuturile limitrofe. Flint (1957) considera c primele nuclee glaciare, din care au rezultat i cele mai importante calote, s-au instalat n Podiul Labrador (calota Labradorului), de unde gheaa s-a deplasat i peste teritoriul actual al Golfului Hudson, n regiunea Keewatin din vestul golfului Hudson, pe amplasamentul actual al lacurilor Urilor, Scalvilor i Athabasca (calota Keewatin). De aici gheaa a migrat spre vest i sud-vest pn la poalele Munilor Stancoi, iar spre sud pn la fluviul Missouri, unindu-se cu gheaa din calota Labradorului, n regiunea Marilor Lacuri. Calote glaciare mai mici, ca nuclee secundare, s-au format i n insulele arctice Ellesmere, Devon, Baffin, Victoria i n Peninsula Boothia. Din coalescena celor dou calote subarctice i a cupolelor din insulele arctice s-a format marea calot Laurentid, care n fazele de maxim dezvoltare ajungea pn la raurile Ohio i Mississippi, ocupnd peste 13 milioane km2. Calota Laurentid s-a format pe fondul general de rcire a climei, masele de aer mai umede venite dinspre Oceanul Atlantic i Golful Mexic gsind condiii favorabile de a furniza precipitaii bogate sub form de zapad regiunilor subarctice din nord-vestul continentului. Este posibil ca ghearii s fi aprut mai nti n munii i podiurile nalte din nord-estul Canadei sub forma de gheari de circ i de vale, apoi prin unirea acestora n regiunile mai joase s fi format gheari de piemont de mari dimensiuni, iar pe naiimi cupole de ghea. Din unirea acestora a rezultat marea calot Laurentid. Pe msura creterii calotei, partea sa sudic, cea mai activ, s-a contopit cu cupolele glaciare deja formate n Munii Adirondack, White si Katschie, situai la sud de fluviul Sf. Laureniu, iar masele de ghea din insulele Baffin, Devon i Ellesmere, mpreun cu cele din Podiul Labrador, s-au scurs spre Golful Baffin, strmtoarea Davis i pe platforma continental a Mrii Labrador, unde formau ntini gheari de elf, iar prin intermediul banchizei s-a realizat unirea calotei Laurentide cu cea Groenlandez. Cnd extremitatea sudic a masei de ghea s-a apropiat de regiunile mai calde i secetoase, care impuneau o ablaie puternic, se pare c marea calot Laurentid ajunsese ntr-un regim de echilibru atingnd dimensiunile sale maxime. Calota Cordilierilor, o a doua mare calot nord-american, s-a format pe marile nalimi ale Munilor Coastei, Munilor Cascadelor i sudul munilor Alaski de unde s-a extins spre vest peste munii Stncoi i Munii Makenzie. n fazele de maxim dezvoltare (circa 2,5 milioane km2) intr n contact cu marea calot Laurentid. Este nc nelmurit problema dac n timpul ultimei glaciaiuni, Wisconsin, ntre cele dou calote glaciare exist sau nu un coridor lipsit de gheari, coridor prin care se presupune c au migrat hominizii asiatici spre continentul american, prin puntea continental Beringia. Regiunile principale de constituire a calotei Cordilierilor au fost munii Coastei i Munii Cascadelor, iar ceva mai la est Munii Stancoi. Alte nuclee de gheari izolai se situau pe inalimile munilor din Alaska (Munii Alaski, Munfii Brooks) i din sud-vestul S.U.A., dintre care cel mai important se plasa n Sierra Nevada. Formarea ghearilor i calotei cordilerane s-a extins de la vest la est pe direcia de deplasare a maselor oceanice mai umede, favorabile la latitudinile i nlimile respective cderii i acumulrii zpezii (Flint, 1957). Pe versanii vestici ai Munilor Coastei, aflai sub influena direct a maselor de aer oceanice, s-a acumulat mai mult zpad i gheaa, dar scurgerea era la fel de rapid i o parte din ghea se pierdea n ocean sub form de iceberguri. n schimb, pe versanii estici ai Munilor Coastei i pe versanii munilor Stncoi acumularea mai puin intens era compensat de micarea lent i cu pierderi nesemnificative n zona terminal a ghearilor (fig. 5.5.). Spre est, unde ghearii din Munii Stncoi nu se desfaurau n lungime mai mult de 40-60 km, calota Cordilierilor se contopea n fazele de maxim dezvoltare, pe un aliniament de ablaie, cu cea Laurentid. Fazele glaciare i interglaciare din America de Nord. Calotele glaciare mai vechi (Nebraska, Kansas) care au acoperit teritoriul nord-american au lsat doar urme sporadice. De aceea, ca i n nordul Europei, cele mai multe i mai expresive dovezi privind extinderea i retragerea calotelor glaciare aparin ultimei faze glaciare (Wisconsin). Spaiul afectat de masele de ghea pleistocene este estimat pentru fazele de maxim extindere la peste 15 milioane km 2

26

(RF. Flint, 1957), iar aliniamentul cel mai sudic atins de acestea se situa n statul Illinois (3730' latitudine nordic) n timpul fazei glaciare cu acelai nume.n timpul fazelor glaciare Nebraska i Kansas (separate de interglaciarul Aftanian) marginea calotei Laurentide ajunsese n apropierea fluviului Missouri. Vile principale, ca Missouri, Ohio i Iowa, erau deja conturate, ele prelund apele rezultatele din topirea celor dou calote glaciare,Cordilieri i Laurentid. Dup interglaciarul Yarmouthian urmeaz faza glaciar Illinois n timpul creia rolul principal n alimentarea cu ghea a calotei revenea centrului Labrador. Ultima mare glaciaiune nord-american, care urmeaz interglaciarul mai cald Sangamonian, aparine fazei Wisconsin, ea lsnd i cele mai evidente urme n peisajul geomorfologic. Calota s-a dezvoltat n jurul Golfului Hudson i a depait spre sud zona Marilor Lacuri. Spre vest ea s-a apropiat i poate a fuzionat cu calota Cordilierilor care, la rndul su se prelungea spre nord peste lanurile muntoase ale peninsulei Alaska. Spre nord i nord-est, masele de ghea se continuau prin calotele Arhipelagului Arctic pan n Groenlanda, Golful Baffin fiind acoperit n ntregime de banchiz. n timpul fazei glaciare Wisconsin, ca urmare a coborrii nivelului oceanic i exondrii platformelor continentale, ntre peninsula Ciukotsk (Siberia) i Alaska, peste actuala strmtoare Bering, exista o punte continental, neacoperit de ghea (Beringia), folosit se pare de hominizii asiatici n migraia lor catre "Lumea nou". n ultimul maxim glaciar (stadialul Iowa) care s-a situat n a doua parte a Wiscosinului (22 000 - 18 000 ani B.P.), aproape 35% din suprafaa ghearilor de pe Glob se afla n America de Nord (Flint, 1957), dupa care, datorit ncalzirii treptate a climei, ncepe degradarea, retragerea i diminuarea calotei pn la dispariia sa completa. Acest proces ireversibil al topirii calotelor glaciare nord-americane, dar i nord-europene, s-a datorat creterii insolaiei n emisfera nordic, fapt ce a antrenat topirea n timpul verii a banchizelor dintre Norvegia i Groenlanda i din Golful Baffin, pierderi importante ale masei de ghea prin intermediul icebergurilor, separarea i ruperea echilibrului celor dou calote (Berger, 1978). Se aprecieaz c pan acum circa 13 000 de ani volumul de ghea, care atinsese aproape 50 milioane km, s-ar fi redus la jumtate, ndeosebi prin diminuarea grosimii calotei. Retragerea calotelor nord-americane a durat circa 10 000 de ani i s-a realizat n mai multe stadii consemnate prin cordoane morenice i depozite fluvio-glaciare ( tabelul 3). Ea a urmat ritmuri diferite controlate de oscilaiile climatice i de volumul masei de ghea. Dac n primele stadii viteza medie de retragere era de 50-100 m/an, dupa 14 000 ani B.P. ea ajungea la peste 200 m/an. Stadiile de retragere ale calotei Laurentide Stadii Cordoane Vrsta morenice ani B.P (substadii Cohrane VALDERIAN 7 000

Evenimente

mai importante

Valders

11 600-10 500

Two Creek Mankato ( Port Huron) WOODFORDIAN Tazewel

12 500-11 600 14 000-12 500 18 000-17 500

-dezmembrarea calotei Laurentide -marginea calotei ajunsese la 400 km n nordul Marilor Lacuri -prin retragerea concomitent i a calotei Cordilierilor s-a nregistrat o prim dezmembrare a calotei nord-americane -marginea calotei se afl n sudul Lacului Superior i cam n partea central a Lacului Michigan regiunea actualului lac Outario a fost eliberat de ghea nc din timpul interstadialului Two Creek. -ameliorarea climatic ce impune retragerea accentuat a calotei -marginea calotei a ajuns n apropierea rmurilor actuale ale Marilor Lacuri -marginea ghearului se situa cam la 200 km n sudul actualului lac Machigan

-lobi avansai n Pod. Missouri i n sudul Marilor Lacuri Iowa 22- 18 000 n istoria ultimei faze glaciare nord-americane pot fi consemnate cteva momente mai importante: -maximul glaciar al Wisconsinului trziu a avut loc acum 22 000 - 18 000 ani B.P. (stadiul Iowa); -cu 14 500 ani n urm marginea calotei s-a retras n limitele Marilor Lacuri, iar acum 14 000 ani Munii Saint Juan i Podiul Yellowstone au fost eliberai de gheari; -ncepand de acum circa 15 000 ani ncepe istoria formrii marilor lacuri, starea lor actual fiind stabilit abia acum 2000 de ani; -calota Cordilierilor a eliberat teritoriul nord-american acum 12 500 ani, iar la nceputul Holocenului ghearii nu depseau limitele lor actuate; -cea mai activ deglaciaiune s-a produs ntre 13 000 i 10 000 ani B.P., cnd a avut loc separarea calotelor Laurentid i a Cordilierilor, iar datorit transgresiunii marine care a urmat ' 'puntea de uscat'' dintre America de Nord i Asia, Beringia, a fost invadat de ape, -acum 9 500 ani calota s-a retras spre nord n afara granielor SUA;

27

-golful Hudson a fost reinvadat de ape ctre anii 9 000 B.P., odat cu separarea calotei Laurentide n dou cupole reziduale plasate n Podiurile Keewatin i Podiul Labrador, care dispreau i ele cu circa 6 000 ani n urma. Depresiunea golfului adancit i mai mult de subsparea calotei glaciare i de coborrea izostatic, a fost acoperit de apele transgresive ale Oceanului Atlantic. Astfel, s-a format o mare interioar. cunoscut sub numele de "Marea Tyrrell" (dup numele exploatorului J.B. Tyrrell), ce se extindea mult n afara limitelor actuate ale Golfului Hudson. Ea era marginit spre est i nord-est de marginile celor dou cupole reziduale care au depus cteva ururi de morene frontale, relativ paralele cu rmul. Comunicarea ''Mrii Tyrrell" cu Oceanul Atlantic se fcea prin Strmtoarea Hudson. Extinderea sa maxim a avut loc acum 7 000 - 8 000 ani. Dup aceea, nlrile glacio-izostatice au condus la retragerea apelor, la nceput mai rapid, ajungndu-se treptat la contururile actuate ale Golfului Hudson (Lee, 1962).

CONSECINELE GLACIAIUNII DE CALOT ASUPRA PEISAJULUI

GEOMORFOLOGIC

Marile calote glaciare care au migrat (avansri i retrageri repetate), n raport cu oscilaiile climatice, pe spaii ntinse ale Europei i Americii de Nord au creat un relief propriu care se impune n fizionomia peisajului geomorfologic actual. Evident relieful cel mai bine conservat aparine ultimei faze glaciare (Vistula, Wisconsin). Relieful de eroziune realizat de calotele glaciare n domeniul continental este mai puin spectaculos i ocup spaii restrnse situate n zonele de alimentare ale calotelor i cupolelor glaciare. n acest sens sunt relevante platourile de exaracie (eroziune glaciar), uor vlurite, lefuite sau cu striaii ce indica deplasarea ghearului, precum i depresiunile de exaraie prezente n Podiul Labradorului (SUA) i podiurile Dalarna i Norrland din Suedia. Majoritatea acestor excavaii glaciare sunt ocupate n prezent de lacuri. Fluxurile de ghea ce se scurgeau din calotele Scandinav i Laurentid ctre Oceanul Atlantic i din calota Cordilierilor ctre Oceanul Pacific au spat vi glaciare adnci care, favorizate de regresiunea marin, se prelungeau mult n domeniul platformelor continentale. Prin retragerea ghearilor i transgresiunea postglaciar care a urmat, apele marine au invadat fostele vi glaciare, transformndu-le n golfuri adnci, prelungite mult n interiorul continentului. Acestea sunt fiordurile care franjureaz murile Norvegiei, Irlandei, Scoiei, Canadei, SUA i Groenlandei. Relieful de acumulare are cea mai mare extindere i este mult mai diversificat n arealul glaciaiunii continentale care a ocupat teritorii ntinse n timpul Pleistocenului n nordul continentelor Europa i America de Nord. Cele mai proieminente forme de relief sunt morenele terminale, formate n timpul staionrii de lung durat a frontului ghearului, cnd n faa sa se acumulau mari cantiti de material clastic. Asemenea morene, care au mulat marginea calotelor, domin relieful Cmpiei Germano-Poloneze, Cmpiei Ruse i prii central-estice a SUA, pstrndu-se sub forma unor coline uor arcuite cu lungimi de zeci i sute de kilometri. n timpul topirii i retragerii calotei, relieful dintre morenele terminale a fost mult complicat prin crearea altor forme rezultate din acumularea materialelor morenice din baza ghearului (drumlin-colina alungit pn la 5 km, cu nlimi de 100-200 m), din aluviunile depuse n lungul cursurilor de apa din interiorul sau de la baza ghearului (esker coline nalte de 5-50 m, ramificate sau sinuoase, cu lungimi de zeci de kilometri) sau din materiale acumulate n cuvetele lacustre ce se formaser la suprafaa sau n interiorul gheaarului (kama - movile cu nlimi de 10 - 50 m). Conurile i cmpiile fluvio-glaciare (sandre) sunt situate n faa morenelor terminale, ele fiind rezultatul acumulrii materialelor aduse de apele provenite din topirea ghearului sau ale rurilor care circulau n corpul i la baza ghearului. Toate aceste forme de relief care au fost generate direct de ghearii de calota, n interiorul sau sub masa de ghea a acestora, au ajuns s defineasc personalitatea geomorfologic a regimurilor nordice din Europa i America de Nord numai dup topirea i retragerea definitiv a calotelor glaciare. Fizionomia de ansamblu a regiunilor respective a fost completat de multitudinea lacurilor care s-au format n excavaiile fcute de gheari sau ntre valurile de morene. n timpul fazelor glaciare la marginea calotelor, care ocupau suprafee ntinse n cele dou continente, au avut loc importante evenimente morfohidrografice i morfoclimatice ce modificau temporar i regional configuraia peisajului. Hidrografia preglaciar ce se orienta iniial spre Marea Nordului (n Europa nordic) sau ctre Golful Hudson (America de Nord) a fost blocat de marile calote glaciare care i-au reorientat direcia de scurgere: -n Cmpia Germano-Polonez, la marginea calotei Scandinave, n diferitele ei stadii de evoluie, s-au organizat noi cursuri de ap, vi proglaciare (pradolina, ustromtaler), prin care erau evacuate ctre vest i nord-vest apele provenite din topirea calotei, dar i cele care rezultau din drenarea Alpilor i Carpailor; segmente din aceste "pradoline", situate ntre valurile morenice, au fost folosite n Postglaciar de cursurile inferioare ale rurilor Vistula, Oder, Elba, Wesser .a.; -n regiunile estice i nord-estice ale Podiului Preriilor rurile care drenau Munii Stncoi (Saskatchewan, Missouri cu afluenii si) i se orientau iniial ctre Golful Hudson au fost blocate de calota Laurentid, reorganizndu-se ntr-un mare sistem hidrografic proglaciar (Mississippi) prin care erau evacuate spre sud apele provenite din topirea calotelor Laurentid i Cordilieran. Regiunile periglaciare ce se ntindeau pe spaii ntinse la periferia calotelor glaciare se aflau ntr-o zon climatic rece (extrem de rece i arid n timpul ultimului glaciarVistula, Wisconsin), unde temperaturile medii anuale se menineau sub 0C. n aceste condiii, sub o vegetaie predominant de tundr, s-a format o cuvertura de sol permanent ngheat (permafrost, pergelisol, merzlot) la suprafaa cruia procesele criogene deveniser dominante. n acest timp, n regiunile de tundr joas sau format cercuri i poligoane de pietre, iar n regiunile montane neacoperite de gheari procesele de gelifracie (dezagregarea

28

rocilor prin nghet i dezghe repetat) i solifluxiune controlau morfogeneza vesanilor. De asemenea, n regiunile de la periferia gheaarilor vnturile, amplificate de fronturile polare, spulberau i transportau pe mari distane materiale fine provenite din depozitele morenice. Acestea s-au acumulat sub form de loess ce acoper suprafee ntinse din Europa i America de Nord.

Evolutia faunei in Cuaternar Perioada Cuaternarului preia aproape intregul fond faunistic existent in timpul Neogenului care ocupa deja toate nisele ecologice ale Terrei. Modificarile repetate ale conditiilor de habitat clima si vegetatia, cu repercusiuni directe asupra hranei si adapostului, nu au produs mutatii majore in morfologia si taxonomia animalelor. Daca acestea au avut totusi loc, s-au petrecut in majoritatea lor, la nivelul speciilor si cu totul deosebit in regiunile extrateopicale, acolo unde, sub influenta glaciatiunilor, conditiile de mediu au inregistrat schimbari semnificative. Multe familii, ordine sau genuri de mamifere au urmat o anumita linie de evolutie, continuata si in Cuaternar, care nu a fost in mod necesar conditionata de modificarea conditiilor de mediu. Pentru ca, asa cum precizeaza J. Chaline(1985) exista mai multe linii de evolutie care urmeaza in mod diferit strategiile de adoptare si de specializare filogenetica fata de conditiile de mediu si care au impus unele directii de evolutie si diversificare a faunei Cuaternarului: unele linii de evolutie au ramas stabile lungi perioade de timp (mii si milioane de ani) fare a-si modifica evident starea lor morfologica, ceea ce denota o mare capacitate de adaptare; alte linii de evolutie, desi in ansamblul lor stabile, au prezentat variatii morfologice interactive, in sensul ca la aceleasi caracteristici de mediu aveau aceeasi morfologie, care se putea insa repeta in raport cu modificarile succesive, dar similare acestuia; alte linii au inregistrat evolutii graduale, cu ritm variat, in cadrul carora procesele ontogenetice, care regleaza constitutia indivizilor, au avut o extindere mai mare de timp. Este si motivul pentru care timpul scurt al Cuaternarului ( circa 2 milioane ani ) nu au permis mutatii semnificative in lumea animalelor. Aparitia unor genuri noi sau disparitia unora dintre cele anterioare au fost putine in timpul Cuaternarului, iar explicatia acestor fenomene ramane inca nesatisfacatoare. Desi cauza generala a disparitiei a fost schimbarea climatica, nu poate fi complet inteles mecanismul acesteia asupra diferitelor genuri sau specii. Ramane inca dificil de explicat cum unele dintre ele dispareau iar altele nu, desi cerintele fata de conditiile de mediu au fost aceleasi (E.L. Lindenius et al.,1986). De exemplu, disperitia Equidelor (cailor arhaici) din America de Nord odata cu migrarea lor in Eurasia, disparitia mastodontilor (adaptati la un climat rece cu vegetatie de tundra din Eurasia si America de Nord la sfarsitul Pleistocenului desi puteau sa se retraga spre tundrele actuale ale regiunii arctice. De asemenea, reconstituirea unor provincii zoogeografice care sa reflecte cu fidelitate conditiile succesive glaciare si interglaciare ale mediului cuaternar este mult mai dificila decat in cazul reconstituirii gruparii regionale a vegetatiei. Si acest fapt se datoreaza numarului redus de fosile, de cele mai multe ori incomplete si insuficient de bine conservate, repartizarii neuniforme a acestira, midificarilor morfologice putin evidente survenite in timp la diferite grupe de animale, dar mai ales migratiilor repetate ale acestora si ca urmare a prezentei in acelas zacamant fosilifer a unor reprezentanti cu cerinte de habita diferite. Pe de alta parte toleranta diferitelor specii fata de conditiile de trai a condus la formarea umor asociatii de genuri si specii cu totul diferite fata de cele existente in prezent in regiuni similare sub raportul climei si vegetatiei. Caracteristica principala a faunei de mamifere pleistocene din regiunile boreale ale Eurasiei si Americii o constituie in primul rand posibilitatea acestuia de a migra pe spatii relativ extinse in functie de schimbarile succesive ale conditiilor de mediu. Fiecare perioada glaciara care consemna racirea climei, extinderea ghetarilor si dominanta vegetatiei de tundra, silvostepa si stepa, impunea o deplasare corespunzatoare a majoritatii speciilor animale. Probabil, unele dintre ele, cu modalitate redusa si putere de adaptare limitata, au disparut fiind inlocuite cu altele specifice noilor conditii de mediu, iar unele dintre ele, careau tolerat asemenea conditii au continuat sa populeze regiunile respective. Dar conditiile climatice extrem de aspre si posibilitatile reduse de hrana nu permiteau supravietuirea decat a unui numar redus de mamifere. In timpurile interglaciare sensul acestor migratii era invers. Unele grupuri de animale urmau retragerea calotei sau migrau in regiunile montane, altele se reintorceau, dar adesea cu unele modificari, astfel ca revenirea si refacerea populatiilor nu era similara celei anterioare (M. Carciumaru, 1999). Un rol deloc de neglijat in migrarea mamiferelor l-a avut si in timpul Pleistocenului existenta temporara a puntilor continentale si intercontinentale, situatie impusa de regresiunile marine din timpul glaciatiunilor cand nivelul Oceanului Planetar era cu 100-150 m mai coborat. Astfel, refacerea istmului Bering dintre peninsulele Alaska si Ciukostk a permis migrarea unor mamifere din Eurasia spre America de Nord. La inceputul Cuaternarului au trecut Hienidele si Ursidele, in timoul glaciatiunii Wisconsin au patruns renii, boii moscati, bizonii si mamutii, iar catre sfarsitul acesteia- omul, care va forma aici populatiile de amerindieni. De asemenea, insulele din Marea Mediterana, Sardinia, Sicilia, Malta, Creta si Cipru, erau legate de continent prin platformele continentale exondate. In timpul ultimei glaciatiuni unele animale care nu au suportat frigul s-au retras in aceste insule. Aici au fost izolate in timpul transgresiunii urmatoare si au supravietuit cateva specii de elefanti si hipopotami pitici. Pe ansamblu, modificarea climei la sfarsitul Pleistocenului si oscilatiile acesteia in timpul Cuaternarului au condus la modificarea conditiilor de habitat, la migrari repetate ale grupurilor de animale, la adaptari, mutatii partiale, extinctii sau aparitii de noi genuri, dar mai ales specii.

29

EVOLUTIA PRINCIPALELOR GRUPE DE MAMIFERE. Evolutia propeiu-zisa, care poate fi urmarita de la sfarsitul Pliocenului si in timpul Cuaternerului au inregistrat mai ales patru grupe de mamifere, respectiv Proboscidele, Rhinocerotidele, Equidele si Huminidele, evolutia ultimei grupe fiind urmarita intr-un capitol separat. Proboscideele. Primii reprezentanti (Paleomastodon) ai acestui ordin apar in timpul Paleogenului in nordul Africii, de unde se raspandesc apoi in toate continentele, cu exceptia Americii de Sud si Australiei. In Neogen apare familia Mastodontidelor prin genurile Zygolophodon borsoni si Anancus (Mastodon) arvernensin care traiesc in Europa pana la sfarsitul Pliocenului - inceputul Pleistocenului. In America de Nord reprezentantii acestui gen au persistat insa pana la inceputul Holocenului, cum este, de exemplu, Mastodon americanus, care s-a stins dupa sosirea amerindienilor pe acest continent. La sfarsitul Pliocenului si inceputul Pleistocenului (Vilafranchian) apare familia Elephantide, cea mai tipica dintre Probascidee. Forma initiala a fost reprezentata de Elephas (Archidiskodon) meridionalis, caracteristica Pleistocenului inferior (Villafranchian) si care a fost raspandit in sudul Europei. Din Elephas (Archidiskodon) meridionalis a derivat Elephas (Palaeoloxodon) antiquus unul dintre cei mai mari elefanti (4,50 m inaltime), adaptat vietii de padure din regiunile mai calde si care atrait in Pleistocenul mediu. Se admite ca din grupa ) Elephas (Archidiskodon) meridionalis a derivat si Elephas (Archidiscodon) trogontheri care a trecut de la o hrana suculenta de padure la una uscata, de stepa, si care a trait in Pleistocenul mediu si inceputul Pleistocenului superior. Acesta a fost inlocuit de Elephas (Mammuthus) primigenius care a populat tundrele si stepele Europei si Asiei tot timpul Pleistocenului superior, el fiind si ultimul reprezentant dintre elefanti pentru Europa. Avea o talie mare (3,50 m inaltime), defensele (coltii) ajungeau la 4 m lungime, corpul era acoperit de o blana deasa cu peri lungi care pe abdomen ajungeau la 60-70 cm lungime. In Siberia, in ultimele doua secole au fost descoperite peste 20.000 exemplare de mamuti inghetati sibine conservati in permafrost. In America de Nord, alaturi de Mastodon americanus au mai trait Elephas(Parelephas) columbi, Elephas (Parelephas) jefersoni, Elephas (Archidiskodon) imperator, dar si Elephas (Mammuthus) primigenius americanus, derivat din mamutul care a emigrat din Asia, trecand peste istmul Bering. Inceputul Holocenului aduce si disparitia mamutilor, in prezent traind doar elefantul indian (Elephas maximus) si elefantul african (Loxodonta africana) care, se pare, ca sunt descendenti lui Elephas (Palaeoloxodon) antiquus. Rinocerotidele. In Paleogen apar primele forme, arhaice de rinoceri, iar in Neogen ating apogeul de dezvoltare prin forme mai evoluate (Dicerorhinus scheirmacheri, Rhinoceros leptarhinus) care traiesc pana la sfarsitul Pliocenului cand sunt inlocuite de Rhinoceros (Dicerorhinus)etruscus care s-a mentinut in sudul Europei tot timpul Pleistocenului inferior. In Pleistocenul mediu acest grup a fost inlocuit de Rhiniceros (Dicerorhinus)mercki, adaptat regiunilor de padure, care la randul sau, in Pleistocenul superior, a fost inlocuit cu Rhinoceros tichorhinus (Coelodonta antiquitatis), foarte raspandit in stepele si tundrele din Europa si Asia. Equidele. Ele au aparut pentru prima data in America de Nord in timpul Paleogenului prin forma arhaica Hyracotherium (Eohippus). In acelas continent, in Miocenul superior si-au facut prezenta primele forme monodactile (Pliohippus), iar catre sfarsitul Pliocenului si inceputul Pleistocenului a migrat in Eurasia, in timp ce a disparut din America de Nord, unde a dat in prima parte a Pleistocenului forma Allohippus (Equus) stenonius, urmata de Allohippus (Equus) hydruntinus, care avea multe afinitati cu asinii si cu caii propriu-zisi. In acest timp in Europa mai traiau Allohippus (Equus) sussenborensis, Allohippus (Equus) merki si Allohippus (Equus) robustus care erau mai mult apropiati de zebre. Se considera ca primul cal adevarat a fost Equus mosbachensis care popula stepele Europei din timpul Pleistocenului mediu. Dupa el a urmat Equus germanicus adaptat stepelor de loess din timpul ultimului glaciar. In Pleistocenul mediu in Europa Centrala a mai trait Equus steinheimensis care este probabil stramosul lui Equus prezewalski din Tardiglaciar si care a avut un areal foarte mare de raspandire, din Spania pana in Asia Centrala unde se gaseste si astazi in stare salbatica. Din acesti cai salbatici primitivi au derivat caii domestici. Alte grupuri de mamifere mari cu evolutie mai putin accentuata raman totusi interesante prin migratiile repetate impuse de variatiile climatice. Ele s-au integrat fondului faunistic general ce caracteriza pentru anumite intervale de timp glaciarele si interglaciarele, dar ele, prin repartitia lor geologica, au participat la definirea temporara a specificului regional al faunei. Multe dintre ele si-au continuat existenta pana in zilele noastre, dar, de asemenea, tot multe din ele isi au acum spatiul de habitat in alte regiuni decat cele populate in Pleistocen. Cervidele sunt bine reprezentate in fauna Cuaternarului. Prezent tot timpul Pleistocenului a fost Cervus elaphus. A preferat padurile regiunilor temperate, din care cauza in timpul glaciatiunilor s-a retras in nordul Europei, lasand locul lui Rangifer tarandus (renul) adaptat stepelor reci si tundrelor din Europa si Asia. A avut o mare raspandire in timpul ultimului glaciar. Caracteristic Pleistocenului, mai ales pentru ultima sa parte, a fost cerbul cu coarne mari, Magaceros (circa 2,80 m inaltime, 3,50 m lungimea totala a coarnelor). Din fauna cuaternara de cervide au mai facut parte elanii Alces latifraus in Pleistocenul mediu si Alces palmatus in Pleistocenul superior. De asemenea, caprioara (Capreolus capreolus), tot un reprezentant al cervidelor, a fost raspandita in timpul Pleistocenului in toata Europa. Bovidele, originare din sia, in timpul Pleistocenului au patruns in Europa si America de Nord. Cea mai veche forma europeana, Leptobos etruscus, a fost identificata in depozitele villafranchiene din Franta si Italia. Larg raspandit in timpul Pleistocenului in toate continentele nordice a fost Bison priscus (bizonul), care a trait Europa si Asia pana in timpurile istorice,

30

iar in America de Nord traieste si astazi Bos primigenius (bourul, zimbrul) a patruns in Europa si America de Nord in Pleistocenul superior, mentinandu-se si el pana in timpurile istorice. In fauna pleistocena din Europa printre alte multe mamifere au mai trait: Capra ibex, Ovix antiquus, Ovis aries (muflonul) dintre Ovicapride, Ovibos moscatus (boul moscat), o forma intermediara intre bou si oaie, Saiga tatarica, Rupicarpa rupicarpa (capra neagra) dintre Antilopide, Lepus variabilis (iepurele de zapada), Arctomys marmotta (marmota) dintre rozatoare. In alcatuirea faunei pleistocene din Europa si Asia participau si unele carnivore de talie, cum ar fi: Ursus spelaeus (ursul de pestera), inlocuita la sfarsitul Pleistocenului de ursul brun (Ursus arctos), Machairodus gigantus (ghepardul cu dinti de sabie) si corespondentul sau din cele doua Americi, Smilodon, Panthera spelaea (leul de pestera), Lynx linx (linxul), Felix silvestris (pisica salbatica), Hyaena (Crocuta) spelaea, Vulpes logopus (vulpea polara), Canis lupus (lupul) s.a. Resturile fosile de animale gasite in depozitele pleistocene din Europa pun in evidenta atat transformarile filogenetice ale speciilor, cat si modificarea componentei faunei de-a lungul timpului. Unele din resturile osteologice, precum si repartitia lor teritoriala sugereza existenta unor asociatii de animale adaptate la anumite tipuri de habitat ale caror caracteristici au fost conditionate de modificarile repetate ale climei. In acest sens cele mai importante tipuri de biotopuri in Europa in timpul Pleistocenului, la care s-au adaptat diferite grupuri de animale, au fost (M. Carciumaru, 1999): - biotopul de tundra, in care au trait: Vulpes logopus, Gulo gulo, Lepus timidis, Tichorhinus antiquitatis, Rangifer tarandus, Ovibos moschatus, Elephas primigenius; - biotopul subarctice: Gulo gulo, Ursus arctos, Lynx lynx, Cervus elaphus,Alces alces, Rangifer tarandus, Bos primigenius; - biotopul padurii temperate: Ursus arctus, Lynx lynx, Hippopotamus, Rhinoceros (Dicerorhinus) mercki, Cervus elaphus, Alces alces, Bos primigenius, Bison bonasus, Elephas antiquus; - biotopul de stepa continentala: Logopus, Citellus, Equus, Saiga tatarica; - biotopul stepei de loess: Vulpes logopus, Lepus timidis, Tichorhinus antiquitatis, Rangifer tarandus, Bison priscus, Ovibos moschatus, Elephas primigenius. Din tabloul faunistic prezentat mai sus se constata totusi putine diferentieri regionale impuse de tipurile de habitat, ceea ce presupune capacitatea de adaptare a multor mamifere, dar si posibilitatea acestora de a migra pe spatii intinse si de a coexista temporar, in acelas teritoriu, faune de biotopuri diferite. SUCCESIUNI ALE FAUNEI DE MAMIFERE DIN EURASIA IN TIMPUL PLEISTOCENULUI Pe toata durata Neogenului (24 -2 milioane ani B.P.), marile grupuri de mamaifere ajunsesera deja in structura lor actuala. Dar trasaturile lor morfologice si anatomice, modul de trai (hrana, adapost) se formasera intr-un mediu cu climat general cald, cu vegetatie abundenta. Racirea generala a climei, aparitia marilor calote glaciare din domeniul continental al emisferei boreale au condus la modificarea treptata a acestor habitate, la restrangerea spatiului locuibil in timpul glaciatiunilor, motiv pentru care in ultimele 2 milioane de ani au avut loc schimbari relativ rapide la nivelul genurilor si indeosebi al speciilor. Inca de la inceputul secolului XX, M. Boule (cf. J. Chaline, 1985), bazat pe evolutia marilor mamifere, distinge pentru timpul Cuaternarului cinci perioade succesive (include Villafranchianul la Pliocenul superior): 1) Pliocen superior (Villafranchian) sau epoca elefantului meridional cu: Mastodon arvernensis, M. Borsai, Elephas (Archidiskodon) meridionalis, Rhinoceros (Dicerorhinus) etruscus, Equus stenonius; 2) Pleistocenul inferior sau epoca hipopotamului cu: Hippopotamus amphibius, Elephas (Palaeoloxodon) antiquus, Rhinoceros (Dicerorhinus) mercki; 3) Pleistocen mediu sau epoca mamutului cu: Elephas (Mammuthus) primigenius, Rhinoceros tichorhinus s.a.; 4) Pleistocenul superior sau epoca renului cu: Rangifer tarandus s.a.; 5) Holocenul. Fauna din Pleistocenul inferior. In acest timp, ca si la vegetatie, se constata treceri de la fauna de clima calda a Pliocenului la forma de clima rece a Cuaternarului. Resturile fosile de mamifere mari identificate in sedimentele atribuite Villafranchianului caracterizeaza, in general, aceasta tranzitie, care include si cea mai mare parte a Pleistocenului inferior. De aceea cand se discuta de ,,fauna vilafranchiana'' ea nu trebuie inteleasa ca o unitate cronostratigrafica ci ca o biocenoza ce acopera Pliocenul superior si Pleistocenul inferior (J. Chaline, 1985). Din cele 46 de specii de mamifere mari inventariate in depozitele villafranchiene din sudul Frantei doar cateva pun in evidenta evolutia si succesiunea cronologica (J. Viret, 1964, cf. J. Chaline, 1985): - Villafranchianul inferior: nu aparuse inca Elephas, dar erau prezenti Mastodon (Zygolophodon) borsoni si Tapirus arvernensis; apoi equidele si bovidele; - Villafranchianul mediu: a aparut Elephas (Archidiskodon) meridionalis care convietuia cu mastodontii Anancus (Mastodon) arvernensis si Mastodon (Zygolophodon) borsoni; la sfarsitul Villafranchianului mediu se pare ca in Europa au disparut mastodontii; - Villafranchianul superior: a disparut Rhinoceros (Dicerorhinus) mercki. In timpul Pleistocenului inferior din fauna Europei au disparut unele genuri de mamifere caracteristice Pleistocenului, cum sunt Mastodon, Tapirus, Hipparion, Gazella, etc., dar au aparut si forme de clima mai rece care se vor multiplica in

31

Pleistocenul mediu si superior. Pleistocenul mediu. Din resturile fosile gasite pana in prezent, mai putin numeroase decat cele villafranchiene,rezulta o schimbare evidenta a compozitiei faunei. In prima parte a Pleistocenului mediu, in interglaciarul Cromerian (Gunt-Mendel), se mentineau inca unele specii villafranchiene ca Elephas (Archidiskodon) meridionalis, Anancus (Mastodon) arvernensis, Rhinoceros (Dicerorhinus) etruscus, Machairadus, dar au aparut si primele forme de clima temperata ca Elephas (Palaeoxolodan) antiquus, Mammuthus trogontheri, Rhinoceros (Dicerorhinus) etruscus, Alces latifrans, Equus sussenbornensis s.a. Racirea puternica a climei si extinderea calotei Scandinave din timpul glaciatiunii Elster (Mindel) determina disparitia elefantului meridional (Elephas mreidionalis) si a ultimelor relicte pliocene. Acum apare evidenta fauna de clima rece ai carei primi reprezentanti erau Rhinoceros tichorhinus (Coelodonta antiquitatis), Elephas (Mammuthus) primigenius, Rangifer arcticus stodelmanii, Gulo gulo (identificat la Beftia, jud. Bihor), Ovibos moscathus, care traiau alaturi de forme de clima temperata ca Elephas (Palaeloxodon) antiquus, Equus stenonius, Equus cabalos mosbachensis, Bison priscus (J.Chaine,1985). In interglaciarul Holsteinian (Mindel - Riss) predominanta ere fauna de clima temperata, adaptata padurilor temperate alcatuita din Elephas (Palaeoloxodon) antiquus, Rhinoceros (Dicerorhinus) mercki, Cervus elephus, Bos primigenius si multe carnivore (Felix, Hyaena, Ursus, Canis lupus, Vulpes vulpes). In ultima parte a Pleistocenului mediu, in timpul glaciatiunii Saale (Riss), au revenit si au predominat formele de clima rece caracterizate prin asociatia genurilor Elephas (Mammuthus) primigenius, Rhinoceros tichorhinus (Coelodonta antiquus), Rangifer tarandus, carora li se mai adauga si alte genuri ca Ursus spelaeus, Bison priscus, Equus cabalus etc. Pana la sfarsitul Pleistocenului mediu au disparut din Europa: zebrele (Equus sussenbornensis), gheparzii cu dintii sabie (Machairodus), bivolii (Bubalus), Elephas (Paleoloxodon) antiquus, Rhinoceros (Dicerorhinus) mercki, s.a. (N. Macarovici, 1968). Pleistocenul superior. Resturile fosile sunt mult mai abundente, motiv pentru care fauna Pleistocenului superior este mai bine cunoscuta atat in corespondenta, cat si in repartitia sa teritoriala. Referindu-se la fauna regiunilor periglaciare ale Pleistocenului superior din nord-estul Europei si din nordul Asiei, E.A. Vanghenhaim (1975) arata ca inca din Pleistocenul mediu aici se conturasera doua regiuni zoogeografice, regiunea eurosiberiana si regiunea central-asiatica, si ca intre acestea au avut loc migrari in ambele sensuri care au modificat importanta geografica a unor animale. De exemplu, Coelodonta, endemism central-asiatic in Pleistocenul inferior, devine in Pleistocenul superior unul din genurile cele mai raspandite ale regiunii Paleoarctice, iar genul Rangifer, foarte rar in Europa de Nord si Siberia in Pleistocenul inferior, se extinde in Pleistocenul superior pana in Asia Centrala si sudul Europei. Modificarile esentiale ale faunei si farmarea celor doua regiuni zoogeografice se datoreaza extinderii zonei periglaciare in timpul marilor glaciatiuni, degradarii padurii ca formatiune zonala si inlocuirii ei cu tundra-stepele friguroase in Europa si Siberiasi cu stepele aride si semi-deserturile in Asia Centrala.Astfel, fauna periglaciara a Pleistocenului superior nu a aparut ca un amestec ce poate fi explicat doar prin deplasarea zonelor climatice, ci mai ales datorita migrarii animalelor dintr-o zona in alta determinata in primul rand de factorii ecologici (spatiile deschise, asprimea climei, componenta vegetatiei). Pe ansamblu, timpul Pleistocenului superior, corespunzator interglaciarului Eemian (Riss-Wurm) si glaciarul Vistula (Wurm), este caracterizat schematic prin succesiunea unei faune forestiere, calificata de obicei drept ,,calda'', si a unei faune de tundra si stepa, considerata de clima ,,rece''. In perioadele reci fauna era alcatuita predominant din Elephas (Mammuthus) primigenius, Rhinoceros tichorhinus (Coelodonta antiquitatis), Rangifer tarandus (ren), Capra ibex (muflon), Rupicarpa rupicarpa (capra neagra), Alces palmatus (elan), Alces alces, Ovibos moscathus (boul moscat), Ursus spelaeus (ursul de pestera), Gulo gulo (glutan), Panthera spelaea (leul de pestera), Vulpes logopus (vulpea polara), cand cea mai mare parte a Europei era formata din peisaje deschise - paduri rare de foioase si conifere, tundre si stepe. In interglaciarul Eemian (RissWurm) si in perioadele mai calduroase (interstadiale) ale ultimei glaciatiuni devenea abundenta fauna de padure in care erau prezente Cervus elaphus (cerbul comun), Capreolus capreolus (caprioara), Magaceros, Sus scrofa (mistretul), Equus hydruntinus (magarul), Equus germanicus (,,calul de loess"), Equus przewalski, Bos primigenius (bourul), Bison priscus (zimbrul), Saiga tatarica (antilopa tatarasca), Lynx lynx (rasul), Felis sylvestris (pisica salbatica), Hyaena spelaea(hiena de pestera), Canis lupus (lupul), Vulpes vulgaris. De asemenea, in timpul ultimului glaciar au trait si numeroase specii de cai, cum au fost Equus stenonius, Equus transilvanius, Equus germanicus- de talie medie, Equus scythicum- de talie mare, Equus spelucus- de talie mica (I. Donisa, 1993;M. Carciumaru, 1999). Pe teritoriul Romaniei depozitele sedimentare echivalente ultimului glaciar european detin suficiente resturi fosile de mamifere mari prin care se reconstituie o fauna de tip boreal:Elephas (Mammuthus) primigenius (mamutul), Coelodonta antiquitatus (rinocerul lanos), Rangifer tarandus (renul), Alces palmatus (elanul), Megaceros giganteus (cerbul cu coarne uriase), Cervus elaphus (cerbul comun), Capra ibex carpatorum (muflonul carpatic), Rupicarpa rupicarpa (capra neagra), Bison priscus (zimbrul), Bos primigenius (bourul), care a trait in Moldova pana la inceputul secolului al XVI - lea. De asemenea, pesterile din Carpati au constituit locuri bune de adapost pentru fauna montana: Ursus spelaeus (ursul de pestera), Leo spelaeus (leul de pestera), Hyaena spelaea (hiena de pestera), Canis lupus (lupul), Meles meles (bursucul), Martes martes (jderul), Panthera spelaea (leul cavernelor) s.a. (N. Macarovici, 1968; I. Petrescu, 1990). Din resturile faunistice recoltate si identificate rezulta ca in timpul Pleistocenului fauna Europei era mai bogata si mai diversificata decat in prezent. Din cele 70 de specii de mamifere care au trait pana acum 8-10.000 ani, 15 dintre ele au disparut. Dintre cele care s-au stins la sfarsitul Pleistocenului superior mentionam: Elephas (Mammuthus) primigenius, Rhinoceros

32

tichorhinus, Equus hydruntinus, Bison spelaeus, Panthera spelaea, Hyaena spelaea s.a. La sfarsitul Pleistocenului si inceputul Holocenului, odata cu incalzirea postglaciara, alte specii de mamifere si-au schimbat ariile geografice. Dintre cele adaptate stepelor si tundrelor pleistocene, unele au emigrat spre nord (ursul cenusiu, lemingul, vulpea albastra, glutonul, boul moscat, renul, elanul, iepurele fara coada, iepurele de zapada), altele s-au refugiat in etajele alpine ale regiunilor montane (marmota, capra neagra, iepurele de zapada). O parte redusa dintre mamifere au migrat spre sud, ajungand in nordul Africii (leul, hiena vargata, hipopotamul, rinocerul), iar majoritatea au ramas pe loc, pastrandu-si aceeasi arie geografica. EVOLUTIA OMULUI Karl Von Linne (1707-1778), marele biolog suedez care a pus bazele clasificarii (sistematicii) botanice si zoologice, in a doua editie a operei sale fundamentale Sistema naturae (1735), situa omul pe treapta superioara a regnului animal, alaturandu-l ordinului primatelor. A fost primul care l-a definit ca gen si specie, numindu-l Homo sapiens. Aparitia vietii pe Terra si a populatiilor animale are o locuiesc are insa o lunga si complicata evolutie, marcata de o succesiune de evenimente care au condus in cele din urma la marea diversitate biologica a vietuitoarelor si in cele din urma la devenirea noastra ca Homo sapiens sapiens : acum 3.5 miliarde de ani apar primele urme de viata, acum 1 miliard de ani apar primii reprezentanti ai regnului Animalia, acum 500 milioane de ani isi fac aparitia Vertebratele, iar acum circa 180 milioane de ani apar Mamiferele. Dar originea efectiva a omuluise reduce doar la lumea Primatelor al caror prim reprezentant este identificat catre sfarsitul Cretacicului,acum circa 70 milioane ani,iar primele primate antropoide acum 42-40 milioane ani.Veriga ancestrala de la care incepe practic istoria omenirii este plasata in timp cam acum 5-7 milioane de ani,prin aparitia genului Australopithecus,iar a primului om fauritor de unelte(Homo habilis) doar acum circa 2,5 milioane ani.Pana la aparitia omului modern,sub raport anatomic,social si intelectual,vor mai trece peste 2 milioane ani(fig.8.1) Cunoasterea acestei evolutii indelungate a antrenat timo de peste doua secole cercetari din diferite specialitati(paleontologi,biologi,biochimisti,medici,arheologi,lingvisti),care au incercat sa descifreze,prin cautarile lor,originea,dar mai ales momentele si cauzele cele mai semnificative care au condus la desprinderea omului din arborele genealogic comun al Primatelor superioare. In a doua jumatate a secolului al XIX-lea,in lucrarile naturalistilor Th.Huxley,E.Haeckel si Ch.Darwin,sustinatori ai evolutionismului,se vorbea deja de inrudirea omului cu marile maimute antropide(cimpanzeul,gorila,orangutanul,gibonul).In lipsa unor dovezi paleontologice E.haeckel intuieste aceasta fiinta intermediara dintre maimuta si om si o denumeste Pithecanthropus alalus(,,maimuta-om lipsita de grai) iar Ch.Darwin o considera drept ,,the missing link(,,veriga de legatura absenta) Specialistii in paleontologia umana (antropologii)au scos la iveala numeroase fragmente de oase fosilizate a caror varsta a fost mai intai estimata prin metode stratigrafice si arheologice,apoi datata prin valori absolute,folosindu-se de metodele radiometrice.Cu toate acestea,reconstituirea ,,verigilor lipsa din lungul lant al evolutiei umane,dar mai ales reconstituirea caracterelor biologice ale fiecarui individ identificat,sunt inca destul de dificile.Si aceasta pentru ca:fosilizarea oaselor s-a facut in conditii neprielnice,iar expunerea ulterioara a acestora pentru a putea fi gasite ramane inca intamplatoare;majoritatea fosilelor sunt descoperite sub forma de mici fragmente-o bucata de craniu,un os al fetei,o parte dintr-un os al bratului,multi dinti.De aceea,identificarea speciilor,cu toate caracterele lor anatomice,pe baza unor indicii atat de sumare a condus la incertitudini care au alimentat divergentele dintre opiniile specialistiilor. Prima descoperire importanta a unui moment din lungul si controversatul drum al evolutiei omului a fost facuta in anul 1856 in pestera Feldhofer de pe valea raului Neander(Neandertal),in apropierea orasului Dusseldorf(Germania).Resturile de fosile aratau o cutie craniana a carei capacitate era de aproape 1300 cm (media creierului uman actual),dar cu o frunte ingusta dominata de arcade proieminente ale sprancenelor,plus un femur usor curbat si mai lung decat al omului.Descoperirea a starnit insa multe controverse si greu a fost acceptata ideea la vremea respectiva ca ar reprezenta un precursor al omului modern.In 1864 antropologul irlandez W.King considera ca aceste resturi fosile reprezinta o specie umana careia i-a dat numele de Homo neandertalensis(Omul de Neandertal).J.C.Fuhlrott,primul care a cercetat aceste resturi fosile,considera ca ele apartin unui omcare traia probabil in timpul ultimei faze glaciare(Wurm),parerea ulterior confirmata prin datarile radiometrice. Aceasta specie umana urma sa devina un moment important al evolutiei omului. Din arhiva de date paleontologice, care inregistreaza insa mai multe hiatusuri in succesiunea cronologica a resturilor fosiliere, rezulta totusi ca : - cele mai vechi si numeroase fosile ale diferitelor specii de hominide care dateaza de acum circa 4 milioane de ani pana acum 1 milion de ani (fosilele mai recente sunt mult mai numeroase), au fost gasite in sudul si estul Africii. - cele mai vechi fosile de hominide gasite in Europa si Asia nu depasesc pragul de 1.8 2 milioane ani - Americile si Australia au fost populate mai recent, cam acum 20.000 ani si, respectiv, 55.000 ani - cea mai mare parte a preistoriei umane s-a desfasurat in Africa Paleontologia, numai prin fragmentele dispersate de fosile, nu a putut da o explicatie satisfacatoare cu privire la transformarile genetice, fizice si psihice, intervenite in evolutia omului. In ultimele 3-4 decenii studiile de biologie moleculara, embrionologie si anatomie comparata intre diferite specii de pongide si om, prelungite prin asociere si hominidelor fosile, au

33

pus intr-o lumina noua ideea evolutionismului, precum si transformarile genetice care au avut loc de-a lungul evolutiei speciei umane. Cercetarilde de biologie moleculara si de biochimie au aratat afinitatile genetice dintre om si maimutele antropoide actuale. Compararea macromoleculelor de om si de cimpanzeu prin analiza secventelor de aminoacizi din alcatuirea unor proteine au relevat faptul ca intre om si cimpanzeu diferentele sunt mai mici de 1%, ceea ce inseamna ca distanta lor genetica este infima. Analizandu-se parti omologate ale patrimoniului genetic al omului, cimpanzeului si gorilei s-a constatat chiar ca cimpanzeul pare mai apropiat de om decat de gorila, ceea ce pare paradoxal cand se compara cele trei specii din punct de vedere anatomic, unde cimpanzeul pare mult mai apropiat de gorila decat de om (Mary C. King, A.C. Willson, 1975). Studiind nu structura proteinelor ci ansamblul cromozomilor, B. Dutrillaux (1981), ajunge la aceleasi concluzii. El descopera ca orangutanul, gorila, cimpanzeul si omul au inregistrat in comun 6 remanieri cromozomiale inaintea separarii de ramura orangutanului. Urmeaza alte 5 remanieri cromozomiale petrecute in comun la gorila, cimpanzeu si om. Doua dintre acestea au fost realizate in comun prin stramosii cimpanzeului si omului, celelalte trei fiin comune cimpanzeilor si gorilelor. Ramura umana se individualizeaza prin adaugarea altor 4-5 remanieri, inclusiv unirea a doi cromozomi. In figura 8.3 sunt prezentate schematic raporturile cromozomice ale maimutelor si omului. Fiecare linie transversala de pe desen reprezinta o remaniere cromozomica. Numerele dintre fiecare bifurcatie indica formarea cromozomilor umani sub forma lor actuala, ceea ce permite posibilitatea unei datari relative. Fuziunea celor 2 cromozmi care formeaza cromozomul 2 uman este un factor important al separarii cimpanzeu-om. Deci, daca se compara compozitia cromozomica se constata ca omul difera de cimpanzeu numai prin fuziunea a doi cromozomi intr-unul singur. O asemenea identitate biochimica si cromozomica arata ca cimpanzeul si omul au avut un stramos comun, care pana in prezent nu a fost inca identificat. De asemenea, s-a mai constatat ca diferentele dintre structurile moleculare cresc in timp cu o rata masurabila, relativ constanta, ca urmare a numarului de mutatii. Potrivit acestui orologiu molecular a rezultat ca prima specie umana ar fi aparut acum 5-7 milioane de ani, cand un stramos comun a dat trei linii descendente diferite care au condus la aparitia omului modern, gorilei si cimpanzeului. Pornind de la un stramos comun cele trei specii s-au despartit, dar aceasta separare s-a manifestat foarte slab la nivel genetic slab la nivel cromozomic dar foarte puternic la nivel morfologic si comportamental. Diferentele morfologice si comportamentale evidente dintre cimpanzeu si om ar rezulta in principal din ocuparea a doua nise ecologice diferite padurea pentru ramua pongidelor si savana, mediul deschis, pentru linia hominidelor. Acestea au conditionat modul de locomotie de viata si nutritie diferite. Deci, plecand de la un stramos comun, divergenta s-a manifestat mai ales pe plan morfo-functional in raport cu adaptarea la cele 2 nise ecologice distincte. Aceasta diferentiere, care a aparut acum circa 5-7 milioane de ani, a constat in primul rand prin adaptarea locomotiei bipede, care a deosebit vechile hominide de alte maimute superioare existente in acea vreme si care a fost determinanta pentru evolutie ulterioara a genului Homo. Prin modificarea conditiei de mediu bipedismul era mai avantajos deoarece oferea un mijloc mai eficient de locomotie. Pe masura inlocuirii padurilor cu savanele, fructele copacilor deveneau prea dispersate pentru a putea fi exploatate eficient de catre mai multi. Ori, noile specimene care au fost nevoite sa foloseasca mersul biped, cum au fost australopithecii, erau capabile sa parcurga distante mari in cautarea surselor de hrana. In acest stadiu de evolutie primele maimute bipede erau umane numai prin modul lor de locomotie. Mainile, falcile si dintii lor au ramas asemanatoare cu ale maimutelor, pentru ca nu dieta lor suferise modificari, ci doar modul de procurare al hranei. O. Lovejoi arata ca adaptarea pozitiei verticale si locomotia bipeda au fost insotite totusi de unele modificari anatomice deosebit de importante care au aparut in structura scheletului : pozitia coloanei vertebrale, forma si marimea bazinului, a membrelor anterioare si posterioare si a falangelor si pozitia orificiului occipital prin care se face comunicarea intre cavitataea craniana si canalul cervical etc. Structura craniana este, de asemenea, diferite deoarece craniul antropoidelor adus inaintea corpului este intarit prin suprastructuri osoase, creste sagitale si occipitale, care limiteaza capacitatea craniana. La om, din contra, poziitia verticala a corpului a eliberat craniul de asemenea structuri si a permis cresterea capacitatii craniene. Pe de alta parte, introducerea carnii in alimentatie a condus treptat la modificarea dentitiei. Locomotia bipeda a permis eliberarea membrelor anterioare care au devenit disponibile pentru a prelua functii asociate treptat si tot mai mult cu sistemul cerebral. Desi datele paleontologice sunt inca prea putine pentru ca antropologii sa poata stabili cu siguranta modul cum s-a petrecut evolutia speciei umane, pot fi identificate totusi 4 evenimente majore : - aparitia hominidelor acum circa 7 milioane ani, cand probabil si-au facut prezenta primele specimene cu aspect simian dar cu locomotie bipeda - proliferarea speciilor de maimute bipede, fiecare dintre ele adaptata la conditii ecologice usor diferite - acum 2 2.5 milioane ani a aparut o fiinta care avea un creier semnificativ mai voluminos genul Homo, care a dus spre Homo habilis, Homo erectus si in final spre Homo sapiens - aparitia oamenilor actuali inzestrati cu vorbire, constiinta, imaginea artistica si capabila de inovatie tehnologica Primele primate Cele mai vechi resturi fosile,care atesta aparitia Primatelor ca un nou ordin al Mamiferelor,dateaza de la sfarsitul Cretacicului si au fost descoperite in America de Nord, in ,,Culmea Purgatoriului(Purgatory Hill) din Muntii Stancosi.Fosilele respective,fragmente de maxilare si dinti,care au primit numele de Purgatorius,au incontestabilul merit de a forma o prima imagine a ceea ce insemna un prim reprezentant al Primatelor acum 70 milioane ani.Inzestrat cu 44 dinti(cu 12 mai multi decat

34

maimutele ,,moderne si oamenii),acest mic animal,de talia unui sobolan,ducea o viata si arboricola si se hranea cu insecte si fructe. In timpul Paleocenului si Eocenului apar mai multe grupuri care diversifica lumea primatelor primitive,dar care cu greu pot fi asezate intr-o linie filogenetica directa cu primatele superioare. Plesiadapis este unul din primatele care a trait acum 50 milioane ani in America de Nord si Europa(Franta Bazinul Parisului).Avea marimea unei veverite si traia intr-un peisaj forestier deschis,avand probabil o nutritie vegetariana. Adapis este cel mai vechi si cel mai bine cunoscut reprezentant al unor Prosimieni(prinmate arhaice,arboricole,de talie mica)ai carui urmasi,lemuri.traiesc si azi in Madagascar,Africa si Asia de Sud-Est.A trait la inceputul Eocenului in America de Nord si Europa,iar in Miocen a aparut si in Asia.Era un mic arboricol,cu coada lunga care se hranea cu frunze si ierburi. Tot la inceputul Eocenului au mai aparut in America de Nord,Europa si Asia primele forme ale subordinului Tarsoidea(vezi fig 8.1)ai caror urmasi pot fi considerati unele specii endemice care traiesc in prezent in Malaezia si Filipine.Dintre resturile fosilei identificate in Europa mentionam genul Necrolemur o mica maimuta cu ochi mari si craniu globular,cu 34 de dinti,mare consumator de fructe care avea posibilitatea sa se redreseze spre pozitia verticala. Cele mai vechi fosile ale unor primate care au trait in America de Sud au fost descoperite in depozitele Oligocenului inferior (35 milioane ani)din Bolivia.Ele au fost atribuite genului Branisella,a caror morfologie ura deja asemanatoare maimutelor actuale din America de Sud si America Centrala.Resturi fosile ale acestu grup de maimute superioare,care sunt incluse in marele subordin al Antropidelor(simiiformelor),au fost gasite in toata America de Sud si numai in acest continent.Modul cum au aparut ele aici,originea si evolutia lor catre cele 16 genuri actuale,considerata de Y.Coppens(1991)ca monofiletica nu sunt inca pe deplin elucidate. PRIMELE PRIMATE ANTROPOIDE Cele mai primitive maimute antropoide reprezentante ale ramurei Catarhinieni, implicit primele inceputuri ale genealogiei umane, au fost puse in evidenta de formatiunile deltaice oligocene din Depresiunea Fayoum (Egipt). E. Simons (1966) a identificat intre aceste resturi fosile trei genuri distincte Oligopithecus, Propliopithecus si Aegyptopithecus. Oligopithecus, cel mai primitiv dintre acestea, este primul catarhin din Lumea Veche care ofera o dantura asemanatoare maimutelor superioare si omului: 32 dinti repartizati in 2 incisivi, 1 canin, 2 premolari si 3 molari pe fiecare jumatate de maxilar. Desi formula dentara si morfologia caninilor inferiori releva trasaturi caracteristice marilor simieni, totusi structura dentitiei conserva trasaturile primitive ale Prosimienilor. Propliopithecus si Aegytopithecus sunt mult mai apropiate anatomic si morfologic marilor maimute antropoide. Datorita asemanarilor dintre ele, F. Szalay si E. Delson (1979) reunesc cei doi taxoni intr-un singur gen Propliopithecus, considerandul stramosul comun al celorlalte linii de evolutie ale antropoidelor. Propliopithecii erau maimute patrupede, arboricole, picioare si maini prehensibile, coada lunga, ce se hranea cu seminte si fructe. Se pune intrebarea fireasca: de unde si cum au aparut in timpul Oligocenului, in nordul Africii, acesti Propliopitheci care depasesc pragul unei organizari anterioare, in timp ce Eocenul din Europa, America de Nord si Asia era populat de o mare diversitate de mici maimute primitive perfect de bine instalate in nisele lor ecologice? Din multele ipoteze avansate, Y. Coppens (1991) retine tentativa explicarii climatice. La sfarsitul Eocenului clikma permanent calda si umeda din Europa a devenit o clima sezoniera. Prin aparitia anotimpului secetos padurea s-a retras treptat catre sud, fiind insotita de cea mai mare parte a micilor Primate primitive, ceea ce si explica repartitia lor actuala. Altele, din contra, s-au adaptat acestor noi conditii prin dezvoltarea zonelor vizuale si auditive ale creierului, detrimentul celor olfactive, si prin cresterea neocortexului care sa le permita posibilitati mai mari de adaptare la noile conditii de mediu. Astfel, dezvoltarea cerebrala si adaptabilitatea comportamentala includ aceste noi primate Prepliopithecus in marele grup al Catarhinienilor. Din trunchiul comun al Prepliopithecilor s-au desprins ulterior Pliopithecii si stramosii comuni ai Cercopithecilor si Hominoidelor. Reprezentantii fosili ai acestora au trait in timpul Miocenului in Africa, Europa si Asia, punand in evidenta o noua treapta in evolutia si diversificarea Primatelor superioare. Faptul ca Propliopithecii au trait in timpul Oligocenului numai in nordul Africii, migrarea descendentilor sai catre Europa si Asia a fost posibila numai dupa coliziunea placilor africano-araba si asiatica, acum 16 17 milioane de ani, si stabilirea unor punti continentale pe care aceste Primate le-au folosit. Pliopithecii au fost identificati si descrisi sub diferite denumiri pentru Miocenul inferior din Africa, Miocenul mediu si superior din Europa si Asia. De unii autori ei au fost apropiati Hilobatidelor si considerati ca stramosii probabili ai gibonului, iar de altii ca un grup autonom ce s-a stins la sfarsitul Miocenului. Cercopithecii apar ca o grupa aparte, similara Hominoidelor, care s-a diferentiat din trunchiul comun al Primatelor antropomorfe acum circa 20 milioane de ani. Cei mai vechi reprezentanti sunt Victoriapithecus, identificat in insula Rusinga din Lacul Victoria, si Prohilobates din Egipt si Libia. Resturi fosile ale acestui grup au fost descoperite in formatiunile Miocenului mediu si superior din Europa si Asia. Descendentii acestora traiesc si astazi in Africa, Asia de Sud-Est si chiar in Europa. Suprafamilia Hominidelor este bine reprezentata in stare fosila de Dryopitheci, Ramapitheci, Sivapitheci, Gigantopitheci si Australopitheci, primele trei grupe traind in exclusivitate doar in timpul Miocenului. Printre aceste fosile ar trebui sa existe

35

stramosul potential al omului si cimpanzeului, ultima divergenta producandu-se, dupa cum arata datele de biologie moleculara, acum 5-7 milioane ani. Dryopithecii sunt cunoscuti printr-un mare numar de fosile descoperite in depozitele Miocenului inferior in Africa si ale Miocenului mediu si superior in Europa si Asia, considerandu-se cei mai vechi reprezentanti ai maimutelor antropomorfe. Desi numele grupului este fondat pe specia Dryopithecus fontani gasita in Miocenul superior din Franta si descrisa de E. Lartet (1856), cei mai vechi reprezentanti au fost identificati in Miocenul inferior si mediu din Kenya si Uganda. Prin morfologia lor dentara si prin talie seamana cu gorilele si cimpanzeii actuali, motiv pentru care s-a crezut ca Dryopithecii ar fi stramosii lor. In schimb, structura craniana si scheletul postcranian sunt foarte diferite. Se pare ca ei ar reprezenta o radiatie miocena care avea convergente cu antropomorfele, dar nu cu stramosii lor. Dryopithecii sunt reprezentati in Miocenul inferior si mediu din Africa prin genul Proconsul, in cadrul caruia au fost descoperite cinci specii : africanus, nyanzae, major, gordoni si vancouveringorum, referindu-se la regiunile est-africane in care au fost facute aceste descoperiri, considera ca in Miocen clima a devenit tot mai uscata conducand la scaderea numarului speciilor de maimute mari, iar cele care au ramas, unele s-au adaptat la medii mai impadurite, altele la medii mai deschise. In Miocenul superior Dryopithecii africani au migrat in Europa si Asia unde ei au fost descrisi sub nume distincte. Pe cele trei continente in care au habitata au dat nastere mai multor forme ce pun in evidenta tendinta lor de a se adapta la viata terestra. Se pare ca una din speciile de forma africana, Dryopithecus(Proconsul) africanus, ar fi stramosul lui Kenyapithecus. Ramapithecii si Sivapithecii au trait in timpul Miocenului superior (10 15 milioane ani), in Asia, Europa si Africa avand multe caractere anatomice comune Dryopithecilor, din care probabil au provenit, dar si unele trasaturi asemanatoare hominidelor, motiv pentru care au fost considerate mult timp stramosul comun. Ramatithecus a fost descoperit pentru prima data in India de catre G. Lewis (1934), prin cateva fragmente ale unui maxilar superior si dinti. Caracterele originale ale acestor resturi fosile l-au facut pe autorul descoperirii lor, dar mai ales pe E. Simons si D. Pilbeam (1978), sa-l prezinte /ca stramosul comun al cimpanzeilor si omului sa ii atribuie chiar o locomotie bipeda. Prin descoperirile ulterioare a fost descrisa sub mai multe nume : Ramapithecus punjabicus(Pakistan), Graecopithecus freybergi (Grecia), Sivapithecus alpani (Turcia), Rudapithecus hungaricus (Ungaria). Ultima forma exclusiv africana, se crede ca ar fi premergatoare liniilor Pangidelor si Hominidelor. Cunoscut mai ales prin fragmente de maxilare si dinti Ramapithecii prezentau unele caracteristici superioare Dryopithecilor : fata scurta, incisivi si canini redusi, mandibula robusta si putin ridicata. Din compararea structurilor facial se constata ca prognatismul Dryopithecilor (A) este comparabil cu al cimpanzeilor (B), iar Ramapithecilor (C) este intermediar intre cimpanzeu (B) si om (D). Desi aceste caracteristici ale morfologiei faciale au unele caracteristici comune cu ceala ale hominizilor exista insa si unele trasaturi care le diferentiaza (maxilarul avea forma v si nu in forma de u ca la cimpanzeu sau in arc ca la om) R. Leakey (1995), invocand lipsa unor resturi fosile precraniene care sa ateste modalitatile de locomotie, considera ca numai o asemanare anatomica nu implica neaparat si inrudirea filogenetica dintre Ramapitheci si Hominizi, acceptand parerea ca acestia ar fi stramosii orangutanului, asa cum rezulta si din dovezile de ordin molecular. De fapt, pana in prezent nu au fost descoperite foorme fosile intermediare din care sa rezulte legaturi filetice intre Dryopithecus si Hominide. Sivapithecus este o forma apropiata Ramapithecului, ambele ocupand cam aceleasi regiuni din Asia si Europa in timpul Miocenului superior. Primele resturi fosile, fragmentele de maxilare si dinti, au fost descoperite de G. Pilgrim (1910) in Colinele Siwalik (India). Fosilele identificate ulterior au aratat ca cele 2 maimute miocene se deosebesc intre ele mai ales prin talie mica pentru Ramapithecus, mare pentru Sivapithecus. Aceste caractere morfologice, cat si faptul ca resturile fosile ale celor doua forme se gasesc adesea in situri comune, l-au facut pe L.D. Bonis (1980) sa afirme ca cele doua forme ar fi doar femela si masculul aceleiasi specii, care ar reprezenta stramosul orangutanului si al unui grup de maimute uriase asiatice, respectiv, Gigantopithecii. Gigantopithecus reprezinta, se pare, pentru Asia o linie evolutiva cu totul colaterala trunchiului montan, care a trait in China, Vietnam, India si Pakistan intre acum circa 8 milioane ani si 800 mii ani, fiind deci contemporani si cu Homo erectus. Este un primat de talie mare, unic in felul sau, care a castigat prin convergenta cateva caractere hominoide : fata scuta, incisivi si canini mici, premolari si molari mari. Ultimul sau reprezentant, Gigantopithecus blaki, avea o mandibula o data si jumatate mai mare decat a gorilei, cantarea 250-300 kg, avea o talie de 2-3.5 m , traia la sol in regiuni de stepa sau silvostepa, se hranea cu ierburi uscate si radacini. Timp de 50-60 milioane de ani Primatele au cunoscut trepte si linii de evolutie diferite si semnificative, multe dintre ele disparute fara descendenti directi, altele care au condus la diversificari regionale si la reprezentanti ai faunei actuale, dar pana catre sfarsitul Miocenului nu a fost identificata forma ancestrala care sa conduca spre linia Hominiecenilor. Intre acum 8-10 milioane ani si acum 4 milioane ani n-au fost descoperite resturi fosilifere semnificative. AUSTRALOPITHECII Racirea climei in timpul Miocenului superior (6-5.3 mil ani), a condus probabil, la diversificarea specifica a superfamiliei Hominidelor prin aparitia familiei Hominide reprezentata prin 2 genuri Australopithecus si Homo. Caracteristica definitorie a acestei noi familii este data de pozitita verticala si locomotia bipeda, urmata indeaproape de modificari evidente ale structurii anatomice si ale modului de viata.

36

Fosile mai recente care se ataseaza hominidelor apartin Australopithecilor, majoritatea paleoantropologilor plasandu-i la originea genului Homo. Au trait intre acum 5 mil ani si acu cca 1 mil,adica in timpul Pliocenului si Pleistocenului inferior, numai in savanele sau la marginea padurilor tropicale din sudul si estul Africii. Prin modul lor de locomotie aceste maimute bipede, care mai pasreaza inca agilitatea de a catara in copaci, ereau deja angajate pe drumul hominizarii.Australopithecii constituie fara indoiala o etapa intermediara intre ,,stramosul comun ,inca necunoscut,si linia umana propriu-zisa.maxilarele si dintii erau asemanatoare omului,iar craniu se apropia mai mult de cel al maimutelor.Pometii obrazului erau pronuntati,maxilarul proiectat in fata,incisivii si caninii mici,dar molari puternici cu smalt gros ce ar indica o dieta mai ales vegetariana.Capacitatea craniana era cuprinsa intre 350 si 600 cm .Desi avea o pozitie verticala si practicau mersul biped ,capul era usor aplecat spre in fata ,iar membrele inferioare erau mai scurte in raport cu trunchiul ,spre deosebire de membrele superioare care erau mai lungi si ajungeau pana la genunchi.Vestigiile Australopithecilor s-au fosilizat fie in vechile formatiuni fluviatile,lacustre si vulcanice din Estul Africii(Etiopia,Kenya si Tanzania),in regiunea Marelui Rift Est-Africa,fie in depozitele de peste din Africa de Sud(fig 8.4). Prima descoperire,ca multe altele,a fost cu totul intamplatoare.In anul 1924 geologul R.B.Young gaseste pe biroul directorului societatii ,,Nordthern Limedin Taung(Africa de Sud) un mic craniu fosil ,aproape complet,prins intr-o brecie calcaroasa,pe care il ofera spre examinare anatomistului Raymond Daft de la Universtatea din Johannesburg.Dupa ce a studiat fosila respectiva,in anul 1925 acesta a publicat o nota in revista ,,Naturedespre noua specie de maimuta pe care a numit-o Australophitecus africanus (,,maimuta sudica din notre origine)(Y.Coppens,1991,pg 84).Fiind vorba de un copil de circa 6 ani,aceste resturi fosile mai sunt cunoscute si sub numele de ,,Copilul de la Taung.Dupa 1930 in pesterile din Africa de Sud echipele conduse de R.Dart si R.Broom au fost facute noi descoperiri.In 1936 vestigiile gasite langa Sterkfontein (un craniu,6 postcraniene,fragmente de femur)au fost atribuite de catre R.Broom unei noi specii-Australopithecus transvaalenius,iar un an mai tarziu denumirea a fost schimbata in Plesiathropus transvaalenisis.In 1938 acelasi cercetor gaseste in pesterile de langa Kromdraai alte oseminte de hominit pe care le numeste Paranthropus robustus(atribuit ulterior lui Australopithecus robustus).In perioada 1947-1962 sunt facute noi descoperiri in apropiere Swartkrans si Makapansgat,resturile fosile respetive fiind atribuite la 2 specii diferite,respectiv Paranthropus crassidens si Australopithecus prometheus. Prima fosila apartinand unui hominid stravechi din Estul Africii a fost descoperita de catre Mary Leakey in anul 1959 in defileul Olduvai(Tanzania),iar formatiunile geologice care au conservat-o au fost datate la 1,75 mil ani. A primit numele de Zinjanthropus boisei(numele genului inseamna om est - african iar bosei, specia, face referire la Ch. Boisei, finantatorul acestor cercetari). Ulterior numele a fost inlocuit cu cel de Australopithecus boisei, presupunandu-se ca este o varianta estafricana a lui A. robustus din Africa de Sud. Dupa 1960, in regiunea Marelui Rift Est- African au fost identificate noi zacaminte fosilifere a caror varsta ajunge la aproape 4 mil ani. Formele mai primitive si mai vechi descoperite mai intai in depresiunea Afar (Etiopia) au fost atribuite genului Australopithecus afarensis. Datarile ulterioare si studiul comparat al resturilor fosile identificate au condus in perioada 1955-1960 la restrangerea nomenclaturii, recunoscandu-se ca vechile maimute bipede, dar cu infatisare simiana , apartinand unui singur gen Australopithecus, reprezentat prin 3 specii succesive care par a corespunde la 3 stadii de evolutie ale unei cronospecii care prezinta o usoara tendinta de hipermorfoza (G. Chaline, 1985) : afarensis(prezent doar in estul Africii), africana si Eobustus (prezentata atat in estul Africii cat si in Africa de Sud). Primele 2 specii erau de tip gracil, mai suple, cu mandibule si dentitie mai reduse, iar ultima, mai masiva, de tip robust. Exista insa opinii diferite in ceea ce priveste relatiile filetice dintre ele, sau intre ele si linia Homo. Cu toate acestea, in ultimul deceniu in estul Africii au mai fost descoperite si alte resturi fosile atribuite la 2 specii distincte, a caror vechime este mai mare de 4 mil ani si care au fost incluse in familia Hominide. Ardipithecus (Australopithecus) ramidus a fost identificat prin resturile fosile a 17 indivizi descoperite in estul Africii (Etiopia) de catre T, White in anul 1994. Dentitia este asemanatoare pongidelor, orificiul occipital indica pozitia verticala, iar gamba piciorului si osul pelvian arata locomotia semi-bipeda, caractere care justifica o specie sau chiar un gen nou. Prin vechimea sa de 4.4 4.5 mil ani este considerat de catre descoperitorul sau ca cel mai vechi hominid cunoscut pana in prezent. Australopithecus anamensis reprezinta, de asemenea, o noua specie care este plasata in grupul Hominizilor, familia hominidelor care traia in padurile din estul Africii acum 4.2 3.5 mil ani. Fragmente de humerus, de maxilare cu dinti si de tibie au fost descoperite de Meave Leakey in anul 1995 in jurul lacului Turkana, in apropiere de localitatea Kanapoi (Kenya). Protuberanta concava a tibiei ar indica mersul biped. Australopithecus afarensis este acceptata de majoritatea paleontrolpologilor ca fiind specia ce ar reprezenta primii si cei mai vechi hominizi cunoscuti pana in prezent, care prin unele din caracterele sale anatomice s-ar inscrie in linia evolutiva de catre genul Homo. Este o fosile exclusiv est-africana pentru ca fragmente de oase, cranii, maxilare si dintii au fost descoperite numai in estul africii in regiunea Marelui Rift. Timp de un sfert de secol, intre 1970 1995 echipele conduse de D. Johanson, Y. Coppens, M.Tayeb si T. White au identificat numeroase resturi fosile in Depresiunea Afar, localitatatea Hadar, pe cursul mijlociu al raului Awash, Maka si Belohadelie (Etiopia), in depozitele vulcanice din Platoul Laetoli (Tanzania), in lungul raului Omo si in imprejurimile lacului Turkana (Kenya). Denumirea de Australopithecus afarensis a fost data in 1978 de catre D. Johanson, T. White si Y. Coppens pe baza resturilor fosile descoperite in Depresiunea Afar, din nord-estul Etiopiei. Vechimea acestor fosile este cuprinsa intre circa 4.2 2.8 mil ani, timp in care aceasta regiune este acoperita de paduri tropicale si de savane, iar vulcanii din regiunea Riftuluii erau in plina activitate. Capacitatea lor craniana era de 400 500 cmc.

37

In anul 1974 echipa franco-americana alcatuita din D. Johanson, Y.Coppens si M. Taieb descopera in Depresiunea Afar, in apropiere de Hadar, 53 fragmente de oase din care reconstituie cel mai complet schelet (cca 40%) de australopithec pe care l-au botezat cu numele de Lucy, devenita ulterior una dintre cele mai populate, studiate si comentate fosile. A fost incadrata specie Australopithecus afarensis, iar restul geologic care conservase scheletul a fost datat radiometric, prin metoda argon potasiu, la 3.7 3.8 mil ani. M. Taieb , geologul si geograful expeditiei, a stabilit statigrafia asezarilor cu hominizi si a reconstituir peisajul fiecarei perioade. Prin intermediul acestui schelet fosil au fost identificate principalele caractere anatomice si comportamentale ale acestei specii : - era o femela cam de 20 ani de 1 m inaltime, care cantarea 25 30 kg si avea o capacitate craniana de circa 400 cmc - cap mic cu arcade zigomatice pronuntate, fata avand un prognatism pronuntat - bolta palatina este mai ingusta si mai putin arcuita decat la genul Homo - dentitia are caracter simian incisivi masivi, canini mici, spatii mari intre dinti, molari cu uzura caracteristica unei masticatii puternice - mandibulele prezinta santuri laterale, muschi temporali foarte dezvoltati in partea posterioara, articulatia maxilarelor este plata si deschisa spre inainte - femurul era scurt si usor curbat, iar bratele erau lungi in raport cu talia foarte redusa - forma bazinului si unghiul dintre femur si genunchi arata adaptarea la solutia verticala si mersul biped. Scheletul Lucy (nume codificat AL 288 - 1) a demonstrat gradul de adaptare anatomica la locomotia bipeda a celor mai vechi hominizi cunoscuti pana in prezent, de care pastrase inka posibilitatea si agilitatea de a se catara in copaci atunci cand era nevoie. Studiind aceste resturi fosile, anatomistii J. Stern si R. Susman (1983) au considerat ca Lucy poseda un malgam de trasaturi cu totul potrivite unui animal care si-a insusit mudul de locomotie biped, pastrand trasaturile structurale care ii permit sa foloseasca eficient copacii pentru a-si procura hrana, a se odihni sau a se proteja (de asemenea, antropologul P. Schmidt (1989), folosind mulaje de fibra de sticla ale oaselor fosile, are ansamblat corpul lui Lucy si a ajuns la concluzia ca aceasta maimuta, desi bipeda avea o flexibilitate redusa, cu un mers laganat, trunchiul usor incovoiat, el neputand alerga ca omul. In cenusa consolidata a vulcanului Sadiman din Platoul Laetoli (Tanzania), la circa 2000 km distanta de Hadar, Mary Leakey si P. Abell (1978) descopera amprentele de pasi, bine conservate, ale unor hominizi stravechi. Tuful vulcanic a fost datat la peste 3.5 mil de ani, fiind deci contemporane cu mica maimuta bipeda, Lucy. Cele 3 siruri de urme se gasesc in 2 nivele de tufuri. Prima pista, lunga de 1.5 m este formata din 5 amprente scurte, triunghiulare, adancite de catre calcai late in partea din fata, unde se pastreza impresiunea foarte neta a degetului mare. Celelalte 2, paralele, desfasurate pe 25 m lungime, au putut fi facute in epoci diferite : prima dintre cele doua contine 22 de amprente de 18.5 8.8 cm au o deschidere a pasului de 38.8 cm, iar urmatoarea pista contine 12 urme de 12.5 10 cm cu o deschidere a pasului de 47.2 cm.). Ele demonstreaza ca cei 2 indivizi, care se deplasau prin cenusa vulcanica proaspat cazuta in urma eruptiei vulcanului Sadiman, era de talie diferita. Descoperirile lui Mary Leakey si P. Abell, facute independent, demonstreaza pozitia verticala si mersul biped al hominizilor care le-au facut, respectiv Australopithecus afarensis, reprezentand cea mai veche marturie, pastrata in tuful vulcanic, a mersului biped din istoria omenirii. Astfel, Australopithecus de Afar arata ca statiunea verticala si mersul bipeds au fost primele caractere castigate in procesul de homizizxare, carniul si dentitia ramanand inca simiene. Datarea pozitiei bipede cum remarca O. Levejoi (1988) este insotita de modificari anatomice dintre cele mai importante care au aparut in bilogie evolutiei. Exista modificari esentiale ale oaselor, ale dispunerii muschilor care le actioneaza si ale miscarii membrelor. Descoperirile ulterioare din estul Africii a peste 35 de indivizi din prima familie, cu vechime mai mare de 2.8 mil ani, au aratat ca in acea vreme existau specimene cu aceeasi morfologie dar mai robuste si de talie mai mare decat Lucy, unele dintre ele masurand peste 1.5 m. D. Jonson si T. White (1979) au pus aceastamare varietate de dimensiouni corporale pe seama climorfismului sexual. Cum dimorfismul sexual este corelat cu poligenia (Competitia intre masculi pentru controlul unui nr cat mai mare de femele), caracteristica majoritatii primatelor, a fost sugerata ideea ca Australopithecus afarensis, ca de astfel toate Australopithecilor, traiau in cete, iar intre masculi aveau loc confruntari aprige pentru castigarea competitiei. Desi Y. Coppens (1991) considera ca Australopithecus afarensis ar prezenta forme rudimentare fata de Australopithecii mai recenti si-l considera un Pre Australopithec, totusi majoritatea antropologilor il situeaza la originea Australopithecilor gracili si robusti, iar D. Johanson argumenteaza ca aceasta specie reprezinta stramosul direct al genului Homo. In schimb, Ph. V. Tobias (1981), recunoscand importanta fosileleor de la Hadar si Laetoli sustine ca acestea nu ar apartine unui tip aparte de Australopithecine, ci unor forme locale de Australopithecus africanus. Australopithecus africanus a trait intre 3- 1.8 mil ani in ultima parte a Pliocenului. A fost identificat prima data de R. Dart (1925) in depozitele de pestera de la Taung (copilul de la Taung). Aceleiasi specii i-au fost atribuite si resturile fosile descoperite de R. Broom (1936 - 1962), tot in Africa de Sud, pesterile de la Sterkfontein (Plesiantheropus transvaalensis) si Makapansgat (Australopithecus prometeus). In estul Africii resturi de Australopithecus africanus au fost gasite la est de Lacul Turkana de la R. Leakey (1972) si pe valea raului OMO de F. C. Howell si Y., Coppens (1968). Ca si predecesorul sau reprezinta tipul gracil de Australopithec, fiind diferit de acesta doar prin putine caractere anatomice si printr-o capacitate craniana ceva mai mare, cuprinsa intre 400 500 cmc. Scheletul sau era format din oase subtiri, avea fata redusa, fruntea pronuntata, maxilarul inca proiectat in fata, dentitie puternica cu caninii si incisivii mari. Maxilarele puternice i permiteau o buna masticatie a ierburilor si fructelor tari, dar si a carnii procurate de la animalele mici pe care le prindea sau de la resturile

38

abandonate de marile animele carnivore. R. Dart era de parere ca Australopithecii practicau chiar vanatoarea colectiva folosind drept arme femurele marilor ierbivore. Australopithecus robustus si Australopithecus boisei descoperite atat in Africa de Sud cat si in estul Africii, reprezinta forma robusta a genului Australopithecus. Ambele forme au trait intre 2,5 si circa 1 milion de ani in urma,contemporane deci cu Homo habilis,iar in a doua parte a existentei lor si cu Homo erectus. Australopithecus robustus a fost descoperit pentru prima data in Africa de sud la Kromdraai de catre G.Terblache (1938) si R. Broom (1941),primind numele de Paranthropus robustus,apoi la Swartkrans de catre R. Broom si J.T. Robinson (1949),fiind numit Panranthropus hrassidens.Depozitele de pestera in care au fost gasite sunt datate ulterior la 1,5 1,8 milioane ani.In estul Africii resturi de Australopithecus robustus au fost identificate in estul lacului Turkana (Kenya) in siturile de la Ileret si Koobi For a,intre anii 1969 si 1973,de catre R. Leakey,M. Epps,P. Abell si K. Kimeu.In sectiunea defileului Olduvai(Tanzania) in anul 1959 Mary Leakei descopera un craniu bine conservat,cu o morfologie robusta,pe care l-a denumit Zinjanthropus boisei considerate ulterior ca fiind un Australopithecus boisei,o forma est-africana a lui Australopithecus robustus. Australopitecii robusti se distingeau de australopitecii gracili(A. africanus) prin masivitatea corpului lor.Aveau fata joasa,aplatizata si putin redusa,maxilarul profilat puternic,inainte,arcade supraorbitale proeminente,orbite mari,mandibula masiva si puternica.Dentitia era asemanatoare celorlalti australopiteci-molari si premolari largi,contrastand cu incisivii si caninii care aveau dimensiuni mai mici.Pe crestetul capului aveau o creasta sagitala,reprezentand locul de insertie a unor muschi puternici ce permiteau triturarea unor vegetale fibroase.Bazinul este apropiat de forma umana,mai ales prin prezenta unei creste iliace curbata care permite muschilor fesieri sa joace rolul de extensor.Dimensiunile corporale erau de asemenea mari,inaltimea cuprinsa intre 1,35m si 1,65m,iar greutatea intre 35 si 65 kg,uneori ajungand pana la 80 kg.Capacitatea craniana variaza intre 450 si 650 cm cubi. Caracterele scheletului post cranian sugereaza ca Australopithecus robustus, desi biped, se putea catara in copaci cu mai multa usurinta comparative cu A. Africanus, forma graciala cunoscuta, mai bine adaptat conditiilor de savanna. Australopithecus africanus, prima forma graciala cunoscuta, si Australopithecus robustus, prima forma robusta descrisa, au fost considerate alta data ca doua genuri diferite.In present ele sunt cel mai adesea mentionate ca doua specii separate sau successive. Diferentele dintre cele 2 grupe, robusta si graciala sunt prezentate in tabelul 10.2. Caracterele comparative ale Australopithecilor robusti si graciali (dupa J.Chaline, 1985). Caractere robusta graciala Creasta sagitala Burlet occipital Tarus supraorbital As frontal Constructia retroorbitala Arcada zigomatica Neta Neta Foarte marcat Plat sau concav Puternica Puternica Absenta Putin marcat-absent Putin marcat Plat sau usor bombat Mai slaba Mai putin puternica

J.Chaline (1985) inclina sa creada ca aceste diferentieri s-ar datora dimorfismului sexual si ca cele 2 specii Australopithecus africanus si Australopithecus robustus, ar reprezenta doar diferentierea dintre masculii si femelele aceleiasi specii.Daca la Koobi-Fora craniile robuste si gracile au fost descoperite in acelasi nivel stratigrafic si ar permite recunoasterea unui dimorfism sexual,in siturile din Africa de Sud cele doua forme nu au fost niciodata identificate in acelasi nivel stratigrafic,fapt ce respinge prima interpretare.Totusi,formele robuste prezinta trasaturi prea specializate pentru a putea fi incadrate in aceeasi categorie taxonomica cu Australopithecus africanus,iar ele au continuat sa supravietuiasca inca aproape 1 milion de ani dupa stingerea acestuia. Cele doua forme robuste,Australopithecus robustus si Australopithecus boisei,desi capatasera forme de adaptare specific umane (pozitia verticala,mersul biped) au evoluat totusi o buna bucata de timp in paralel cu oamenii timpurii,Homo habilis si Homo erectus,stingandu-se acum cca 1 milion ani,probabil din cauza supraspecializarii si incapabilitatii de a-si spori potentialul de adaptare,mai ales comportamental,la solicitarile agresive ale mediului(Nicoleta Ionac,1998),dar si concurentei tot mai presante inpuse de oamenii timpurii care ajunsesera la o dezvoltare biologica si comportamentala superioara.Principala diferenta dintre cele doua specii,considera R. Leakey(1995),este modul de triturare al alimentelor, care depinde de structura maxilarelor,oaselor zigomatice si locurile de insertie a musculaturii asociate.Specia robustus a fost adaptata unei diete care continea alimente vegetale tari,ce necesitau o tritura puternica.A. Mann(Universitatea din Pennsylvania,SUA),care a studiat 400 de dinti de la Australopithecinele din Africa de Sud,a ajuns la concluzia ca un africanus traia in media 22 ani,iar un robustus 17 ani.Australopithecii in ansamblul lor releva doua dintre insusirile esentiale ale omului : mersul biped,utilizat ca modalitate principala de locomotie de catre tipurile gracile,si utilizarea pietrei sau a altor obiecte ca instrumente interpuse intre mainile,eliberate de functia de deplasare,si activitatile de procurare a hranei.Gradul scazut de dezvoltare a inteligentei ii impiedica insa sa dezvolte aptitudini creatoare de munca asa cum le-ar fi permis structurile lor anatomice.In decursul celor circa 4 milioane ani de existenta ei au ramas doar la stadiul unor activitati instinctuale stereotipe (D. Grigorescu,1989).Desi in siturile de la Omo(Etiopia),datate la 2,5 milioane ani alaturi de resturi fosile de Australopithecine au fost gasite utilaje rudimentare

39

confectionate din piatra si oase de animale,multi cercetatori refuza sa creada ca ele ar implica si existenta unui tipar conceptual propus anterior,sau activitate organizata care sa necesite si o comunicare de colaborare. Primele Hominide cunoscute raman deocamdata cele reprezentate prin genul Australopithecus cu formele sale intermediale sau colaterale-afarensis,africanus,robustus si boisei.Ele apar in zacamintele fosilifere cu peste 4 milioane de ani in urma si dispar acum mai putin de 1 milion ani.Au convietuit un timp cu genul Homo iar acesta din urma,dupa documentele paleontologice,va trece prin trei stagii successive-H. habilis,H. erectus,H. sapiens(fig. 8.5).Dar legaturile filetice din interiorul acestei familii sunt inca mult discutate si controversate antropologii de mare renume,chiar descoperitori ai fosilelor puse in discutie,avand opinii cu totul diferite. RELATIILE FILETICE POSIBILE INTRE AUSTRALOPITHECI SI HOMO Timp de peste 3 mil. Ani, aprape toata durata Pliocenului si Pleistocenului inferior, familia Hominidelor a existat si a evoluat numai pe continental african.Acestea,de la Australopithecus afarensis la Homo sunt foarte apropiate de Panide,familia marilor maimute africane(gorilla,si cimpanzeul).Aceasta rudenie admisa trebuie sa porneasca de la existenta unui stramos comun,inca necunoscut.S-a constat insa ca nici un sit cu Hominide din Africa de Est sau de Sud nu a livrat resturi fosile de Panide si ca Panidele actuale au o arie de repartitie diferita de cea a Hominidelor(fig. 8.6).Linia care le separa este Valea Marelui Rift(Rift Valley)a carui origine incepe in Oligocenul mediu,dar a carui activitate principala se plaseaza in Miocenul superior.Pe baza activitatii tectonice si a modificarii evidente a climei au fost concepute diferite scenarii care incearca sa explice aparitia Hominidelor in aceasta regiune. Unul dintre acestea,avansat de Y. Coppens(1991) si R. Leakey(1995),este pe scurt urmatorul : - instalarea riftului modifica topografia si clima Africii orientale; - padurea tropicala sau mozaicul de paduri si savane se degradeaza si se retrage spre vest,lasand loc instalarii unei savane deschise si stepelor; - populatia cu stramosii comuni ai Omului si Panidelor s-a gasit scindata in doua,aceasta ruptura tehtonica devenind astfel o bariera ecologica; - evolutia celor doua populatii a fost atunci controlata de modificarea conditiilor geografice care au impus speciatii diferite : padurile s-au mentinut in regiunile vestice,unde au evoluat cu Panidele,si au disparut in regiunile estice,fiind inlocuite cu savane si stepe,unde au aparut si au evoluat Hominidele. In regiunea Riftului Est African si mai tarziu,in Africa de Sud,in noile conditii de habitat impuse de schimbarile climatice au aparut primelemaimute bipede Australopithecii care timp de peste 2 milioane ani,au lasat in siturile fosilifere dovezi dispersate,dar incontestabile,ale unei evolutii progresive marcate prin speciile Australopithecus afarensis,A. africanus si A. robustus\boisei.Cu cca 2,5 milioane ani in urma au aparut si primii reprezentanti ai genului Homo,capabili mai intai sa-si confectioneze unelte,pe care le-au perfectionat,concomitant cu dezvoltarea volumului neurocerebral,a comportamentului social si a posibilitatii comunicatiei prin vorbire.Aceste stadii evolutive sunt marcate prin formele : Homo habilis,H. erectus,H. sapiens. Desi se accepta ideea coexistentei a cel putin doua linii de evolutie a Hominidelor,problema stabilirii secventelor succesive de transformari biologice si comportamentale suferite de Australopithecine este departe de a fi rezolvata.Si aceasta se datoreaza dovezilor insuficiente si fragmentare de care paleoantropologia dispune la ora actuala.Asa dupa cum spune R. Leakey(1995),este greu sa ajungi la concluzii sigure si unitare atunci cand esti nevoit sa compari caracterele unui specimen deduse intr-un loc doar pe baza unor fragmente de cranii,maxilare sau dinti,iar in alt loc pe baza unor fragmente incomplete de tibia sau humerus.Este motivul pentru care in incercarea de stabilire a unor legaturi filetice intre aceste specii,succesive sau paralele,au aparut pareri diferite. J.T. Robinson(1963) admite evolutia graduala a lui A. afarensis in A. africanus care,acum 2,5 miloane ani,formeaza prin tranzitie evolutiva o noua linie evolutiva reprezentata de Homo habils,in timp cu linia ancestrala este continuata de A. robustus\boisei pana acum cca 1 milion ani.In acest context H. habilis apare ca o froma de tranzitie intre genurile Australopithecus si Homo. A. Langaney(1988) sustine si el o evolutie graduala,dar,in ciuda dovezilor paleontologice si arheologice existente considera ca Homo habilis ar fi aparut ceva mai tarziu,acum cca 1,8 milioane ani. R. Leakey(1980),care formuleaza ipoteza unei singure specii sustine ca genul Homo a aparut acum cca 5 milioane ani,avand un stramos inca necunoscut,dupa care a urmat o evolutie mereu ascendenta,trecand succesiv prin formele Homo habilis,H. erectus si H. sapiens si efectuand un important salt calitativ comportamental prin care isi mareste capacitatea de gandire.Australopithecii sunt considerati forme Hominide care au ramas la stadiul demaimute bipede,dar fara nici o legatura cu specia umana,ele evoluand separate neputandu-se adapta chair si la conditiile specifice din Africa australa.In felul acesta ar rezulta ca primele fosile cunoscute ale stramosilor directi ai omului nu ar fi mai vechi de 2,5 milioane ani si ar fi reprezentate prin Homo habilis. Y.Coppens(1991) are o parere similara,dar el vede in Pre-Australopithecus o forma ancestrala a lui Australopithecus,cele doua forme continuand insa sa convietuiasca o buna parte de timp dupa separarea lor.De asemenea,afirma ca o descendenta Australopithecus-Homo ar fi putut avea loc acum 4-5 milioane ani,dupa care a urmat o lunga coexistenta intre unul si altul.

40

D.Johanson si T.White(1984) propun ipoteza evolutiei secventiale si accepta ca Australopithecus afarensis este stramosul comun al tuturor Hominidelor ulterioare,iar el desprinzandu-se doua linii directe care au evoluat un timp in paralel,respective Australopithecus africanus si A. robustus\boisei,pe de o parte,si Homo pe de alta parte.Reprezentantii celor doua linii au trait in aceeasi arie geografica:A.africanus cu Homo habilis si A.robustus\boisei cu Homo erectus.De sigur,ele au avut evolutii diferite.In timp ce Australopithecinele au regresat,restrangand-usi treptat teritoriul Homo a evoluat,extinzand-usi prezenta pe cele 3 continente(Africa,Asia si Europa). Indiferent care au fost relatiile filetice dintre aceste specii de hominide,de-alungul celor 4 milioane de ani au aparut forme tot mai perfectionate sub raport biologic,comportamental si al relatiilor sociale care au condos in cele din urma la aparitia genului Homo cunoscut prin taxonii Homo habilis,Homo erectus si H. sapiens.Pentru explicarea acestor diferentieri majoritatea paleontropologilor accepta modelul gradualismului filetic si al echilibrelor punctate propus de St.J. Gould si N. Eldrege (1973).Punctuatiile apar pe parcursul unei evolutii graduale,accelerand si antrenand mutatii la nivelul embrionului.Pentru acesti autori specificatia este intermediata in mod necesar de micile populatii marginale,izolate de specia-mama.Acest efect fondator al unui esantionaj foarte incomplect al patrimoniului genetic original permite o revolutie genetica ce conduce la modificari importante si aproape instantanee ce sunt preluate si pastrate de noua specie,care fiind mai competitive inlocueste repede specia de baza(Ch. Devillers,J. Chaline, 1989).Acest model este aplicat de J. Chaline(1985) la evolutia Hominidelor si maimutelor antropomorfe care urmareste diferentele structurale ale bazinului si volumului cranian punctuatiile evolutiei graduale fiind cele care conduc la separarea speciilor. PRIMII OAMENI Umanizarea care a inceput aproximativ acum 2,5 milioane ani,este un fenomen recent si rapid daca il privim la scara timpului geologic.Datele paleoantropologice si arheologice evidentiaza faptul ca acest proces s-a realizat in etape,pe masura modificarilor morfofunctionale ale corpului,dezvoltarii progresive a capacitatii cerebrale,a psihicului si comportamentului social.Producerea unor unelte si a unui echipament tehnic corespunzator prin folosirea mainilor eliberate de functia locomotorie si a unei gandiri conceptuale rudimentare,reprezinta prima experienta dobandita in cea mai timpurie faza de umanizare.In paralel s-a dezvoltat tendinta de extindere a teritoriului si structurarea hanitatului,legate de organizare sociala care reflecta strategii ecologice si atologice.Aparitia primelor morminte amenajate arata ca omul ajunsese deja la constiinta de sine,de viata si moarte.De asemenea,nasterea artei preistorice presupune creatia unui simbolism complex care pornea de la o putere tot mai mare de abstractizare(J. Chaline,1985).Toate aceste caractere au fost dobandite odata cu cresterea volumului creierului si a complexitatii lui functionale,permitand aparitia treptata a vorbirii odata cu aparitia genului Homo. Capacitatea limbajului a evoluat pe parcursul unei lungi perioade(cel putin 2 milioane ani)de selectii neintrerupte determinate de interactiunea creier-limba(T. Deacon,1989).Posibilitatea unor asemenea relatii a crscut pe masura cresterii volumului cerebral(la Homo habilis cu cca 50 % mai mare decat la Australopithecus)si complexitatii functiilor sale.Specialistii in acest domeniu cred ca limbajul a aparut din necesitatea comunicarii in contextual vanatului si culesului,dar a evoluat apoi ca un instrument de interactiune sociala. Vorbirea articulate a necesitat insa modificari anatomice importante ale aparatului vocal alcatuit din laringe,faringe,limba si buze.J. Laitman,Ph. Laiberman si E. Crelin(cf. R. Leaky,1995),care au condus investigatii asupra traiectului vocal,atat la mamiferele actuale cat si la fosilele umane,au ajuns la urmatoarele concluzii : - la toate mamiferele inclusive primatele,dar cu exceptia omului laringele esti situate in partea superioara a gatului ceea ce permite animalului sa respire si sa inghita in acelasi timp,dar cavitatea faringiana redusa limiteaza gama de sunete care pot fi produse; - aparatul vocal al oamenilor in care laringele este situat in partea inferioara a gatului permite acestora producerea unei game largi de sunete,dar care impiedica efectuarea simultana a proceselor de respiratie in inghitire. Desi aparatul vocal este alcatuit din tesuturi,cartilaje si mushi care nu se fosilizeaza,totusi craniile fosile pot contine o informatie importanta asupra acestuia si anume forma bazei craniului: la toate celelalte mamifere baza craniului este plata,pe cand la om este arcuita.La o examinare atenta a fosilelor de hominide J.Laitman(1984) a descoperit ca baza craniului de Australopithecine era plat.Deci erau incapabile de a produce sunete vocale caracteristice modelului vorbirii umane.Cea mai veche urma fosila in care se gaseste o baza de craniu in intregime arcuita,afirma J.Laitman,dateaza de acum 300 000-400 000 ani,fiind vorba de Homo sapiens arhaic.Cu siguranta ca pana atunci formele primitive de Homo(habilis si erectus)au inregistrat o evolutie continua a aparatuli vocal,conducand in cele din urma la perfectionarea lui. Resturile fosile descoperite in depozitele cuaternare,timp de aproape doua secole, si atribuite unor forme primitive de oameni au primit denumiri diferite,majoritatea lor pastrand apelativul de anthropus sau homo atasate,in general,spatiului geografic in care au fost identificate.In prezent,fosilele atribuite genului homo au fost grupate in 3 specii sau forme evolutive ale aceleasi specii,cum sunt Homo habilis,H. erectus,H. sapiens,adica omul indemanatic,omul care merge drept siomul intelligent. Homo habilis.Este considerat de unii specialisti prima sic ea mai veche forma a genului Homo sau o considera ca ar fi o forma de tranzitie intre Australopithecus si Homo.Altii il considera ca ar fi un Australopithecus africanus specializat si mai evoluat.Prima descoperire a unei forme mai perfectionate decat cele cunoscute pana acum a fost facuta in nivelul inferior (circa 1,8 milioane ani) din defileul Olduvai (Tanzania), in 1960, de catre J. Leakey. Peretele craniului descoperit avea grosimea mai

41

mica, maselele erau mici, iar capacitatea craniana(673-680 cm cubi) erau cu aproape 50 % mai mare decat Australopithecinelor cunoscute.Langa resturile fosile s-au gasit si unelte din piatra.In anul 1964,L. Leakey si colaboratorii sai Ph. Tobians si J. Napier,la sugestia lui R. Dart ii dau numele de Homo habilis(omul indemanatec),considerand ca acesta a fost fondatorul industriei de unelte de la Olduvai. In anul 1972 B. Ngenea(component al echipei condusa de R. Leakey)descopera la Koobi Fora,in Estul Turkana(Kenya),un craniu aproape complect(codificat KNM-ER 1970)care este atribuit,de asemenea,speciei Homo habilis.Resturi fosile apartinand lui Homo habilis au mai fost gasite tot in defileul Olduvai(fragmente de oase provenind de la 4 indivizi),pe valea Omo din Etiopia(fragmente de craniu,dinti)si in pestera Strekfontein din Africa de Sud(fragmente de craniu,un maxilar,dinti).Prin datarea formatiunilor geologice in care au fost identificate resturile fosile se apreciaza ca Homo habilis a trait in estul si sudul Africii intre acum cca 2,5milioane ani si 1,5 milioane ani.Din studierea celor doua cranii,fragmentelor de maxilare,oase si dinti sunt puse in evidenta caracterele superioare ale lui Homo habilis fata de Australopithecine.Desi avea inca o talie mica, 1,30-1,40 m inaltime si cam 40 kg in greutate,comformatia corpului era oarecum schimbata: -pragmatism mai putin accentuat; -arcade supraorbitale reduse; -creasta sagitala absenta; -arcade zigomatice moderate. Dintii anteriori au devenit mai puternici in raport cu cei laterali si cu marimea maxilarului,iar dintii laterali mai simplii si mai redusi.Aceasta transformare totala a dentitiei releva si o schimbare a alimentatiei care a devenit usor omnivore,folosirea carnii facand parte din dieta.Scheletul post-cranian releva o statura mai dreapta,confirmata de pozitia mai anterioara a orificiului occipital,un mers biped asemanator omului modern.Membrele anterioare nu mai era folosite pentru locomotie.Mulajele craniilor arata o crestere a volumului cranian (650-800 cm cubi) prin dezvoltarea preferentiala a regiunilor parietale si temporale(unde se localizeaza,azi informatia senzoriala si memoria),precum si o dezvoltare corelativa a irigatiei sanguine(Y. Copperns,1991).Se pare ca Homo habilis poseda deja aria lui Broca(circumvolutiuni ale creierului care coordoneaza vorbirea),ceea ce ii face pe unii specialisti sa creada ca primul fauritor de unelte era capabil sa produca si sunete articulate. Primele unelte de forma primitive care pot fi atribuite lui Homo habilis au fost descoperite si descries de L. Leakey si Mary Leakey(1951) pe baza siturilor din defileul Olduvai,a caror varsta este aici de 1,8-1,6 milioane ani.Ele sunt reprezentate prin galeti intentionat amenajati si constituie industria Olduvaiana sau Peblle Culture(cultura galetilor amenajati)care apartine Paleoliticului arhaic. (peste 2 milioane ani pana acum 1,4 milioane ani). Cultura olduvaniana se caracterizeaza prin doua principale tipuri de unelte: chopper-realizate pe bulgari de piatra, ciopliti la un capat, pe o singura parte prin desprinderea uneia sau mai multor aschii; chopping-toais- obtinute prin cioplirea pe ambele parti si obtinerea mai multor aschii. Mucshia active ramane sinuoasa. Aschiile rezultate din cioplire, cu lungimi de circa 2 cn, sunt abandonate sau folosite la randul lor ca razuitoare sau ca unelte taioase. Acestea din urma prezinta urme de folosire. Acesti primi oameni,care fabricau asemenea obiecte, aveau ei un tipar propus mai inainte in mintea lor, sau diferitele forme rezultate erau facute la intamplare? N. Toth(1985), care a experimentat timp de cativa ani confectionarea de unelte ale epocii de piatra, considera ca fauritorii primelor unelte aveau o buna perceptie intuitive a principiilor prelucrarii pietrei. In mod sigur, primii fauritori de unelte posedau capacitati cognitive superioare Australopithecilor si maimutelor actuale. Cele mai bogate si mai bine studiate unelte olduvaiene sunt situate in defileul Olduvai si la Melka Kunture de pe valea raului Awash (Etiopia), datate in intervalul 1,8-1,6 milioane ani, dar cele mai vechi situri care au furnizat asemenea unelte sunt cele de pe valea raului Omo 9Etiopia) si de la Haldar datate la peste 2,5 milioane ani,respective 2 milioane ani. Aceste pietre prelucrate s-au gasit uneori concentrate pe suprafete reduse, un fel de platforme, care au fost interpretate ca locuri pe care primii oameni le-au ocupat temporar si le0au folosit ca ateliere de lucru sau ca locuri de habitat. Homo erectus.Este specia care face trecerea intre Homo habilis si Homo sapiens, oferind aproape 1,5 milioane ani de istorie biologica si culturala complexa. Prima specie de hominide care a folosit focul, a adoptat vanatoarea ca pe un mijloc de subzistenta, a fost capabil sa alerge ca oamenii moderni< a fabricat unelte din piatra dupa un tipar mintal bine definit si a fost primul care si-a extins arealul de locuire dincolo de hotarele Africii, in toate cele 3 continente ale Lumii Vechi pe un teritoriu de milioane km patrati care includ pentru prima data climate temperate si reci. Homo erectus a fost un hominid buped a carui capacitate craniana ajunse la 800-1300 cm cubi, cu mandibula parabolica pe care erau dispusi dinti mici si ascutiti, asemanatori omului.Craniul, foarte alungit (dolicocefal) cu prognatism relativ redus, prezenta un tarus supraorbital proeminent, o frunte joasa si tesita, creste parietale evidente care, dupa parerea lui J. Chaline(19850), apareau ca o caracteristica sexuala secundara, ele fiind mai accentuate la masculi. Scheletul postcranian, nu prea robust, ar putea fi calificat ca modern, inaltimea sa cu diferentieri regionale, oscila intre 1,55 si 1,70 m. In grupurile de Homo erectus dimensiunile corporale dintre masculi si female erau mult mai reduse (sub 20%) decat la predecesorii sai. R. Foly si Ph. Lee(1989), cf. R. leakey, (1995) considera ca aceasta modificare de talie a fost insotita de o modificare a organizarii sociale. Foarte probabil, masculii ramaneau in grupurile lor de bastina, iar lipsa unei competitii a facut posibila o cooperare mai stanza intre masculi in vederea organizarii luptei de aparare impotriva altor grupuri vecine, dar si pentru procurarea carnii care intrase deja in modul lor de alimentare.

42

Resturile fosile care provin de la acest grup de Hominide, dispersate in spatii geografice foarte indepartate, dar si esalonate intr-un interval de timp indelungat, de aproape 1,5 milioane ani, prezinta si o mare variabilitate a capacitatii craniene, dar mai ales morfologica si comportamentala. Daca volumul creierului a crescut progresiv de la formele timpurii la cele tarzii, populatiile de Homo erectus s-au diferentiat fizic si biologic pe provincii geografice indepartate si isolate, adaptandu-se la conditii diversificate de mediu.Combinarea variatiilor de talie a dimorfismului sexual si a diversitatii arata o structura mozaicata,regional si temperal,fapt pentru care unele specimene au inca o incadrare sistematica putin comfuza,ele fiind apropiate fie de Homo sapiens arhaic,fie de Homo sapiens neadertalensis,fie raman incadrate la Homo erectus,cu sau fara anumite reserve.Cu toate aceste fosile sunt considerabil distantate in spatiu si timp sau au un statut sistamatic mai mult sau mai putin comfuz,ele dovedesc totusi marea difuziune geografica a lui Homo erectus. Africa,rescpectiv intinsele savane din regiunea Marelui Rift Est-African este spatiul geografic in care acum 1,6-1,7 milioane ani a aparut Homo erectus,urmasul direct a lui Homo habilis.De aceea,continentul african pastreaza si cele mai vechi resturi fosile insotite de unelte de piatra ale lui Homo erectus timpuriu,dar si resturile fosile mai tarzii care surprind trecerea acestuia catre Homo sapiens.Acestea din urma au fost gasite si in nordul si sudul Africii.Cele mai vechi resturi fosile provin din siturile de la Koobi Fora din nordul Kenyei.In 1972, B. Ngenea descopera un craniu aproape complect situat intre doua orizonturi de cenusa vulcanica datate 1,8 si 1,5 mil. ani.Craniul prezinta pereti grosi,creste parietale pronuntate si are o capacitate craniana de cca 850 cm cubi.In urma examinarii foarte amanuntite s-a putut constata o schimbare a bazei craniului ce propune si o modificare a pozitiei laringelui,care dupa J. Litman(1984),i-ar fi dat posibilitatea sa pronunte vocale si sa aiba o vorbire articulate.In aceiasi asezare pe malul estic al lacului Turkana,in 1984 R. Leakey si K. Kimen scot la iveala scheletul aproape complect al unui copil in varsta de 9-12 ani,pe care il numescBaiatul de la Turkana,fiind cel mai complect schelet de hominid mai vechi de 100 000 ani.,este datat 1,6-1,7mil ani.Era inalt,avea aliura atletica,iar cutia craniana prelunga,fruntea ingusta,maxilarele inca proeminente si talus supraorbital bine reliefat,volumul cranian ajungand la 900 cm cubi. In defileul Olduvai L. Leakey si Mary Leakey au descoperit in 1969,in stratele II si III mai multe resturi fosile apartinand lui Homo erectus,dintre care cel mai important este craniul,codificatOH9a carui capacitate ajunge la 1000 cm cubi.Varsta acestora merge de la peste 1 mil. ani pana la 500 000 ani.De asemenea,in platoul Laetali(Tanzania)a fost gasit un craniu a carui capacitate este de 1200-1300 cm cubi,care a fost datat la cca 1,2 mil ani. Urme de Homo erectus tarzii,care fac trecerea spre Homo sapiens,datate intre 400 000 si 125 000 ani au fost identificate tot in estul Africii pe valea raului Awash(Etiopia) la Bodo(fragmente de craniu si mandibula),Belohdelie si Maka Kunture,precum sip e valea raului Omo si in apropierea lacului Ndutu(Tanzania).Acestora li se adauga resturile fosile livrate de zacamintele din sudul Africii:Kabwe(mina Broken Hill,Zambia-craniu cu o capacitate de 1280-1300 cm cubi,fragmente de maxilar,femur,tibie,oase de bazin datate 150 000 ani,cunoscute sub numele de Omul de Rhodesia),Hopefield(calota craniana,datata 150 000 ani),Swartkrans,Makapansgat,Kromdraai,Florisbad si Saldahna,toate in Africa de Sud.In pestera de la Swartkrans,in anii 1949-1953,R. Broom si S. T. Robinson au identificat o mandibula cu 5 molari,fragmente de radius si mai multi dinti considerandu-le un nou gen de hominid pe care l-au numit Teleanthropus capensis.In urma cercetarilor ulterioare aceasta denumire a fost abandonata,resturile fosile fiind atribuite lui Homo erectus.Cele mai multe situri pastreaza si unelete de piatra de tip acheulean. In nordul Africii, in nisipurile de la Temifine (Algeria) C. Arambourg si R. Hoffotetter gasesc, in 1954,trei mandibule,dinti si parietali atrbuindu-le unui nou gen pe care l-au numit Atlanthropus mauritanicus. Varsta acestuia este cuprinsa intre 700.000 si 400.000 ani. Ulterior, resturile celui mai vechi hominid nord-african au fost denumite Homo erctus mauritanicus. Pe coasta atlantica a Marocului au fost descoperite alte resturi fosile dare au fost atribuite lui Homo erectustarziu, cu varsta intre 350.000 si 150.000 ani: Dar-es-Soltan (2 mandibule fragmentare, o calota craniana de copil), Sale (craniu si dinti, 350.000 ani), Sidi-abd-Er-Rahman ( 2 fragmente de mandibula, dinti) si Temara (mandibula, dinti). Asia este continental in care au fost facute primele descoperiri de Hominide atribuite mai tarziu grupului Homo erectus. Ele sunt localizate in insula Java (Indonezia), unde au primit numele de Pithecanthropus, si in sus-estul Chinei, unde au fost denumite Sinanthropus. In insula Java, in apropierea raului Solo, medical olandez E. Dubais, a facut primele descoperiri ale unor fosile ce vor fi atribuite speciei Homo erectus. In anii 1891 si 1892 el a gasit o mandibula, in statele de Trinil(Pleistocen mediu). Rezultatul cercetarilor a fost publicat in anul 1894, fosilele respective primind numele de Pithecanthropus erectus. Calota craniana, desi prezenta caractere morfologice primitive (tarus supraorbital puternic, frunte inchinata si tesita) avea un volum de 850-900 cm cubi. Impreuna cu femurul, ea a fost datata (prin metoda potasiu/argon), dupa mai mult de jumatate de secol de la descoperire, la 550.000 ani.De asemenea, pe mulajul realizat, pe partea intrna a calotei au fost observate impresiunile circunvolutiunilor lui Broca, de care este legata vorbirea. In intervalul 1936-1953, G. H. R. von Koenigswald reia cercetarile din insula Java. La Sangiran, pe valea raului Tyemoso (afluent al raului Solo) si la Modjokerto, in partea centrala a insulei, au fost identificate 3 calote craniene, 3 mandibule, 1 fragment de maxilar si mai multe fragmente de oase, pe care le-a denumit Pithecanthropus robustus (capacitate craniana 900-1100cm cubi) si, respectiv, Pithecanthropus modjokertensis (capacitate craniana 1000 cm cubi). Calotele craniene din ambele situri au fost datate prin potasiu/argon intre 500.000-600.000 ani. Tot la Sanginar, in 1979 T. Jakob si S. Sartono descopera partea din spate a unui craniu caracterizat printr-o mare masivitate ce pune in evidenta caracterele unui specimen arhaic. Grosimea testei depaseste 1 cm, iar la nivelul tarusului occipital ajunge pana la 3 cm. Ea a fost datata de C. Swisher si G. Curtis (1994) la 1,6-1,8 mil. ani.Cum si mandibula zisa C de la Sanginar, care apartine tot unei forme robuste de hominid numita initial Megantropus paleojavanicus, a fost datata la 1,8

43

mil.ani , si daca aceste datari se dovedesc a fi corecte, problema vechimii lui Homo erectus din Java ramane in continuare deschisa. Cele 13 cranii indoneziene, descoperite de T. Haar (1931) si G. H. R. von Koenigswald(1937-1941) la Ngandong, pe valea raului Solo (Java), arata o forma mai evoluata de Homo erectus, care ajunsese la un volum al creierului de 1100-1300cm cubi. Aceste fosile, cunoscute sub numele, de Oamenii de la Solo sau Oamenii de la Ngandong, care au cranii alungite, dar mai inalte si mai late decat predecesorii lor, tarus occipital proeminent si o masivitate generala a osului, au datate la 150.000 ani. In prezent se cunosc in Java cca 20 cranii si numeroase oseminte de Homo erectus, repartizate intre 1,8 mil. ani si 150.000 ani. Desi pe intreaga durata a existentei lor evolutia este minora, se observa totusi o inaltare a pozitiei craniului si8 o dezvoltare a capacitatii craniene de la 800 la 1300 cm cubi, o reducere a fetei si marimii dintilor. Avea o talie de cca 1,70 m, spre deosebire de Sinanthropii din China care ajungeau doar la 1,56 m. Un loc aparte in cunoasterea lui Homo erectus il ocupa descoperirile din China. Primele semnalari de fosile umane au provenit din pestera situate langa localitatea Chukutien, in apropiere de Beijing si au fost facute in 1921 de catre J. C. Andersson si O. Zdonsky. In anii urmatori (1922-19370), cercetarile intrprinse de W.C.Pei, C. Li, T de Chardin, D. Black, s.aau scos la iveala mai multe cranii, mandibule, dinti si fragmente de oase, care au fost grupate si comunicate de D. Black, in 1927, sub numele de Sinantropus pekinesis.Sapaturile intreprinse dupa 1949 au scos la iveala noi piese fosile si mai multe nivele de locuire insotite de multe primitive din piatra de tip acheulean, esalonate intr-un interval de timp cuprin intre 450.000 si 230.000 ani. Craniul sinantropilor, in prezent Homo erectus pekinesis, este masiv, alungit, dar mult aplatizat spre baza, fruntea tesita cu tarus supraorbital bine marcat. Volumul cutiei craniene este cuprins intre 800-1000 cm cubi. Dupa dimensiunile catorva femure cunoscute, talia lor era redusa, fiind estimate, in medie, la 1,56m. In primul nivel de locuire cel mai vechi, au fost descoperite vetre de foc amenajate, formate din carbuni si cenusa care ajung pana la 6-7 m grosime, ceea ce inseamna ca aceste grupe de hominide erau in stare nu numai sa foloseasca focul, dar sa-l si intretina vreme indelungata, pe toata durata locuirii pesterii. Oasele carbonizate de animale gasite in vatra, presupune ca acei oameni timpurii ajunsesera sa friga carnea vanatului, sa o faca mai gustoasa si mai usor de digerat (N. Macarovici, 1968).Vetrele de foc de la Chukutien sunt primele cunoscute si reprezinta cele mai vechi dovezi ale focului de catre grupurile de Homo erectus. In apropierea orasului Lantian,provincia Shanxi, au fost descoperite 2 situri arheologice si fosilifere: in 1953, la Chenjiawo- o mandibula cu o parte din dinti pastrati la locul lor, datata 500.000 ani, in 1964, la Gongwangling- o cutie craniana (capacitate 778 cm cubi), datata 750.000-800.000 ani. Cunoscuti sub denumirea de Oamenii de Lantian, acestia, desi mai vechi, pastreaza caractere asemanatoare celor de la Chukutien. In China de Sud, la Longtan, in anul 1980 au fost gasite un craniu complet, o mandibula si dinti, a caror varsta a fost apreciata la 400.000 ani.Dar Omul de la Longtan difera prin unele caracteristici atat de hominizi de la Chukutien,cat si de cei de la Lantian.In apropierea localitatii Dali,din partea central-estica a Chinei,a fost recuperat un craniu aproape complect al unui Homo erectus tarziu(Omul de la Dali) cu o capacitate craniana de 1120 cm cubi,datat la aproximatic 200 000 ani. In partea centrala a Indiei,in statul Madhya Prodesh,in aluviunile unei tarease(Pleistocen mediu) de pe cursul mijlociu al raului Nanbada,in anul 1982 A. Sonakia a descoperit fosile ale unui Homo erectus evoluat.Este primul si cel mai vechi om fosil identificat pana in prezent in India. In Orientul Apropiat Homo erectus,o forma tarzie care face trecerea spre Homo sapiens,este cunoscut prin resturile fosile din pestera de la Mgharet-el-Zuttiyeh din Israel(B. Vandermeersch,1980). Europa este singurul continent din Lumea Veche care detine fosile numai de Homo erectus tarzii,a caror vechime nu este mai mare de 650 000 ani.Fragmentele de cranii,mandibule,maxilare si dinti,gasite in situri dinstantate ca spatiu sit imp,arata forme mai evoluate care ii plaseaza la granita dintre erectus si sapiens reprezentand,probabil,tranzitia dintre cele doua grupuri.Acesti Homo erectus europeni conserva caracterul arhaic al tarusului supraorbital,dar maxilarul este aplatizat,drept.Mai mult,depresiunea sagitala care separa tarusul occipital in doua parti,foarte caracteristic neadertalienilor,este deja prezent la toate craniile europene.De aceea B. Vandermeersch considera ca oamenii arhaici europeni au evoluat progresiv catre tipul neandertalian.De aceea,primii hominizi europeni au fost numiti anteneanderalieni,presapiens sau sapiens arhaic,prima denumire fiind mai des folosita. Totusi,avand in vedere existenta mai multor situri arheologice (Chilhac,Vallanet,Roussillon-Franta;SandaljaCroatia;Stranska-Skala-Cehia)in care s-au gasit unelte din piatra de tip chopper,chopper-tools,aschii,datate intre 650 000 si 1,5 milioane ani,se poate afirma ca Homo erectus a populat regiunile sudice ale europei cu mult inaintea datelor oferite de resturile fosie.Cele mai importante situri in care au fost gasite resturi fosile de Homo erectus sunt dispersate in regiunile sudice,centrale si vestice ale Europei.In satul Mauer,situate in apropierea orasului Heidelberg(Germania),pe terasa medie a raului Nekar,in 1907,a fost gasita o mandibula a carei varsta este estimata la 650 000 ani.Este cunoscuta sub numele de Omul de Mauersau Omul de Heidelberg.Tot in Germania la Bilzingsleben si la Steinheim au fost descoperite fragmente de cranii si dinti ai caror varsta este cuprinsa intre 350 000 si 200 000 ani,in situl de la Bilzingsleben au fost scoase la zi structurile a doua locuinte,una ovala si alta circulara in apropierea carora s-au gasit vetre de foc si ateliere pentru cioplitul pietrelor. Cele mai multe resturi fosile atribuite lui Homo erectus si datate intre 600 000 si 200 000 ani se afla pe teritoriul Frantei.Din pestera La Caune de lArgope valea raului Verdauble in apropierea satului Tautavel din Piriniei Orientali in urma sapaturilor conduse de H. de Lumley in perioada 1964-1981 au fost recuperate peste 50 de resturi de oase fosile umane,care apartineau la 4 adulti si 3 copii.Resturile fosile,cunoscute sub denumirea deOmul de Tautave,releva o structura robusta,de talie mare capacitate craniana de 1150 cm cubi.Varsta lor este apreciata intre 600 000 si 400 000 ani.De asemenea au mai fost

44

gasite unelte cioplite din bulgari si piese bifaciale de tip lanceolat,oval si migdaloid(L. Rosu,1987).PesteraLa Niche in apropierea satului Montmaurin din Pirineii Centrali,a pus si ea in evidenta o mandibula impreuna cu unelte litice de tip acheulean estimate,pe baza faunei de mamifere,la 400 000-300 000 ani.Tot in Franta resturi fosile anteneandertaliene au mai fost descoperite in adapostul Suard din satul La Chaise,in apropiere de Vilhonneur,in pestera Fontechvade(anondismentul Angouleme),in avenurile Vergonne(langa Besancon) si Orgnac(pe valea Rhonului,Laguedoc)si la Biache-Saint-Vaast(in apropierea orasului Arras).Ele au fost datate intre 150 000 si 200 000 ani. Terra Amata, cartier al orasului Nisa, situate la baza Alpilor Maritimi in apropierea Mediteranei, a devenit una dintre cele mai cunoscute sezari arheologice din Europa, mai ales dupa cercetarile sistematice de dupa 1966 conduse de H. De Lumley. Aici au fost puse in evidenta mai multe straturi de locuire datata intre 400.000 si 380.000 ani. Locuitorii acestui sit isi amenajau adaposturi temporare cu ajutorul unor pari infipti in nisipul de dune de la marginea marii ce sprijineau, probabil, crengile si frunzele cu care erau acoperite. In aceasta zona adapostita s-au gasit locuinte ovale cu diametrul mare de 7-5 m si diametrul mic de 6-4 m parate ca blocuri de piatra. Una dintre aceste locuinte avea conturul marcat print-un sir de blocuri de piatra suprapuse. In mai multe din aceasta asezare au fost identificate vetre de foc amenajate, avand o excavatie de 30-50 cm diametru si 15 cm adancime. Colibele de la Terra Amata, locuite temporar de comunitatile de vanatori anteneandertalezi, sunt cele mai vechi cunoscute pana in prezent. Desi nu au fost gasite resturi fosile, deosebit de importanta este amprenta unui picior uman, lunga de 24 cm, conservata intr-un deposit de duna (L. Rosu, 1987; M. Carciumaru, 1999). La fel de importanta este si pestera Lazaret situate la sud-est de Nisa, pe versantul occidental al Alpilor Maritimi. Pe langa unele resturi fosile umane ( 4 dinti si un parietal), H. De Lumley (1969) a descoperit aici, in depozite contemporane glaciatiunii Riss(cca 200.000 ani), resturi de constructie ale unei colibe cu dimensiunea 10/3,5 m, ale carei limite sunt marcate print-o centura de pietre cu diameter de 5-30cm. Pe linia acestei centuri au fost identificate 7 cercuri de piatra distantate intre ele la 0,80-1,20 m, corespunzand bazei stalpilor ce sustineau armature de lemn a cabanei. Deci, in timpul fazei glaciare Riss se pare ca Homo erctus tarzii isi amenajau uneori colibe in interiorul pesterilor pentru a se proteja de frig ( J. Chaline, 1985). In Spania cele mai vechi resturi fosile (2 mandibule, fragmente de parietate) care au fost descoperite la Atapuerca in apropiera orasului Burgos, au fost datate la cca 400.000 ani. Altele (1 os parietal , etc), datate in timpul glaciatiunii Riss (cca 200.000 ani ) au fost gasite in pestera Cova Negra din provincial Valencia. In Anglia cele mai vechi fosile umane (un os occipital, 2 parietale) au fost descoperite la Swanscambe pe una din terasele Tamisei, in apropiere de Londra . Datat intre 300.000 si 200.000 ani Omul de Swanscombe avea o capacitate craniana de 1300 cm cubi. Pe teritoriul Ungariei, la Vertessollos, in apropiere de Budapesta, au fost descoperite un occipital de adult si cativa dinti de copii, unele litice (Chopper, Chopper-tools, ractoare, aschii retusate) si vetre de foc acoperite de oase carbonizate. Capacitatea craniana a fost calculate la 1100-1200 cm cubi. Nivelul de locuire a fost estimat la circa 450.000 ani. Pestera de langa satul Petralona, in apropiere de Salonic (Grecia), a furnizat un craniu aproape complet, bine conservat de o draperie calcaroasa, a carui capacitate craniana este de 1200 cm cubi. Omul de Petralona, considerat un reprezentant al anteneandertalienilor, a carui vechime a fost estimate la peste 200.000 ani, avea fata inalta, masiva, neproiectata in fata, tarus supraorbital puternic, orbite mari si foarte adanci. In extremitatea estica a Europei in pestera Azych din Azerbdaijan, a fost gasita o mandibula a carei vechime este estimate la circa 690.000 ani. In ansamblul lor, populatiile de Homo erectus au trait intre acum 1,8 mil. si acum 150.000 ani, timp ce acopera cea mai mare parte a Pleistocenului inferior si Pleistocenului mediu. Aparute in sud-vestul Africii, probabil ca urmasi directi ai lui Homo habilis, aceste grupuri, care isi insusisera o tehnologie mai buna de prelucrare a pietrei, au capatat mai multa libertate de miscare, devenind mult mai mobile. Desi nr. lor era relative redus, apreciat de Y. Coppens (1991) la cca 1 mil., acum 1,5 mil. ani si la 10 mil., acum 500.000 ani, datorita acestei mobilitati mai mari, ei s-au desprins de habitatele de bastina si au migrat mai intai in Asia si mai tarziu in Europa. Extinderea pe cele 3 continente ale Lumii Vechi,unde au trait in conditii diferitede mediu si in grupuri izolate unele de altele,a determinatsi marea lor variabilitate sub raport fizic si biologic.Dar in cei 1,5 milioanede existenta reprezentantii acestei specii inregistrat o evolutie graduala continua:volumul creierului a crescut de la 780-800 cm cubi pana la 1250-1300 cm cubi,talia a ajuns la 1,60-1,70m,iar corpul a capatat o alura mai atletica.Aceasta evolutie rezulta si din faptul ca cele mai vechi grupuri H. erectus timpurii,care au trait pana acum 800 000-700 000 ani,reprezinta unele caractere care uu apropie de Homo habilis,pe cand populatiile mai recente Homo erectus tarzii,care au trait incepand de acum 800 000-700 000 ani,reprezinta multe caractere moderne ce ii apropie de Homo sapiens. Majoritatea antropologilor considera ca Homo erectus,ale carui vestigii fosilifere si arheologice s-au gasit in Africa,in sud-estul Asiei si in Europa,a reprezentat o etapa hotaratoare in procesul formelor care au condos la omul modern.Acceptanduse aceasta parere,se poate afirma,dupa cum remarca Y. Coppens(1991), ca linia umana si-a gasit originea in Africa prin Homo habilis,care a evoluat timp de cca 1 milion ani numai in aceasta parte a Lumii Vechi,transformandu-se apoi in Homo erectus.Acesta din urma este primul hominid care si-a extins aria de locuire,migrand mai intai in Asia,acum700 000-800 000 ani dupa care a ajuns si in Europa,in cele doua continente el avand insa evolutii diferite.In Asia, mai exact in Orientul Apropiat, Homo erectus va evolua catreHomo sapiens sapiens, iar in Europa catre Homo sapiens neandertaliensis. Dupa parerea lui J. J. Hublin (19994) aceasta evolutie graduala intre erstus si sapiens-a petrecut intre 400.000 si 100.000 ani. Desi in aceasta perioada lunga se dezvolta si se diversifica diferite tehnici,viata sociala se organizeaza,focul este folosit si intretinut in habitatele temporar amenajate,totusi nu exista o limita neta intre utilajele precedente,Olduvaiene,si cele associate

45

grupurilor timpurii de Homo erectus.Acum cca 1,4 milioane ani apare in noua tehnica de lucru si o noua unealta-bifaciala sau toporasul de mana,atribuite culturii Acheuleene care a durat tot timpul Paleoliticului inferior(tabel 8.3.).La inceput,pana acum 6-7 mii ani, se practica o cioplire mai rudimentara pe ambele fete si laturi ale bolovanului(silex,cuart,cuartit),obtinandu-se o bifaciala sau un toporas de mana de dimensiuni mari,cu urme de desrprinderi de aschii foarte largi,ce formau muschii ascutite dar sinuoase.Noul produs,unealta si arma,avea un varf activ,in timp ce baza rotunjita,ramasa neprelucrata , pastra contextual natural si galetului.Aceste bifaciale cioplite rudimentar apartin faciesului Abbevillian ce caracterizeaza prima parte a Paleoliticului inferior.Mai tarziu tehnica de cioplire a bifacialului se perfectioneaza.Lovirea pentru desprinderea aschiilor devine mai razanta,crestaturile sunt mai lungi si mai fin retusate,obtinandu-se muschii mai uniforme si mult mai taioase.Aceste bifaciale confectionate cu mai multa precizie apartin Acheuleanului propriu-zis si reprezinta prima tehnica de prelucrare a pietrei care dovedeste ca fauritorii ei au avut un model mintal a ceea ce doreau sa produca.Odata cu perfectionarea bifacialelor a continuat perfectionarea si diversificarea uneltelor lucrate pe aschii.Dar,de la confectionarea primelor pietre cioplite de tip chopper pana la aparitia bifacialelor (toporaselor de mana)au trebuit sa treaca aproape 1 milion ani,iar tehnologia fabricarii bifacialelor Acheuleene,transmisa si imbunatatita din generatie in generatie va mai continua inca 1 milion ani,pana la sfarsitul interglaciarului Riss-Wurm cand va apare cultura Musteriana legata de prezenta lui Homo sapiens. HOMO SAPIENS Partea finala a glaciatiunii Riss (Saale) si interglaciarul Riss-Wurm (Eemian) corespunde extinderii maxime a populatiilor de Homo erectus tarzii, dar si transformarilor biologice si comportamentale ale acestira fata de Homo erectus timpurii care au trait in Pleistocenul inferior si mediu. Unele trasaturi anatomice commune ale resturilor fosile de Homo erectus tarzii descoperite in Franta ( Arago, Tautavel), Germania (Steinheim), Anglia (Swanscombe) si in Grecia (Petralona) releva o evolutie graduala catre o fiinta superioara. Dimensiunile reduse ale fetei pozitionate in fata cutiei craniene, jonctiunea muschilor gatului plasata in partea inferioara a occipitalului, inclinarea oaselor parietale, precum si proeminentele supraorbitale arata ca posesorii acestor caracteristici antropomorfe se diferentiaza mult de reprezentantii Homo erectus timpurii, reprezentand un progres evolutiv ce ii aproprie de primii Homo sapiens. Aceste caractere tranzitorii au fost remarcate si In Asia, unde Omu 1 de la Dali" (China), datat acum 200.000 ani, sau Oamenii de la Ngandong" (Java - Indonezia), datati acum IS0.000 ani, prezinta caractere intermediare intre Homo erectus si Homo sapiens. Asa cum remarca si R. Leakey (1995), desi Intre aceste exemplare, mult distantate regional, apar multe deosebiri, exista totusi intre ele doua elemente comune: sunt mai evoluate decat Homo erectus timpuriu, deoarece au un creier mai mare, dar sunt mai primitive decat Homo sapiens, avand peretii cranieni mai compacti si o constitute mai robusta. Se poate astfel constata ca in intervalul dintre acum 500.000 si 125.000 ani a avut loc o evolutie activa ce a condus in cele din urma la aparitia populatiilor de Homo sapiens. Trecerea de la Homo erectus tarzii la Homo sapiens s-a realizat, dupa toate probabilitatile, in intervalul de acum 250.000-100.000 ani, in timpul partii a doua a glaciatiunii Riss (Saale) si in interglaciarul Riss-Wurm (Eemian). Dupa ierarhizarea criteriilor alese pentru a-1 deosebi unul de celalalt capacitate endocraniana peste 1300 cm, frunte inalta, occipital rotunjit, Homo sapiens a aparut cel mult acum 100.000 ani. Resturile fosile si vestigiile arheologice, dispersate regional si in timp in cele trei continente ale Luraii Vechi (Africa, Asia si Europa), desi mult mai numeroase si mai bine conservate decat ale lui Homo erectus, nu sunt totusi suficiente pentru a se putea urmarii o linie evolutiva clara intre cele doua specii. Cu toate acestea, fosilele, uneltele de piatra si lacurile temporare de campare arata modificari anatomice si comportamentale evidente, dar si indici ale unei organ izari sociale net superioare. De asemenea, in marea familie a lui Homo sapiens au fost observate diferen|ieri anatomice si culturale regionale ce pun in evidenta evolutii ale unor grupuri izolate in spatii geografice diverse. Ajuns in Asia si Europa, in urma migrarii sale din Africa, Homo erectus a evoluat catre Homo sapiens, dar evolutia a condus catre doua grupuri regionale distincte: Homo sapiens neandertalensis in Europa si Homo sapiens sapiens in Asia (Orientul Apropiat). Se poate astfel spune ca Homo sapiens neandertalensis si Homo sapiens sapiens pot fi considerafi doua subspecii ale lui Homo sapiens. Daca Homo erectus a fost primul hominid care a migrat din locurile sale de origine si a populat toate continentele Lumii Vechi, Homo sapiens sapiens (fosilis) a fost primul hominid care pana la farsitul Pleistocenului superior a reusit sa populeze toate continentele Terrei, ajungand in America de Nord, America de Sud, Australia si Noua Guinee. Homo sapiens neandertalensis. A aparut acum circa 125.000 ani, in timpul interglaciarului Riss-Wiirm (Eemian) si a trait aproape tot timpul glaciafiunii Wiirm (Vistula), pana acum 30.000 ani. Populatiile alcatuite din Oamenii din Neandertal au avut o mare raspandire in Europa, in timp ce in celelalte continente arealul de raspandire a fost mai restrans, resturi fosile gasindu-se doar in nordul Africii si Orientul Apropiat (fig. 8.8.). In mod sigur Omul de Neandertal a fost contemporan cu Homo sapiens sapiens din Orientul Apropiat si cu Homo sapiens din Africa si China. Oamenii de Neandertal, care au trait aproape tot timpul glaciatiunii Wiirm (Vistula), erau bine adaptati acestor conditii climatice talie medie (1,55 1,65 m), corp scurt dar robust, ce ii faceau mai rezistenti in fata intemperiilor vitrege ale vremii. Mersul era biped, cu genunchii usor indoifi si capul aplecat inainte. Prezentau un tarus supraorbital bine reliefat, fruntea separata de tarus printr-o adancitura marcanta, fata masiva proiectata inaintea craniului, orbitele mari si rotunde, mandibula puternica aproape lipsita de barbie. Membrele inferioare erau scurte, iar femurul era usor curbat. Craniul masiv, de tip dolicocefal, avea o capacitate cuprinsa intre 1350 si 1700 cm 3. Neandertalienii aveau si unele trasaturi comune cu Homo erectusun craniu ingust si malt, cu arcade ale sprancenelor bine reliefate. Cea mai evidenta trasatura specifica era prognatismul foarte evident al maxilei. Desi capacitatea craniana a Neandertalienilor era la fel de mare ca a omului modern, ea nu reprezinta in mod necesar si o dezvoltare intelectuala comparabila. Simplitatea circumvolutiunilor, reducerea lobului frontal, dezvoltarea celei de a treia circumvolutiuni frontale si a lobului occipital pun in evident predominarea relativa a zonelor sensitivo-motrice in raport cu zonele asociative, care

46

tin de posibilitatile intelectuale si de gandire (M. Carciumaru, 1999). Cu toate acestea, organizau vanatori colective, produceau si utilizau focul, inhumau mortii si practicau cultul moitilor. Prima descoperire ale unor fosile de om primitiv" a fost facuta in anul 1828 de catre Ph.-Ch. Schmerling in pestera Englis (Belgia). Ulterior, dupa identificarea Omului de la Neandertal", s-a constatat ca ele apartin aceluiasi grup de hominizi. In anul 1856, muncitorii care lucrau intr-o canera de calcar gasesc in pestera Feldhof de pe valea Neander, in apropierea orasului Dusseldorf (Germania), mai multe oseminte umane, printre care partea superioara a craniului si mai multe fragmente ale membrelor superioare si inferioare. Prima data ele au fost studiate de naturalistul J.C. Fuhbrott care a realizat ca aceste oase apartin unui om care traia probabil in timpul uttimei faze glaciare. Resturile fosile aratau o cutie craniana a carci capacitate era de aproape 1300 cm, dar cu o frunte ingusta dominata de arcade proeminente ale sprancenelor, un femur usor curbat, mai scurt dar mai gros decat al omului modern. Descoperirea a stamit multe controverse si greu a fost acceptata la vremea respectiva ideea ca ar reprezenta un precursor al omului modem. Initial s-au emis tot felul de pareri nastrusnice: unii au considerat ca oasele ar proveni de la un om recent, rahitic sau degenerat, care a trait cu cateva secole in urma, altii le-au atribuit unui calaret participant la razboiul coalitiei antinapoleoniene, curba femurului aparand astfel ca o deformare profesionala fireasca! Abia in anul 1864, anatomistul irlandez W. King considera ca aceste resturi fosile sunt ale unei specii umane pe care a numit-o Homo neandertalensis, care a devenit ulterior simbolul troglodit i prototipul omului arhaic, eel care a dat nastere unor numeroase controverse si polemici referitoare la locul sau in evolu|ia omului modem, dar mai ales asupra modului in care a disparut acum 35.000-30.000 ani i a fost tnlocuit doar in cateva mii de ani de catre Homo sapiens sapiens. De la descoperirea primelor fosile pana in prezent, timp de aproape o suta cincizeci de ani, au fost identificate numeroase alte resturi fosile i vestigii arheologice ale neandertalienilor, care au permis cunoasterea principalelor caracteristici antropomorfice, a comportamentului si relafiilor sociale, a habitatului i modului de subzisten^a. Cele mai multe resturi fosile ale lui Homo sapiens neandertalensis au fost descoperite in Europa occidentals (ChapeIle-au-Saint, La Ferrasie, Le Moustier, La Quina, Fontechvade, Hortus etc. - Franca; Bafiolas, Urtiga, Cariguela - Spania; Spy, Engis, La Naulette Belgia; Neandertal - Germania; Monte Circe, Saccopasture Italia), dar ele au fost evidenfiate i in alte regiuni ale Europei (Sala, Sipka, Ochoz - Cehia; Krapina, Vindija - Croatia). Multe din siturile fosilifere dovedesc ca Oamenii de Neandertal isi mgropau mortii, ceea ce inseamna ca ei deja constientizau diferen\a dintre viafft si moarte. In pestera Guettari din Monte Circe (Italia) un craniu era inconjurat de un cere de pietre intentional aranjate, in pestera de la Chapelle-aux-Saints (Franja) scheletul unui barbat de 50-55 de ani era culcat pe spate cu picioarele tndoite, iar in adapostul sub stanca de la Ferrassie (Fran(a) craniul fara maxilar al unui copil era asezat sub o piatrS vopsita cu ocru rosu pe partea inferioara. Dar, in multe situri fosilifere (Caune de PArago, pestera Hortus - Franja, Monte Circe - Italia, Krapina -Croatia) orificiul occipital al craniilor fusese mult ISrgit pentru a se consuma creicrul din interior. Aceste urme sunt interpretate ca o practicare a antropofagiei, pe care mulfi o considers ca pe un ritual de inmormantare. Pentru ca unele trasSturi morfologice ale majoritatii Neandertalienilor, care au trait intrc 80.000 si 30.000 ani, sunt pastrate de la populatiile de Homo erectus tarzii sau dc Anteneandertalaieni, care au trait in Europa intre 600.000 si 150.000 ani, majoritatea specialistilor considera ca acestia din urma sunt stramosii directi ai Neandertalienilor, ajunsi pe o treapta superioarS de evolu(ie. Deci, in Europa, Homo sapiens neandertalensis continua linia evolutiva a lui Homo erectus, ajunge la un nivel superior de organizare socials, dar dispare relativ brusc acum 35.000-30.000 ani cand este inlocuit de Homo sapiens sapiens. Prezen(a cat si disparitia Oamenilor de Neandertal cu o morfologie atat de particulars, a cSror stabilitate de 50.000 ani confirms totusi dovada unci anumitc rcusitc, nu au gSsit inca o explicatie total satisfScStoare. Siturile din afara Europei atribuite Omului de Neandertal sunt situate cu precSdere in jural Marii Mediterane. Pestera Djebel Qafzeh, situata in apropierea orasului Nazaret (Israel), a furnizat resturile fosile a 14 indivizi, sase adulti si opt copii alaturi de unelte din piatra Mousteriene caracteristice Paleolitului mediu, descoperite in formatiuni echivalente Wiirmului european. Desi contemporani cu Neandertalienii din Europa Centrals, caracterele lor morfologice (craniu robust, inaitimea si convexitatea frunjii, fa(a inalta, absen(a tarusului supraorbital, talia de 1,65-1,75 m) se apropie mai mult de cele ale lui Homo sapiens sapiens de tip Cro-Magnon. In pestera Amud, din apropiere orasului Tiberiada (Israel) au fost gasite scheletele a cinci indivizi, datate la circa 55 000 ani, ale caror caractere, asemanatoare cu cele de la Tabun, Skhul si Qafzeh (Israel) si cu cele de la Shadinar (Irak), pSstreaza afinita(i neandertaloide, dar ii apropie mai mult de Homo sapiens sapiens. Pestera Mugharet-el-Skul din Muntele Carmel (Israel) a furnizat scheletele umane a sapte adulli si trei copii, a caror morfologie aminteste de Omul de Neandertal din Europa dar ii apropie si de Homo sapiens sapiens. Caracterele moderae si arhaice au fost interpretate ca rezultat al unui metisaj intre cele douS populatii. In depozitele din pesterile Shanidar din Muntii Zagros (Irak), datate 48.000-44.000 ani, alaturi de unelte litice Mousteriene au fost descoperite opt schelete a caror morfologie este apropiatS celor de la Amud si Tabun (Israel), ele avand atat caractere neandertaliene cat si de Homo sapiens sapiens. Oamenii de Shamidar aveau o talie de 1,70 m, iar capacitatea craniana de 1600 cm . Analizele palinologice ale sedimentelor care inconjurau unui dintre schelete, realizate de R Solecki (cf. L Rosu, 1987), demonstreaza cS defunctul a fost asezat pe un pat de flori, iar inmormantarea a avut loc in perioada de inflorire a acestora intre mai si iunie. Si aceste date releva cS oamenii Paleoliticului mijlociu aveau cultul morjilor. Pe coasta Atlanticului, langa Marrakesh, in carierele de la Djebel-Irhoud (Maroc) au fost descoperite trei cranii (capacitate 1480 cm3), ale caror caractere, asemanatoare celor de la Amud si Skhul (Israel), sunt intermediare intre Neandertal sj Omul modern, dar prin diminuarea proeminentelor supraorbitale si aplatizarea boltei craniene se apropie mai mult de ultimul. Oamenii de Neandertal erau vanStori 51 culegatori. Traiau in cete mici, iar locurile de campare temporara erau amenajate pe marginea raurilor sau lacurilor, la intrarea sau in interiorul pestcrilor. Practicau vanStoarea colectiva, fiind capabili sk urmareasca si s3 vaneze animale mari ca mamuti, rinoceri, ursL cerbi, cai s.a. In acest sens, uneltele si fosilele descoperite de F.C. Howel si Leslie Freeman in zona Ambrona-

47

Toralba (Spania) au sugerat ideea c3 un grup sau mai multe grupuri de vanStori au impins intr-o mlastinS o turmS de elefanti dupa care i-au omorat cu ajutorul sulrjelor si topoarelor de mana. Neandertalienii au diversified si perfectionat uneltele Im'ce, ei fiind fauritorii culturii Mousteriene (mime ce provine de la pestera La Moustier din Fran(a, unde s-au facut primele descoperiri) ce caracterizeazS Paleoliticul mijlociu. DacS din echipamentul Acheulean, con fec(ionat de Homo erectus, laceau parte cam o duzinS de unelte, inventarul Mousterian al Omului de Neandertal este imbogatit cu circa 50 de noi tipuri. Bifacialele nu mai dejin insa rolul preponderent, ele fiind inlocuite de uneltele provenite din prelucrarea aschiilor, ale caror forme au fost multiplicale si perfec(ionate. Acestea devin mai subtiri, iar tehnica de cioplire permite obtinerea unor uu'laje mai fine si diversificate in functie de scopul utilizarii - varfuri de mana si razurtoarc curbate folosite la cur&tirea pieilor de animale, transarea carm'L cojitul lemnelor, scoaterea radacinilor sau la confecjionarea suli(elor. industria Mousteriana prezinta multe diferentieri regionale, reflectand condi|iile specifice de adaptare tehnologica la diferite grupuri de populatii. Se pare c3 utilajul litic identificat in Pestera Zanelor (Grotte des Fees) de la Chatelperron, departamentul Allier, Fran|a, datat 35.000 ani B.P., caracterizat prin pcrfec(ionarea tehnologiei de prelucrare a aschiilor este atribuit ultimilor Neandertalieni din Europa occidentals. Cultura ChatelperronianS face trecerea intre Mousterianul Paleoliticului mijlociu si Aurignacianul Paleoliticului superior. Aceste unelte au ramas totusi neschimbate timp de peste 40.000 ani, fapt ce ar indica limitele tehnologice ale Neandertalienilor. Inovatiile si formele impuse in mod voit uneltelor au devenit un fenomen general doar odata cu aparitia, acum 35.000 ani, a culturilor Paleoliticului superior atribuite populatiilor de Homo sapiens sapiens (R. Leakey, 1995). inlocuirea Neandertalienilor de catre Homo sapiens sapiens. Pentru faptul ca Neandertalii europeni conservft caracterele arhaice ale populafiilor de Homo erectus tarzii, B. Vandermeersch (1982) considera ca acestia au evoluat progresiv, in Europa catre tipul neandertalian, iar in Orientul Apropiat catre Homo sapiens sapiens. Aceasta interpretare este sprijinita de existenfa in Orientul Apropiat (Israel, Irak), zona de contact dintre cele doua subspecii, a formelor hibride, cu morfologie mozaicata, sapiens sapiens si sapiens neandertalensis, care s-ar putea explica prin interfecundarea, metisarea, dintre cele doua grupuri de popula(ii. Datarile facute mai recent, prin rezonan(a electronics de spin si prin termoluminiscenta, au aratat ca fosilele Omului modem de la Skhul si Qafzeh au o vechime de aproape 100.000 ani (fa(a de estimarile inijiale de 50.000 - 40.000 ani), fiind astfel mai vechi decat majoritatea fosilelor neandertaliene. Deci, Omul do Neandertal nu poate fi stramosul omului modern (R. Leakey, 1995). De aceea, B. Vondermeersch (1982) considers cS popula(iile de morfologie modems de la Mugharet-el-Skul si Qafzeh ar putea fi stramosii Oamenilor moderni de tip Cro-Magnon din Europa. De fapt, acesta avanseazS ipoteza migratiilor cu dublu sens: Omul din Neandertal ar fi migrat din Europa catre Orientul Apropiat, unde a coabitat si chiar metisat cu populatiile de Homo sapiens sapiens locale, iar grupurile de Homo sapiens sapiens s-ar fi deplasat cam acum 40.000 ani catre Europa, unde au format populatiile Oamenilor moderni de aici, definite prin tipul Cro-Magnon, care au convietuit cu neandertalienii, timp de cateva milenii, pana la disparitia acestora din urma. Aceasta parere este confirmata de descoperirea unor fosile de Neandertalieni in pesterile de la SaintCesaire si Charente-Maritime - Franta (F. Le Veque si B. Vandermeersch, 1980; cf. J. Choline, 1985) unde acestia au persistat local pana la inceputul Paleoliticului superior. Desi timp de milenii au acceptat aceleasi habitate, sub report genetic contributia Neandertalienilor la populatiile oamenilor moderni europeni a fost nesemnificativa. Se pare ca Homo sapiens nenandertalensis a disparut fara a lasa descendenta, el fiind doar o ramura laterala a arborelui genealogic uman (M. Cdrciumaru, 1999). Cooabitarea dintre Homo sapiens neandertalensis si Homo sapiens sapiens timp de peste zece milenii, atat in Europa, cat si in regiunile mediteraneene din Asia si Orientul Apropiat, documentata prin vestigiile fosilifere si arheologice, exclude ipoteza exterminarii Nenedertalienilor de catre Homo sapiens sapiens, venind in sprijinul substituirii treptate. Aceasta parere este impartasita si de Y. Coppens (1991) care considera ca inlocuirea Omului de Neandertal prin Omul Modern, care a fost incontestabila, s-a facut in mod lent, semanand mai mult cu o digestie" genetics decat cu o inlaturare brutala. Iar acesti Oameni moderni, considera antropologul francez, se pare ca s-au nascut din Homo erectus undeva in Orientul Apropiat, unde ei se gasesc asociati cu utilaje de la sfarsitul Acheuleanului (atribuite lui Homo erectus) si inceputul Mousterianului (atribuite lui Homo sapiens neandertalensis). Desi au fost avansate unele ipoteze (practicarea canibalismului ca mijloc de existenta, care contravine cultului inmormantarii; exterminarea lor de catre noii veniti", contrazisa de coexistent celor doua grupuri timp de mai multe milenii; lipsa vorbirii articulate datonta configuratiei cavitatii bucale s.a.), disparitia relativ rapida a populatiilor de Neandertali, acum 35.000-30.000 ani, ramane inca necunoscuta. Superioritatea tehnologica si a organizarii sociale a populatiilor de Homo sapiens sapiens trebuie sa fi fost totusi hotaratoare in izolarea, asimilarea si, in cele din urma, disparitia neandertalienilor. Ed Crelin, Ph. Liberman si G. Isaac (cf. R. Leakey, 1995) afirma ca Homo sapiens sapiens a reusit acolo unde predecesorul sau european, Homo sapiens neandertalensis, a da! gres, si anume in domeniul complex al comunicatiilor interumane si al organizarii, pe aceasta baza, a relatiilor in cadrul grupului. Homo sapiens sapiens (fosilis). Sunt primi reprezentanti ai Oamenilor moderni care, In Europa, au trait in a doua jumatate a ultimei glaciatiuni (Wurm, Vistula), intre 35.000-30.000 ani si acum 10.000 ani, si care au evoluat, fara mari transformari morfologice, catre populafiile care s-au succedat si s-au dezvoltat sub raport tehnologic, social si cultural tot timpul Holocenului, pana in zilele noastre. Sunt artizanii culturilor Paleoliticului superior, sunt primii oameni care au folosit limbajul ca pe un mijloc constient de comunicare interumana, primii oameni care si-au amenajat colibe si adaposturi in pesteri sau in aer liber cu folosinta mai indelungata, primii oameni care au manifestat preocupari religioase, primii oameni a caror spiritualitate sa manifestat in domeniul artistic, objinand prin picture, gravura, sculptural modelare in tut lucrari de mare finefe ce dovedesc si o mare capacitatea de intelegere, redare si abstractizare a lumii inconjuratoare. Traiau in grupuri, vanau, pescuiau, culegeau fructe, seminte si radacini. Le spunem fosilis pentru a-i separa de Oamenii moderni actuali. Sunt suficiente dovezi ca Homo sapiens sapiens au ajuns in Europa acum 35.000-30.000 ani, unde au inlocuit populatiile de Neandertali. Acesti oameni care aveau deja o constitute anatomica bine definita, diferita de cea a populatiilor anterioare, au adus cu ei si o noua tehnologie de cioplire si prelucrare a pietrei. Totusi, originea lor este mult mai veche si ea trebuie cautata in afara

48

spafiului european, in Africa sau in OrientuI Apropiat, unde asemenea specimene au fost gasite in situri a caror varsta depSseste 100.000 ani B.P. Europa este continental in care au fost descoperite primele resturi fosile ale lui Homo sapiens sapiens. In anul 1868 geologul francez L. Lantet a identificat in apropierea satului Eyzies-de-Tayac, departamentul Dordogne din sud-vestul Frantei, in adapostul de sub stanca denumit Cro-Magnon, un craniu uman si mai multe oase care proveneau de la cinci schelete (un batran, doi adulfi, o femeie si un fetus), intr-un depozit, datat la 30.000 ani B.P., care include industrie litica Aurignaciana (Tnceputul Paleoliticului superior). De atunci, Omul de Cro-Magnon a fost considerat prototipul fosil al Omului Modern, iar caracterele sale au devenit repere pentru descoperirile ulterioare si au permis precizarea repartitiei geografice si variatiei morfologice a populatiilor de Homo sapiens sapiens fosilis. Desi capacitatea craniana (1200-2000 cm3) era asemanatoare cu cea a Neandertalienilor, Oamenii de Cro-Magnon aveau o morfologie radical diferita de toate formele care 1-au precedat. Erau ianlti (1,70-1,80 m), robusti, cu vigoare musculara deosebita. Bolta craniana si fruntea erau inalte, fara tarus supraorbital, regiunea occipitala rotunjita, apofizele mastoide bine dezvoltate si de forma piramidala, maxilare concave si mandibula gracila cu barbie bine experimental nasul era lung si ingust, iar prognatismul absent Asemenea oameni au populat Europa tot timpul Wurmului superior, atunci cand calota glaciara Scandinava acoperea nordul continentului, cand ghetarii din Alpi si Pirinei aveau o mare extindere. Peisajul regiunilor extraglaciare locuite de Oamenii de Cro-Magnon era dominat de tundra cu licheni si de taigaua mlastinoasa cu mesteceni pitici si pini. Padurea din lungul cursurilor de apa si pesterile erau cele mai bune locuri de adapost, iar fauna, alcatuita din reni (care devenisera preponderant), cai si boi salbatici, bizoni, mamuti, rinoceri lanosi, iepuri, vulpi s.a., le oferea abundente resurse de vanat. Desi condijiile climatice erau destul de aspre, numeroasele situri fosilifere si arheologice, descoperite dupa asezarea de referinta de la Cro-Magnon, dovedesc ca teritoriul Europei era in acel timp bine populat. Prin abundenja si relevant inventarului arheologic sau paleontologic, unele dintre aceste situri sunt mai bine cunoscute, pentru ca ele pun in evident atat tipurile umane care s-au succedat, cat si progresul social si tehnologic din timpul Paleoliticului superior. Complexul de pesteri Grimaldi, situat intre localitatea Menton la granita dintre Italia si Franja, a furnizat mai multe schelete umane. Primul, scheletul unui barbat, descoperit in anul 1872 de catre E. Riviere, fiind denumit Omul de Menton". In Grotta dei Fanciuli (Grota copiilor), P. Verneau descoperea in anul 1901 doua schelete umane, o femeie si un adolescent, inhumate intr-o groapa comuna, in pozitie chircita. In total, in complexul de pesteri Grimaldi au fost descoperite scheletele a zece indivizi ascmanatori morfologie tipului Cro-Magnon, avand insa o talie mult mai mare (1,80 1,95 m). In adaposturi le de sub standi de la Raymonden, din apropierea localitatii Chancelade, provincia Dordogne - Franta, in anul 1888 M Hardy a descoperit scheletul unui barbat de talie modesta. (1,60 m), dar cu o capacitate craniana ridicata estimate la aproape 1700 cm . Sapaturile au scos la iveala utilaje aparfinand Magdalenianului. Tot intr-un adapost sub stanci, numit CombeCapelle, de langa localitatea Mont-Ferrand, departamentul Dordogne - Franja, in anul 1909 un muncitor a gasit scheletul aproape complet al unui adult, de talie mijlocie (1,63 m) ale carui trasaturi morfologice se apropie de cele al Omului de Chancelade. In Europa Centrala, cele mai cunoscute situri arheologice si paleontologice care apar|in Paleoliticului superior se gasesc in Cehia. Pe malul stang al raului Becva, in apropierea localitatii Predmosti, in anul 1894 AL Maska a identificat un mormant colectiv in care se gaseau 20 de schelete (8 adulti si 12 copii) inhumate in pozifie chircita si acoperite cu o ingramadire de pietre. Aveau talie inalta, craniul dolicocefal, volum cerebral mare, fapt ce ii apropie de Omul de Cro-Magnon. Peretii gropii erau marginal de omoplatf de mamu{i. In asezarea de la Brno scheletul unui adult era impodobit cu un colier din 600 de melci, iar in apropierea lui se afla o statueta masculine din fildes i mai multe discuri mici din fildes perforate central. La Dolni Vestonice au fost descoperite doua asezari sapate in loess, care au fost datate 28.000 ani B.P. Una din ele era inconjurata cu un mic zid din bolovani de calcar, iar in centrul sau se afla un cuptor boltit, inauntrul caruia s-au gasit fragmente de figurine din lut care fusesera arse. Este prima descoperire care atesta coacerea figurinelor de lut inainte de Neolitic. Osemintele umane din interiorul asezarii erau de tip Cro-Magnon. De asemenea, in localitatea Pavlov au fost identificate 11 locuinfe de tip bordei, sapate in loess, in care au fost identificate resturi fosile umane, unelte din piatra si os (sapaligi din corn de ren, un fel de lopeti facute din omoplatt de mamut), statuete din fildes si calcar care reprezentau figuri zoomorfe sau antropomorfe feminine, precum si figurine zoomorfe facute din pamant ars (L. Rosu, J987). In estul Europei sapaturile arheologice au evidential mai multe asezari din Paleoliticul superior care au Uvrat resturi arheologice, unele din piatra si os, obiecte de podoaba, morminte si adaposturi delocuire. La Kostienki, pe terasele Donului, in apropiere de Voronej, Rusia, au fost descoperite mai multe locuinte, sapate in loess, de forma ovala sau dreptunghiulara, ale caror dimensiuni erau de 5-15 m lafime si pana la 35 m lungime, in interiorul carora se aflau vetre de foc, unelte, statuete din fildes si din calcar care reprezentau figuri zoomorfe sau antropomorfe. Unui dintre morminte, apartinand unui copil, era presarat cu ocru rosu si inconjurat cu numeroase unelte din silex si os, precum si circa 150 de dinti de vulpe perforati ce proveneau dintr-un colier. Tot in partea centrala a Campiei Ruse, dar mai spre nord, in situl arheologic la Sungir, aproape de Vladimir, O.N. Bader (1978) a descoperit doua morminte datate 25.000 -24.000 ani B.P. Primul, intr-o groapa de 60 cm adancime, a livrat un schelet al unui barbat de 55-60 ani. Pieptul era impodobit cu un colier de pietre, iar antebratele purtau peste 20 de bratari din fildes. Tot scheletul era acoperit cu peste 3500 piese de podoaba confecfionate din fildes. Al doilea mormant a furnizat scheletele a doi copii, in varsta de 7-8 ani si de 13 ani, care au fost inhumati in pozitie alungiti cap la cap. Ei erau inzestrati cu mai multe obiecte

49

din fildes, doua lance lungi, una de 2,42 m si alta de 1,66 m, mai multe sagaie si doua pumnale (R. Desbrasse si J. Kozlowski, 1988), De asemenea, asezarea de la Molodovo, situata pe terasa Nistrului, in apropiere de Cemaufi, Ucraina, a pus in evident, pe langa utilajul litic ce apartine Mousterianului final si Paleoliticului superior, o locuinta ovala (7/10 m) in care se aflau 15 vetre de foc. Suprastructura acestei locuinte pare sa fi fost susfinuta de oase lungi de mamut (J. Choline, 1985). Asezarile Paleoliticului superior (35.000-10.000 ani B.P.) din Europa, cultura materials si modul de viat& atasate populafiilor de Homo sapiens sapiens de tip Cro-Magnon au relevat perfecfionaiea si folosirea unor noi tehnici de prelucrare a pietrei, includerea osului, fildesului si cornului ca materii prime In confectionarea uneltelor, armelor si obiectelor de arta, manifestari artistice ce vadesc talentul si puterea de abstractizare a reprezentanlor, prezenta si diversificarea locuintelor. Uneltele si tehnicile de prelucrare din Paleoliticul superior sunt mult diferenfiate fata de cele anterioare. Dupa tipologie, modalitafi de exprimare si succesiune in timp ele au fost grupate in mai multe perioade si tipuri, dintre care mai cunoscute s mai des uzate sunt: Aurignacian (circa 35.000 - 18.000 ani B.P.), Gravettian (30.000 - 28.000 m), se suprapune partial Aurignacianului avand mai mult o semnificafie regional^), Solutrean (22.000 18.000 ani) si Magdalenian (18.000-10.000 ani). Pentru aceasta" perioada caracteristice sunt uneltele lamelare obtinute printr-o noua tehnica de percutie a nucleului de silex, care permite debitarea unor piese subtiri, dar si economisirean materiei prime prin numarul mare de prod use finite rezultate. Asemenea lame au dobandit o forma alungita sau conica, aveau sectiunea trapezoidala sau triunghiulara, lungimi ce puteau varia intre 1 si 30 cm si grosimi ce ajungeau pang la 1 mm. Prin retusuri ele puteau capata diferite forme pentru a servi cat mai multor utilizari razuitoare, burine, cufite, varfuri de lance sau de sageai s.a. In timpul Magdalenianului a aparut tendinta de microlitizare de marimea unui centimetru. Aceste lamele mici erau fnfipte intr-un varf de os, lemn sau corn din care rezulta un harpon cu taisul format din mai multi zimti de silex. Tot in timpul Paleoliticului superior apare si tehnica de prelucrare a osului, fildesului si cornului de ren din care se confectioneaza varfuri de sulita si de sageti, harpoane si primele ace de cusut unele gravuri arata bizoni sau cai strapunsi de varfuri confectionate din silex sau din com de ten. De asemenea, intr-o locuinta sezoniera magdaleniana de la Meindorf (Germania) s-a descoperit un varf de sulita din os infipt intr-o vertebra de ren. Unul dintre obiectele curioase confectionate din os sau com de ren este asa numitul baston al comandantului", care cu siguranja avea cu totul alta intrebuintare decat cea atribuita prin denumire. Una din inventiile importante ale omului Paleoliticului superior este propulsorul pentru lansarea sagetilor si harpoanelor. El era confectionat dintr-o bagheta de lemn terminate la un capat cu un carlig pe care se sprijina piciorul sagetii. O miscare rapida a bratlui si incheieturii mainii imprima sagetii o viteza comparabila cu cea lansata de un arc. Propulsorul era folosit pentru pescuitul somonilor si pastravilor mari, dar si pentru vanatul animalelor mici {A. Leroi-Gourhan, 1983). Locuinfele erau amenajate in adaposturi sub stanci, la gura sau in interiorul pesterilor si in aer liber, acestea din urma fiind situate in apropierea raurilor, lacurilor sau tarmului. Ele erau folosite temporar, in timpul iernilor friguroase sau in timpul perioadelor de vanatoarea. La construirea adaposturilor din pesteri sau din apropierea lor erau folosite pietre de rau si blocuri de piatra care susfineau armatura de lemn. In schimb, locuintele fn aer liber, de tip bordei, erau sapate in loess, iar la unele dintre ele structura de sustinere a acoperisului, format probabil din piei de animale, era confectionate din oase de mamut. In anul 1966, la Pincevent, aproape de Montereau, Franca, descoperirile lui A. Leroi-Gourhan si KL Brezillon au pus in evident o asezare in aer liber din timpul Magdalenianului, al carui component era foarte bine conservat. Dupa forma danturilor de reni, se pare ca ea era ocupata de grupuri de vanatori, doar in timpul verii si toamnei. Dupa reconstituire se presupune ca bordeiul putea adaposti 10-15 persoane. Absenta orificiilor pentru stalpi sugereaza faptul ca acele adaposturi erau un fel de carturi potabile, cu porti din lemn ai acoperite cu piei de animate. De asemenea, /. Banesz (1976) reconstituie una din locuintele in aer liber de la Barca (Slovacia). Se pare ca taberele de vanatori aveau deja o anumita stabilitate, ei construindu-si bordeie de mari dimensiuni. In Paleoliticul superior se poate vorbi chiar de sate de vanatori, ocupate pe o perioada mai lunga de timp, colibele fiind imprastiate pe suprafeje de mai mul|i km (Austria, Franca, Cehia, Ucraina), ele putand adaposti o populate de 50-100 persoane (O. Dramba, 1984). Siturile descoperite pe tot cuprinsul Europei, intre Atlantic si Urali, relevS locuintele temporare ale vanatori nomazi care urmarea turmele de rent si mamu|i, precum si componente mai stabile, asa cum dovedesc cantitatile mari de oseminte animaliere identificate, legate in special de regiunea care oferea un vanat mai bogat. Se presupune ca asezarea Kostienki, Ucraina, se continua deja ca un loc de intalnire si de efectuare a schimburilor unde s-au succedat triburi din diferite regiuni si cu stadii de evolmie industrials diferite U. Choline, 1985). In aceste locuinte si adaposturi temporare populajiile de vanatori si culegatori ai Paleoliticului superior isi confectionau unelte, jupuiau animalele vanate, transau carnea, -avand in permanent focurile aprinse si Intrebuintate in vetrele special amenajate. Dupa identificarea in stratele magdaleniene din pestera Tran-de Chaleux (Belgia) a unei bucati de pirita alaturi de una de iasca" s-a tras concluzia ca locuitorii ei puteau aprinde iasca prin lovire violenta a unei bucati de cremene de o bucata de pirita. Tot in aceste locuinte temporare sau de mai lunga durata oamenii isi confectionau imbracaminte folosind blanurile animalelor vanate, care erau cusute cu fire de intestine, ligamente si piele. Cel mai vechi corp invesmantat dateaza de acum 35 000 ani. Acesta a fost descoperit in situl Kostienki (Rusia) si era imbracat in pantaloni din piele. Vanatoarea era principalul mijloc de subzistenta al populatiilor de Homo sapiens sapiens fosilis. Pe langa animalele mici ei vanau si animale mari -mamuti, cai salbatici, mistrefi, cerbi, reni si faptul ca vanatoarea a dominat economia Paleoliticului superior a fost dedus din numarul tot mai mare, din dimenstunile si din complexttatea siturilor identificate. Numarul mare de

50

oseminte al unor animale mari, concentrate in spatii restranse, aratfi. ca se practica o vdn&toare obsteasc& la care participau grupuri mari de oameni, destul de bine organizate. Asa de exemplu, in apropierea asezarilor de la Dolni Vestonice (Cehia) s-au gashe oseminte le a peste 100 de mamuti, la Mezhirich (Ucraina) pe o suprafafa circulars doar de 4*5 m In diametru au fost scoase la iveala 385 de oase de mamut care faceau parte din peretii prabuditi ai unui adapost, iar la Solutrd (Franfa) s-a descoperit un numar mare de oase de cai salbatici, care, probabil fusesera vanati prin haituire cu ajutorul focului (O. Drdmba, 1984). Spre deosebire de Neandertalieni, vanatoarea se ft cea cu arme noi - sulita aruncata de la distan|a, sageti trimise cu ajutorul propulsorului, ambele inzestrate cu varfuri ascutite si harpoane confectionate din silex sau din coarne de reni. Ctre sfarsitul Magdalenianului, odata cu retragerea calotei Scandinave si retragerea ghefarilor montani o parte din resursele de vanatoare (mamutul, ursul de pestera, rinocerul lanos, renul s.a.), dispar sau se retrag spre (inuturile arctice. Ramasesera doar calul, bourul, zimbrul, mistretul, cerbul, caprioara si alte animale mai mici. Manifestarile artistice apar pentru prima data in istoria omenirii inca de la inceputul Paleoliticului superior, cu circa 35.000 ani in urma, si ele sunt opera primilor Homo sapiens sapiens. Ei au fost preocupati de impodobirea imbracamintei prin confectionarea unor siraguri de margele din fildes, dinfi de animale sau de scoici aduse de la mare distanja. Cea mai veche descoperire a unei opere de arta" este mamutul gravat" din pestera La Madeleine (Fran(a) si ea a fost facuta in anul 1864 de catre E. Lartet. Pana in prezent, in siturile din pesteri si din aer liber au fost gasite numeroase dovezi care arata ca populatiile nomade de vanatori-culegatori detineau deja multiple tehnici legate de productia artistica: gravuri in piatra si os, modelari in lut, desene, dar mai ales picturi pe perefii pesterilor. Desenele si gravurile, care erau executate pe oase si coarne de animale si pe peretii pesterilor confin foarte rar figuri umane, pasari, reptile sau pesti, abundente fiind figurile de animale care alcatuiau fondul de vanatoare - mamuti, ursi, bizoni, cai, cerbi, reni, tapi de munte. Contururile sunt bine marcate, animalele sunt bine reprezentate totdeauna in profil, avand o forta expresiva surprinzatoare. Desi figurile umane sunt o raritate in desenele si gravurile Paleoliticului superior, in timpul Magdalenianului acestea apar mult mai frecvent De exemplu, pe peretii pesterii La Marche ,in sud-vestul Franjei, au fost gravate peste o suta de profiluri umane, fiecare foarte bine individualizate. Sculptura, aparuta inca din Aurignacian, dar bine dezvoltata in Gravetian si Solutrean, folosea tehnici diferite prin care au fost realizate basoreliefuri si statuete ce reprezentau figuri zoomorfe si antropomorfe, ultimele fiind in majoritate feminine. Sunt bine cunoscuti cei doi bizoni modelati in argils acum circa 15.000 ani, gasifi in pestera Tuc d'Audaubert, la capatul unei galerii intortochiate, la mare distant de Ia intrare, dar mai ales calul lucrat in fildes din pestera Les Espelugues, care prezinta o surprinzatoare exactitate anatomica si forta expresiva in redarea miscarii. De asemenea, au fost realizate numeroase basoreliefuri situate adesea in spafiile de locuire din interiorul pesterilor. Un bun exemplu este eel de la Roc de Sers - Franfa, unde figuri mari de cai, bizoni, reni, capre de munte si oameni au fost sculptate pe peretii din fundul adapostului, unele dintre acestea fiind cu aproape cincisprezece centimetri incrustate in relief. Daca figura umana este foarte rara in picturile rupestre, ea a fost remarcabil realizata in tehnica basoreliefului (de ex. grupul de femei din pestera Laussel, Franfa) sau in statuetele modelate in argila sau sculptate in piatra, os si fildes. In siturile arheologice din Europa se cunosc peste 100 de asemenea statuete. Majoritatea acestora reprezinta nuduri de femei obeze ale caror forme sunt mult exagerate. Asemenea statuete, se pare ca aveau mai mult un sens magic ce exprima ideea de maternitate, ele fiind lipsite de trasaturile fefei si de partea de jos a picioarelor. Barbatii apar rar, si atunci cand apar ei poarta masti si piei de animale, probabil o imbracaminte de ceremonial pentru ritualurile de vanatoare. O statueta cu totul deosebita a fost descoperita in situl de la Dolni Vestonice (Cehia). Este vorba de o sculptura in fildes, de 8 cm inalfime, datat la 26.000 ani B.P., care reda cu multa exactitate figura umana. Ar fi singurul bust paleolitic cu o figura expresiva si cu globuri oculare bine reliefate. Picturile murale incepute catre sfarsitul Solutreanului capata o adevarata explozie in timpul Magdalenianului, 80% din toate pesterile pictate datand din aceasta perioada. Totusi, cele mai vechi urme care atesta preocupari in arta picturala dateaza din epoca Gravetiana (in jur de 22.000 ani). Pe pereti in pestera Gargas, din Pirineii francezi, se gasesc peste doua sute de amprente de maini facute probabil prin finerea palmei lipita de perete si aruncarea vopselei imprejurul ei. Pigmentii colorati folositi de oamenii Paleoliticului superior includeau manganul (pentru negro), oxizii de tier, ocrul (pentru rosu, maro sau galben) si caolinul (pentru alb). In aceste desene si picturi mono sau policrome predomini animalele mari (bizoni, cerbi, bivoli salbatici, caprioare, cai) si scenele de vanatoare. Ele impresioneaza prin acuratetea contururilor si redarea miscarii prin puterea de sintetizare si abstractizare, prin pastrarea timp de milenii a unei tradi^ii stilistice proprii. FaptuI ca asemenea picturi se gasesc pe tavanul si peretii unor galerii sau sali de pesteri greu accesibile, adevarate sanctuare subterane", a condus la pSrerea ca realizatorii acestor opere de arta" trebuie sa fi fost extrem de motivati in activitatea pe care o desfasurau. Asemenea picturi murale constituiau probabil decorul in care acei vanatori-cuIegatori de acum 13.000-17.000 ani isi desfasoara ritualurile de vanatoare. singurele pesteri cu picturi cunoscutc pana in prezent, circa 260, se afla numai pe teritoriui Europei. Cele mai multe sunt concentrate in Spania (130 pesteri) si Franta (123 pesteri), (A.Leroi-Gourhan, 1965). Celebre prin valoarea artistica si suprafata pictata sunt pesterile Lascaux (Fran{a) i Altamira (Spania). M. Cdrciumaru si Maria Bitiri (1979) semnaleaza cele mai vechi picturi paleolitice din Romania descoperite in pestera Cuciulat (jud. SSlaj) un mic sanctuar unde sunt reprezentati un cal, o felina si o silueta umana stilizata. Alaturi de aceste manifestari artistice, se pare ca si muzica a avut un anumit rol in viata Oamenilor de Cro-Magnon. Acest fapt este atestat de descoperirea unui mic flaut de os in pestera Abri Blanchard, Franca. Facand referire la arta Paleoliticului superior superior dintre Ural si Atsantic, J. Choline (1985) considers ca ea prezinta o mare unitate, evoluand de la abstractizare catre un realism din ce in ce mai pronuntat. Unitatea profunda a artei paleolitice In

51

Europa nu exclude individualitatea regionala a stilurilor care se va mentine de-a lungul mileniilor si care releva aici o lume destul de stabila. Multi antropologi considersa ca aparitia relativ brusca a exprimarii si a unor aptitudini tehnologice diferite ce necesitau multa indemanare, dar si un tipar mintal prestabilit, au fost un semnal clar al evolutiei Oamenilor moderni. Inca din 1951, K Oakley a sugerat caacest progres evident al comportamentului Omulut modern s-a asociat cu intaia aparitie a unui limbaj pe deplin modern, In acest sens, R. White (1989) este de parere ca aceste populatii care traiau acum 35.000 ani stapaneau in egala masura limba sj cultura ca mijloace de comunicare si exprimare intr-o comunitate organizata si bine inchegata. In sprijinul parerii exprimate el trece In revista sapte categorii de vestigii arheologice: - inmotmantarea deliberata a celor morti, obicei care incepe sa se contureze inca din timpul Neandertalienilor dar devine mai elaborat odata cu includerea de bunuri funerare in Paleoliticul superior; - expresia artistica ce cuprinde crearea de imagini si podoabe ale trupului; - accelerarea brusca a ritmului inovatiei tehnologice si al schimbarii culturale; - apar pentru prima data diferentieri regionale in cultura, acestea fiind expresia si produsul granitelor sociale; - apar primele dovezi ale contactelor la mare distanta sub forma cornerlui sau schimbului de obiecte; - arealele de locuri isi extind suprafetele in mod semnificativ, iar limba va fi necesara. Pentru un asemenea grad de sistematizare si coordonare; si tehnologia trece de la folosirea cu precadere a pietrei la includerea si altor materii prime precum osul, cornul, lutul, aratand o complexitate a valorificarii mediului care ar fi de netmaginat in absenta limbii. Toate aceste realizari sunt consecinfe ale aparitiei mintii Omului modern ce poseda si facultati lingvistice. Diferentierile teuiporale si regionale in structura si organizarea vietii populatiilor de Homo sapiens sapiens (fosilis) din Europa sunt puse in evident de vestigiile arheologice identificate in siturile dispersate intre Muntii Ural si Oceanul Atlantic, intrun studiu comparativ privind viata economica si sociala a oamenilor Paleoliticului superior care au trait in spatiul geografic al Europei, R. Desbrosse si J. Kozlowski (1988) identificand trei stadii principale, a caror caracteristici sunt legate de dinamica evolutiei culturale si de necesitatea adaptarii la conditiile de habitat mereu schimbatoare impuse de oscilatiile climatice din timpul ultimei faze glaciare. Prima parte a Paleoliticului superior (35.000-25.000 ani B.P.)9 care include Aurignacianul si Gravettianul si care corespunde celei de-a doua jumStSji a Interpleniglaciarului wiirmian, se remarcS prin: 0 inceputul unei specializan cinegetice in locurile de vanat - mamutul in Europa Central^ i orientals, mai ales in asezSrile situate in apropierea calotei, renul si calul in Europa occidentals; 0 o adevSratS explozie artisticS, timp in care sunt realizate primele sculpturi, gravuri si desene, in obfinerea carora sunt folosite tehnici si feme diferite. Toate aceste realizari au fost legate de o mai mare densitate a populafiei cu o refca stabilita a habitatelor. Par tea mediana a Paleoliticului superior (24.000-14.000 ani B.P.) care corespunde, in general, Solutreanului si primei parti a Magdalenianului dar si a celui de-al doilea Pleniglaciar wlirmian, inregistreaza deteriorarea climei si inaintarea maxima a calotei Scandinave si a ghetarilor montani din Alpi, Pirinei, Carpafi, Balcani, Apenini. Toate aceste modificari nu au ramas fara repercusiuni asupra comportamentului uman, modului de viata si habitatelor. In aceste situafii grupurile de vanatori-culegatori fie s-au adaptat conditiilor riguroase ale stepelor periglaciare cu resurse mai putin variate, specializandu-se in vanatoarea de mamuti, fie s-au deplasat catre regiuni mai putin defavorizate, cu resurse economice mai variate. Pleniglaciarul a provocat formarea unor bariere naturale intre grupurile umane, fapt ce a condus la diversificarea regionala a industriilor litice. Astfel, fronturile calotei glaciare si deserturile periglaciare, care se prelungeau pana la marginea Alpilor, au separat populaiile din Europa occidentals de cele din Europa orientals, barierele montane au accentuat divergence evolutive intre populatiile occidentale si cele mediteraneene, iar regresiunea puternica a Marii Adriatice a favorizat schimburile de populatii intre regiunile mediteraneene si cele balcanice. Timp de 10 milenii, Pleniglaciarul a impartit Europa in trei provincii culturale: provincia atlantica si a vanatorilor de reni, provincia orientals cu vanatori de mamuti si provincia mediteraneana cu economia sa bazata pe vanatoarea cerbilor si recoltarea molustelor. In acest timp, stepele pontice au fost mai bine locuite, din cauza stabilitajii climatice aici formandu-se lumea vanStorilor de bizoni si de cai. Partea finald a Paleoliticului superior(l4.000-10.000 ani B.P.) include cea mai mare parte a Magdalenianului si corespunde Tardiglaciarului - timpul retragerii calotei Scandinave si a ghetarilor montani. Teritoriile astfel eliberate de ghetari au fost repede ocupate de grupurile umane, deplasarile efectuandu-se in trei directii principale: 0 deplasari latitudinale, de la sud spre nord, timp in care au fost populate marile campii din nordul Europei; 0 deplasari longitudinale dinspre regiunile atlantice catre podisurile Europei centrale, dovada constituind-o numeroasele situri raspandite in podisurile Rhenon, Jura suaba, Thuringiei, Marsaviei i din bazinul superior al Vistului; 0 deplasari altitudinale s-au facut din provincia adriatica si poate thyreniana in directia versantilor meridionali ai Alpilor, grupurile de vanatori urmand retragerea vanatului catre regiunile inalte; la sfarsitul Pleistocenului superior ei au ajuns la altitudini de aproape 1600 m. Homo sapiens in celelalte continente ale Lumii Vechi. Africa si Asia, continentele care au furnizat cele mai vechi fosile de hominizi, detin mai putine resturi osteologice si arheologice care sa permits urmarirea unei evolutii mai clare a primilor Homo sapiens.

52

Africa este continentul in care, dupa probele oferite de vechimea resturi lor si de datele biomoleculare, si-au avut obarsia primii reprezentanti ai populatiilor de Homo sapiens sapiens, ei fiind urmasii directi ai iui Homo erectus. Fosile intermediare care arata trecerea intre cele doua forme au fost recunoscute la Florisbad Border Care, Klasier (Africa de Sud), Nagaloba (Tanzania), Omo-Kibish (Etiopia) si Djebel Irhaud (Maroc). Dintre acestea numai craniul de la Florisbad, datat intre 49.000 i 38.000 ani, prezinta o morfologie care sa-1 incadreze in forma de Homo sapiens sapiens. Asia, cunoscuta mai ales prin resturile osteologice de Homo erectus din China si Java, define pufine dovezi care sa ateste prezenta reprezentantilor de Homo sapiens mai vechi de 60.000 ani. intre cele mai recente forme de erectus si cele mai vechi forme de sapiens se interpune un hiatus de aproape 100.000 ani. tn China, Homo sapiens arhaici sunt cunoscup doar prin resturile fosile de la Dali, Maba si Xujiayao, care dateaza din Pleistocenul mediu. Dificultatea in aceasta regiunea provine din faptul ca in informatia paleontologies exists o lacuna, cam de 50.000 ani, care separa specimenele de Homo sapiens arhaici de formele anatomice moderne. Formele fosile cu aspect modern dateaza de mai putin de 20.000 ani, iar morfologia lor a fost descrisa sub numele de protomongoloizi" (G. Lucotte, 1990). Orientul Apropiat a furnizat prin descoperirile din pesterile Qafzeh si Skhul (Israel) o serie de vestigii paleontologice si arheologice care au suscitat un interes deosebit Tn randul antropologilor. Resturile fosile de la Qafzeh (sase adulti si opt copii), alaturi de unelte Mousteriene, datate la 92.000 ani B.P., care prezinta caractere morfologice apropiate formelor Cro-Magnon, au fost interpretate de B. Vandermeersch (1982) ca ar fi stramosii Oamenilor modemi reprezentati in Europa prin tipul CroMagnon, ei fund mai vechi decat Neandertalienii. Pestera Skhul-el-Mughara din Muntele Carmel a furnizat fosilele umane a sapte adulti si trei copii, precum si unelte de piatrs considerate de A. Jelinek (1984, cf. M. Cdrciumaru, 1999) ca aparfin unui Mousterian evoluat. Desi fosilele respective, datate intre 100.000 i 80.000 ani B.P., prezinta unele caractere arhaice, asemanatoare Neandertalienilor, in ultimul timp au fost si ele asociate unor forme Proto-Cro-Magnon ca si cele de la Qafzeh. in prezent tot mai multi antropologi considera ca de la oamenii de la Skhul si Qafzeh s-a ajuns la populatiile Cro-Magnon din Europa i Africa de Nord care nu au afinitati neandertaliene (A. Thoma, 1978). In partea centrala a Siberiei, la Malta, in apropiere de Irkutsk a fost descoperita o importanta asezare Paleolitica, datata la circa 15.000 ani B.P., care a furnizat mai multe statuete umane sculptate in fildes de mamut, ce reprezinta si imaginea fidela a unui mamut. ORIGINEA SI RASPANDIREA POPULATTILOR DE HOMO SAPIENS SAPIENS In discutiile privind aparitia Omului modem sunt invocate trei categorii de dovezi: schimburile anatomice, schimbarile survenite in tehnologie si in alte manifestari ale creierului si mainii si dovezile de genetica moleculara. Desi apar multe puncte de legatura, totusi nu exista o concordanta deplina intre aceste trei categorii de dovezi (R. Leakey, 1995). Diferentierile anatomice care apar intre populatiile de Homo sapiens dispersate in spatii geografice foarte indepartate sau chiar din aceeasi regiune, modalitatile diferite de interpretare, dar mai ales lacunele existente in succesiunea cronologica a resturilor fosile umane (mai ales fn sudul si sud-estul Asiei) nu pot sustine pe deplin modelele evolutive rezultate din cercetarile de genetica" moleculara. Este si motivul pentru care in incercarile de reconstructie a istoriei evolutiei Omului modern, a carui prezentS a fost constaiata intre 50.000 si 30.000 ani B.P. in toate cele trei continente ale Lumii Vechi, au fost propuse, caile de migrare si diferentierile regionale (fig. 8.9.). Modelul multiregional. Pentru sustinatorii acestei ipoteze, cunoscute si sub numele de modelul candelabrului", aparitia Omului modern este rezultatul unei evolutii continui care a inceput in estul Africii, cu peste 2,5 milioane ani in urma odata cu aparitia lui Homo habilis. Plecat din Africa, sub foima de habilis sau erectus, el va coloniza toata Lumea Veche si va evolua gradual, trecand prin stadiul intermediar de Homo sapiens arhaic, catre forma Homo sapiens sapiens. Dupa acest model Homo sapiens a aparut independent in toate acele regiuni in care populatiile de Homo erectus devenisera stabile. Deci, originea diferitelor populatii geografice ale Omului modern trebuie sa fie foarte veche, iar aceste populatii, izolate unele de allele, s~au putut forma intr-un interval lung de timp poate de ordinul milionului de ant Acceptandu-se modelul evolutiei multiregionale, caracteristicile marilor grupe umane actuale ar fi provenit direct din Homo erectus inaintea individualizarii lui Homo sapiens. M. Walpoff (cf. G. Lucotte, 1990), eel care a formulat versiunea cea mai elaborate, a modelului candelabru" s crede ca in acest caz n-ar mai fi vorba de doua specii distincte erectus si sapiens, ci doar de doua stadii evolutive ale unei aceleiasi specii care este Homo sapiens. In acest caz, pentru fiecare regiune sau continent ar trebui sa existe o contimiitate a seriilor fosile pe toata durata Pleistocenului. Modelul monocentrist. Partizanii modelului monocentrist, cunoscut si sub denumirea de Arca lui Noe sauOut of Africa, se sprijina mai ales pe datele furnizate de genetica molecular a populatiilor, dar si pe faptul ca in seria fosilelor umane nu se constats o contimiitate a caracteristicilor de-a lungul timpului. Modelul monocentrist presupune ca Homo sapines a luat nastere intr-un singur areal geografic, anume in Africa, de unde a emigrat in tot restul Lumii Vechi. Noii sositi au inlocuit complet populatiile preexistente de Homo erectus sau Homo sapiens arhaici in perioade de timp tot mai lungi cu cat aceste regiuni sunt mai Indepartate de locul de origine. Homo erectus sau Homo sapiens arhaici in perioade de timp tot mai lungi cu cat aceste regiuni sunt mai indepartate de locul de origine. In acest caz, populatiile Homo sapiens moderni ar avea radacini genetice mai putin adanci, toate derivand dintr-o singura populate aparuta relativ recent in Africa. A.C. Willson si Rebecca L. Conn (1992), analizand ADN-ul celulelor placentare de la

53

femei din diferite grupe rasiale si etnii (negri africani, europeni, asiatici, aborigeni din Noua Guinee si Australia), arata ca negresele africane confin toate genele care se regasesc la celelalte etnii. Deci toate etniile au un stramos comun, intr-o populate din Africa aparuta acum circa 200.000 ani. Pentru ca acest A.D.N. mitochondrial se transmite numai prin intermedial mamei, ei au numit acest stramos unic Eva mitochondria la". R Pratsch (1975) considera ca populatiile Omului modern au aparut in sudul Africii de unde au ajuns Tn estul Africii fntre 60.000 si 50.000 ani B.P., apoi intre 50.000 si 30.000 ani B.P. s-au raspandit pe tot Globul. G. Brauer (1984), un alt sustinator al modelului monocentrist, crede ca Omul modern african ar fi fost mai vechi (100.000-70.000 ani B.P.) si ca in Africa evolufia Homo erectus Homo sapiens arhaic Homo sapiens sapiens a fost progresiva. Ch. Stringer (1990), susfinand existenta unui singur loc de origine a populatiilor de Homo sapiens, argumenteaza pe baze paleontologice ca acesta a aparut fn Africa sud-sahariana de unde a colonizat coastele mediteraneene ale Orientului Apropiat si Africii de Nord. Din Orientul Apropiat aceste grupuri migreaza catre Europa occidentala, Filipine si Australia. J.M. Guijarro (2001) considera si el ca primii Oameni moderni au evoluat in Africa fntre 200.000 si 100.000 ani B.P. Din datele arheologice identificate pana in prezent rezulta ca aceste grupuri s-au extins mai intai in Orientul Apropiat de unde au migrat spre est, ajungand in China acum 70.000 ani, iar in Australia acum 50.000 ani. In Europa primii Oameni moderni au ajuns doar acum 40.000-35.000 ani. Admitand deplasari de 4 km pe generate, aceste grupuri plecate din Africa, fara" un plan intenfionat de migrafiune, ci numai din necesitafile extinderii ariilor de vanatoare puteau ajunge in Australia in circa 50.000 ani. Pe baza datelor obtinute din studiul proteinelor M. Nei (1982), cf. G. Lucotte (1990) arata ca divergent raselor caucazoide si mongolide s-a produs intre 56.000 i 26.000 ani B.P., iar separarea rasei negroide de alte rase este estimata intre 150.000 i 79.000 ani. Modelul marelui metisaj. Acest model propune o varianta intermediara intre cele doua modele extreme. Se accepta ideea unei origini geografice unice in formarea Oamenilor moderni, unii extinzand aceasta arie intre regiunea Capului, Etiopia si Orientul Apropiat (J. J. Hublin, 1994). Populabile de Homo sapiens sapiens emigrate din Africa sau Orientul Apropiat s-ar fi incrucisat in parte cu populatiile locale de Homo sapiens arhaici din Asia sau cu Nendertalienii din Europa Centrala (Krapina) care au contribuit, intr-o masura mai mare sau mai mica, la fondul genetic si la diferentierea regionala a Oamenilor moderni. Se exclude astfel inlocuirea vechilor populatii de catre noii veniti (cu exceptia Neandertalienilor din Europa occidentala), dar se accepta metisajul dintre acestea sau, uneori, absorbtia populatiilor locale de catre grupurile migratoare. Raspandirea populatiilor de Homo sapiens sapiens. Indiferent care este originea Omului modern (Homo sapiens sapiens) aparitia simultana sau pufin decalata in mai multe centre de origine din Asia, Africa si Europa, sau aparitia intr-un singur areal geografic (Africa) de unde a migrat catre celelalte continente ale Lumii vechi popularea celorlalte teritorii situate in afara (armurilor euro-asiatice s-a facut ulterior. Timp de aproape 30.000 ani grupuri le migrationiste au populat treptat arhipelagurile asiatice, Australia, cele doua Americi si mult mai recent insulele din ocean ul Pacific (fig. 8.10.). Problema esentiala si inca mult discutata privind originea populaaiilor paleo americane este timpul aparitiei acesteia. Descoperirea unor unelte din piatra si os de tipul Mousterianului european la Old Crow (Peninsula Yukon), Dutton, Selby (Colorado), Meadowcroft (Pennsylvania), Insula Santa Rosa (in apropierea coastei Califomiei), El Bosque (Nicaragua), TaimaTaima (Venezuela), Pikimackay (Peru) .a., a caror vechime maxima a fost estimata intre 50.000 si 20.000 ani BP., presupune ca primele migratii au avut loc inca din Wisconsin ul inferior sau mediu (R. Gruhn, 1977; D.W. Dragoo, 1980). Numarul redus si marea varietate a uneltelor, situarea lor in depozite neconcludente sub raport stratigrafic, dar si veridicitatea datarilor propose au condus la discutii contradictorii, uncle din aceste vestigii fiind chiar contestate, consideraudu-se ca ele au fost prelucrate" pe cale naturala. Bazandu-se pe multimea datelor arheologice si paleontologice, majoritatea cercetatorilor considera ca Omul a aparut pentru prima data in America aproximativ acum 13.000-12,000 ani, ei fiind purtatorii culturii Clovis, de tipul Paleoliticului superior din Asia. Predecesorii paleo-americanilor au fost populatiile care au triiit in Siberia si care s-au acomodat la conditile regiunilor arctice . In Wisconsinul tarziu (16.000 - 14.000 ani B.P.), cand nivelul oceanului planetar era cu circa 100 m mai coborat, grupurile paleosiberienilor au populat uscatul care forma puntea de legatura dintre Asia si America de Nord - Beringia - un teritoriu care oferea vanatorilor nomazi o bogata fauna cinegetica (mamuti, bizoni, cai, rinoceri). Desi asezarile arheologice din Alaska si Siberia sunt situate la distante de mii de km, ele sunt apropiate cronologic si cultural, fapt ce dovedeste ca in acest vast teritoriu americano-asiatic se formase o populate cu traditie proprie, purtatoarea culturilor Diuktai, specifica Iakutiei si Uski, caracteristica nord-estului Siberiei, care dateaza de peste 14.000 ani B.P. Aceasta traditie comuna care se conturase pe teritoriul Beringiei a format baza pe care s-a dezvoltat mai tarziu cultura Clovis din America de Nord. Purtatorii culturi Clovis au populat America de Nord si America Centrals acum 11.500-9.000 ani, dup& care au urmat in timpul Holocenului noi valuri migratoare. Ei au plecat din Alaska, folosind culoarul eliberat de ghetarii calotelor Cordiliera si Laurentida, populand mai intai regiunile din parte centrala a Americii de Nord si apoi regiunile sudice. {F.H. West, 1986). In timpul ultimei faze glaciare, Wisconsin, aceasta punte intercontinentala numita Beringia a fost acoperita de ape doar in interpleniglaciarul Wisconsinian, intre 34.000 si 24.000 ani B.P., si apoi, definitiv, dupa 13.000 ani B.P., cand a fost refacuta stramtoarea Bering si a fost intrerupta complet legatura pe uscat dintre America de Nord si Asia. De aceea, unii cercetatori admit ca primele migratii ale paleosiberienilor in America de Nord s-au produs inainte de 25.000 ani B.P., RE. Ackerman (cf. F.H. West, 1986) considers ca Homo sapiens a migrat din Africa prin Orientul Apropiat si a ocupat Asia intre Munfii Ural si Oceanul Pacific. Un val a traversat Asia Centrals si s-a indreptat spre sudul Siberiei si Mongolia, unde au pus bazele culturii Malta-Aftonva, iar un alt val a strabatut estul Siberiei. LA. Mocianov (cf. JhY. Can by, 1979) a aratat ci acesti oameni care apartin culturii Diuktai vanau mamuti, bizoni, rinoceri inca de acum 35.000 ani. Una din aceste culturi a dat

54

primii emigranti care au traversat puntea intercontinentala Beringia spre Alaska, unde cele mai vechi urme (Old Crow), mult contestate insa, sunt datate 27.000 ani B.P. Din America de Nord primii paleo-americani au trecut prin istmul Panama in America de Sud: Pikimachay, Peru - unelte datate 20.00015.000 ani B.P., Taima-Taima, Venezuela - schelet uman datat 14.300 ani B.P., Fell's Care, Jara de Foe, Chile - resturi de carbuni datate 10.700 10.000 ani B.P. {F.H. West, 1986). Popularea Australia de caitre oameni veniti din estul Asiei (China) sau din Indonezia (Java) ramane inca neclara din cauza numarului redus si a conservarii proaste a fosilelor, precum si din lipsa unor datari mai precise a acestora. Cele mai vechi resturi fosile identificate, care se press nune ca ar apartine stramosilor aborigenilor australieni, sunt datate intre 24.700 ani (Lake Mungo) si 10.000-12.000 ani B.P. (Keilor, Kow Swamp), iar vestigiile arheologice intre 50.000 ani (Malakunja) si 29.000 ani B.P. (Bone Cave) (P. Brown, 1992). In Japonia si Filipine oamenii au ajuns cam acum 30.000 ani, iar in insulele din Oceanul Pacific doar acum 4.000-1.000 ani. La sfarsitul Pleistocenului, acum 10 000 ani, cand populajia Terrei este estimate la circa 8 milioane locuitori (A. Langaney, 1988), toate continentele erau deja populate de Oamenii moderni, a caror evolutie sociala, culturala si economica, va cunoaste o accelerare deosebita, diferentiata, totusi, regional.

55