CUPRINS

Capitolul pagina

INTRODUCERE............................................................................................. 2
1. ÎNCADRAREA GEOGRAFICĂ A PROFILULUI VALEA
PRAHOVEI...................................................................................................... 3
2. ISTORICUL CERCETĂRILOR............................................................... 4
3. GEOLOGIA REGIUNII............................................................................. 7
3.1. Flişul, molasa şi relaţiile dintre ele............................................ 8
3.2. Stratigrafia................................................................................... 10
3.3. Tectonica...................................................................................... 26
3.3.1. Pânza de Ceahlău..................................................... 27
3.3.2. Pânza de Tarcău....................................................... 29
3.3.3. Falii longitudinale.................................................... 31
3.3.4. Falii transversale..................................................... 31
3.3.5. Fenomene de diapirism........................................... 31
4. DESCRIEREA PROFILUL VĂII PRAHOVA....................................... 32
4.1. Stratigrafie................................................................................... 32
4.2. Tectonica...................................................................................... 51
5. PROBLEME LEGATE DE ACUMULAREA PETROLULUI............... 53
5.1. Structura Câmpina-Drăgăneasa................................................ 55
5.1.1. Stratigrafia structurii …………………………….. 55
5.1.2. Tectonica structurii……………………………….. 56
5.1.3. Obiectivele de interes petrolier…………………… 57
CONCLUZII..................................................................................................... 61
BIBLIOGRAFIE.............................................................................................. 62
ANEXA 1 – Secţiune geologică a profilului Valea Prahovei
ANEXA 2 – Schiţa geologică a profilului Valea Prahovei

1
 INTRODUCERE

Profilul Valea Prahovei, care reprezintă obiectul de studiu al acestei lucrări, este
situat în Subcarpaţii Munteniei (fig. 1), care de-a lungul timpului, începând mai ales
cu cea de-a doua jumătate a secolului trecut, au fost intens studiaţi din punct de
vedere stratigrafic şi tectonic, ca urmare a bogăţiei lor în petrol şi sare.

Fig. 1. Harta geologică a României (după IGR Bucureşti) cu localizarea profilului

studiat

Evoluţia şi dezvoltarea ştiinţelor geologice din ultima jumătate de veac au scos în

evidenţă faptul că în această zonă mai sunt încă multe probleme de ordin geologic
care, pe baza studiilor detaliate, pot fi, în mare parte rezolvate.
Prezentul studiu a urmărit descifrarea structurii geologice pe traseul strabătut de
Valea Prahovei, începând de la sud de Comarnic şi până la confluenţa cu Valea Rea,
afluent de dreapta al Prahovei. Lucrarea a fost realizată pe baza cartărilor detaliate pe
teren şi a datelor din literatură, acolo unde datele de cartare au lipsit sau au fost
insuficiente, datorită acoperirii terenului. Ea a fost structurată în 5 capitole (Încadrarea

2
geografică a profilului Valea Prahovei, Istoricul cercetărilor, Geologia regiunii,
Descrierea profilului Văii Prahova şi Probleme legate de acumularea petrolului),
cărora li se adaugă o bibliografie precum şi un număr de 18 figuri şi 2 anexe, în care
sunt reprezentate formaţiunile studiate. Pe baza punctelor de observaţie obţinute în
urma cartării s-a întocmit o secţiune geologică a profilului Văii Prahova şi 4 coloane
stratigrafice. În lucrare s-a urmărit complexitatea celor 16 unităţi litologice întâlnite,
cât şi continuitatea stratigrafică, dar mai ales tectonica formaţiunilor. De asemenea,
lucrarea este însoţită şi de o schiţă de hartă geologică scara 1: 25 000.
Pentru realizarea acestei lucrări doresc să mulţumesc profesorului meu
coordonator, Ileana Monica Crihan, care a supravegheat îndeaproape realizarea
lucrării, precum şi doamnelor Daniela Apostoiu şi Marica Juravle pentru că m-au
acceptat în Programul Internship - Dublă Coordonare a Lucrarii de Licenţă Petrom –
UPG şi mi-au furnizat materialele necesare.

1. ÎNCADRAREA GEOGRAFICĂ A PROFILULUI VALEA PRAHOVEI

Profilul Valea Prahovei, care constituie obiectul de studiu al acestei lucrări, are o
lungime de circa 16 km , fiind situat în zona dealurilor subcarpatice, care fac trecerea
de la zona muntoasă la zona de câmpie. Subcarpaţii propriu-zişi se dezvoltă la est de
Dâmboviţa şi însoţesc lanţul carpatic până în Moldova. Între Dâmboviţa şi Teleajen,
aspectele pe care le oferă regiunea subcarpatică reflectă în general structura geologică.
Se remarcă şiruri longitudinale de dealuri, corespunzând anticlinalelor, separate prin
depresiuni ce provin din modelarea sinclinalelor.
Valea Prahovei are o orientare aproximativ N-S. Altitudinea maximă pe care o
străbate râul Prahova în perimetrul cercetat este de aproape 550 m la sud de
Comarnic, iar altitudinea minimă se află la confluenţa cu Valea Rea şi este de circa
372 m.
Zona este puternic antropizată, numeroase aşezări umane fiind dispuse, de-a lungul
văii. Dintre acestea oraşul Câmpina este cel mai important, fiind şi cel mai
industrializat, lucru care se recunoaşte în modificările aduse mediului, atât prin
construcţiile industriale, cât şi prin iazurile de decantare a produselor reziduale
rezultate în urma prelucrării ţiţeiului.

3
 Accesul pe profil se poate face, în general, cu uşurinţă, fie pe calea ferată, fie pe
şosea, mai exact DN 1.

2. ISTORICUL CERCETĂRILOR

Studiile asupra geologiei Subcarpaţilor Munteniei, s-au eşalonat pe mai multe etape
începând încă din ultimele decenii ale sec.XIX . Pe de o parte, această regiune a
reprezentat punctul de plecare a unor sinteze geologice ce au îmbrăţişat uneori
Carpaţii în ansamblu, pe de altă parte în această regiune se găsesc stratotipurile unor
formaţiuni devenite clasice în literatura geologică .
Primele lucrări de sinteză, însoţite de o hartă geologică, referitoare la formaţiunile
reprezentate în perimetrul studiat, se datorează lui V.Popovici-Hatzeg (1898),
L.Mrazec şi W.Teisseyre (1907) , I.Popescu-Voiteşti (1909). O atenţie specială a fost
acordată studiului masivelor de sare gemă şi a formaţiunilor cu acumulări de
hidrocarburi din zona subcarpatică de către L.Mrazec, singur sau în colaborare cu
W.Teisseyre şi cu I.Atanasiu . Pornind de la observaţiile făcute în bazinul văii Prahova,
L.Mrazec (1902, 1907, 1915) defineşte pentru prima oară elementul structural,
denumit de el “cută diapiră cu nucleu de sare” (1907).
O primă privire de ansamblu a stadiului cunoştinţelor asupra formaţiunilor
paleogene din zona flişului este dată de L.Mrazec şi I.Popescu-Voiteşti (1914) într-o
lucrare de sinteză. Cu această ocazie cei doi autori definesc poziţia gresiei de Fusaru
şi o paralelizează cu gresia de Tarcău”dându-i o vârstă Eocenă, apoi descriu “stratele
de Pucioasa” şi “stratele de Cornu”. Cam în acelaşi timp W.Teisseyre (1911) descrie
“stratele de Podu Morii” şi le acordă vârsta Oligocen superior. În 1921, D.M.Preda,
cercetând depozitele paleogene din bazinul râului Teleajen ajunge la concluzia că
gresia de Fusaru este oligocenă; de asemenea include “stratele de Pucioasa” şi
“stratele de Podu Morii” în Oligocen. Această idee este susţinută şi de G.Macovei
(1927), dar atribuie gresiei de Fusaru vârsta eocenă. În ceea ce priveşte Eocenul
dezvoltat în faciesul “stratelor cu hieroglife” el a fost separat sub denumirea de
“facies marginal” de L.Mrazec şi I.Popescu-Voiteşti şi sub denumirea de “strate cu
hieroglife” de W.Teisseyre.

4
 M.G.Filipescu (1934) reluând studiul celor 2 pinteni repartizează depozitele eocene
la trei zone de facies şi anume: faciesul intern (Şotrile); faciesul median cu gresiile de
Fusaru şi Tarcău şi faciesul marginal cu “stratele cu hieroglife”.
O altă etapă în cunoaşterea stratigrafiei depozitelor paleogene o reprezintă
cercetările făcute de Gr.Popescu (1952) şi I.Pătruţ (1955). Aceştia au făcut o divizare
litostratigrafică a depozitelor eocene şi oligocene din “pintenul” de Homorâciu şi de
Văleni şi au separat în regiune “stratele de Plopu” – Eocen superior , iar în Oligocen
au separat două faciesuri: unul caracteristic pintenului de Homorâciu cu “strate de
Pucioasa” şi gresie de Fusaru şi altul caracteristic pintenului de Văleni cu “şisturi
disodilice” şi gresia de Kliwa. Gr.Popescu (1949) a distins la nord de faciesul
“stratelor de Pucioasa” un al treilea facies al Oligocenului, caracterizat de ampla
dezvoltare a unor brecii cu olistolite, pe care le-a denumit “faciesul de Slon”.
Descrierea de detaliu a “stratelor de Cornu” o datorăm lui M.G.Filipescu (1934),
I.Pătruţ (1955) şi Gr.Popescu (1952) toţi atribuind acestei unităţi litostratigrafice
vârsta acvitaniană. Gh.Voicu (1953) pe baze micropaleontologice şi Elena Popa
(1960) bazându-se pe revizuirea faunei de Pectinide, au arătat că în cuprinsul
“stratelor de Cornu” este cuprins şi Burdigalianul.
Stratigrafia terenurilor neogene a făcut obiectul multor cercetări care au început
încă din sec.XIX . În ceea ce priveşte Miocenul inferior şi mediu el a fost distins
iniţial pe baza prezenţei gipsurilor şi tufurilor (Sabba Ştefănescu, 1897). Studiile lui
M.G.Filipescu (1934, 1937) urmăresc divizarea formaţiunilor sarmaţiene şi pliocene
care apar în regiune şi îşi exprimă pentru prima dată părerea privind dificultatea
separării Dacianului şi Ponţianului.
Studii mai detaliate sunt efectuate apoi de I.Popescu-Voiteşti (1927) între Prahova
şi Dâmboviţa, de D.M.Preda (1921, 1927) şi M.G.Filipescu (1937) în bazinul văii
Teleajen şi de către G.Murgeanu (1930, 1934 , 1937) în bazinele văilor Ialomiţa şi
Prahova. Aceşti autori acordă o atenţie specială stratigrafiei şi structurii formaţiunilor
de fliş cretacic şi paleogen, până atunci puţin cunoscute în această parte a Carpaţilor.
G.Murgeanu semnalează pentru prima oară prezenţa Albianului în flişul est carpatic şi
aduce dovezi despre existenţa unei cordiliere antesenoniene (cordiliera cumană).
Gr.Popescu (1951, 1952, 1954, 1958) a efectuat studii în terenurile Miocenului
subcarpatic şi în terenurile cretacice şi paleogene din împrejurimile Comarnicului şi
din teritoriul care se întinde spre NE până în valea Teleajenului .

5
 Referitor la tectonica curburii Carpaţilor Orientali în 1907 L.Mrazec şi W.Teisseyre
disting în flişul Carpaţilor trei zone: internă, mediană şi externă, între care există
raporturi de încălecare de natura pânzelor. Mai târziu L.Mrazec şi I.Popescu-Voiteşti
(1914) într-o lucrare de sinteză asupra pânzelor flişului disting pânze interne (pânza
conglomeratelor de Bucegi, pânza gresiei de Siriu, pânza marnelor roşii senoniene şi
pânza gresiei de Fusaru) la care materialul ce intră în alcătuirea depozitelor flişului
este de origine carpatică şi pânze externe (pânza marginală şi pânza pericarpatică) în
care materialul clastic îşi are originea în Vorland.
O interpretare tectonică fără pânze de şariaj este susţinută în 1921 de D.M.Preda
care consideră că cei doi pinteni sunt două structuri anticlinale cu răsfrângeri în
evantai pe cele două flancuri, suportând normal sinclinalele de Slănic şi Drajna. După
acest autor, între zona internă a flişului şi sinclinalul de Slănic ar exista o linie de
fractură , fără deplasare mare pe orizontală .
M.G.Filipescu (1934) susţine din nou structura în pânze de şariaj cu cele trei pânze:
internă, mediană şi marginală şi spune că formarea lor a fost anterioară Miocenului
care le acoperă transgresiv în sinclinalele Slănic şi Drajna şi in zona cutelor diapire.
Mai târziu acesta extinde noţiunea de pânză mediană înglobând şi pintenul de Văleni.
O concepţie asemănătoare este susţinută şi de I.Pătruţ (1955).
Gr.Popescu (1952) pledează pentru structura normală a zonei flişului dintre
Teleajen şi Buzău. El consideră că între pintenul de Homorâciu şi cel de Văleni există
o importantă dislocaţie longitudinală cu vergenţă nordică – falia Drajnei.
După 1940 începe elaborarea unor noi scheme stratigrafice pentru teritoriul
carpatic, scheme bazate pe un bogat inventar paleontologic în care micropaleontologia
începe să ocupe un loc marcant.
O problemă mult dezbătută în literatura geologică românească ce priveşte această
zonă a fost vârsta formaţiunii cu sare. Cu foarte mici excepţii (I.Popescu-Voiteşti,
D.M.Preda, H.Grozescu) toţi cercetătorii Carpaţilor Orientali au fost de acord că
formaţiunea sau formaţiunile purtătoare de sare sunt de vârstă terţiară, mai precis
miocenă sau oligocen superioară. În anul 1943 Gr.Popescu, în zona flişului şi
Fl.Olteanu, în zona cutelor diapire fac cunoscută divizarea “Tortonianului” (=
Badenian), rămasă, în mare, valabilă până astăzi.
Zona cutelor diapire, denumire dată de L.Mrazec (1907) şi G.Macovei (1917), a
costituit punctul de plecare a unor lucrări cu caracter special. Astfel, în această zonă

6
L.Mrazec a studiat cutele cu sâmbure de străpungere şi a creat denumirea de
diapirism. Tot în legătură cu această regiune H.Stille (1952) face o serie de
consideraţii privind mişcările sinsedimentare şi străpungerea diapiră a sării.
În 1980 comisia Institutului de Geologie şi Geofizică a României trimite pe teren o
echipă formată din M.Săndulescu, M.Micu, M.Ştefănescu, D.Jipa şi N.Mihăilescu
pentru a cerceta molasa cretacică şi terţiară din Carpaţii de est si din Depresiunea
Getică. Aceştia observă că toate pânzele flişului sunt acoperite de o pânză groasă post-
tectonică denumită de aceştia ca “molasa de Doftana”. Această molasă începe la bază
cu conglomerate (“conglomeratul de Brebu”) care trec gradat şi pe verticală şi pe
orizontală în microconglomerate şi gresii care apoi devin din ce în ce mai fine în care
urmele ale microfaunei se gasesc din abundenţă. Printre toate aceste depozite se
găsesc intercalaţii de tufuri albe sau verzi, de gipsuri sau de roci carbonatice.

3. GEOLOGIA REGIUNII

Din punct de vedere geografic, regiunea studiată face parte din Subcarpaţii
Munteniei, aflaţi la exteriorul Carpaţilor Orientali. Zona flişului, cea care ne
interesează pe noi se dezvoltă ca o bandă de-a lungul Carpaţilor şi conform lui
Săndulescu (1984), care a folosit criteriul vârstei deformării, zona flişului fie aparţine
Dacidelor externe cu tectogeneză cretacică, fie Moldavidelor cu tectogeneză neogenă.
Interesul nostru va fi localizat pe pânza de Ceahlău care face parte din Dacidele
externe si pe Moldavide, care au fost împărţite în mai multe pânze de la interior spre
exterior astfel: pânza de Teleajen (pânza flişului convolut), pânza de Macla, pânza de
Audia şi pânza de Tarcău (Moldavidele interne), pânza cutelor marginale şi pânza
Subcarpatică (Moldavidele externe).
Pânza de Tarcău este constituită din formaţiuni de tip fliş, de vârstă Cretacică şi
Paleogenă, cu care la diferite nivele se asociază formaţiuni pelagice sau bituminoase.
Zona externă a flişului din partea sudică a Carpaţilor Orientali este reprezentată de
patru elemente structurale majore care de la exterior spre interior sunt: “pintenul” de
Văleni, sinclinalul Drajna, “pintenul” de Homorâciu, sinclinalul Slănic. În aria de
dezvoltare a celor doi “pinteni’ aflorează depozite paleogene de tip fliş. Fiecare
“pinten” este caracterizat de un anumit facies al formaţiuilor paleogene astfel: în
“pintenul” de Homorâciu, Paleocenul şi Eocenul sunt dezvoltate în faciesul gresiei de

7
Tarcău, iar Oligocenul în cel al gresiei de Fusaru, în timp ce în “pintenul” de Văleni în
intervalul Paleocen-Eocen se dezvoltă faciesul de Colţi-Valea Rea, iar în Oligocen
faciesul bituminos cu gresia de Kliwa. La sud, acestea sunt mărginite de o importantă
linie tectonică, de-a lungul căreia ele încalecă peste depozitele miocene. Cele două
sinclinale cuprind depozite de molasă miocene şi pe alocuri pliocene.

3.1 Flişul, molasa şi relaţiile dintre ele

După Săndulescu et al. (1981), Carpaţii oferă multe posibilităţi de analiză a flişului,
a molasei şi a relaţiilor de dezvoltare dintre ele. Flişul nu are o poziţie paleotectonică
preferenţială. Astfel, flişul se poate dezvolta atât pe crustă oceanică cât şi pe crustă
continentală. Flişul de vârstă Titonic-Neocomian se dezvoltă în zone cu crustă
oceanică sau continentală subţire (flişul de Sinaia, “flişul negru”, flişul din
Transilvania) precum şi pe fundament sialic (flişul de Pojorâta şi echivalentul său din
domeniul Bucovinic). Flişul de tip Barremian-Apţian a avut aceeaşi poziţie
paleotectonică ca şi cel Titonic-Neocomian în zona unde există o sedimentare
continuă între cele două. Flişul Paleogen stă peste unităţile rezultate din umplerea
chiuvetelor cu crustă oceanică şi care erau fie închise (pânza de Ceahlău acoperită de
flişul de Şotrile), fie deja afectate de o tectogeneză anterioară (flişul de Botiza, pânza
de Petrova). Tot flişul Cretacic superior, Paleogen şi Miocen inferior acumulate în
bazine la acel timp au avut un substrat de tip continental sau cel puţin crustă oceanică
scurtată.
Flişul este depus înainte sau după tectogeneză. Flişul este în general implicat în
încălecare fiind intens cutat. Astfel, poziţia lui pre-tectogenetică este cel mai des
întâlnită. Chiar şi în acest caz, distingem 2 situaţii. Flişul precede o tectogeneză
importantă afectând zona sa depoziţională (flişul de Sinaia) sau flişul succede o
tectogeneză şi precede pe o alta (fliş de Şotrile). Astfel, se poate distinge un fliş pre-
tectogenetic şi unul inter-tectogenetic. Acestă diferenţă nu este redată şi de vârsta
flişului: flişul Paleogen poate fi pre-tectogenetic în unele zone (Moldavide) şi inter-
tectogenetic în alte zone (Dacidele externe şi Pienide). De asemeni există şi fliş post-
tectogenetic, flişul Oligocen-Miocen dezvoltat în pătura post-tectogenetică a
Dacidelor externe.Deşi acest tip de relaţii dintre fliş şi mişcările tectogenetice este
destul de rar el trebuie menţionat.

8
 Molasa, în general, este alcătuită din roci terigene a căror structură internă variază
foarte mult. Cele mai uzuale tipuri de molasă sunt cele conglomeratice, nisipoase-
conglomeratice sau nisipoase; în acest caz partea pelitică a ritmurilor este subţire sau
foarte subţire, lipsind în unele părţi. Tipurile de molasă marnos-nisipoase afişează
ritmuri regulate.
Condiţiile de depunere a molasei pot fi mai variate ca cele ale flişului. Există
molase marine, sărate, lacustre sau fluviolacustre, în timp ce flişul este doar marin.
Nivelurile evaporitice sau cu cărbuni apar în unele molase, ele fiind absente din
depozitele flişului.
Din punct de vedere temporal formaţiunile molasei sunt pre-tectogenetice şi post-
tectogenetice, criteriul de împărţire a lor fiind timpul principalei deformări
tectogenetice a ariei depoziţionale. În cele mai multe cazuri molasa are poziţie
duplicitară, aceleaşi formaţiuni putând exista într-o zonă pre-tectogenetică, dar şi în
zona post-tectogenetică învecinată. Aria sursă a formaţiunilor molasei este de 2 tipuri:
situată în interiorul lanţului cutat şi situată în vorland.
Principalele aspecte legate de relaţiile şi caracteristicile comparative dintre fliş şi
molasă sunt :
- flişul şi molasa pot co-exista în timp şi în unele cazuri se pot distinge
întrepătrunderi;
- într-o arie depoziţională determinată, molasa în general urmează flişul; în
câteva cazuri succesiunea poate fi într-o ordine inversă în învelişul post-pânză;
- cu câteva excepţii flişul este puternic deformat, în timp ce deformările molasei
rareori sunt similare;
- deşi flişul post-tectogenetic este cunoscut, cea mai importantă şi mare parte a
lui este pre-tectogenetică, iar la molasă cel mai mare volum al ei este post-
tectogenetic;
- formaţiunile flişului sunt predominant arenit-lutitice, în timp ce în cazul
molasei apar des roci cu granulaţie mare;
- şi flişul şi molasa sunt alimentate de 2 surse: interiorul lanţului şi vorlandul;
diferenţa constă în faptul că flişul mai poate fi alimentat de o parte necutată a
geosinclinalului, în timp ce molasa doar din elemente cutate;

9
 - tot flişul este marin; molasa s-a sedimentat în medii puţin diferite: marin, sărat
şi lacustru; evaporitele şi cărbunii asociate după aceea cu molasa niciodată nu apar cu
flişul.
Unele din aceste fapte sunt deja foarte bine cunoscute. Scopul argumentării este să
subliniez că cele două tipuri ale formaţiunilor geosinclinalului, flişul şi molasa, cu
siguranţă au caracteristici comune, dar la o analiză amănunţită poate fi stabilită
tendinţa lor uşor diferită.

3.2. Stratigrafia

Conform studiilor anterioare (Ştefănescu,1978; Crihan, 1999 şi Popescu, 2002), în

zona de interes au putut fi cartate şi atribuite intervalului stratigrafic Hauterivian-
Cuaternar 15 unităţi litologice.

Hauterivian-Barremian

1. Stratele de Sinaia (Orizontul cu Lamellaptychus angulocostatus-G. Murgeanu, D.

Patrulius, L. Contescu, 1959).
Dintre toate separaţiile litogice ale Stratelor de Sinaia în cadrul perimetrului studiat
nu apare decât una singură şi anume Orizontul cu Lamellaptychus angulocostatus.
Acest orizont este alcătuit din următoarele tipuri litologice:
- brecii constituite din elemente angulare de micaşisturi, paragnaise biotitice,
calcare micritice cenuşii şi galeţi moi de marne verzui sau cenuşii;
- gresii calcaroase cenuşii care în bază afişează mecanoglife şi bioglife şi sunt
alcătuite din elemente angulare grosiere;
- marne, marne argiloase şi calcare marnoase albe.
Numeroase specii de Aptychus au fost găsite anterior la partea bazală a breciei şi a
gresiilor. Apariţa speciei Lamellaptychus angulocostatus este relevantă pentru vârsta
rocilor, deoarece apare sub limita superioară a Hauterivianului.

10
2. Stratele de Comarnic (L. Mrazec, I.Popescu-Voiteşti, 1912; emend. M.
Ştefănescu,1971).
Stratele de Comarnic, aflate între Stratele de Sinaia la bază şi Stratele de Podu-
Vârtos la top, apar pe toată zona dintre valea Ialomiţei şi valea Prahovei, dar având
dezvoltări diferite. Ele constituie o bandă îngustă între valea Ţâţa şi valea Bizdidelului
şi de aici spre est ele acoperă aproape întreaga zonă cu flişul Hauterivian-Barremian.
Această formaţiune are cca. 200 m grosime şi este alcătuită din alternanţa
următoarelor roci:
- rudite ce conţin calcare de tip Stramberg, calcare micritice cu tintinnide, galeţi
din argile marnoase şi paragnaise biotitice;
- calcarenite galbene alcătuite în principal din fragmente de calcar micritic de
culoare galbenă, oolite, calcar alb, organisme întregi sau doar bucăţi, toate înglobate
într-o matrice argiloasă-calcaroasă cu claste mici de cuarţ cimentate de calcit cristalin;
- gresie calcaroasă cenuşiu-gălbuie cu laminaţie paralelă sau încrucişată;
- marne calcaroase cenuşii sau galbene, când sunt alterate, şi calcare-marnoase
galbene.
Stratele de Comarnic sunt afectate de cutări puternice care fac reconstruirea
secvenţei lor litologice foarte dificilă.
Încă de la început stratele de Comarnic au fost asociate intervalului Barremian-
Aptian. Apoi, Murgeanu (1930) le-a repartizat intervalului Barremian-Bedoulian
bazându-se pe descoperirea speciei Neohibolites aff.;această vârstă a fost adoptată
mult timp.
Luând în considerare fauna descoperită de Ştefănescu (1978) : Orbitolina
lenticularis, Belemnites sp., Neohibolites duvaliaeformis, Leptoceras subtile, Silesites
vulpes şi poziţia lor geometrică, Stratele de Comarnic, cu semnificaţia lor actuală, au
fost atribuite doar Barremianului.

Apţian

1. Stratele de Vârful Rădăcinii (M. Ştefănescu, 1971).

Înainte ca acestea să fie delimitate ca unitate litologică independentă ele au fost
asociate cu Stratele de Comarnic sau stratelor de deasupra Apţianului.

11
 Descrierea litologică a Stratelor de Vârfu Rădăcinii definită de Ştefănescu (1971)
este următoarea:
- brecii calcaroase dure, bine cimentate, alcătuite aproape exclusiv din calcare
albe micritice şi rare fragmente de şisturi cristaline. Elementele sunt prinse într-un
ciment calcaros, sideritic care la alteraţie capătă o culoare caracteristică roşietică;
- gresii micacee cenuşii cu structură laminară,de obicei oblică şi având mici
hieroglife în bază;
- marne cenuşii cu muscovit pe feţele de stratificaţie, uneori mai argiloase şi
verzui;
- marne sideritice cenuşii in spărtură proaspătă, galbene sau ruginii la alterare.
Singurele fosile găsite în Stratele de Vârful Rădăcinii au fost colectate din
secţiunile tip situate pe malul drept al văii Prahova, la Comarnic. Deşi au fost
insuficiente pentru a determina vârsta formaţiunii, Stratele de Vârful Rădăcinii au fost
într-un final asociate Bedoulianului inferior.

2. Stratele de Podul Vârtos (M. Ştefănescu, E. Avram, Marina Ştefănescu, 1965).

Această secvenţă a fost descrisă ca unitate litologică independentă de Ştefănescu et
al. (1965) remarcând-o într-o secţiune de pe valea Prahovei de-a lungul unui km in
amonte de podul de la Ghioşeşti (Comarnic).
Componenţii litologici ai Stratelor de Podul Vârtos alcătuiesc o alternanţă din:
- gresii cenuşii sau verzui uşor micacee;
- marne siltice cenuşii cu spărtură neregulată şi marne verzui cu fragmente de
scoici risipite;
- argile cenuşii negricioase intercalate cu alte pelite;
- marne calcaroase, sideritice de culoare cenuşie în spărtură proaspătă, ruginii
dacă sunt alterate.
Deşi stratele de Podu Vârtos sunt uniforme din punct de vedere litologic şi de
asemenea diferite de alte formaţiuni din această zonă, atât limita lor inferioară, cât şi
cea superioară sunt dificil de identificat. Astfel, la bază ele trec gradat la Stratele de
Comarnic şi limita dintre acestea este marcată de prima intercalţie de calcarenite. În
legătură cu limita superioară a acestor strate ar trebui să luăm în considerare
caracterul morfologic dezorganizat. Sub “Seria” de Dumbrăvioara, Stratele de Podu

12
Vârtos sunt de obicei deformate sau chiar cu aspect pe alocuri breciform, datorită
alunecărilor submarine pre-Vraconiene.
Stratele de Podu Vârtos au oferit o cantitate mare de specimene de fosile aproape
în toate aflorimentele. Primele sunt descrise de Vinogradov din secţiunile văii
Prahovei. Apoi au fost redeterminate de Patrulius (1969) şi sunt reprezentate de:
Tetragonites cf. heterosulcatus, Acanthohoplites cf. aschiltaensis, Callizoniceras sp.,
Neosilesites sp. Din aceeaşi secţiune a văii Prahovei, Ştefănescu et al. (1965) au citat
următoarea faună: Acanthohoplites nolani SEUNES, Annolani crasa SINZ., A. sp. aff.
A. laticostatus SINZ. Multe din fosilele precizate anterior motivează repartiţia
Stratelor de Podu Vârtos la Clansaysian.

Vraconian-Turonian

1. Formaţiunea de Dumbrăvioara (Gr. Popescu, 1954)

Două dintre tipurile de roci asociate de Popescu (1954) “Seriei” de Dumbrăvioara
numite “marne nisipoase dure” şi “brecii cu componenţi ai Stratelor de Sinaia şi
Comarnic” sunt considerate că ar corespunde membrilor mai vechi şi respectiv mai
tineri ai seriei.
În cadrul depozitelor descrise sub denumirea de “Seria” de Dumbrăvioara au fost
recunoscute mai multe pachete litologice distincte care se succed, în ordine
stratigrafică, după cum urmează:
- o stivă bazală din marne cenuşii şi roci siltice micacee conţinând lentile
calcaros-marnoase sideritice în partea bazală;
- marne calcaroase cenuşii verzui pătate;
Pachetele precedente sunt pe alocuri acoperite de brecii cu matrice argiloasă
micacee de obicei de culoare cenuşie ce conţine fragmente de fliş nisipos marnos
ruginiu din Stratele de Vârfu Rădăcinii şi de Comarnic.
- marne cenuşiu albicioase sau chiar calcare marnoase cu pete verzi sau negre;
- marne (argiloase uneori) şi calcare marnoase vişinii care sunt un foarte bun
marker;
- marne calcaroase alb-verzui, dure şi bine cimentate;
- marne şi argile negre cenuşii cu intercalaţii verzui; când sunt alterate au
culoarea galbenă sau ruginie şi pe alocuri apar efluorescenţe sulfuroase;

13
 - gresii muscovitice verzui intercalate cu marne fine verzi;
- un alt episod de brecie caracterizat de o matrice cenuşie argiloasă cu fragmente
de şisturi cristaline, calcirudite, calcarenite, gresii şi calcare marnoase ce aparţin
Stratelor de Sinaia şi de Comarnic.
Vârsta “Seriei” de Dumbrăvioara a fost determinată în moduri diferite: Albian-
Vraconian (Popescu, 1954), Vraconian-Cenomanian (Popescu, 1958), Vraconian-
Turonian (Murgeanu et al., 1958). Mai târziu, Ştefănescu şi Zamfirescu (1964) au
arătat că sedimentarea “Seriei” de Dumbrăvioara a început în Vraconianul superior
aşa că vârsta a fost determinată ca fiind Vraconian superior-Turonian.
Foarte multe fosile au fost găsite în zona de aflorare a “Seriei” de Dumbrăvioara,
dar cele care ne interesează pentru zona noastră de cercetare sunt: Globotruncana
appenninica, Aucellina gryphaeoides, Schaphites meriani meriani, Hedbergella
Rotalipora-Praeglobotruncana, Praeglobotruncana helvetica.
In afara microfaunei prezentate, Ostlingoceras puzosianum este cel mai important
amonit descoperit în zonă şi este caracteristic Vraconianului superior. Prezenţa
acestuia în partea bazală a “Seriei” de Dumbrăvioara demonstrează ca depozitele
seriei au început să se depună începând cu Vraconianul superior.
Astfel, luând în considerare probele din baza seriei şi datele din literatură pentru
partea de mijloc şi superioară a seriei, Ştefănescu (1978) a ajuns la concluzia că
Formaţiunea de Dumbrăvioara poate fi atribuită intervalului Vraconian superior-
Turonian.
Senonian

1. Marnele de Plaiu (M. Ştefănescu, 1970);

Suprafeţe întinse din perimetrul studiat sunt acoperite de marne albe care din cauza
culorii contrastează cu Marnele roşii de Gura Beliei. Până în 1970, când au fost
cartografiate independent, marnele albe au fost asociate fie Senonianului din faciesul
de Gura Beliei, fie Formaţiunii de Dumbrăvioara.
În aflorimente Marnele de Plaiu prezintă o stivă alcătuită din:
- marne albe, cenuşiu-verzui cu pete verzi sau cenuşii;
- marne calcaroase cenuşiu albicioase cu pete verzi sau cenuşii;
- gresii calcaroase cenuşii uşor micacee.

14
 Studiul unor probe luate din Valea Beliei au arătat un conţinut micropaleontologic
care aparţine intervalului de vârstă Campanian superior-Maastrichtian. Astfel, luând în
considerare faptul că în ultima sub-fază asociată Marnelor de Gura Beliei nu există
date să demonstreze corespondenţa dintre limita litologică Marne de Plaiu/Marnele
de Gura Beliei şi limita stratigrafică Campanian/Maastrichtian, Marnele de Plaiu au
fost atribuite arbitrar Campanianului superior.

2. Marnele de Gura Beliei (M. Ştefănescu, 1970)

Luând în considerare culoarea lor roşie puternică, aceste marne sunt uşor de
recunoscut în regiune. Aşa cum aceste marne roşii au fost atribuite încă de la început
Senonianului, ele au fost descrise de obicei sub acest nume (Popovici-Haţeg, 1898;
Protescu, Murgeanu,1927; Murgeanu, 1930 a, 1937). Această unitate litologică a mai
avut şi alte denumiri: Stratele de Breaza (Teisseyre, 1908), Marne roşii senoniene
(Protescu, 1915), Complexul calcarelor marnoase roşii (Popescu, 1953), Stratele de
Gura Beliei (Băncilă, 1958), “Couches rouges”=Orizontul roşu (Murgeanu et al.,
1963).
Marnele de Gura Beliei apar în toată zona ca benzi orientate pe direcţia est-vest.
În aceste benzi apar în aflorimente marne şi calcare argiloase roşii cu pete albe sau
verzi asociate cu calcare argiloase verzui-albicioase ce conţin concreţiuni de pirită. Se
mai întâlnesc pe alocuri intercalaţii de gresii verzi micacee cu structură paralelă.
Grosimea Marnelor de Gura Beliei variază, iar între Valea Beliei şi Valea Târşa atinge
chiar 200 m, la fel ca şi în Valea Bizdidel.
În 1898 Popovici-Haţeg atribuie marnele roşii Senonianului bazându-se pe
specimenele de Belemnitella hoeferi SCHL. găsit la Gura Beliei, Lăicăi şi Coteneşti.
Mai târziu studiile micropaleontologice au dovedit că ele nu acoperă întreg
Senonianul, ci doar partea sa superioară reprezentată de Campanian şi Maastrichtian
(Murgeanu et al., 1963).
Ştefănescu (1971) atribuie marnele de Gura Beliei în principal Maastrichtianului,
pe baza analizelor micropaleontologice.

15
 Paleocen-Eocen

1. Faciesul de Şotrile (O. Protescu, 1918)

În cadrul perimetrului cercetat au fost separate cartografic cinci unităţi litologice
distincte (Ştefănescu, 1978), dintre care unele fuseseră deja recunoscute local (Fl.
Olteanu, 1952) sau chiar cartografiate parţial (I. Motaş, 1952).
Studiile au arătat următoarele specificaţii referitor la faciesul de Şotrile:
delimitarea a 5 nivele litostratigrafice în “seria Eocenă” (Olteanu, 1952); delimitarea
cartografică (Motaş, 1952) ca unitate litostratigrafică independentă a nivelului inferior
al Marnelor cu Globigerine purtând numele de “Marne calcaroase de Crevedia”;
descrierea şi delimitarea nivelului superior al Marnelor cu Globigerine ca “nivelul
marnelor de Buciumeni” (Ştefănescu, 1970); cartografierea, pentru prima dată, a
tuturor ”orizonturilor” faciesului de Şotrile (Ştefănescu, 1970). Cele cinci unităţi
litostratigrafice vor fi descrise în continuare:
- Formaţiunea de Malu Roşu ( Popescu, 2002) sinonimă cu “Orizontul argilelor
violacee” (Ştefănescu, 1978), de vârstă Paleocen (Danian-Thaetian inferior).
Acesta face trecerea de la faciesul pelagic al Marnelor de Gura Beliei la o secvenţă
de tip fliş. Aceasta debutează cu o argilă violacee sau vişinie şi se continuă cu o
alternanţă de argile, uneori chiar marne vişinii şi cenuşii-verzui. În cadrul acesteia se
intercalează nivele de gresii centimetrice care treptat, spre partea superioară, devin
mai groase.
Formaţiunea, care însumează de regulă 30-60 m grosime, începe cu o secvenţă
brecioasă. Peste aceasta se găsesc argile laminitice de diferite culori, de la cenuşiu la
roşcate şi până la verzi, culori care alternează între ele. Spre partea superioară apar
primele nivele marnoase şi intercalaţii subcentimetrice sau centimetrice de gresii
micacee cu hieroglife.
- Formaţiunea de Vistieru ( Popescu, 2002) cunoscută şi ca “Orizontul flişului
inferior” (Ştefănescu, 1978) are vârsta Paleocen superior-Eocen inferior, mai exact
Thanetian superior-Ypresian.
Această formaţiune este marcată de cele mai multe caracteristici specifice
faciesului de Şotrile. Este alcătuit dintr-o alternanţă ritmică de gresii şi marne siltice
sau siltite în facies de fliş.Gresiile sunt groase de 5-20 cm, cenuşii sau albicioase când

16
sunt micacee şi calcaroase, având o laminaţie paralelă sau încrucişată cu numeroase
urme şi bioglife în bază (cu numuliţi în principal).
Formaţiunea are aria de răspândire similară cu cea a Formaţiunii de Malu Roşu,
subjacentă. Formaţiunea este monotonă din punct de vedere litologic şi poate atinge
până la 300-400 m grosime.
- Formaţiunea de Crevedia (Ştefănescu, 1978) = “Orizontul marnelor calcaroase de
Crevedia” (Ştefănescu, 1978) este de vârstă Eocen mediu (Lutetian-Bartonian).
Această formaţiune face trecerea de la faciesul de tip fliş la o sedimentare pelagică,
calcaroasă, şi trecerea este realizată gradat în câţiva metri, când se trece către marne
albe, cu globigerine şi bioturbaţii, cu intercalaţii subţiri de argile cenuşii sau verzui şi
gresii micacee, calcaroase, cenuşii. Bancurile marnoase ating grosimi de până la 80
cm. Pe Valea Prahovei grosimea totală a formaţiunii este de 30 m.
- Formaţiunea de Văcăroaia, (Popescu, 2002) sau “Orizontul flişului superior” cum l-
a numit Ştefănescu (1978) este de vârstă Bartonian-Priabonian inferior.
Această formaţiune stă peste Formaţiunea de Crevedia şi pe o grosime de 15-20
metri începe cu o alternanţă de marne des stratificate (chair laminitice uneori) de
culoare verzuie, cu marne roşcate sau albăstrui care formează baza formaţiunii. Peste
acestea se găseşte o altă alternanţă de marne sau argile cenuşii cu gresii calcaroase
cenuşii cu hieroglife cu grosimi de 3-10 cm. Întreaga succesiune se întinde pe o
grosime de 200 m .
- Formaţiunea de Buciumeni (Ştefănescu, 1978) = “Orizontul marnelor calcaroase de
Buciumeni” (Ştefănescu, 1978) este de vârstă Priabonian.
Formaţiunea constă în principal din depozite marnoase, albicioase dure, rar verzui
cu bioturbaţii. Între acestea sunt intercalate gresii calcaroase sau marne verzui de
ordinul centimetrilor grosime. Marnele conţin o bogată microfaună reprezentată prin
foraminifere planctonice şi destul de multe Globigerine. De multe ori această
formaţiune se poate subţia sau chiar dispărea din cauza unei lacune sedimentare
dublată de eroziunea care a avut loc la sfârşitul Eocenului- începutul Oligocenului.

2. Stratele de Plopu (Gr. Popescu, 1952) de vârstă Priabonian.

La partea inferioară Stratele de Plopu sunt constituite din argile foioase, de culoare
verzuie, în alternanţă cu gresii dure, cu liant carbonatic şi cu hieroglife pe talpă. La
partea superioară se intercalează strate subţiri de argile roşii-vişinii, între care apar

17
frecvent gresii cu cruste de oxizi de fier. Culcuşul Stratelor de Plopu este constituit
dintr-un fliş marno-grezos, lipsit de gresii în bancuri în intervalul vizibil la suprafaţă,
dar cu intercalaţii de Gresie de Tarcău în părţile mai profunde interceptate în foraje.

Oligocen-Miocenul inferior

Intervalul Oligocen-Miocen inferior este reprezentat de două faciesuri principale:

Faciesul de tip Pucioasa-Fusaru (intern), care are sursă carpatică şi faciesul
bituminous de tip Kliwa (extern) având ca sursă Vorlandul. În continuare vom detalia
doar faciesul intern deoarece acesta se găseşte în zona cercetată.
Este de menţionat că cele două faciesuri ce descriu intervalul Oligocen-Miocen
inferior al pânzei de Tarcău sunt atât potenţiale roci sursă de ţiţei şi gaze, cât şi roci
rezervor (unele dintre ele producând încă din secolele trecute). Pot fi menţionate ca
roci sursă argilele bituminoase ale “Orizontului disodilelor inferioare” şi cel al
“disodilelor superioare”, în timp ce rocile rezervor sunt reprezentate de Gresia de
Fusaru şi diferitele nivele ale Gresiei de Kliwa. Toate depozitele Oligocen-Miocene
menţionate până acum încă sunt productive.

1. Stratele de Pucioasa (L. Mrazec, Popescu-Voiteşti, 1912) şi faciesul Gresiei de

Fusaru (Popescu-Voiteşti, 1910)
Acest nume folosit mult în literatură se referă la flişul Paleogen şi include doi
termeni marcaţi de evoluţii diferite înaintea unirii lor sub un singur termen.
Numele de Faciesul de Fusaru a fost la început folosit de Popescu-Voiteşti (1909)
pentru a descrie o gresie groasă şi o stivă microconglomeratică. Apoi, a fost
considerată sincron cu Gresia de Tarcău şi de aici a rezultat numele de “Gresia de
Fusaru-Tarcău” (Filipescu, 1934; Noth, Pătruţ, 1951).
Limita sa inferioară este situată deasupra “Marnelor cu Globigerine” de vârstă
Priabonian terminal din cadrul “Orizontului marnelor calcaroase de Buciumeni” ale
faciesului de Şotrile, care apar în extremitatea estică a perimetrului ca un nivel foarte
subţire la partea terminală a Stratelor de Plopu (Gr. Popescu, 1952). Secvenţa
inferioară a Litofaciesului de Fusaru -Pucioasa este predominant pelitică (“Orizontul
disodilelor inferioare”), fiind constituită din marne şi argile bituminoase închise la
culoare, uneori asociate cu menilite şi cu intercalaţii subţiri nisipoase în unele locuri.

18
De asemenea, mai apar calcare laminitice de tip Tylawa. Vârsta acestor formaţiuni
cunoscute ca “disodilele inferioare” este Rupelian, bazată pe determinări ale zonelor
cu nannofosile (Melinte, 1995).
O trăsătură importantă specifică Litofaciesului Fusaru-Pucioasa se referă la arenite
şi aria lor sursă, care este diferită faţă de cea a litofaciesului bituminos, fiind situată la
marginea internă a bazinului (aşa numita “sursa carpatică”).
Secvenţa arenitică principală a acestui litofacies intern este “Orizontul gresiei de
Fusaru în facies de Pucioasa”. Litologia acestuia este una de fliş argilos-nisipos şi este
alcătuit din marne şi argile cenuşii închise sau maronii, gresii cenuşii subţiri cu
laminaţie paralelă sau încrucişată, calcare marnoase sideritice şi nivele calcaroase
laminitice de tip Jaslo. Vârsta acestui orizont a fost determinată ca fiind Rupelian
terminal-Chattian pe baza zonelor de nannoplankton calcaros (Melinte, 1995).
Deasupra Gresiei de Fusaru se dezvoltă o secvenţă importantă de tip fliş, cu grosimi
cuprinse între 1000-2000 m sau chiar mai mult, şi anume “Orizontul formaţiunii de
Vineţişu”, limita Oligocen/Miocen inferior fiind situată în cadrul acestei formaţiuni.
Litologia acestei formaţiuni este cea a unui fliş de tip argilos-nisipos sau de tip “strate
cu hieroglife” şi constă dintr-o alternanţă de calcare cenuşii-albăstrui, gresii convolute
micacee şi marne şi argile cenuşii deschise. La partea inferioară a acestei formaţiuni s-
au identificat două nivele de tufuri: unul cu tufuri dure, bentonitice de culoare cenusiu
închis=Tufurile de Vineţişu şi un altul cu tufuri albe cu biotit=Tufurile de Mlăcile
(Ştefănescu et al., 1993). Ca şi Gresia de Fusaru, arenitele din flişul de Vineţişu sunt
înlocuite în zona cu “sursă carpatică” cu diferenţa că arenitele de Vineţişu sunt mai
fine ca granulaţie decât cele de Fusaru. Vârsta Formaţiunii de Vineţişu este Chattian
terminal-Burdigalian inferior (Melinte, 1995) conform conţinutului în nannofosile,
astfel limita Oligocen/Miocen este situată în interiorul acestei formaţiunii.
Dezvoltarea Faciesului de Pucioasa are o caracteristică specifică: asocierea
(intercalarea) argilelor disodilice cu secvenţe pelitice ale întregului litofacies intern şi
predominarea marnelor cenuşii în această secvenţă (Marnele de Pucioasa). În unele
zone flişul de Vineţişu este înlocuit cu Marnele de Pucioasa.
Cea mai tânără unitate litostratigrafică a Litofaciesului de Fusaru-Pucioasa este
reprezentată de “Orizontul disodilelor şi menilitelor superioare”, un echivalent al
Formaţiunii menilitelor superioare din faciesul extern. Litologia acestui interval este
asemănătoare cu cea a “Orizontului disodilelor inferioare”, doar că este de menţionat

19
că în cadrul acestei formaţiuni mai apar nivele centimtrice de tufuri galbene
bentonitizate cunoscute ca şi Tufurile de Bătrâni (Ştefănesu et al., 1993). Vârsta
disodilelor inferioare a fost determinată tot de Melinte (1993) şi tot pe bază de
nannofosile şi este Burdigalian inferior terminal.
Se cunosc şi litofaciesuri tranziţionale (intermediare) între cele două litofaciesuri:
intern şi extern. Acestea sunt evidenţiate în primul rând de mixtura dintre arenitele
care vin din aria “sursă vorland” (Gresia de Kliwa) şi cele din aria “sursă carpatică”
(Gresia de Fusaru). Intercalarea formaţiunii de Podu Morii (care este un fliş cu un
aport din ”sursa carpatică”) între cele două Gresii de Kliwa (cea superioară şi cea
inferioară) poate fi de asemenea considerată o succesiune litostratigrafică “mixtă”.
O dezvoltare litologică particulară apare în părţile cele mai interne ale ariei de
răspândire a Litofaciesului de Pucioasa-Fusaru, şi anume Formaţiunea de Slon, care
constă, de fapt, în aceeaşi succesiune litostratigrafică din întreaga arie a litofaciesului
intern, cu diferenţa că la unele nivele, mai ales la nivelul Formaţiunii de Vineţişu, sunt
intercalate secvenţe de wildfliş (olistostrome).

2. Faciesul de Slon (Gr. Popecu, 1958)

Acest facies este în mare parte reprezentat de brecii. Acestea reprezintă de fapt un
facies parazitar care înlocuieşte violent, spre interior, pe cel al Stratelor de Pucioasa,
dar a cărui zonă de apariţie nu se limitează numai la pânza de Tarcău, ci se extinde
spre interior, până pe pânza de Teleajen (Ştefănescu, 1978).
Faciesul de Slon este reprezentat de brecii polimictice şi oligomictice, ambele
având matricea şi celelalte componente provenind din cuvertura post-tectonică a
pânzelor cu tectogeneză cretacic superioară, respectiv, din Marnele de Gura Beliei,
din Faciesul de Şotrile şi din Faciesul de Valea Caselor.
Matricea breciilor polimictice este de obicei una argiloasă cenuşiu negricioasă şi
cuprinde marne albe cu globigerine de vârstă Eocen, marne argiloase maronii
negricioase de tipul celor oligocene, fragmente de menilite, gresii micacee verzui
eocene, Marne calcaroase de Gura Beliei şi argile roşii şi vişinii (Paleocen şi/sau
Pribonian).
Breciile oligomictice sunt alcătuite exclusiv din marne calcaroase roşii, mai mult
sau mai puţin rotunjite, înconjurate de o matrice roşie. Ambii componenţi sunt din
Marnele de Gura Beliei.

20
 Dimensiunile elementelor variază de la câţiva milimetrii până la pachete lungi de
câţiva zeci de metri.
Cea mai veche intercalaţie de brecie din faciesul Stratelor de Pucioasa a fost
întâlnită în partea terminală a orizontului Stratelor de Pucioasa, iar cea mai nouă în
Orizontul superior al şisturilor disodilice. Aceste situaţii au făcut să se considere că
faciesul de Slon este echivalent cu întreg intervalul corespunzător părţii superioare a
orizontului Stratelor de Pucioasa, a Stratelor de Vineţişu şi a Orizontului superior al
şisturilor disodilice (Ştefănescu, 1978) şi este de vârstă Oligocen superior-Acvitanian.

Miocenul inferior

1.Formaţiunea de Cornu (Popescu, 2002)

Sfârştul perioadei de sedimentare a flişului este marcată de un nivel evaporitic.
Conform lui Ştefănescu şi Mărunţeanu (1980) acesta este începutul sedimentării în
facies de molasă din zona Carpaţilor estici.
În cadrul pânzei de Tarcău, ca şi în ariile mai interne ale domeniului Moldavidic,
“Formaţiunea evaporitică miocen inferioară” este reprezentată de depozite lagunare şi
marine, în principal de gipsuri (aşa-numitul “Gips inferior”, Mrazec, 1914), sarea
fiind în general absentă, cu unele excepţii (câteva zone mai externe ale pânzei).
Totuşi, atunci când ea există este de obicei de vârstă Acvitaniană. Deasupra “Gipsului
inferior” se dezvoltă o secvenţă nisipos-argiloasă cenuşiu-negricioasă (Formaţiunea
de Cornu s.str.), cu faune şi microfaune marine (Săndulescu et al., 1995).

2. Formaţiunea de Doftana (Ştefănescu M., Mariana Mărunţeanu, 1980)

“Formaţiunea evaporitică miocen inferioară” (Ştefănescu, 1978) este urmată în
întregul domeniu Moldavidic de începutul sedimentării de tip molasă, molasă
cunoscută sub numele de Molasa de Doftana (Ştefănescu M., Mariana Mărunţeanu,
1980). Aceasta începe de obicei cu conglomerate polimictice cu “sursă carpatică”
(Conglomeratele de Brebu) cu elemente foarte bine rotunjite de calcare, şisturi
cristaline şi gipsuri şi o matrice cenuşie nisipoasă. Şi pe verticală şi pe orizontală
acestea trec gradat în gresii groase micacee şi microconglomerate. Totodată în partea
superioară a secvenţei, gresia devine din ce în ce mai fină şi prezintă o structură
internă, masivă sau gradată, simetrică. Se poate observa frecvent o laminaţie oblică

21
sau încrucişată şi foarte rar o laminaţie convolută. Partea superioară a gresiei, sau
uneori chiar întreaga ei grosime, este afectată de activitate biologică. Urme ale
curenţilor, urme de picături de ploaie şi în unele locuri urme ale paşilor vertebratelor
apar destul de frecvent în baza gresiilor. Printre pachetele de gresii apar pelite, pe
alocuri siltite, predominant roşii în partea bazală şi cenuşii în partea superioară a
molasei în discuţie.
Printre rocile menţionate deja se mai găsesc intercalate tufuri verzi sau albe la
câteva nivele, gipsuri cu structură de tip Sabkha precum şi roci carbonatice (gresii
calcaroase, oolite, argile calcaroase). Trebuie făcută menţiunea că ultimele dintre
rocile menţionate anterior sunt de fapt stromatolite algale.
Cadrul sedimentar al molaselor este de apă puţin adâncă şi fluvio-deltaic.
Ştefănescu şi Mărunţeanu (1980) denumesc “formaţiunea molasei inferioare” din
pânza de Tarcău “Molasa de Doftana” şi consideră că aceasta este de vârstă
Burdigalian superior - Langhian inferior.

Miocen mediu

Formaţiunile molasei de vârstă miocen mediu fac parte din cuvertura post-
tectogenetică a pânzei de Tarcău şi sunt alcătuite din depozite de vârstă badeniană şi
sarmaţiană (Volhynian şi Basarabian). Ele se află dispuse ca petice izolate, formând
câteva mici sinclinale orientate aproximativ est-vest, care acoperă depozitele oligo-
miocene ale Pânzei de Tarcău, împreună cu care au fost împinse spre sud de
încălecarea pânzei (“piggy-back basins”).
Aceste sinclinale sunt dispuse între Valea Prahovei şi Valea Doftanei : două mici
sinclinale, separate între ele de “Anticlinalul Gării”, denumit astfel deoarece se află în
dreptul gării din Câmpina. Pentru sinclinalul nordic voi folosi denumirea de
“sinclinalul Poiana”, iar pentru cel sudic “sinclinalul Piatra”, denumiri folosite de
către Lăzărescu (1980).
Depozitele miocenului mediu sunt de tip marin sau salmastru. În 1951 Popescu si
Olteanu stabilesc pentru Miocenul mediu dintre Valea Prahovei si Pârâul Bălăneasa o
împarţire lito-biostratigrafică rămasă în vigoare, în linii mari, până astăzi. Cele patru
unităţi lito-biostratigrafice stabilite de cei doi sunt:
- orizontul tufurilor cu globigerine,

22
 - orizontul breciei sării cu sare,
- orizontul argilos cu radiolari,
- orizontul marnos cu Spirialis.
Cei doi autori atribuie acestor unităţi vârsta Tortoniană (după sistemul global de
denumiri). În ceea ce priveşte depozitele de vârstă sarmaţiană, Olteanu recunoaste un
“orizont marnos” la partea inferioară a acestora si un “orizont nisipos-marnos” la
partea superioară.
În ceea ce priveşte depozitele Miocenului mediu din perimetrul cercetat, în
continuare vor fi descrise urmatoarele unităţi litostratigrafice (Crihan, 1999):
- Formaţiunea de Câmpiniţa (Crihan, 1999)
Ea reprezintă echivalentul “Orizontului tufurilor cu globigerine” descris de
Popescu (1951) în regiunea dintre Prahova şi Teleajen şi de către Olteanu (1951) la est
de Teleajen sau al Tufului de Slănic (Murgeanu et al., 1968). Numele provine de la
afluentul de stânga al Văii Prahovei, Câmpiniţa, în bazinul căreia Formaţiunea de
Câmpinita este foarte bine deschisă. Din punct de vedere litologic, ea este constituită
aproape în exclusivitate din marne de culoare gri deschis, cu tente verzui, formate,
probabil, în condiţii predominant pelagice, fiind extrem de bogate în microfosile cu
test calcaros. Vârsta acestei formaţiuni este Langhian superior-Serravallian bazal sau,
folosind scara cronostratigrafica regională, Badenian inferior - mediu (Moravian-
Wielician).
- Brecia de Cosmina Popescu (1951)
Ea reprezintă “Orizontul breciei sării cu sare” (Popescu, 1951) , iar numele vine
de la obârşia Văii Cosmina unde aflorează în ambii versanţi ai văii. Din punct de
vedere litologic Brecia de Cosmina este relativ monotonă, fiind, în cea mai mare parte
alcatuită dintr-o brecie cu matrice argiloasă, siltică sau fin nisipoasă, de culoare
negricioasă, în care sunt prinse elemente destul de variate atât ca dimensiune, cât si ca
tip petrografic. Această monotonie este întreruptă doar de prezenţa secvenţelor
evaporitice sau, mult mai rar, de intercalaţii subţiri de marne si argile. Nivelele
evaporitice apar, de obicei, în baza formaţiunii si sunt reprezentate de gipsuri, asociate
cu depuneri bacteriene stromatolitice. Vârsta breciei este Serravallian sau, utilizând
sistemul regional de etaje, Wielician (Badenian mediu).
- Formaţiunea de Telega (Crihan, 1999)

23
 Această formatiune înglobează ceea ce Popescu şi Olteanu (1951) au separat sub
numele de “Orizontul argilos cu radiolari” şi “Orizontul marnos cu Spirialis”.
Reunirea celor două “orizonturi“ într-o singură unitate litostratigrafică se justifică în
primul rând prin faptul că, în general, nu se poate trasa o limită clară între ele si în al
doilea rând datorită faptului că ceea ce Popescu si Olteanu au denumit “Orizontul
argilos cu radiolari” uneori are grosimi extrem de reduse sau poate chiar să lipsească,
fiind înlocuit de un pachet gros de nisipuri cu intercalaţii subţiri de argile si marne,
care spre partea superioară trece treptat, prin reducerea proporţiei de nisipuri si
creşterea celei de marne, la un pachet predominant marnos, care poate fi echivalat cu
“Orizontul marnelor cu Spirialis”. Numele de “Formaţiunea de Telega” provine de la
cel al comunei Telega, pe teritoriul căreia formaţiunea este bine dezvoltată. Vârsta
este considerată Kossovian (Badenian superior).

Miocen superior

Depozitele de vârstă miocenă superioară sunt reprezentate de depozitele în facies

salmastru atribuite Meoţianului şi Ponţianului.
Meoţianul este depus transgresiv şi discordant peste depozitele miocene medii, în
grosime variabilă de la est spre vest, reducându-se spre vest sau chiar lipsind total pe
zonele ridicate. Este format dintr-o succesiune de nisipuri, marne nisipoase, gresii
calcaroase compacte, oolitice, lumaşele cu Dosinia maeotica, nisipuri oolitice, marne
cenuşii albăstrui, argile cenuşii, nisipuri fine şi grosiere, care au fost separate în două
“orizonturi”: un “orizont” inferior, calcaros-grezos-oolitic cu Dosinia maeotica şi un
“orizont” superior, cu nisipuri în bază, urmate de marne şi care se încheie cu un banc
lumaşelic cu Congeria novorossica (Hanganu, 1966).
Ponţianul este predominant marnos la partea inferioară, nisipos-marnos la partea
mediană şi din nou marnos la partea superioară. Hanganu (1966) separă în cadrul
acestuia patru “orizonturi”:
- Orizontul cu Paradacna abichi, Congeria zagrabiensis, C. rumana şi
Valenciennesia;
- Orizontul cu Congeria rhomboidea;
- Orizontul cu Phyllocardium planum;
- Orizontul în care are loc erupţia prosodacnelor şi pachydacnelor

24
 Pliocen

Pe o suprafaţă restrânsă au fost întâlnite depozite aparţinând Pliocenului constituite

din nisipuri şi pietrişuri de obicei slab consolidate. Galeţii de pietriş sunt aduşi din
zona flişului şi probabil din masivului cristalin Leaota. Ei sunt alcătuiţi dintr-o matrice
galbenă nisipoasă cu bivalve şi fragmente de gastropode. Pe alocuri apar în alternanţe
şi cărbuni. Depozitele au fost asociate Dacianului.

Cuaternar

Depozitele cuaternare apar în toată zona investigată. Din punct de vedere

morfologic se poate considera că acestea urmăresc cursul principalelor râuri din zonă
(Prahova, Doftana). Depozitele cuaternare au fost generate fie de activitatea fluvială –
terasele joase şi înalte, conuri aluviale, fie de acţiunea combinată a apei şi a forţei
gravitaţionale - alunecările de teren. Cuaternarul este reprezentat, în special,de
depozitele de terasă şi, de asemenea, de depozitele aluviale recente ale aceloraşi râuri.
Terasa superioară apare dezvoltată în bazinul văii Prahovei şi a fost descrisă ca
“terasa Câmpina”, iar depozitele ei aluvionale apar în malul Prahovei, în aval de
Câmpina. Aluviunile terasei superioare împreună cu depozitele loessoide din acoperiş
au o grosime cuprinsă între 10-25 m. Aceste formaţiuni sunt considerate ca
reprezentând partea mijlocie a Pleistocenului superior.
Depozitele aluvionale aparţinând terasei joase cu grosimi ce variază între 10 şi 20
m, au fost atribuite Holocenului inferior, la care s-au raportat de asemenea şi unele din
depozitele loessoide care apar în regiune.
Pietrişurile, nisipurile şi argilele aparţinând şesului aluvial au fost repartizate părţii
superioare a Holocenului.

3.3. Tectonica

25
 Orogenul Carpatic, regiunea căreia îi aparţine zona cercetată, este dezvoltat pe mai
mult de jumătate din suprafaţa teritoriului românesc. El are o structură extrem de
complicată, constituind unul din segmentele cele mai complexe ale Europei alpine
(Săndulescu, 1984). Pentru divizarea geotectonică a Carpaţilor, autorii primei Hărţi
tectonice a României (Dumitrescu et al., 1962) disting Dacidele, ce grupează unităţile
carpatice cu tectogeneză cretacică şi Moldavidele, cu tectogeneză neogenă.
Din categoria unităţilor geotectonice majore ale Carpaţilor fac parte şi cuverturile
post tectonice. Acestea au fost reprezentate pentru prima data pe cea de-a doua ediţie
a Hărţii tectonice a României (Dumitrescu, Săndulescu, 1970). Ele au fost considerate
(Dumitrescu, Săndulescu, 1969) ca elemente suprapuse unui sistem orogenetic
corespunzător unor ansambluri de formaţiuni esenţial sedimentare, de grosimi foarte
variabile care acoperă suprafeţe mai mari sau mai mici ale Dacidelor sau ale
Moldavidelor. Vârsta lor este diferită în funcţie de vârsta tectogenezei principale a
sectorului pe care îl acoperă (Săndulescu, 1975). Cuverturile post-tectonice, care se
pot denumi şi cuverturi post-pânză, au suferit deformări, deformări care, deşi în unele
arii ajung până la mici încălecări, sunt cu mult mai puţin importante decât ale
unităţilor pe care le acoperă.
Referitor la tectonica flişului Carpaţilor Orientali au existat două opinii diferite:
cea a unei structuri în pânze de şariaj (Mrazec, Popescu-Voiteşti, 1914; Murgeanu,
1934; Băncilă, 1958) şi cea a unei structuri, în general, normale a depozitelor. Prima
ipoteză, cea a pânzelor de şariaj, joacă un rol important în tectonica zonei studiate şi
de aceea este abordată în această lucrare.
După Mutihac (2007) aranjamentul tectonic al flişului, zona în care se încadrează
regiunea cercetată în această lucrare, este efectul mai multor tectogeneze.
În faza subhercinică din timpul Senonianului se produce dezlipirea de pe substrat a
ansamblului flişului intern şi încălecarea peste flişul extern. Are loc şi avansarea
flişului vest intern peste fosa est internă şi astfel se formează pânzele ce aparţin
flişului intern, pânza de Ceahlău şi pânza de Teleajen.
Pânza de Ceahlău la rândul ei s-a desprins de substrat şi a alunecat peste fosa de la
est. Încălecarea se vede din suprapunerea Stratelor de Sinaia, Stratelor de Comarnic,
flişului de Bobu peste depozitele neocretacice din unitatea de Teleajen. Urma
şariajului e dată de linia Lutu Roşu.

26
 Cea mai importantă fază tectogenetică care afectează flişul extern este cea stirică
veche intra-burdigaliană. Primele influenţe tectonice s-au produs în faza subhercinică,
când flişul intern a fost împins peste flişul extern şi au fost cutate depozitele din vestul
flişului extern.
În faza stirică veche flişul extern se desprinde şi înaintează peste zona de molasă.
În acelaşi timp în cadrul său apar încălecări de ordin doi ce formeză pânzele
Audia,Tarcău şi Vrancea.
Vom detalia în continuare structurile majore ale zonei care s-au individualizat în
urma tectonicii accentuate.

3.3.1. Pânza de Ceahlău

Pânza de Ceahlău prezintă unele complicaţii tectonice, formaţiunile constituente
fiind deformate încă înainte de punerea în loc a pânzei. Complicaţiile însă nu depăşesc
amploarea unor structuri de cute - solzi. Cele mai multe dintre contactele tectonice din
cuprinsul pânzei de Ceahlău sunt falii inverse. În afară de deformările amintite, în
pânza de Ceahlău se întâlnesc frecvent cute anticlinale şi sinclinale, care se pot urmări
pe distanţe apreciabile.
Elementul caracteristic şi comun tuturor subunităţilor (digitaţiilor) care au fost
distinse în cuprinsul pânzei de Ceahlău, după Săndulescu (1984) este “flişul” de
Sinaia, cea mai veche secvenţă de acest tip cunoscută în Carpaţi. După sedimentarea
“flişului” de Sinaia, aria de depunere corespunzătoare pânzei de Ceahlău s-a
diversificat, în intervalul Barremian-Albian dezvoltându-se litofaciesuri izocrone şi
heteropice, în general caracteristice fiecăreia dintre digitaţiile pânzei. Sub acest
aspect, pânza de Ceahlău este o pânză polifacială ca şi pânza de Tarcău de care se
deosebeşte printr-o structură mai complicată.
Vârsta şariajului pânzei de Ceahlău este Senonian superior deoarece punerea în loc
a pânzei a avut loc în tectogeneza laramică timpurie(neocretacică). Conform lui
Mutihac (2007) acest lucru a rezultat din faptul că cea mai nouă formaţiune prinsă sub
planul de încălecare aparţine intervalului Turonian-Senonian inferior, iar cea mai
veche formaţiune care acoperă urma planului de şariaj aparţine Senonianului superior.
Imediat ulterior şariajului pânzei, s-au produs fenomene de retroîncălecare ce au
afectat unele elemente din cuprinsul acesteia. Procesele de retroîncălecare sunt
anterioare depunerii cuverturii post-tectogenetice care acoperă pânza de Ceahlău.

27
 Cuvertura post-tectogenetică începe cu Marnele de Plaiu şi Marnele de Gura-
Beliei, cuprinzând şi formaţiuni de fliş paleocen-eocene (Faciesul de Şotrile) şi
argiloase-bituminoase oligocen-miocene. La vest de Valea Prahovei, fruntea pânzei de
Ceahlău este acoperită în întregime de cuvertura post-tectonică.
Digitaţiile pânzei de Ceahlău au fost stabilite (Săndulescu, 1964; Ştefănescu, 1968,
1976; Săndulescu et al., 1981) în partea centrală şi sudică a pânzei. Partea internă a
pânzei de Ceahlău este împărţită în două digitaţii: Măgura şi Comarnic.

Digitaţia de Comarnic
Această digitaţie a fost delimitată de Ştefănescu (1970) care a numit-o luând în
considerare denumirea folosită de Murgeanu (1934) pentru a defini compartimentul
tectonic ce include “ mixtura Vraconiană” din valea Prahovei. De-a lungul acestei
secţiuni, “mixtura Vraconiană” este similară cu “stratele de Podu Vârtos”, care aparţin
digitaţiei de Comarnic. În cadrul acesteia se mai încadrează de asemenea şi Stratele de
Comarnic şi Seria de Dumbrăvioara, toate aparţinând intervalului Barremian-Turonian
la care se mai adaugă şi cele ale cuverturii post-tectonice intens deformate din care fac
parte Marnele de Plaiu, Marnele de Gura Beliei, Faciesul de Şotrile.
Structura internă a digitaţiei de Comarnic se prezintă, în marea majoritate a
cazurilor, sub forma unei repetări dese de solzi. Toatele cutele şi solzii în care sunt
implicate atât depozitele proprii digitaţiei, cât şi cele ale cuverturii post-tectonice,
intens deformate, reprezintă rezultatul unor deformări succesive ce au început să se
manifeste înainte de Vraconianul superior şi au continuat până în Miocen.

Digitaţia de Măgura
Sub această denumire structurală este inclusă o succesiune de depozite ce încep din
Hauterivian şi urcă până în Turonian şi conţine Orizontul cu Lamellyaptychus
angulacostatus al Stratelor de Sinaia, Stratele de Comarnic, Strate de Vârfu Rădăcinii
şi Seria de Dumbrăvioara. Depozitele ce aparţin strict digitaţiei de Măgura sunt
completate cu formaţiuni ce constituie cuvertura post-tectonică, intens cutată a
unităţilor cu tectogeneză cretacic superioară şi care s-a depus în intervalul Senonian-
Oligocen şi anume Marnele de Gura Beliei şi Faciesul de Şotrile.
Structura internă a digitaţiei de Măgura se prezintă sub forma unor solzi foarte
strânşi sau, în cazuri mai rare, ca sinclinale şi anticlinale cu lăţime redusă.

28
 Gradul ridicat de tectonizare la care au ajuns depozitele digitaţiei de Măgura este
rezultatul unei suite de mişcări tectonice ce a început după Apţian şi au continuat până
după depunerea molasei miocene, atingând un maximum de intensitate înaintea
Senonianului superior.

3.3.2. Pânza de Tarcău

Potrivit lui Popescu-Voiteşti (1911) pânza de Tarcău conţine roci Eocene-
Oligocene care apar mai extern faţă de cele Cretacice. Mrazec şi Popescu-Voiteşti
(1914) au considerat aceste roci ca o pânză independentă-Pânza gresiilor de Fusaru-
care era “cea mai de jos a pânzelor interne”. Această unitate structurală a fost ulterior
numită: pânza de Homorâciu (Olteanu, 1952), zona flişului Eocen-Oligocen (Popescu,
1953), unitatea medio-marginală a subunităţii de mijloc (Băncilă, 1958) şi într-un
final Pânză de Tarcău (Dumitrescu et al., 1962) nume folosit de acelaşi autor încă din
1951.
La alcătuirea pânzei de Tarcău (Ştefănescu, 1978) participă depozite oligocen-
miocene atât în faciesul Stratelor de Pucioasa cu Gresii de Fusaru, cât şi pe cel de
Slon, precum şi rocile Formaţiunii de Cornu.
O particularitate tectono-sedimentară a secvenţei oligocen-miocene din partea
internă a pânzei de Tarcău o constituie dezvoltarea unor nivele de tip wildflisch. Este
vorba de faciesul de Slon (Popescu, 1958) pus în evidenţă mai întâi la curbură şi apoi
extins spre sud-vest (Ştefănescu, 1978). Caracteristica acestui facies o constituie
dezvoltarea unor nivele de brecii sedimentare sau de sedimente redepuse
(olistostromă) în cuprinsul părţii superioare a Stratelor de Pucioasa sau a Stratelor de
Vineţişu (oligocen-miocene). Problema esenţială care priveşte aceste nivele de tip
wildflysch este aceea a originii materialului alohton.
Caracterul polifacial al pânzei de Tarcău a condus şi la deformarea ei diferită în
funcţie de caracterele litologice ale flişului ce o compun. În acelaşi sens trebuie privită
şi geneza digitaţiilor sale. În partea internă în care sunt dezvoltate faciesurile
flişurilor grezoase masive (Gresia de Tarcău, Gresia de Fusaru), digitaţia formată,
denumită “digitaţia Gresiei de Tarcău” (Săndulescu, 1984), este cea mai largă
subunitate a pânzei. Ea este caracterizată de o cutare în care predomină cutele
verticale sau deversate, largi şi bine exprimate, faliate pe flancuri. Înspre sud-vest,

29
unde elementele pânzei se afundă, caracterele structurale ale “digitaţiei Gresiei de
Tarcău” sunt prezente în special în pintenul de Homorâciu.
Elementele structurale aparţinând pânzei de Tarcău au început să se formeze
înainte de depunerea formaţiunilor evaporitice, s-au accentuat după depunerea lor şi s-
au definitivat mult mai târziu, probabil înaintea Sarmaţianului.
Urma planului de şariaj a pânzei de Tarcău este extrem de sinuoasă, în raport cu
alte pânze moldavice din Carpaţii Orientali (Săndulescu, 1984). În bazinul Văii
Buzăului, partea frontală a pânzei este acoperită discordant de depozite molasice neo-
sarmaţiene-pliocene aparţinând zonei interne a avanfosei. Acestea din urmă ajung
treptat ca la vest de Valea Ialomiţei să acopere în întregime pânza.
De la valea Buzăului spre sud-vest, unde are loc o afundare a întregii zone
a flişului carpatic (Mutihac, 2007) şi unde urma planului de şariaj este acoperită de
depozite post-tectonice, pare să aibă loc o atenuare a amplorii deformărilor. Cert este
că pânza de Tarcău se mai poate urmări doar prin cele două structuri anticlinale:
Homorâciu-Prăjani şi Vălenii de Munte. Prima se continuă spre vest până în bazinul
Dâmboviţei, traversând valea Ialomiţei pe la nord de localitatea Pucioasa, iar cel de-al
doilea se îngustează, afundându-se în regiunea văii Prahova. Aceste două anticlinale
sunt, la rândul lor, delimitate de sinclinalele Slănic şi Drajna, în care sunt implicate şi
depozite post-pânză. Anticlinalele menţionate sunt complicate de cute secundare şi
falii.
Conform lui Săndulescu (1984) relaţiile dintre structurile pânzei de Tarcău şi
planul de şariaj al acesteia arată clar că deformarea seriilor sedimentare şi şariajul s-au
produs în două momente diferite. Prima deformare implică şi depozite miocene
inferioare, fiind contemporană cu şariajul pânzelor moldavice mai interne. Ea a
determinat dezlipirea seriilor sedimentare de pe soclul lor primar, fără a presupune
deplasarea spre exterior a acestora. Cel de-al doilea moment este cel al şariajului
principal, care a dus la acoperirea tectonică a pânzei cutelor marginale şi a unei părţi a
celei subcarpatice. Prezenţa sub planul de încălecare a pânzei de Tarcău a unor
depozite badeniene inferioare permite datarea acestui şariaj ca fiind post-langhian.
Astfel, momentul tectogenezei principale a pânzei de Tarcău poate fi intrabadenian
sau, mai nou, intrasarmaţian (Săndulescu, 1984).

3.3.3. Falii longitudinale

30
 Regiunea cercetată este brăzdată de numeroase falii longitudinale. O parte dintre
ele (liniile frontale ale compartimentelor încălecătoare-pânze sau solzi) s-au format în
timpul punerii în loc a diferitelor pânze. O altă parte dintre faliile longitudinale sunt
posterioare şariajelor, ele afectând în măsură egală atât depozitele încălecătoare, cât şi
pe cele încălecate.

3.3.4. Falii transversale

Întreaga suprafaţă a regiunii studiate este traversată de un sistem de falii ce
intersectează ortogonal elementele structurale mai vechi şi a căror amploare creşte de
la vest către est.
În cazul unora dintre falii este greu de determinat un sens general de deplasare a
unui compartiment luat în totalitate faţă de compartimentele vecine, întrucât limitele
litologice sau tectonice au fost afectate de deplasări cu sensuri contrare în două
compartimente alăturate. Astfel, pentru a explica satisfăcător această situaţie este
necesar să luăm în considerare o soluţie genetică particulară. Se poate considera că
aceste falii transversale au luat naştere în urma necesităţii de echilibrare a efectelor
unei forţe tectonice în funcţie de particularităţile litologice locale ale diferitelor
sectoare supuse eforturilor tangenţiale. Prin urmare, numele propus pentru aceste falii
a fost “ falii de echilibrare”. Aceste falii reprezintă de fapt un plan de discontinuitate
între două compartimente care s-au cutat şi faliat longitudinal diferit unul faţă de
celălalt.
Cele mai tinere depozite afectate de falii transversale aparţin molasei Miocene
inferioare.Cele mai importante efecte ale acestor falii asupra rocilor mai vechi decât
molasa miocen inferioară nu pot fi luate în considerare datorită deplasării uşoare de la
nivelul molasei miocene inferioare. Aşadar, rupturile din rocile miocene inferioare
sunt considerate ca rezultate ale reactivării faliilor mai vechi, preexistente în cadrul
depozitelor de molasă.

3.3.5. Fenomene de diapirism

În zona investigată, fenomenele de diapirism au fost observate pentru prima dată
(Ştefănescu, 1978) la breciile sedimentare cu elemente de Strate de Sinaia şi Strate de
Comarnic din cadrul Formaţiunii de Dumbrăvioara. Aceste brecii au ajuns la zi prin

31
străpungerea diapiră a acoperişului lor normal constituit din Marnele de Gura Beliei şi
depozitele flişului de Şotrile.
Este evident că în această zonă acumularile datorate deplasărilor din anumite zone
sau chiar datorate străpungerilor diapire ale acoperişului breciei se datorează aceloraşi
forţe tangenţiale care au dus la cutările şi falierile celorlalte roci. Aceste fenomene de
diapirism corespund, chiar şi din punctul de vedere al mecanismului genetic, cu acelea
definite de Mrazec (1907) pentru cutele cu sâmbure de sare.
Din valea Buzăului spre vest, până după valea Prahovei, formaţiunile de molasă au
fost afectate de diapirismul sării. Cutele diapire se caracterizează prin anticlinale
înguste şi sinclinale largi (Mutihac, 2007). Cutarea în stil diapir generată de
comportamentul particular al sării, a fost influenţată de mişcările tectonice care au dus
la deformarea cutelor diapire, deformări care sunt cu atât mai accentuate cu cât
structurile în cauză sunt situate pe aliniamente mai nordice.

4. DESCRIEREA PROFILUL VĂII PRAHOVA

Pe Valea Prahovei, aval de localitatea Comarnic şi până la sud de Poiana Câmpina,

sunt deschise depozite aparţinând din punct de vedere tectonic Digitaţiei de Comarnic
a Pânzei de Ceahlău şi Pânzei de Tarcău, precum şi depozite aparţinând cuverturilor
post-tectogenetice ale celor două unităţi structurale (Anexa nr. 2). Dacă pe segmentul
sudic al profilului, începând de la Gura Beliei spre aval, aflorimentele sunt numeroase
şi, de multe ori, continui pe distanţe relativ mari, partea nordică a profilului are puţine
deschideri, mai ales datorită lucrărilor de protejare a DN 1 sau a căii ferate.

4.1. Stratigrafie

Digitaţia de Comarnic
Formaţiunea de Dumbrăvioara (Fig. 2)
Depozite atribuite acestei formaţiuni aflorează în câteva puncte pe Valea Prahovei,
aval de Comarnic. În malul stâng, aflorează pe o distanţă de aproximativ 10 m marne
albe cenuşiu deschise, cu intercalaţii la partea inferioară a aflorimentului de gresii
cenuşii deschise, medii, muscovitice, cu structură curbicorticală. Măsurătorile
efectuate aici au fost : 2000/880.

32
 Aval de punctul anterior, tot în malul stâng aflorează complex format din alternanţe
de argile verzui sau negre cu oglinzi de fricţiune şi gresii grosiere cu multe litoclaste
şi muscovit. Întregul complex este foarte tectonizat, cu stratificaţie discontinuă şi
oglinzi de fricţiune. După aproximativ 40-45 m de mers în aval, aflorează marne albe
cenuşii deschise pe încă alţi câţiva metri.

Fig. 2. Coloana stratigrafică a formaţiunilor cretacice ale Pânzei de Ceahlău şi a

depozitelor sale post-tectonice

Peste acestea stă un complex sedimentar extrem de tectonizat reprezentat în

principal de argile negre cu oglinzi de fricţiune şi cu multe concreţiuni de pirită
framboidală asociată cu strate discontinui de calcare albe cu bioturbaţii şi marne
cenuşii. Sub argilele negre cu pirite se află o brecie cenuşie-negricioasă cu multă

33
matrice şi puţine claste. De fapt, s-ar părea că totul este o megabrecie cu elemente de
calcare, gresii curbicorticale şi gresii cu pirită. Lungimea întregului afloriment este de
28 m (fig. 3)

Fig. 3. Formaţiunea de Dumbrăvioara

În continuarea acestei formaţiuni aflorează un complex sedimentar reprezentat în
principal de marne cenuşii, uşor siltice, destul de fin stratificate (subcentimetrice)
asociate cu strate rare de gresii grosiere cutate şi cu multe litoclaste. O caracteristică
majoră a întregului pachet atribuit Formaţiunii de Dumbrăvioara este tectonizarea
intensă a acestuia.

Cuvertura post-tectonică a pânzelor cretacice

Cuvertura post-tectonică a pânzelor cretacice este reprezentată pe acest profil de
depozite de vârstă senoniană (Marnele de Plaiu şi Marnele de Gura Beliei), precum şi
de depozite de vârstă paleogenă (Formaţiunea de Malu Roşu, Formaţiunea de Vistieru,
Marnele de Crevedia, Formaţiunea de Văcăroaia şi Formaţiunea de Buciumeni), care,
aşa cum rezultă din studiile noastre, dar mai ales din analiza micropaleontologică a
probelor prelevate de pe acest profil (Popescu, 2002), sunt în continuitate de

34
sedimentare, fără a se înregistra discontinuităţi majore şi, cu atât mai puţin, dislocări
tectonice (fig. 4).

Fig. 4. Coloană litologică a formaţiunilor eocene (după Popescu, 2002)

35
Marnele de Plaiu
Peste depozitele aparţinând Formaţiunii de Dumbrăvioara se poate observa în
ambele maluri un complex tectonizat constituit predominant din marne albe dure cu
intercalaţii rare de gresii cenuşii, grosiere, cu multe litoclaste, mult muscovit şi ciment
calcaros. Ele sunt bine deschise în dreptul podului rutier de la nord de Gura Beliei.

Marnele de Gura Beliei (fig. 5)

Fig. 5. Marnele de Gura Beliei

Deja cu cca.75 m înainte de puntea peste Prahova situată între Comarnic şi Breaza
Nord, aflorează atât în ambele maluri cât şi în patul văii marne albe şi marne roşii-
cărămizii de vârstă maastrichtiană cunoscute ca Marnele de Gura Beliei. Formaţiunea
este una monotonă din punct de vedere litologic şi se întinde pe mai multe zeci de
metri grosime.

36
Formaţiunea de Malu Roşu
Această unitate litostratigrafică începe aici cu o brecie cu elemente moi, cu o
grosime de 10 m, alcătuită preponderent din fragmente provenind din faciesul de Gura
Beliei. Popescu (2002) arată că primele probe colectate deasupra breciei conţin încă
numeroase foraminifere remaniate din Cretacic. În partea mediană a pachetului în
depozitele ce alcătuiesc formaţiunea apar primele microfaune tipice Paleocenului.

Formaţiunea de Vistieru
Trecerea spre formaţiunea suprajacentă, Formaţiunea de Vistieru, se face treptat.
Conform lui Popescu (2002), primele probe microfosile recoltate odată cu apariţia
primelor intercalaţii de gresii curbicorticale, tipice formaţiunii, definesc partea
terminală a Thanetianului.
Formaţiunea aflorează în malul stâng şi este alcătuită în principal din argile şi
marne sfărâmicioase, micacee cu hieroglife şi bioglife (fig. 6).

Fig. 6. Bioglife în Formaţiunea de Vistieru

Măsurătorile efectuate aici au fost: 1300/220. Partea superioară a formaţiunii este

dintr-o gresie ce conţine în special globigerine şi foraminifere aglutinante de talie
mică.

37
Formaţiunea de Crevedia
În talvegul văii Prahova, într-un interval stratigrafic de câţiva metri se trece de la
depozitele atribuite Formaţiunii de Vistieru la marne albe, compacte, fosilifere,
aparţinâd Formaţiunii de Crevedia. Litologic, aceasta este reprezentată prin marne
albe indurizate care alternează între strate groase şi strate laminitice şi între care se
intercalează nivele subţiri de marne verzui. Aflorimentul apare pe malul stâng pentru
10-15 m, dar continuă în patul văii pentru încă alti 50 m după care aflorează şi pe
malul drept. Măsurătorile făcute aici au fost: 1660/280.

Formaţiunea de Văcăroaia
Partea inferioară a Formaţiunii de Văcăroaia începe cu o scurtă secvenţă de marne
rubanate (roşii şi verzi) pe cca. 10 m, apoi se trece la o alternanţă de marne siltice şi
nisipuri cenuşii (70 m grosime), bogate în foraminifere aglutinate.

Formaţiunea de Buciumeni
Depozitele aparţinând acestei unităţi aflorează doar în versanţii Văii Prahovei şi
sunt reprezentate de marne albicioase dure cu Globigerine şi au grosimi foarte mici,
de cel mult 5 m.

38
Pânza de Tarcău

Fig. 7. Coloana stratigrafică a formaţiunilor Pânzei de Tarcău

39
Formaţiunea de Plopu
Această unitate, reprezentată prin marne cenuşii sau verzui cu intercalaţii subţiri de
gresii cenuşii fine, cuarţoase aflorează pe circa 65 m în ambele maluri ale Văii
Prahova, în flancul sudic al sinclinalului Slănic. Spre nord, se trece treptat la argilele
laminitice din baza ”disodilelor inferioare”, iar spre sud Formaţiunea de Plopu se află
în contact tectonic tot cu ”disodilele inferioare”, care, la rândul lor, sunt în contact
tectonic cu Formaţiunea de Doftana.

”Disodilele inferioare”
Trecerea (fig. 8) de la marnele cenuşii şi verzi ale Formaţiunii de Plopu la
”disodilele inferioare” se face treptat, prin apariţia intercalaţiilor de pachete subţiri de
argile laminitice cenuşii închis-negricioase printre marne, pentru ca apoi argilele
laminitice să devină predominante.

Fig. 8. Trecerea de la Formaţiunea de Plopu la “disodilele inferioare”

În cadrul acestora apar intercalaţii de marnocalcare discontinui sau lentiliforme. La

câţiva metri deasupra limitei dintre Formaţiunea de Plopu şi ”disodile” apare o

40
intercalaţie de calcar laminitic (Calcarul de Tylawa) care este un reper stratigrafic
important pentru acest nivel, recunoscut de-a lungul întregului arc carpatic.

Formaţiunea de Pucioasa
Aflorează aproape continuu pe o grosime stratigrafică de circa 1400 m în flancul
sudic al sinclinalului Slănic, după o trecere treptată de la argilele laminitice ale
”disodilelor inferioare” la argile ciocolatii, care se desfac în plăcuţe subţiri, cu
intercalaţii relativ subţiri de nisipuri gălbui, gresii puţin consolidate şi marno-calcare
cenuşii cu alteraţie exogenă gălbuie. De cele mai multe ori marnocalcarele formează
strate discontinui sau lentile.
La circa 200 m deasupra limitei cu ”disodilele” apare o altă intercalaţie de circa
0,6 m de calcare laminitice (Calcarul de Jaslo), de asemenea reper stratigrafic
important de-a lungul întregului arc carpatic (fig. 9).

Fig. 9. Intercalaţie de calcar laminitic (Calcarul de Jaslo)

41
 O altă apariţie de calcare laminitice a fost identificată la 150 metri deasupra, de
data aceasta sub forma unor nivele foarte subţiri distribuite printre argilele ciocolatii
pe o grosime de circa 3 m, corespunzând, probabil, calcarului de Zagorz din Polonia.

Brecia de Slon
Mergând în continuare spre nord, peste Formaţiunea de Pucioasa se dispune pe o
grosime de circa 300 m Brecia de Slon, bine deschisă în ambele maluri ale Văii
Prahova, cu excepţia unui tronson din dreptul gării Breaza, unde malul stîng a fost
betonat pentru a proteja DN 1, iar malul drept este parţial acoperit de material căzut
din terasa Prahovei.
Elementele breciei sunt foarte variate atât litologic, cât şi ca dimensiuni şi sunt
alcătuite din gresii şi marne cenuşii cretacice, marne roşii cretacice şi eocene, gresii
eocene, marne cu globigerine eocene prinse într-o matrice argiloasă.
Prezenţa Breciei de Slon pe Valea Prahovei a fost semnalată relativ recent
(Săndulescu et al., 1995) şi nu apare pe niciuna dintre hărţile geologice ale acestei
regiuni. În schimb, pe harta 1:50 000 (Ştefănescu, 1976) în zona de aflorare a acestei
formaţiuni este semnalată prezenţa Marnelor de Gura Beliei senoniene şi, ca urmare,
autorul le-a plasat pe acestea din urmă în pânză de şariaj. Se dovedeşte că, de fapt,
este vorba de elemente de mari dimensiuni (olistolite) de Marne de Gura Beliei din
Brecia de Slon şi, astfel, şariajul nu îşi are locul aici.

”Disodilele superioare”
Acestea aflorează pe o grosime de 5-6 m deasupra Breciei de Slon şi sunt
reprezentate de argile laminitice de culoare maroniu închis-cenuşiu cu minerale
secundare de tipul gipsului şi jarositului, uneori cu solzi de peşti şi miros puternic de
hidrocarburi. La unele nivele apar cristale de pirită framboidală.

Formaţiunea de Cornu
Peste “disodilele superioare” găsim un banc de calcar cenuşiu dur, cu structură vag
laminitică şi care emană miros de hidrocarburi şi are alteraţie albicioasă pe
suprafaţă(fig. 10).

42
 Fig. 10. Limita dintre “disodilele superioare” şi partea inferioară a Formaţiunii de
Cornu
Grosimea calcarului este de 20-25 cm. Această intercalaţie a fost atribuită
Formaţiunii de Cornu, deşi Formaţiunea de Cornu propriu-zisă începe cu un pachet de
35-40 m de gresii gipsifere şi gipsuri zaharoide, multe dintre ele secundare. Pe fisuri
gipsul se găseşte şi cu structură fibroasă. Peste acestea începe o megabrecie de 30 m
grosime în care apar elemente de roci mai vechi inclusiv elemente de dimensiuni de
până la 50-60 cm diametru. Elementele constituente sunt din marne cu Globigerine şi
cu alte microfaune tipice pentru Burdigalian inferior. Măsurătorile de aici au fost:
00/400.
Partea superioară a Formaţiunii de Cornu este constituită din siltite negricioase în
pachete de 20-30 cm care alternează cu gresii cenuşii cuarţoase cu ciment calcitic, cu
laminaţie paralelă sau uşor convolută, în strate de până la 12 cm. Uneori mai apar
lentile de marno-calcare cenuşii dure. Tot pachetul are aproximativ 30 m grosime şi
aflorează la aproximativ 60 m amonte de podul de cale ferată de la Breaza, în malul
drept al Prahovei.

43
Cuvertura post-tectonică a Pânzei de Tarcău

Fig. 11. Coloana stratigrafică a cuverturii post-tectonice a Pânzei de Tarcău

Formaţiunea de Doftana
În segmentul nordic, în umplutura prelungirii sinclinalului Slănic, Formaţiunea de
Doftana începe cu un nivel conglomeratic (Conglomeratul de Brebu) cu puţine
elemente şi multă matrice cenuşie nisipoasă. Elementele conţinute sunt de dimensiuni
mari, au “sursă carpatică” şi sunt constituite din calcare, şisturi cristaline, gipsuri.
Treptat acestea trec în microconglomerate şi gresii cenuşii, slab consolidate, uşor
micacee şi cu laminaţie paralelă. Apoi urmează argile fine cenuşii sau roşietice,

44
foioase, fin stratificate şi micacee între care găsim intercalaţii marnoase şi grezoase ca
cele descrise anterior. Toate depozitele descrise până acum în cadrul Formaţiunii de
Doftana reprezintă umplutura sinclinalului Slănic. Aceasta aflorează începând cu 100
m amonte de podul de cale ferată de la Breaza (fig. 12) şi până la mai mult de 2 km
amonte de halta Nistoreşti.

Fig. 12. Partea superioară a formaţiunii de Cornu, Conglomeratul de Brebu şi

Formaţiunea de Doftana

În segmentul sudic Formaţiunea de Doftana formează baza sinclinalelor Piatra şi

Poiana, precum şi întreg anticlinalul Gării şi este alcătuită aproape în totalitate din
argile laminitice cenuşii-roşietice, cu intercalaţii de gresii slab consolidate, nisipuri şi
stromatolite (fig. 13).
Aflorimente găsim în flancul nordic al sinclinalului Poiana, în malul stâng unde
Formaţiunea de Doftana stă transgresiv peste “disodilele inferioare”, iar în malul drept
unde stă transgresiv peste Stratele de Plopu. Formaţiunea de Doftana începe aici cu
depozite sedimentare alcătuite din argile cenuşii, roşietice, gresii, gresii slab
consolidate care apoi trec în nisipuri cu concreţiuni grezoase şi cu urme de valuri pe
feţele de strate. Măsurătorile efectuate aici au fost: 1550/680. În flancul sudic al

45
sinclinalului Poiana găsim în cadrul părţii superioare a Formaţiunii de Doftana o
intercalaţie de nisip cenuşiu, fin, slab consolidat, cu stratificaţie paralelă şi cu
structură de tip hummocky care se continuă pe o distanţă destul de mare (aproximativ
200 m). În cadrul acestei formaţiuni s-a efectuat şi o măsurătoare: 3050/480.

Fig. 13. Formaţiunea de Doftana

În dreptul gării Câmpina, în escarpamentul DN1 aflorează în axul Anticlinalului
Gării Formaţiunea de Doftana. Aceasta este formată aici din argile cenuşii-gălbui şi
roşietice, nisipuri fine şi grosiere, gresii litice, micacee în general slab consolidate şi
cu laminaţie paralelă sau încrucişată. Spre partea superioară a formaţiunii găsim
intercalaţii de câţiva cm de stromatolite albe cu laminaţie paralelă. Depozitele sunt de
câmpie aluvială.
În flancul sudic al anticlinalului Gării, în malul drept al văii, se găseşte într-un
afloriment bine deschis un complex sedimentar format din argile roşietice şi cenuşii,
gresii precum şi nisipuri. În cadrul acestora măsurătorile au fost: 1440/450. După alţi
100 m merşi în aval se găseşte într-un alt afloriment pe malul drept în cadrul
Formaţiunii de Doftana un pachet de cca. 2 m de ritmite stromatolitice. Formaţiunea
de Doftana ţine până la 30 m amonte de podul rutier ce duce spre Câmpina, unde

46
peste argilele cenuşii ce aparţin părţii superioare a Formaţiunii de Doftana se dispun
depozitele Formaţiunii de Câmpiniţa.

Formaţiunea de Câmpiniţa
Aceasta se găseşte în umplutura celor două sinclinale Piatra şi Poiana şi are o
grosime destul de mică.
Flancul nordic al sinclinalului Poiana beneficiază de cele mai multe deschideri,
una dintre ele fiind situată pe Valea Prahovei, chiar sub podul auto peste care DN 1
traversează valea, în dreptul localităţii Cornu. Aici, valea este deschisă în ambele
maluri. În malul drept, gresiile şi argilele Formaţiunii de Doftana vin în contact cu
marnele albicioase, uşor verzui, cu Globigerine, ale Formaţiunii de Câmpiniţa. Ele
sunt compacte şi au un aspect monoton, uniform, cu excepţia unui interval de circa 1
m grosime unde roca are culoare gălbuie, uşor cărămizie, care probabil reprezintă
acelaşi nivel ca şi în flancul sudic al sinclinalului. Marnele cu Globigerine aflorează
continuu pe circa 15 m.
În flancul sudic al sinclinalului Poiana, în malul drept al văii Prahova, la cca. 150
m amont de confluenta cu valea Câmpiniţa aflorează pe cca. 8 m grosime stratigrafică
Formaţiunea de Câmpiniţa de vârstă Langhian-Serravallian inferior (fig. 14).

Fig. 14. Formaţiunea de Câmpiniţa

47
 În marna cu Globigerine apar intercalaţii de tufuri de cădere în care se vad urme de
biotit. O altă intercalaţie care se observă este una de argile laminitice care arată o
perioadă de mediu anoxic.
În sinclinalul Piatra există doar un afloriment, la 30 m amont de podul rutier spre
Câmpina unde peste argilele cenuşii ale Formaţiunii de Doftana se dispun marnele
roşii cu Globigerine pe o grosime de 10 m cu partea superioară acoperită. La partea
inferioară a aflorimentului apare o intercalaţie de tuf grosier cu biotit cu o grosime de
aproximativ 80 cm, iar la partea mediană apare o intercalaţie roşietică.

Brecia de Cosmina
Aceasta este dispusă peste Formaţiunea de Câmpiniţa şi începe în sinclinalul
Poiana cu 2 m de gipsuri şi stromatolite microbiene(fig. 15), în general, cu laminaţie
paralelă după care urmează brecia propriu-zisă alcătuită dintr-o matrice cenuşie-
negricioasă, cu elemente de gipsuri albe, zaharoide, pe primii câţiva metri şi apoi cu
elemente diverse de argile, marne sau gresii.

Fig. 15. Partea bazală a Breciei de Cosmina

După 150 m aval de podul rutier spre Câmpina, pe malul stâng al Prahovei aflorează
Brecia de Cosmina în flancul nordic al sinclinalului Piatra. Pe flancul sudic al

48
sinclinalului Piatra, brecia aflorează pe circa 150 m grosime, începând din dreptul
punţii care traversează Valea Prahovei în dreptul Uzinei Electrice din Câmpina spre
amonte, dar probabil aceasta este ceva mai mare, deoarece nici limita inferioară, nici
cea superioară nu apar în afloriment. Pe toată această grosime brecia este relativ
omogenă, fiind constituită dintr-o matrice argiloasă, cenuşie-negricioasă şi elemente
destul de variate din punct de vedere petrografic. Astfel apar elemente de la câţiva
milimetri până la 10-20 cm de marne şi argile cenuşii şi verzui, gresii cuarţoase
cenuşii, disodile maronii, calcare laminitice de tipul celor care apar în depozitele
oligo-miocene din Subcarpaţi.

Formaţiunea de Telega
Această formaţiune este dispusă în continuitate de sedimentare peste Brecia de
Cosmina şi, ca şi aceasta, se găseşte în umplutura sinclinalelor Poiana şi Piatra.
În flancul nordic al sinclinalului Poiana, la circa 75 m aval de podul auto din
dreptul localităţii Cornu, în malul drept al Văii Prahova, peste depozitele aparţinând
breciei de Cosmina aflorează partea inferioară a Formaţiunii de Telega reprezentată
aici de marne cenuşii compacte cu intercalaţii laminitice de argile negricioase cu
Radioalari şi strate de nisipuri tipice pentru partea inferioară a Formaţiunii de Telega.
De aici se trece în flancul sudic al sinclinalului Poiana alcătuit din aceleaşi depozite.
În sinclinalul Piatra, în flancul nordic, atât în malul drept, cât şi în cel stâng al văii
Prahova se dispune peste Brecia de Cosmina un complex predominant nisipos cu
intercalaţii de argile din baza Formaţiunii de Telega (echivalentul “şisturilor cu
Radiolari”). Argilele sunt ciocolatii, fin stratificate şi cu pirită. Ele par să fie lipsite de
microfaună deşi uneori se găsesc resturi de plante. Tot aici mai sunt prezente
intercalaţii de argile laminitice negricioase („şisturi” cu radioari) cu miros puternic de
hidrocarburi şi cu multe resturi de plante şi Radiolari. Nisipul este cenuşiu şi
neconsolidat şi uneori în cadrul său mai apar concreţiuni grezoase de diferite
dimensiuni sau chiar intercalaţii necontinue. Şi în cadrul acestora s-a efectuat o
măsurătoare: 1860/300.
Spre aval, cu cel puţin 200 m înainte de uzina electrică, în flancul sudic al
sinclinalului Piatra, aflorează în ambele maluri ale Prahovei partea inferioară a
Formaţiunii de Telega (fig. 16).

49
 Fig. 16. Formaţiunea de Telega
Aici predomină argilele şi siltitele laminitice cenuşiu-negricioase cu micro-organisme
silicioase. Măsurătorile efectuate aici au fost: 3080/500.

Avanfosa
Formaţiunile Pliocenului
Ultimul punct de observaţie se află pe Valea Rea, afluent de dreapta al Prahovei, şi
constă dintr-un afloriment mare, bine deschis, într-un complex predominant nisipos de
culoare gălbuie cu intercalaţii argiloase şi cu faune salmastre cu Paradacna de vârstă
Daciană (fig. 17).

50
 Fig. 17. Nisipuri cu Paradacna

4.2. Tectonica

Din punct de vedere tectonic, pe segmentul studiat al Văii Prahova, de la nord spre
sud, au fost identificate următoarele structuri majore (Anexa nr. 1):
- digitaţia de Comarnic a Pânzei de Ceahlău;
- Pânza de Tarcău;
- Avanfosa internă cutată.

51
 Fig. 18. Schiţa tectonică scara 1:200 000 (după Ştefănescu, 1976)

Structura internă a digitaţiei de Comarnic (fig. 18) se prezintă, în marea majoritate a

cazurilor, sub forma unei repetări dese de solzi. Toate cutele şi solzii în care sunt
implicate atât depozitele proprii digitaţiei, cât şi cele ale cuverturii post-tectonice,
intens deformate, reprezintă rezultatul unor deformări succesive ce au început să se
manifeste înainte de Vraconianul superior şi au continuat până în Miocen (Ştefănescu,
1995). Din păcate, în segmentul nordic al profilului studiat aflorimentele sunt relativ
rare, astfel încât structura digitaţiei nu a putut fi urmărită în detaliu.
Fruntea pânzei de Ceahlău este ascunsă pe Valea Prahovei sub depozitele post-
tectonice Senonian-Paleogene. Acestea din urmă formează aici flancul nordic a ceea
ce poate fi considerat ca fiind continuarea spre vest a Sinclinalului Slănic. Pe profilul
studiat, axul sinclinalului este uşor deplasat spre nord, ceea ce-i conferă un caracter
uşor asimetric, flancul nordic fiind puțin mai înclinat decât cel sudic.
Ştefănescu (1995) consideră că Sinclinalului Slănic ar trebui să i se atribuie doar
rocile molasei miocen inferioare, începând cu Conglomeratul de Brebu, care
constituie o structură independentă relativ la toate celelalte complicaţii tectonice ale
rocilor mai vechi. Acelaşi autor arată că forma actuală a Sinclinalului Slănic se
datorează la cel puţin două etape de mişcări tectonice: în timpul Miocenului inferior
depozitele de molasă au fost uşor cutate într-un sinclinal, iar în etapa următoare

52
această unitate a fost fracturată de falii transversale a căror amplitudine creşte de la
vest spre est.
Deoarece depozitele Senonian -Paleogene care formează cuvertura post-tectonică a
Pânzei de Ceahlău sunt în continuitate de sedimentare pe Valea Prahovei, s-a renunţat
la faliile longitudinale trasate pe harta 1:50 000 (Ştefănescu, 1976) şi care afectau mai
ales depozitele paleogene. De asemenea, s-a renunţat la şariajul figurat pe aceeaşi
hartă în zona Gării Breaza, unde nu aflorează depozite ale Pânzei de Ceahlău, ci apar
doar olistolite de roci cretacice prinse în Brecia de Slon.
Pânza de Tarcău este reprezentată de depozite paleogene în facies de Tarcău sau de
Pucioasa, iar din punct de vedere structural aceste depozite formează prelungirea spre
vest a anticlinalului Homorâciu-Prăjani, al cărui flanc sudic este aici faliat, şi din două
mici anticlinale (Poiana şi Piatra), separate între ele de Anticlinalul Gării, care
afectează depozite aparţinând depozitelor post-tectonice ale Pânzei de Tarcău.
Flancul sudic al anticlinalului Homorâciu-Prăjani este, în zona Văii Prahova,
afectat de un sistem de falii longitudinale care pun depozitele eocene şi oligocen
inferioare în contact tectonic cu Formaţiunea de Doftana din flancul nordic al
sinclinalului Poiana.
Un element structural major este reprezentat de falia inversă Câmpina –
Drăgăneasa, care pune în contact depozitele Pânzei de Tarcău cu depozitele, mai
recente, ale avanfosei interne cutate.
Atât depozitele pânzelor cretacice, cât si cele ale Pânzei de Tarcău sau ale
depozitelor post-tectonice ale celor două pânze sunt afectate de falii transversale de
mai mică sau mai mare amploare (fig. ), dintre care destul de puţine au putut fi
regăsite chiar pe Valea Prahovei.

5. PROBLEME LEGATE DE ACUMULAREA PETROLULUI

Carpaţii Estici reprezintă prima provincie petrolieră şi gazeiferă descoperită pe

teritoriul României şi pusă în exploatare. Investigaţiile geologice asupra ei au început
în secolul XIX, au fost în continuă dezvoltare şi au condus la descoperirea multor
câmpuri petrolifere.
Din punct de vedere stratigrafic, toate zăcămintele de petrol şi gaze cunoscute în
prezent în această zonă sunt cuprinse în Pliocen, Sarmaţian, Miocenul inferior,

53
Oligocen şi Eocen, în timp ce din punct de vedere structural acestea sunt localizate în
unităţile tectonice situate la est de falia Audia. Evoluţia sedimentară şi structogenetică
a acestor unităţi tectonice a favorizat atât depunerea mai multor secvenţe litologice cu
potenţial de generare de hidrocarburi cât şi condiţiile, în anumite zone, pentru
formarea şi conservarea zăcămintelor de petrol şi gaze.
Rocile sursă, care bineînţeles că sunt de facies bituminos, au fost identificate în
Cretacic (argilele negre), Oligocen (“şisturile disodilice”) şi Burdigalian (formaţiunea
cu sare şi argilele cu radiolari). Luând în considerare atât grosimea lor cât şi
extinderea regională şi indicii geochimici, pelitele din Oligocen, în special acelea
asociate şi cu Gresia de Kliwa, sunt considerate ca fiind cele mai importante în geneza
hidrocarburilor.
Rocile rezervor, purtătoare de hidrocarburi, sunt larg împrăştiate peste toate
unităţile de interes petrolier ale Carpaţilor şi sunt reprezentate în principal de strate
arenitice, ce apar într-un larg interval stratigrafic, de la Eocenul superior până la
Pliocen.
În măsura în care sunt implicate condiţiile de formare a capcanelor, tectogeneza
Carpaţilor Estici a asigurat o largă răspândire a capcanelor structurale, reprezentate în
principal de anticlinale faliate, cute şi cute diapire. Ca rezultat al combinării dintre
mişcările orogenetice şi procesele sedimentare, s-au format ambele tipuri de capcane,
paleogeomorfice şi stratigrafice.
În succesiune sedimentară, roci rezervor alternează cu roci sursă de hidrocarburi
sau cu roci impermeabile variate (argile sau secvenţe ritmice de tip fliş). Acest fapt era
asigurat iniţial nu numai de migraţia petrolului în rezervoare, dar de asemenea şi de
închiderea rezervorului. Procesele orogenetice ulterioare, pe lângă crearea condiţiilor
capcanelor structurale, au dus la zone de exondare, urmate de erozinea capcanei în
unele sectoare, care au mutat închiderea principală a rezervorul, deschizând capcana
şi distrugând câteva zăcăminte de petrol care erau deja formate.
Pe lângă influenţele negative parţiale asupra condiţiilor de închidere a
rezervoarelor, mişcările orogenetice au de asemenea şi un efect opus, prevenind un
anumit număr de potenţiale capcane de la a fi erodate în unele zone unde Pânza de
Tarcău încalecă peste Unitatea Cutelor Marginale.
În Pânza de Tarcău, destule acumulări de hidrocarburi au fost descoperite până în
prezent datorită eroziunii suferite în adâncime.

54
 În Muntenia, de-a lungul limitei externe a pânzei de Tarcău, între Valea Buzăului şi
Valea Prahovei, se găsesc grupate acumulări de hidrocarburi. Zăcămintele de ţiţei sunt
cuprinse în special în Gresia de Kliwa de vârstă Oligocenă (Surani-Cărbuneşti,
Predeal-Sărari, Runcu-Buştenari şi Câmpina-Drăgăneasa) şi local, în gresiile de vârstă
Miocen inferior. Acumulările de petrol au fost închise de depozitele Pliocene depuse
transgresiv. În aceeaşi unitate, acumulări minore de petrol au fost descoperite şi în
Eocenul superior (Stratele de Plopu.)

5.1. Structura Câmpina-Drăgăneasa

Structura Câmpina-Drăgăneasa face parte din aliniamentul nordic al anticlinalului

diapir din zona mio-pliocenă a depresiunii din faţa Carpaţilor Orientali, aliniamentul
în cadrul căruia s-au evidenţiat importante acumulări de petrol.
Exploatarea zăcămintelor meoţiene din zona Câmpina a început în secolul trecut,
iar ulterior, prin lucrări de cercetare geologică, au fost puse în evidenţă noi zone
productive la Meoţian şi Burdigalian, iar în anul 1958 s-au descoperit şi acumulările
de hidrocarburi din Oligocen (I.C.P.T. Câmpina, 2000).

5.1.1. Stratigrafia structurii

Din punct de vedere stratigrafic, zona structurală în care se încadrează structura

Câmpina-Drăgăneasa are în componenţă formaţiuni geologice ce aparţin
Paleogenului, reprezentat prin Eocen şi Oligocen, Neogenului, reprezentat prin
Miocen (Acvitanian, Burdigalian, Badenian, Sarmaţian, Meoţian, Ponţian),
Pliocenului (Dacian, Romanian) şi Cuaternarului.
Fundamentul aliniamentului structural este alcătuit din depozite eocene şi
oligocene care apar la adâncimi mari, dar prezente la nord (Câmpina, Runcu,
Buştenari) la adâncimi mici, uneori chiar la suprafaţă.
Depozitele mio-pliocene urmează în serie normală peste fundament, acestea
remarcându-se prin prezenţa :
- Burdigalianului inferior, reprezentat prin depozite lagunare şi marine, mare
parte din depozitele de sare din depresiune fiind de această vârstă (Formaţiunea de
Cornu);

55
 - Burdigalianului mediu şi superior, constituit din depozite conglomeratice
(Conglomeratul de Brebu) de 700-800 m în bază, şi prezent pe flancurile structurii
dintr-o serie marnos-nisipos-grezoasă de până la 200 m, cu cele două orizonturi
caracteristice- inferior, predominant nisipos-grezos cu intercalaţii de marne roşii
(orizontul roşu), şi cel superior, predominant marnos (orizontul cenuşiu)=molasa de
Doftana;
- Badenianului, cu depozite marine de tip molasic, constituit din orizontul
tufurilor dacitice cu globigerine (Formaţiunea de Câmpiniţa), în bază, orizontul
breciei sării cu depozite de sare (Brecia de Cosmina), orizontul şisturilor cu radiolari
şi orizontul marnelor cu Spirialis (Formaţiunea de Telega) la partea superioară;
- Sarmaţianului, depus pe flancurile structurii în depozitele salmastre, constituite
din argile şi marne, marno-calcare, argile „disodiliforme”;
- Meoţianului, depus transgresiv şi discordant peste depozitele miocene, în
grosime variabilă de la est spre vest, reducându-se spre vest sau chiar lipsind total pe
zonele ridicate. Este format dintr-o succesiune de nisipuri, marne nisipoase şi gresii
calcaroase, care formează trei complexe – Meoţian II, Meoţian intermediar şi Meoţian
I, numerotate de jos în sus, distincte şi corelabile pe toată zona structurală;
- Ponţianului, format, în general, din marne, marne nisipoase.
- Dacian, reprezentat prin roci psamitice, în general neconsolidate, cu un
complex nisipos în bază, apoi nisipuri în alternanţă cu marne nisipoase sau
cărbunoase şi chiar cărbuni, într-o accentuată variaţie de facies;
- Romanian, alcătuit din altenanţe de nisipuri şi gresii grosiere, ce trec în partea
superioară la pietrişuri şi conglomerate.
Cuaternarul este alcătuit din pietrişuri şi nisipuri aluvionare acoperite de sol
vegetal.

5.1.2. Tectonica structurii

Zona structurală din care face parte structura Câmpina-Drăgăneasa prezintă o

tectonică foarte complicată, în cazul ei individualizând-se o serie de unităţi
structurale.
Din punct de vedere tectonic, monoclinul Câmpina şi culminaţia Câmpina
reprezintă, de fapt, structura Câmpina-Drăgăneasa.

56
 Monoclinul Câmpina este alcătuit din depozite pliocene, şi reprezintă continuarea
spre vest a Pliocenului din zona Runcu-Mislea-Buştenari;
Culminaţia Câmpina este alcătuită din depozite oligocene, dezvoltate în cute-solzi,
între axele cărora s-au format sinclinale de dimensiuni mici, alcătuite din depozite
burdigaliene.
Situată în extremitatea nordică a anticlinalului diapir al zonei mio-pliocene din
Muntenia, structura Câmpina-Drăgăneasa prezintă o tectonică deosebit de complicată,
ca şi cea a anticlinalului diapir, fapt ce a avut implicaţii şi asupra zăcămintelor
localizate în Oligocen, Burdigalian şi Meoţian.
Elementele principale care conferă structurii acest caracter sunt, în principal,
acţiunea diapiră a sării, care în zonă ajunge la nivelul Helveţianului, combinată cu
eroziunea până la dispariţie a unor depozite din ciclul normal al sedimentării la
nivelul premeoţian, ca efect al discordanţei premeoţiene şi căderea în trepte de la nord
la sud a depozitelor pliocene, cauzată de diapirismul caracteristic aliniamentului
structural.

5.1.3. Obiectivele de interes petrolier de pe structura Câmpina-Drăgăneasa s-au

dovedit a fi :
Meoţianul care conţine zăcăminte de ţiţei cu gaze dizolvate, în majoritatea
cazurilor, excepţie făcând extremitatea vestică a zonei Drăgăneasa, unde se găsesc şi
gaze asociate sub forma capurilor primare de gaze.Acesta se găseşte la adâncimi
cuprinse între 200 şi 2250 m.
Litostratigrafie: Meoţianul este dispus discordant peste Burdigalian şi uneori peste
Oligocen fiind alcătuit dintr-o alternanţă de nisipuri, gresii şi marne. În cadrul
Meoţianului au fost separate trei complexe distincte. Complexele sunt separate între
ele prin intercalaţii marnoase de grosimi variabile, dar cu dezvoltare continuă pe toată
suprafaţa structurii. În consecinţă, fiecare complex constituie, sau poate constitui, un
obiectiv hidrodinamic separat, respectiv o capcană structurală individuală.
Din punct de vedere litologic, carotele mecanice extrase arată că Meoţianul din
această structură este alcătuit din nisipuri calcaroase cu bob fin, consolidate şi cu
elemente slab micacee, gresii argiloase bine cimentate, intercalaţii de gresii silicioase,
marnoase, micafere, bine cimentate şi intercalaţii de gresii calcaroase. Intercalaţiile ce
realizează separarea hidrodinamică a acestor nisipuri sunt alcătuite din marne slab

57
nisipoase, micafere, cenuşii şi cu bob fin şi din argile negricioase, micafere, cu oglinzi
de fricţiune. Grosimea totală reală a Meoţianului în zona centrală a structurii este de
cca. 175 m, iar pe flancuri de cca 250 m, incluzând aici şi grosimea intercalaţiilor
marnoase care separă cele trei complexe ale Meoţianului.
Tectonică: Imaginea tectonică obţinută asupra Meoţianului arată că structura se
prezintă sub forma unui monoclin de depozite meoţiene depuse discordant peste un
relief premeoţian, de-a lungul dislocaţiei majore Câmpina-Drăgăneasa (falia
Vrăjitoarea) orientată aproximativ NE-SV, dincolo de care se întâlnesc depozite
miocene.
Monoclinul este afectat de un sistem de falii :
- longitudinale, care îi conferă o dezvoltare în trepte structurale orientate NNE-
SSV, aproximativ paralele dislocaţiei majore, şi cu căderi în trepte de la nord la sud;
- transversale, ce determină compartimentarea monoclinului în numeroase
blocuri tectonice. Traseul acestor falii a fost stabilit în general pe criterii geometrice
dar nu numai.
De la est la vest, acest monoclin are o dezvoltare diferită în suprafaţă: mai largă
(suprafaţă productivă în lăţime de cca 1,5 km) în extremitatea estică, cu trecere
gradată din zona centrală (suprafaţa productivă de sub 1 km) unde treptele încep să se
dezvolte pe o arie din ce în ce mai mică, la o dispunere foarte strânsă în suprafaţă
productivă (cca. 200 m) în extremitatea vestică unde treptele structurale se dispun
practic vertical, o sondă interceptând toate cele trei falii longitudinale.
Înclinările stratelor variază diferite pe cele două zone:
- descrescător, de la nord spre sud, de la 800 în apropierea dislocaţiei majore, la
cca 300 pe treapta cea mai sudică – pentru zona Câmpina şi de la 800 sau chiar mai
mult , la 600 pe toate treptele structurale – pentru zona Drăgăneasa;
- crescător de la est spre vest.
Accidentele tectonice longitudinale care afectează zona Câmpina au majoritatea
caracter neetanş, iar cele transversale au caracter etanş. Înclinările mari îngreunează
elucidarea acestui aspect, consideraţiile prezentate fiind admise pentru toate
complexele productive ale Meoţianului. În zona Drăgăneasa, având în vedere săritura
mare a faliilor la căderea structurii în trepte, atât faliile longitudinale cât şi cele
transversale care afectează structura sunt considerate etanşe.

58
 Burdigalianul ale cărui zăcăminte sunt de ţiţei cu gaze dizolvate, în arie
aproximativ comparabilă cu cele ale Meoţianului. Adâncimile la care se găseşte acest
obiectiv sunt între 300 şi 1500 m.
Litostratigrafie: Burdigalianul se întâlneşte pe întreaga structură şi se prezintă sub
forma unei uşoare ridicări afectată de o eroziune pronunţată şi acoperită de Meoţian
cu care se găseşte într-un raport de discordanţă unghiulară apreciabilă.
Punerea în contact pe diverse zone a stratelor poros-permeabile ale Meoţianului, cu
cele ale Burdigalianului, puternic înclinat, face să se creeze o comunicare
hidrodinamică naturală între aceste obiective. De aceea, pe baza principiului vaselor
comunicante, se poate aprecia existenţa unui contact comun între fluidele celor două
obiective şi, practic, alimentarea Meoţianului din Burdigalian.
Din punct de vedere litologic, Burdigalianul din partea de nord a structurii se
prezintă în facies predominant marnos cu intercalaţii de gresii şi nisipuri care conţin
acumulări de hidrocarburi şi care alcătuieşte orizontul cenuşiu. Gresiile din cadrul
acestui orizont sunt slab consolidate, iar nisipurile sunt micafere şi, de asemenea, slab
consolidate provocând mari dificultăţi în exploatarea sondelor.
În partea sudică a structurii, Burdigalianul este alcătuit din nisipuri cu intercalaţii
marno-argiloase, pe alocuri cu pete roşcate, constituind aşa numitul orizont roşu.
Tectonică: Burdigalianul prezintă de asemenea, o tectonică foarte complicată, fiind
afectat şi de o eroziune pronunţată. Variaţia mare de facies nu a permis alegera unui
reper sigur şi corelabil pe toată structura, pentru care să se poată realiza o imagine
structurală cât mai sigură. De aceea, imaginea tectonică s-a realizat la limita
Meoţian/Burdigalian şi aceasta interpretabilă în unele sonde, ca urmare a discordanţei
unghiulare apreciabile dintre cele două formaţiuni.
Se observă că Burdigalianul se dezvoltă în trepte structurale orientate ca şi
Meoţianul NNE-SSV şi cu căderi de la nord la sud. Înclinarea stratelor variază între
80-850 în nord şi 400 în sudul structurii. Accidentele tectonice care afectează
Meoţianul sunt cel puţin aceleaşi la Burdigalian şi în cea mai mare parte considerate
etanşe.

Oligocenul cu zăcăminte de ţiţei cu gaze dizolvate, situate în partea centrală a

zonei Câmpina şi adâncimile de situare a zăcămintelor între 1000 şi 1600 m.

59
 Litostratigrafie: Oligocenul este dezvoltat atât în faciesul “Stratelor de Pucioasa”
cât şi în faciesul stratelor de Kliwa, prezentând frecvent forme de tranziţie de la un
facies la celălalt, aspect care îngreunează mult corelarea nisipurilor productive din
Oligocen.
În cadrul acestei formaţiuni s-au separat trei orizonturi şi anume:
- Oligocenul inferior (Kliwa superioară), este alcătuită din strate de gresie de
Kliwa bine cimentate, alternând cu marne nisipoase, argile şi şisturi disodilice, toate
alcătuind aşa numitul „faciesul stratelor de Pucioasa”;
- Oligocenul mediu (stratele de Podu Morii) este alcătuit din marne cenuşii cu
dese intercalaţii de gresii micafere, calcare cu hieroglife şi rarori intercalaţii de tuf
grezos biotitic;
- Oligocenul superior (Kliwa superioară) este alcătuit din strate de gresie de
Kliwa cu grosimi de la 0,5 m la 4 m, separate de intercalaţii de şisturi disodilice.
Acest orizont prezintă o variaţie de facies pronunţată, gresia care alcătuieşte
intercalaţiile grezoase fiind foarte fină, silicioasă, friabilă, adesea slab consolidată,
ceea ce provoacă mari dificultăţi în exploatarea sondelor.
Cele mai importante acumulări de petrol au fost întâlnite în acest orizont, care în
cadrul structurii Câmpina-Drăgăneasa a devenit obiectiv de exploatare din anul 1958,
foarte târziu în comparaţie cu zona Buştenari unde exploatarea lui a început în secolul
trecut.
Tectonică: Zăcămintele oligocene sunt prezente în partea centrală a zonei
Câmpina şi corespund unei ridicări oligocene pronunţate, în parte în contact
discordant cu Meoţianul, parte sub sarea prezentă în adâncime în această zonă,
caracteristică a anticlinalului diapir pe care se plasează structura.
Imaginea structurală s-a realizat la capul complexului poros permeabil din
Oligocenul superior (Kliwa superioară) în lipsa unui reper caracteristic pe întreaga
structură şi se prezintă sub forma unui anticlinal alungit pe direcţia est-vest, faliat de
sistemul de falii prezent şi la Meoţian şi Burdigalian, ce pare că vine din adâncime.
Aceste falii au determinat o serie de blocuri tectonice ce cantonează zăcăminte de
petrol.Din punct de vedere al distribuţiei fluidelor, faliile sunt considerate etanşe.
În baza analizelor geologice efectuate pe carotele mecanice extrase rezultă că
stratele din Oligocen au înclinări mari adeseori înregistrându-se valori cuprinse între
600 şi 800.

60
 Ansamblul accidentelor longitudinale, care a determinat căderea în trepte a
structurii, combinat cu cele transversale care afectează structura, au delimitat în cadrul
fiecărei formaţiuni şi implicit în cadrul fiecărui zăcământ o serie de unităţi
hidrodinamice distincte din punct de vedere al acumulărilor de petrol.

CONCLUZII

În urma investigaţiilor detaliate şi a cartării Văii Prahova între Comarnic şi

Câmpina am ajuns la următoarele concluzii :
- Valea Prahovei, pe secţiunea studiată, deschide formaţiuni aparţinând pânzei
de Ceahlău (Formaţiunea de Dumbrăvioara), depozitelor post-tectonice ale pânzei de
Ceahlău (Marnele de Plaiu, Marnele de Gura Beliei, formaţiuni aparţinând faciesului
de Şotrile), precum şi formaţiuni aparţinând pânzei de Tarcău (Formaţiunea de Plopu,
Formaţiunea de Pucioasa, Formaţiunea de Slon şi Formaţiunea de Cornu) şi cuverturii
post-tectonice a pânzei de Tarcău (Formaţiunea de Doftana, Formaţiunea de
Câmpiniţa, Brecia de Cosmina şi Formaţiunea de Telega); de asemenea, în
extremitatea sudică a profilului au fost întâlnite depozite ale avanfosei interne cutate;
- Datorită faptului că din flancul sudic al Sinclinalului Slănic lipsesc depozitele
Cretacice semnalate pe harta geologică 1:50.000 (Ştefănescu, 1976), în schimb a fost
identificată prezenţa olistolitelor de astfel de roci în brecia de Slon, considerăm că
prezenţa şariajului din acest punct, figurat pe harta menţionată, nu îşi are locul aici,
dar probabil el poate fi regăsit sub depozitele care formează umplutura sinclinalului
Slănic (Anexa 1);
- Deşi pe harta geologică 1:50.000 (Ştefănescu, 1976), în cadrul depozitelor
paleogene din cuvertura post-tectonică a pânzelor cretacice, apare un număr de falii
longitudinale, conform studiilor micropaleontologice efectuate pe probe prelevate din
aceste depozite Popescu (2002) ele sunt în continuitate de sedimentare, astfel că
aceste falii nu sunt necesare;
- Pentru zăcământul Câmpina-Drăgăneasa, situat în sudul profilului abordat în
lucrare, tectonica este aspectul cel mai important deoarece majoritatea capcanelor sunt
de tip structural ecranate tectonic datorită ansamblului accidentelor longitudinale
combinat cu cele transversale;

61
 - Considerăm că studii mai detaliate şi în ariile adiacente Văii Prahovei ar putea
aduce mai multe lămuriri în ceea ce priveşte stratigrafia şi tectonica zonei.

BIBLIOGRAFIE

Băncilă I. (1958) Geologia Carpaţilor Orientali. Ed.Ştiinţifică, 368 pag., Bucureşti

Crihan I.M. (1999) Studiul lito-bio-stratigrafic al Miocenului mediu dintre Valea

Prahovei şi Valea Teleajenului, la sud de sinclinalul Slănic. Teză de doctorat,
manuscris, Universitatea Babeş Bolyai, Cluj-Napoca

Dumitrescu I., Săndulescu M., Lăzărescu V., Mirăuţă O., Pauliuc S., Georgescu C.
(1962), An. Com. Geol., XXXII, Bucureşti

Dumitrescu I., Săndulescu M.,Bandrabur T., (1969), Notă explicativă foaia Bacău,
sc.1:200.000, Inst. Geol., Bucureşti

Dumitrescu I., Săndulescu M., (1970), Harta tectonică a RSR, Inst. Geol., Bucureşti

Filipescu M.G. (1934) Condiţiunile de formare a depozitelor oligocene din Carpaţii

Orientali. Bul. Soc.St., St. Nat., IV, p.84-94. Bucureşti

Filipescu M. G. (1934) Cercetări geologice între V. Teleajenului şi V. Doftanei . Teză

de doctorat. Bucureşti

Filipescu M. G. (1937) Etudes géologiques dans la région comprise entre la vallée du

Teleajen et les vallées du Slănic et Bâsca Mică. Bull. Lab. Mineralogie gen. Univ. II.
Bucureşti.

Macovei G. (1917) Structura geologică a văii Buzău între Păltineni şi Buzău. D. S.

Inst. Geol. Rom., VII (1915-1916), Bucureşti

Macovei G. (1927) Aperçu géologique sur les Carpates orientales. II Reun. Assoc.
Carpath. Guide des excurs. Bucureşti

Melinte, M. (1993) Contribuţii la stabilirea limitei Oligocen-Miocen în Pânza de

Tarcău din bazinul Văii Buzăului, pe baza asociaţiilor de nannoplancton calcaros.
Rom. J. Stratigraphy, 75, Bucharest

Melinte, M. (1995) Changes in nannofossil assemblages during the Oligocen-Lower

Miocen interval in the Eastern Carpathians and Transylvania. Abstracts, 10th RCMNS,
Bucharest, 1995. Rom. J. Stratigraphy, 76, suppl. 7, Bucharest

Motaş I.C. (1952) Report. Arch. I.G.R., Bucureşti

Mrazec L. (1907) Despre cute diapire cu sâmbure de străpungere. Bul. Soc. Şt. XVI.
Bucureşti

62
Mrazec L., Teisseyre W. (1907) Esquisse tectonique des subcarpathes de la vallée de la
Prahova. Congr. Intern. du Petrole. Sess. III, I. Bucureşti

Mrazec L., Popescu-Voiteşti I. (1912) Câteva date noi asupra klippelor carpatice. D.S.
Inst. Geol., III (1911-1912), p.4-11, Bucureşti

Mrazec L., Popescu-Voiteşti I. (1914) Contribution à la connainsance des nappes du

Flysch carpathique en Roumanie. Ann. Inst. Géol. Rom., V (1911), Bucureşti

Murgeanu G. (1930) Cretacicul şi Terţiarul în împrejurimile Pietrioşiţei şi

Bezdeadului, jud. Dâmboviţa, D.S. Inst. Geol Rom.., XIV (1925-1926), p.120-133 ,
Bucureşti

Murgeanu Gh. (1934) La Nappe interne du flysch dans les environs de Comarnc et de
Teşila (Prahova). Ann. Inst. Geol. Rom. XVI, 1931. Bucureşti

Murgeanu Gh. (1937) Sur une cordillière antésénonienne dans le géosynclinal du

flysch carpathique. C.R. Inst. Geol. Roum., XXI (1932-1933), p.69-85, Bucureşti

Murgeanu G., Patrulius D., Contescu L., Jipa D., Dimian M. (1958) Report. Arch.
I.G.R., Bucureşti

Murgeanu G., Patrulius D., Contescu L. (1959) Flişul cretacic din bazinul văii
Târlungului. St. cerc. geol., IV, 1, p.7-24, Bucureşti

Murgeanu G., Patrulius D., Contescu L., Jipa D., Mihăilescu N., Panin N. (1963)
Stratigrafia şi sedimentogeneza Cretacicului în partea internă a curburii Carpaţilor.
Asoc. Geol. Carp.-Balc., Congr. V, 1961, III, 2, p.31-58, Bucureşti

North R., Pătruţ I. (1951) Contribuţii la cunoaşterea Paleogenului din Prahova. D.S.
Inst. Geol., XXXI (1942-1943), p.37-44, Bucureşti

Olteanu Fl. (1952) Structura geologică a regiunii Ursei-Câmpina. D.S. Inst. Geol.,
XXXVI (1948-1949), p.125-139, Bucureşti

Patrulius D. (1969) Geologia masivului Bucegi şi a culoarului Dâmbovicioara. Edit.

Acad. R.S.R., 324 pag., Bucureşti

Patrulius D., Ghenea C., Ghenea Ana, Gherasi N. (1968) Notă explicativă asupra
Hărţii geologice la scara 1:200.000, foaia Târgovişte, Comitetul de stat al geologiei,
Bucureşti

Pătruţ I. (1955) Geologia şi tectonica regiunii Vălenii de Munte- Cosminele-

Buştenari. An. Com. Geol. XXVIII. Bucureşti

Popa E. (1960) Asupra prezenţei unei gresii glauconitice cu Pecteni în Stratele de

Cornu din Valea Mare. Acad. R.P.R. Stud. Cerc. Geol. 2 Bucureşti

63
Popescu Gr. (1949) Raport preliminar asupra cercetărilor geologice din regiunea
Slon-Schiuleşti-Vulpea-Bertea. Com. Stat Geol. Arh. Inst. Geol., Bucureşti

Popescu Gr. (1951) Observaţiuni asupra breciei sării şi a unor masive de sare din zona
paleogenă-miocenă a Jud. Prahova. D.S. Com. Geol. XXXII (1943-1944). Bucureşti

Popescu Gr. (1952) Zona flişului paleogen între valea Buzăului şi valea Vărbilăului.
D.S. Inst. Geol., XXXVI (1948-1949), p.43-125, Bucureşti

Popescu Gr. (1953) Report. Arch. I.G.R., Bucureşti

Popescu Gr. (1954) Asupra unor brecii cu blocuri în flişul cretacic din bazinul văii
Prahova. Bul. Şt. biol., agron., geogr., VI, 2, p.491-501, Bucureşti

Popescu Gr. (1958) Contribuţii la stratigrafia flişului cretacic dintre V. Prahovei şi V.

Buzăului cu privire specială asupra V.Teleajenului. Acad. R.P.R. Stud. Cerc. geol. III,
3-4. Bucureşti

Popescu D. P. (2002) Foraminiferele Eocene din aria Carpatică (faciesul de Şotrile) şi

Platforma Moesică (prelungirea nordică a bazinului Lomului) studiu comparativ. Teză
de doctorat, Universitatea Bucureşti

Popescu-Voiteşti I. (1909) Contribuţii la studiul geologic şi paleontologic al regiunii

muşcelelor dintre râurile Dâmboviţa şi Olt. An. Inst. Geol., II, p.207-282, Bucureşti

Popescu-Voiteşti I. (1910) Contribution à l’étude stratigraphique du Nummulitique de

la dépression gétique (Roumanie occidentale). An. Inst. Geol., III, p.275-372,
Bucureşti

Popescu-Voiteşti I. (1927) Contributions à l’établissement de l’âge du paléogène du

facies de Fusaru dans les subcarpates méridionales. Rev. Muz. Geol. Min. Univ. II.
Cluj

Popovici-Haţeg V. (1898) Etude géologique des environs de Câmpulung et de Sinaia

(Roumanie). 218 pag., Editeurs Carre et. Naud, Paris

Popovici-Haţeg V. (1915) Câteva date relative la vârsta unor unităţi stratigrafice ce ţin
de pânza marnelor roşii senoniene din regiunea Şotriile-Brebu-Breaza. Bul. Soc. Şt.,
XXIV, p.133-143, Bucureşti

Preda D.M. (1921) Geologia şi tectonica părţii de răsărit a judeţului Prahova. An. Inst.
Geol. Rom., vol. X, Bucureşti

Preda M. D. (1925) Geologia şi tectonica părţii de răsărit a jud. Prahova. An. Inst.
Geol. Rom. X (1921-1924). Bucureşti

Preda M. D. (1927) Géologie de la Vallée du Teleajen dans la région des colines

subcarpatiques. Guide des excursions. Bucureşti

64
Protescu O. (1918) Câteva date asupra Paleogenului din regiunea Şotrile-Brebu-
Breaza. An. Inst. Geol., VIII, p. 443-451, Bucureşti

Protescu O., Murgeanu G. (1927) Géologie de la vallée de la Prahova entre Câmpina

et Comarnic. Assoc. pour l’avancement de la géologie des Carp., II-ème
réunion.Guide, p.195-238, Bucureşti

Săndulescu M., (1975) BSGF (7), XVII, 3, Paris

Săndulescu M., (1984) Geotectonica României, Editura Tehnică, Bucureşti

Săndulescu M., Ghenea C., Motaş I., Bandrabur T. (1968) Notă explicativa pentru
Harta Geologică la scara 1:200.000, foaia Ploieşti, Comitetul de stat al geologiei,
Bucureşti

Săndulescu M., Ştefănescu M., Butac A., Pătruţ I., Zaharescu P. (1981) Genetical and
structural relations between flysch and molasse (The Est Carpathians model), Institute
of geology and geophysics, Bucureşti

Stille H. (1952) Salztektonik in Nordwestdeutschland und Rumänien. Geol. Rdschau.,

XL/2. Stuttgart

Ştefănescu M. (1970) Report. Arch. I.G.R., Bucureşti

Ştefănescu M. (1971) Structura geologică a regiunii dintre valea Talea şi valea

Ialomiţa. D.S. Inst. Geol., LVII, 5 (1969-1970), p.191-219, Bucureşti

Ştefănescu M. (1976) Harta geologică la scara 1:50 000, foaia Comarnic, Comitetul de
stat al geologiei, Bucureşti

Ştefănescu M., Zamfirescu M. (1964) Iviri noi de Vraconian-Cenomanian în zona

conglomeratelor de Ciucaş-Zăganu. St. cerc. geol., geof. Geogr., Geol., IX,1, p.61-72,
Bucureşti

Ştefănescu M., Avram E., Ştefănescu Marina (1965) Contribuţii la cunoaşterea

faunelor fosile din flişul cretacic dintre valea Teleajenului şi valea Ialomiţei. St. cerc.
geol. Geof. Geogr., Geol., X, 2, p.347-354, Bucureşti

Ştefănescu M., Mărunţeanu Mariana (1980) Vârsta molasei de Doftana, D.S. Inst.
Geol., LV/5, Bucureşti

Ştefănescu, M., Popescu I., Ştefănescu M., Ivan V., Melinte M., Stănescu V. (1993)
Aspects of the posibilities of the lithological correlation Oligocen-Lower Miocen
deposits of the Buzău Valley. Rom. J. Stratigraphy, 75, Bucharest

Ştefănescu Sabba (1897) Etude sur les tertiaires de Roumanie. Contribution a l’etude
stratigraphyque. Lille

Teisseyre W. (1911) Harta geologică a regiunii Vălenii de Munte. Bucureşti

65
Voicu Gh. (1953) Studiul micropaleontologic al stratelor de Cornu de pe flancul sudic
al cuvetei de Slănic între Valea Prahovei şi Valea Vărbilăului. An. Inst. Geol. Rom.
XXVI. Bucureşti

***** Studiu de evaluare a resurselor geologice şi a performanţelor în exploatare a

zăcământului Câmpina-Drăgăneasa, ICPT Câmpina 2000

66