UNIVERSITATEA PETROL – GAZE PLOIESTI

FACULTATEA DE INGINERIA PETROLULUI ȘI GAZELOR

DEPARTAMENTUL GEOLOGIE PETROLIERĂ ȘI INGINERIE DE ZĂCĂMÂNT

Zăcăminte de Hidrocarburi

Titular curs: Șef lucrări univ. dr. ing. Vlășceanu Costin Viorel
viorel.vlasceanu@upg-ploiesti.ro
Notiuni introductive în Geofizica de sondă
1. Investigația geofizică a sondelor
Geofizica (în sens general) reprezintă știința care se ocupă cu studiul proprietăților fizice ale globului
terestru și ale părților lui constitutive precum și cu studiul fenomenelor fizice ce se desfășoară în interiorul, la
suprafața și în exteriorul lui.
În Gefizică se aplică principiile matematicii și legile fizicii la studiul problemelor și proceselor privind
Pământul în ansamblul lui sau porțiuni mari ale acestuia.
Odată cu dezvoltarea Geofizicii ca știință a apărut Geofizica aplicată. Geofizica aplicată cuprinde
ansamblul procedeelor geofizice de cercetare al structurii scoarței terestre în scopul descoperirii și conturării
zăcămintelor de minerale utile sau al condițiilor de care sunt legate în general apariția lor. Alte domenii în
care Geofizica aplicată își aduce un aport important sunt:
- geologia inginerească;
- hidro – geologia;
- arheologia.
Din Geofizica aplicată fac parte:
- prospecțiunile geofizice;
- Geofizica industrială, care cuprinde: Geofizica inginerească și Geofizica de sondă.
 Geofizica de sondă conține ansamblul metodelor de investigație geofizică al formațiunilor
geologice traversate de sonde, în scopul determinării proprietăților fizice ale rocilor și al
conținutului în substanțe minerale utile.

Prin efectuarea unui complex de măsurători geofizice în sonde și prin prelucrarea și

interpretarea corespunzătoare a datelor obținute, se asigură rezolvarea unor probleme legate de
explorarea și exploatarea zăcămintelor de substanțe minerale utile.

Sonda reprezintă o construcție minieră realizată în scoarța terestră printr-un complex de

lucrări de foraj (dislocarea rocii și evacuarea detritusului la suprafață) urmate la anumite
intervale de adâncime de consolidare prin operații de tubare și cimentare.
 Prima sondă pentru exploatarea petrolului s-a săpat la Baku în 1848.
În România prima sondă pentru exploatarea petrolului s-a săpat în în 1861 (lângă Tg.Ocna),
având o adâncime de 150 m. Cea mai mare adâncime (la noi în țară) este de 7030 m, adâncime
atinsă de o sonda forată în localitatea Tufeni, județul Prahova în anul 1983.
Primele măsurători geofizice ale unui parametru fizic în sonde au fost cele de temperatură.
Aceste măsurători au fost efectuate în anul 1852 în regiunea Pechelbronn (Franța) de către
Daubree, precum și în anul 1869 de lordul Kelvin.
În țara noastră, primele măsurători de temperatură în sonde au fost efectuate în anul 1906 de
profesorul Bungețeanu la Filaret și în anul 1911 de profesorul Ion Tănăsescu în șantierele
petrolifere de la Buștenari, Moreni, Moinești etc.
Din perioada 1920 – 1926 datează și primele măsurători de deviație, iar în anul 1927 este
realizat și primul perforator de coloană cu glonț, de către inginerul Grigore Zmieureanu.
 Un parametru important măsurat în sonde este rezistivitatea rocilor. Prima măsurătoare a
fost efectuată pe data de 5 septembrie 1927 de frații Conrad și Marcel Schlumberger, tot în
regiunea Pechelbronn, iar în anul 1929 este măsurat potențialul natural sau potențialul spontan.
Astfel, s-au pus bazele carotajului electric aplicat prima dată în Venezuela în anul 1931.
Carotajul electric a devenit în scurt timp cea mai importantă metodă de investigație geofizică a
sondelor, cunoscând o dezvoltare spectaculoasă în toate țările producătoare de petrol, printre care
și România, unde a fost aplicată pe scară industrială încă din anul 1931.
Investigația geofizică a sondelor se efectuează cu ajutorul unor utilaje și instalații care
constituie echipamentul de investigație geofizică, montate de obicei pe unul sau pe două
autovehicule (fig.1.1).
 Investigația geofizică se efectuează
atât în sonde netubate cât și în sonde
tubate. În sondele netubate, aceste
operații se pot efectua în cadrul fiecărei
etape al procesului de foraj stabilite prin
comanda geologo – tehnică sau în timp
real, în timpul forajului.

Fig.1.1 – Utilajul pentru investigarea geofizică a sondelor

1 – stația de carotaj; 2 – troliul sau granicul; 3 – cablul geofizic; 4 – rola de gidaj;
5 – traductorul de greutate; 6 – dispozitivul de măsură a adâncimilor; 7 – dispozitivul de investigație
 Investigațiile în timp real (Logging While Drilling – LWD) sunt efectuate cu aparatură
adecvată și măsoară aceleași proprietăți fizice ale rocilor ca și în investigația geofizică efectuată
după terminarea forajului.
Unele măsurători geofizice se efectuează după tubarea și cimentarea coloanei sau a
coloanelor, înainte și după operația de perforare sau în timpul procesului de exploatare (carotaje
de producție).

Aparatura necesară efectuării operațiunilor geofizice se împarte în două module:

- aparatura de suprafață;
- aparatura de sondă sau dispozitivul de investigație.
 Legătura între cele două module se realizează cu cablul geofizic sau prin teletransmisie în
cazul carotajelor în timp real.
este descrisă în cotinuare aparatura efectuării operațiilor de investigație geofizică cu cablu.
Autolaboratorul (stația de carotaj 1) conține aparatura de suprafață și panourile pentru
comandă, măsură și înregistrare și troliul (granicul) 2, cu cablul geofizic 3 necesar introducerii
dispozitivelor de investigație în sondă și a extragerii acestora.
Elementul care se introduce în sondă se numește dispozitiv de investigație 7 și este lansat
prin intermediul cablului geofizic până la limita inferioară a intervalului de investigat, care este
de obicei talpa sondei. Dispozitivul de investigație are următoarele funcții:
 creează câmpul fizic artificial care este aplicat în metoda de investigație utilizată: câmpul
electric, câmpul radioactiv provocat, câmpul undelor elastice;
 sesizează cu ajutorul traductorilor, mărimea fizică (sub formă de semnale), pe baza câmpului
fizic aplicat sau a câmpului fizic natural. Aceste semnale sunt determinate de proprietățile
fizice ale rocilor: potențial natural, rezistivitate electrică, radioactivitate naturală sau
provocată, viteza undelor elastice. Aceste mărimi sunt convertite în semnale (diferențe de
potențial, pulsuri electrice);
 transmite la aparatura de suprafață prin cablul geofizic, semnalele electrice care oferă
informația cu privire la proprietățile fizice ale rocilor, pentru a fi înregistrată și prelucrată.
În general parametrii măsurați se înregistrează în timpul extragerii cablului cu dispozitivul
de investigație, doar unele înregistrări sunt efectuate în timpul introducerii dispozitivului
(termometria de sondă).
Semnalele ajunse la suprafață sunt calibrate pentru a fi convertite în unități de măsură
corespunzătoare proprietăților fizice ale rocilor.
 Utilajul de investigație este completat cu o serie de dispozitive auxiliare:
 rolele de geamblac, care au rolul de ghidaj al cablului (rola de ghidaj – 4) și de preluare a mișcării liniare
a cablului și transformarea ei în mișcare de rotație;
 traductorul (indicatorul) de greutate 5, utilizat pentru măsurarea tensiunii mecanice în cablu în timpul
lansării și extragerii dispozitivului de investigare. În timpul lansării tensiunea mecanică în cablu
(greutatea) trebuie să crească proporțional cu adâncimea. Apariția unei stagnări sau a unei micșorări a
acesteia, indică oprirea dispozitivului de investigație din cauza unui obstacol, fiind necesare o serie de
manevre pentru a se trece de obstacolul respectiv; în timpul extragerii, tensiunea mecanică (greutatea)
trebuie să scadă. Apariția unei stagnări sau creșteri indică prinderea într-o porțiune a găurii de sondă a
dispozitivului de investigație sau a cablului, fiind de asemenea necesare manevre de degajare; dacă
acestea nu dau rezultat se trece la operații de instrumentație;
- dispozitivul de măsurare a adâncimii constă dintr-un sistem cu două role de măsură având pe axe
montate câte un encoder electronic (dispozitiv electronic de codificare a valorilor de adâncime). Cablul
geofizic antrenează rolele de măsură și encoderul asigură măsurarea cablului. De asemenea sunt efectuate
corecții pentru alungirea elastică a cablului geofizic la diferite adâncimi.
 Cablul geofizic (cablul de carotaj) este utilizat pentru lansarea și extragerea dispozitivului de
investigare (fig. 1.2). Este alcătuit din unul, trei sau șapte conductori electrici 1, izolați cu
cauciuc, policlorură de vinil sau teflon, înveliți într-o tresă pânzată sau cauciucată 2 și având la
exterior o armătură metalică 3 compusă din două straturi de sârmă de oțel, înfășurate în sensuri
opuse, pentru a asigura rezistența mecanică la întindere în timpul operațiilor în sonde.
Conductorii electrici servesc la transmiterea curentului electric necesar alimentării
dispozitivului de sondă și a semnalelor electrice de măsură de la dispozitivul de investigație la
echipamentul de suprafață.
 Investigația geofizica a sondelor în timp real LWD (Logging While Drilling – LWD)
cuprinde o serie de metode de investigație care sunt efectuate simultan cu un sistem de măsurători
(apăsarea pe sapă, direcția și înclinarea, forța de torsiune și altele) cunoscute sub denumirea de
MWD (Measurements While Drilling). Unii autori nu diferențiază LWD de MWD și includ toate
măsurătorile în MWD.
Întregul sistem LWD și MWD este format din aparatura de sondă respectiv aparatura de
suprafață. Aparatură de sondă este montată într-o prăjină grea amagnetică. Legătura dintre
aparatura de suprafață și aparatura de sondă este realizată de colona de noroi, care reprezintă
canalul de transmisie al datelor. O schiță de principiu a sistemului este prezentată în (fig. 1.3).
Informațiile sunt transmise la suprafață prin teletransmisie: pulsuri pozitive, pulsuri negative și
unde de presiune.
 Fig.1.2 – Cablul geofizic de carotaj
1 – conductori electrici, izolați cu cauciuc, policlorură de vinil
sau teflon; 2 – tresă pânzată sau cauciucată; 3 – armătură metalică
compusă din două straturi de sârmă de oțel înfășurate în sensuri opuse

- pulsul de presiune pozitiv este realizat prin creșterea intermitentă a presiunii fluidului de
foraj în prăjini, creștere datorată reducerii secțiunii de curgere, cu ajutorul unui sistem prezentat
în (fig.1.4 a).
 puls de presiune negativ realizat prin scăderea intermitentă a presiunii fluidului de foraj în
prăjini cu ajutorul unei derivații ce permite noroiului de foraj să pătrundă în spațiul inelar
dintre peretele sondei și prăjina de foraj (fig. 1.4b).
 unde de presiune, sistemul “SIREN”. In principiu o valva de presiune, numită modulator,
crează unde de presiune în coloana de noroi,prin variația secțiunii de curgere a acestuia
(fig.1.4.c).
 Fig. 1.3 – Schema de principiu a sistemului LWD și MWD cu modificări
D&I – direcția și înclinarea; WOB – apăsarea pe sapă; TOR – forța de torsiune; FLOW – debitul fluidului de
foraj la turbina; CR – carotajul de rezistivitate; SN – curba de rezistivitate de 16” (Short Normal);
GR – carotajul radiației gama (total și spectral); CND – carotajul neutronic – densitate; TF – dispozitivul de
orientare a ansamblului față de nordul magnetic; TEM – temperatura
Fig. 1.4 – Sistemul de transmitere a datelor la suprafață
 Informația analogică, provenita de la
diferiți senzori, (fig. 1.5), este convertită în
blocul convertor – analogic – digital în sistem
binar. Datele convertite și sincronizate sunt
codificate și transmise unui bloc de control
pentru modulator. Aceste sisteme sunt
construite pentru transmiterea date lor în două
frecvențe, 12 și 24 Hz. Prin noroiul de foraj
informația ajunge la suprafață unde este
decodificată și prelucrată cu ajutorul unui
calculator de sistem și prezentată sub forma
unei diagrame de variație a parametrului
înregistrat în funcție de adâncime.
Fig. 1.5 – Schiță de ansamblu privind transmiterea datelor
în sistemul “SIRENE”
 Sistemul LWD efectuează măsurători în
puncte la intervale de timp regulate. Rezultă de
aici o densitate de date (număr de măsurători pe
metru forat). Această densitate este funcție de
viteza de avansare a sapei, iar la variația vitezei
rezultă că măsurătorile sunt efectuate la
intervale de adâncime neregulate. Calitatea
diagramei este funcție de densitatea de date și
de rezoluția senzorilor. Fig. 1.6 – Dependența dintre densitatea de date și
viteza de măsurare
În (fig.1.6) este prezentată dependența
dintre viteza de avansare respective densitatea
de date pe 0,3 metri (1ft) săpați.
 1.2 Metode geofizice de investigație a sondelor (clasificare)
Clasificarea metodelor geofizicii de sondă este făcută în funcție de câmpul fizic pe care-l studiază
fiecare din aceste metode. Fără a acoperi absolut toate metodele de investigație cunoscute, se prezintă mai jos
clasificarea principalelor metode ale geofizicii de sondă.

a) Carotajul electric
Se bazează pe măsurarea rezistivității electrice a rocilor și a potențialelor spontane care iau naștere în
gaura de sondă (PS), este utilizat în următoarele variante:
- carotajul de rezistivitate aparentă cu macrodispozitive:
- carotajul electric standard;
- carotajul electric lateral;
- carotajul electric focalizat de tip laterolog;
- carotajul inductiv;
- carotajul electromagnetic;
- carotajul de rezistivitate aparentă cu microdispozitive:
- microcarotajul convențional;
 - microcarotajul focalizat de tip laterolog cu variantele:
-microlaterolog;
- proximity log;
- microcarotajul cu focalizare sferică;
- carotajul potențialelor naturale sau spontane;
- carotajul potențialelor provocate.
 b) Carotajul radioactiv
Constă în măsurarea radiațiilor (gama, de neutroni ) naturale sau provocate și se utilizează
în următoarele variante:
- carotajul gama natural;
- carotajul gama spectral:
- carotajul spectral al radiației gama naturale;
- carotajul spectral al radiației gama provocate (dispersate, de captură, de activare, de
ciocnire neelastică);
- carotajul radiației gama dispersate:
- carotajul gama – gama de densitate;
- carotajul litologic;
- carotajul gama-gama selectiv.
- carotajul neutronic:
- carotajul neutron-gama;
- carotajul neutron – neutron cu neutroni termici:
- carotajul neutronic obișnuit;
- carotajul neutronic compensat.
- carotajul neutron-neutron cu neutroni epitermici;
- carotajul neutronic în impulsuri;
- carotajul de activare;
- carotajul foto – neutronic;
- carotajul izotopilor radioactivi;
- carotajul C/O și Ca/Si.
- carotajul de flourescență X.
 c) Carotajul acustic
Este bazat pe studiul proprietăților de propagare a undelor acustice în roci, este cunoscut în
următoarele variante:
- carotajul acustic de viteză (obișnuit, compensat);
- carotajul acustic de atenuare (în sonde netubate; în sonde tubate);
- imaginea acustică a sondei.

d) Carotajul termic și termometria de sondă studiază distribuția câmpurilor termice naturale și

artificiale.

e) Carotajul magnetic este bazat pe studiul proprietăților magnetice are ca variante:

- carotajul magnetismului natural;
- carotajul susceptibilității magnetice a rocilor;
- carotajul magnetic nuclear.

f) Carotajul gravimetric
 g) Cavernocarotajul și cavernometria de sondă
- cavernometria obișnuită cu cavernometre (cu brațe expandabile, tip patină, tip lame
elastoce);
- cavernometria sonică;

h) Pandajmetria cu cele două variante:

- pandajmetria continuă cu pandajmetre cu trei brațe;
- pandajmetria continuă cu pandajmetre cu patru brațe (de mare rezoluție).

i) Metodele geochimice se bazează pe studierea gazelor din noroiul de foraj și bitumenele

din probele de sită, probe laterale și carote mecanice, respectiv:
- gazcarotajul cu variantele:
- gazcarotajul cu analiză globală;
- gaz – carotajul cu cromatografie;
- carotajul de bitumene sau luminiscent și măsurătorile în cabina geologică.
 1.3 Tehnologia realizării operațiunilor
geofizice la sonde
Instalarea corectă la sondă a echipamentului
geofizic reprezintă o condiție esențială pentru
efectuarea operației de investigație, de probare
sau de deschidere a stratelor în condiții optime și
de deplină securitate, atât pentru utilaj, cât și
pentru personalul implicat (fig.1.7).
Stația de carotaj 1 se instalează în fața
platformei pentru material tubular al sondei 14,
la o distanță de 25 – 75 m.
Fig 1.7 – Instalarea echipamentului de investigare geofizică de sondă
1 – stația de carotaj; 2 – suportul de susținere; 3 – Indicator de greutate; 4 – ansamblu de legătură;
5 – dispozitivul de investigare; 6 – cablu de oțel; 7 – capac de protecție; 8 – masa rotativă;
9 – podul sondei; 10 – instalația de prevenire a erupțiilor; 11 – traversă metalică; 12 – troliul;
13 – pene; 14 – materialul tubular al sondei; 15 – cablul geofizic; 16 – rolele de geamblac; 17 – cablul
scripetelui auxiliary; 18 – enconderul; 19 – rola superioară; 20 – elevator; 21 – chiolbași; 22 – cârlig;
23 – macara; 24 – beciul sondei.
 Pentru asigurarea lansării diapozitivului de investigație se
instalează rolele de geamblac 16și 19 care ghidează mișcarea
cablului geofizic 15. Rola superioară 19 este pentru transmiterea
mișcării cablului; traductorul indicator de greutate 3 și suportul
de susținere 2 - numit și “ciupercă” se montează în elevator 20,
fixate cu ajutorul chiolbașilor 21 de cârligul 22 al macaralei 23
și asigurate cu un bolț cu siguranța. Rola de ghidaj inferioară 16
se leagă cu ajutorul unui lanț sau cablu de oțel 6 de o traversă
metalică 11 dispusă sub podul sondei 9 sau de instalația de
prevenire a erupțiilor aflată în beciul sondei 24.
În acelați timp rola conducătoare enconderul pentru
mișcarea cablului 18. În timpul operațiilor pregătitoare, gura
Fig.1.8 – Ansamblu de legătură la cablu al dispozitivului
puțului este asigurată cu un capac de protecție 7, pentru a Evita de investigare
1 - capul electric multifilar; 2 – cablu cu zece
căderea unor scule în sondă. Ansamblul de legătură care asigură conductor;
3 – electrozi metalici; 4 – piesa de legătură (rope
cuplajul dintre dispozitivul de investigație și cablul geofizic este socket); 5 – reducție pentru instrumentație;
6 – cablul geofizic; 7 – carcasa de protecție;
prezentat în (fig.1.8). 8 – dispozitivului de sondă.
 Dispozitivul de investigație este cuplat la cablul geofizic 6 cu ajutorul ansamblului de
legătură, care este constituit din capul electric multifilar 1, un cablu cu zece conductoare 2, pe
care sunt montați doi electrozi metalici 3 ( E1, E2 ), pentru înregistrarea curbelor de rezistivitate
și potențial spontan și piesa de legătură la cablul geofizic 4. Capul electric conține o reducție 5
pentru a se asigura instrumentația în caz de prindere a dispozitivului în sondă. Piesa de legătură
(rope socket) 4 asigură cuplajul mecanic și electric între cablul cu zece conductoare al ansamblului
de legătură și cablul geofizic cu 7 conductoare 6.
Capul electric asigură etanșarea aparaturii dispozitivului de sondă 8 introdusă într-o carcasa
7 de protecție față de presiunea hidrostatică a fluidului de foraj din sondă, precum și cuplajul
electric între circuitele aparatului de sondă și cablul cu zece conductoare. Etanșarea la presiune se
realizează cu ajutorul unor garnituri inelare de cauciuc (o – ring).
Lansarea se face cu atenție, urmărind indicatorul de greutate, pentru a preveni depunerea
dispozitivului pe o serie de obstacole din sondă și pentru a putea efectua imediat manevrele
necesare continuării lansării.
 Aparatura de suprafață preia semnalul provenit de la dispozitivul de investigație prin
intermediul canalului de transmisie (cablul geofizic, noroiul de foraj).
Acest semnal este prelucrat de către blocurile electronice corespunzătoare panourilor de
operațiuni și în conformitate cu calibrările specifice fiecărei metode de investigație.
Semnalul prelucrat este redat în unități de măsură corespunzătoare mărimii măsurate în
sistem analogic și/sau digital.
O schemă de principiu a sistemului analogic și digital este prezentată în (fig. 1.9).
Înregistrările digitale prezintă o serie de avantaje față de înregistrările analogice. În sistemul
digital scările de înregistrare atât a adâncimilor cât și a proprietăților fizice măsurate pot fi
modificate în funcție de gradul de detaliere a intervalului necesar a fi interpretat. Interpretarea
poate fi efectuată direct cu ajutorul softurilor specializate. Datele pot fi transmise cu ajutorul
internetului în centrele de interpretare și la beneficiar, în timp real sau când este efectuată
investigația.
Înregistrările analogice efectuate pe film sau hârtie fotosensibilă sunt înregistrate într-o scară
fixă, prestabilită. Prelucrarea automată necesită digitizare acestora.
Fig 1.9 – Schema de principiu a sistemului de înregistrare analogic și digital
 Se obține în final o diagrafie geofizică (o diagramă) în care se redă variația unuia sau a mai
multor parametri măsurați, în funcție de adâncime (fig. 1.10).
Preciza cu care aceste curbe redau variația unuei mărimi fizice cu adâncimea depinde de
mai mulți factori dintre care enumerăm: sensibilitatea dispozitivului de investigare, condițiile de
măsură, calibrarea apraturii etc. Având în vedere condițiile de investigație, valorile valorile
măsurate nu sunt valorile reale, aceste valori sunt valori aparente din care printr-o prelucrare
adecvată se obține valoarea reală.
 Fig 1.10 – Forma de prezentare a diagrafilor geofizice
TRASA 1: SP – curba de potențial spontanș; SGR – curba de variație a
radiației gama natural;
CALI – curba de variație a diametrului sondei; TRASA 2: adâncimea;
TRASA 3: LLD – rezistivitatea
înregistrată cu dispozitiv focalizat cu rază de investigație adâncă; LLS
– rezistivitatea înregistrată cu
dispozitiv focalizat cu rază de investigație superficială; MSFLC –
rezistivitatea înregistrată cu microdis-
pozitiv cu focalizare sferică; TRASA 4: RHOB – curba de densitate;
TNPH – curba de porozitate
neutronică; DTLN – timpul unitar de parcurs
Metode electrice de investigare
 2.1 Carotajul Potențialului natural
Fundamentarea fizico – chimică a potențialului spontan (P.S.)
Potențialul spontan sau potențialul natural ia naștere ca urmare a unor procese de activitate
electrochimică ce se desfășoară la limitele: noroi de foraj - formațiuni geologice, zonă de invazie
– zonă necontaminată și colector – roci adiacente. Aceste procese fizico – chimice creează
câmpuri electrice de autopolarizare care pot fi cuantificate de mărimea scalară – potențial electric
V. Diferența de potențial ce se măsoară între un electrod lansat în sondă și un alt electrod plasat la
suprafața solului (fig.2.1) este cunoscută în Geofizica de sondă sub denumirea de potențial
spontan, prescurtat PS.
 Fig. 2.1 – Schema principală de măsurare a
Potențialului Spontan (P.S.)

În unități SI diferența de potențial se măsoară în Joule/Coulomb J/C. Unitatea practică de măsură a

diferenței de potențial este voltul V. Legătura dintre cele două unități de măsură este: 1 Volt = 1 Joule/1
Coulomb
Întrucât potențialele care apar în urma proceselor fizico – chimice sunt mici, se utilizează un
submultiplu al voltului, milivoltul mV.
Se vor prezenta în continuare doar două tipuri de procese:
- procesul de difuzie și potențialul de difuzie;
- procesul de oxidare – reducere și potențialul de oxidare – reducere.
 2.1.1 Procesul de difuzie și potențialul de difuzie
Difuzia reprezintă transportul substanțelor chimice într-o fază materială alcătuită din doi sau
mai mulți componenți dintr-o zonă în care concentrația lor este mai ridicată, într-o zonă în care
concentrația lor este mai scăzută. Forța motoare a difuziei este diferența de potențial chimic a
substanțelor ce difuzează, care are același semn cu diferența între concentrațiile în sare la
temperatură uniformă și constantă în tot sistemul.

Pentru a descrie transportul de sarcină și crearea potențialului de difuzie se consideră două

soluții electrolitice de concentrații diferite cn și cai, reprezentând filtratul de noroi și, respectiv,
apa de zăcământ (cfn < cai), separate de o membrană poros-permeabilă care reprezintă roca
poroasă permeabilă (fig.2.2).
Fig. 2.2 – Schema formării potențialului de difuzi
 În soluții cu concentrații mici, sarea, se disociază în ioni (cationi și anioni) a căror densitate
depinde de concentrație, adică în soluția mai concentrată numărul ionilor este mai mare decât în
soluția diluată. Sub influența diferenței în potențial chimic, ionii din soluția concentrată vor
difuza în soluția diluată. Acest proces are loc prin intermediul membranei poros-permeabile, ionii
fiind obligați să treacă prin canalele capilare ale membranei. Prin canalele microcapilare ale
formațiunii poros-permeabile se poate considera că cele două soluții de concentrații diferite se
află în contact direct.
Această trecere este funcție de mobilitatea ionilor din electrolit, ionii cu mobilitate mai mare
vor trece primii în soluția diluată care va căpăta o încărcare electrică identică cu semnul ionului
respectiv.
Între cele două soluții va lua naștere o diferență de potențial măsurabilă cu ajutorul a doi
electrozi introduși în soluții și conectați la un aparat de măsură.
 În cazul difuziei ionilor unui electrolit binar monovalent (total disociat), cum este soluția de
NaCl, între soluții de concentrații diferite ia naștere o diferență de potențial, conform ecuației lui
Nernst:
𝑹𝑻 𝒖 𝒗 𝒂
𝑬𝑫 𝒍𝒏 𝒂𝒊 (2.1)
𝑭 𝒖 𝒗 𝒂𝒇𝒏

unde:

R – reprezintă constanta universală a gazelor perfecte, R = 8314 j/mol.K;

T – reprezintă temperatura absolută, °K;

F – reprezintă constanta lui Faraday, F = 96540 C/mol;
u și v – reprezintă mobilitățile cationilor și anionilor sub acțiunea unui câmp electric de 1
V/cm;
aai și afn – reprezintă activitățile alectrochimice ale soluției concentrate (apă de zăcământ)
respectiv a celei diluate (filtratul de noroi).
 Ecuația (2.1) se poate scrie:
𝒂𝒂𝒊
𝑬𝑫 𝑲𝑫 𝒍𝒈 (2.2)
𝒂𝒇𝒏
unde:
KD – reprezintă constanta de difuzie
𝑹𝑻 𝒖 𝒗
𝑲𝑫 𝟐, 𝟑𝟎𝟑 (2.3)
𝑭 𝒖 𝒗

Pentru soluții diluate legătura dintre activitățile aai și afn respectiv concentrațiile cfn și cai
este dată de relația:
aai = f ‧ cai (2.4)
afn = f ‧ cfn (2.5)
unde:
f – reprezintă coeficientul mediu de activitate al electrolitului binar considerat (la soluții
diluate cu disociere totală a electrolitului, f = 1).
Pentru un domeniu mai mare de variație a concentrațiilor, rezistivitățile electroliților sunt
invers proporționale cu activitățile lor:
 𝑎 A = constant (2.6)

𝑎 (2.7)

Potențialul de dig=fuzie dat de relația (2.2) se poate scrie:

𝐸 𝐾 𝑙𝑔 (2.8)

Având în vedere că sarea predominantă în apele de zăcământ este clorura de natriu se poate
considera că cele două soluții sunt soluții de NaCl. De regulă, în cazul sondelor săpate cu noroaie
naturale tratate și netratate, concentrația în sare a noroiului este mai mică decât concentrația în
sare a apei de zăcământ. Cele două soluții pot fi reprezentate de apa de zăcământ, soluția
concentrata cu concentrația cai și noroiul de foraj respectiv filtratul de noroi soluția diluată, cu
concentrația cfn. Această sare disociază în cationi Na+ și anioni Cl- . Mobilitățile celor doi ioni la
temperatura de 25 °C sunt:
Na+ → u = 45,6 ‧ 10-5 cm/s/V
Cl - → v = 67,6 ‧ 10-5 cm/s/V
 2.1.2 Procesul de oxidare – reducere și potențialul de oxidare – reducere
Fenomenele de transformare reciprocă dintre energia electrică și energia chimică se
numesc procese electrochimice. Mecanismul lor este legat de un transfer de electroni și
corespunde relațiilor de oxido – reducere sau (redox).
Oxidarea reprezintă fenomenul de pierdere sau cedare de electroni cu reducerea procesul
de acceptare de electroni. Astfel de reacții sunt de forma:

A → - An+ + ne- - oxidare

Bn+ + ne- → - B – reducere

De exemplu: oxidare: Cu → Cu2+ + 2e-

reducere: 2H+ + 2e → H2
 Potențialele de oxido – reducere pot fi observate în sonda care traversează sulfuri metalice
(pirită), oxizi (magnetit, hematit etc), cărbuni, grafit, șisturi grafitoase, precum și în roci poros-
permeabile cu hidrocarburi.
În cazul hidrocarburilor cu conținut de sulfuri sau H2S au loc reacții de oxidare.
Caracteristica acestor reacții este aceea că ele se desfășoară cu viteză redusă. Potențialele de
oxido – reducere pot fi puse în evidență cu ajutorul unor electrozi metalici inerți, dintr-un metal:
Pt, Au, Ag (Ag mai puțin întrucât intră în reacții cu soluțiile oxidabile).
Expresia potențialului de oxido – reducere, la punerea în contact a două faze – una
oxidantă și una reducătoare este de forma:
𝑹𝑻 𝒂
unde: 𝑬𝑶𝑹 𝑬𝑶 𝒍𝒏 𝑶𝒙 (2.9)
𝑭 𝒂𝑹𝒆𝒅

EO – reprezintă potențialul redox standard determinat cu un electrod de referință (H sau Pt

negru);

n – reprezintă numărul de electroni transferați în cursul reacției de oxido – reducere;

aOx și aRed – reprezintă activitățile fazei oxidante respectiv reducătoare;

 Trecând de la logaritmii naturali la logaritmii zecimali se poate scrie:
𝑲𝑶𝑹 𝒂
𝑬𝑶𝑹 𝑬𝑶 𝒍𝒈 𝑶𝒙 (2.10)
𝒏 𝒂𝑹𝒆𝒅
unde:
KOR – reprezintă constant a de oxido – reducere care are valoarea: KOR = 59,1 mV pentru
temperatura de 25 °C.
𝑹𝑻
𝑲𝑶𝑹 𝟐, 𝟑𝟎𝟑 (2.11)
𝑭

Ținând seama că la concentrații nu prea mari a substanțelor oxidante, cOx și reducătoare cRed,
activitățile chimice sunt proporționale cu concentrațiile, expresia potențialului de oxido –
reducere poate fi scrisă:
𝑲𝑶𝑹 𝒄
𝑬𝑶𝑹 𝑬𝑶 𝒍𝒈 𝑶𝒙 (2.12)
𝒏 𝒄𝑹𝒆𝒅
 2.1.3 Potențialul spontan total, potențialul spontan înregistrat și potențialul spontan static
a) Potențialul spontan total
Procesele fizico – chimice care generează potențialele electrice naturale dau naștere
potențialelor de difuzie – adsorbție (EDA), de electro – filtrație (EEF) și de oxido – reducere (EOR).
Dacă sunt prezente toate cele trei potențiale, atunci potențialul spontan total (EPST) va fi egal
cu suma a celor trei potențiale:
EPST = EDA + EEF + EOR (2.13)

Potențialul total definit de relația (2.13) este asociat unui câmp electric rezultat ca urmare a
activității electrochimice și electrocinetice naturale. Mediul în care se manifestă acest câmp
electric conține purtători de sarcină, anioni și cationi proveniți din disocierea sărurilor aflate, atât
în apa de zăcământ cât și în noroiul de foraj. Prezența câmpului electric și a purtătorilor de
sarcină determină apariția unui curent electric (IPS). Legătura dintre IPS și EPST este dată de legea
lui Ohm: EPST = R ‧ IPS (2.14)
unde:
R – reprezintă rezistența mediului traversat de curentul IPS.
 Mediul prin care curge curentul IPS este format din trei părți cu rezistivități diferite (fig.
2.3): noroiul de foraj, stratul poros – permeabil și argilele adiacente. Dacă stratul prezintă zonă de
invazie cu filtrat de noroi va interveni și această zonă. Potențialul total rezultat, conform relației
(4.14) va fi egal cu:

EPST = (Rcol + Rarg + Rn) ‧ IPS (2.15)

unde:
Rcol – reprezintă rezistența electrică a colectorului;

Rarg – reprezintă electrică a argilei (rocă adiacentă);

Rn – reprezintă rezistența electrică a noroiului de foraj.

 Fig. 2.3 – Reprezentarea liniilor de curent IPS

În sondele săpate pentru hidrocarburi (în special în formațiuni sedimentare), componenta

principală a potențialului spontan este dată de potențialul de difuzie – adsorbție.
Componenta potențialului de oxido – reducere poate fi absentă sau neglijabilă. Aceasta se
explică prin faptul că aceste formațiuni nu conțin în general oxizi și sulfuri metalice care dau
naștere potențialului redox, sau atunci când sunt prezente, sunt în cantități foarte mici astfel că
potențialul redox poate fi neglijat. Sunt însă și excepții, de exemplu, cazul marnelor piritizate de
la baza ponțianului din zona Depresiunii Precarpatice din Muntenia.
 De asemenea, componenta potențialului de electrofiltrație la adâncimi mai mari poate fi
neglijată, deoarece se admite ca diferența dintre potențialul de electrofiltrație din dreptul unui
strat poros-permeabil și un strat de argilă este mică și nu influențează valoarea potențialelor
naturale din dreptul colectoarelor.

În această situație potențialul spontan total dat de relația (2.13) devine:

EPST = EDA (2.16)

 b) Potențialul spontan static
Să presupunem că în culcușul și acoperișul stratului poros – permeabil se plasează ecrane
izolatoare care să împiedica curgerea curenților IPS. În aceste condiții statice valoarea
potențialului spontan măsurat va fi egală cu valoarea potențialului total EPST. Acest potențial se
numește potential spontan static și este notat EPSS.
Dacă se ține seama de relația (2.16) atunci potențialul spontan static se scrie:
𝝆𝒇𝒏
𝑬𝑷𝑺𝑺 𝑬𝑫𝑨 𝑲𝑫𝑨 𝒍𝒈 (2.17)
𝝆𝒂𝒊

Având în vedere poziția armăturilor stratelor dublu electrice, curba de PS va prezenta valori
electronegative în dreptul stratului poros – permeabil și valori electropozitive în dreptul stratelor
de argilă cu salturi de la valori negative la valori pozitive la limitele stratului (fig. 2.3a).
 c) Potențialul spontan înregistrat
În realitate, ecranele izolatoare nu se pot plasa și nu poate fi oprită curgerea curenților IPS, de
aceea curba înregistrată, curba 2 diferă de cea teoretică (curba 1), depășind în lateral limitele
stratului și cu o amplitudine mai mică (fig. 2.3b) (potențialul spontan înregistrat (ΔEPS).
Potențialul rocilor se măsoară cu ajutorul unui electrod de măsură M ce se deplasează în
sondă, în raport cu un electrod de referință N plasat la mare distanță. Se poate scrie:

ΔEPS = EPSM – EPSN (2.18)

unde:
EPSM – reprezintă potențialul electrodului M;
EPSN – reprezintă potențialul electrodului N;
ΔEPS – reprezintă potențialul spontan înregistrat sau măsurat.
Fig. 2.3 – Potențialul spontan static respective potențialul spontan înregistrat
a) strate electrice și forma potențialului stantan static EPSS
b) curenții de PSS și forma potențialului spontan înregistrat ΔEPS
 2.1.4 Forma de prezentare a diagrafiei de Potențial Spontan
Potențialul spontan al rocilor se măsoară în mod continuu și se înregistrează sub forma unei curbe de
variație a potențialului spontan în funcție de adâncime, de regulă simultan cu rezistivitatea aparentă. Această
curbă este înscrisă pe trasa din stânga (trasa nr.1) a diagramei (fig. 2.4).
Pentru înregistrări analogice, scara de înregistrare a PS este de 12,5 mV/cm sau 10 mV/div. (1div. = 1/4
inch), cu valori electronegative în stânga. Scara adâncimilor este 1:1000 sau 1:200.
Pentru a putea prezenta diagramele de potențial spontan, menționăm ca prim factor natura litologică a
formațiunilor geologice traversate de sondă. Față de acest factor se deosebesc următoarele cazuri:
- succesiuni nisipos – grezoase în alternanță cu marne și/sau argile;
- succesiuni calcaroase poros – permeabile în alternanță cu calcare (dolomite) compacte și/sau argile.
Curba de potențial spontan prezintă valori electronegative în fața stratelor poros – permeabile (gresii
și/sau nisipuri), cu condiția ca Cai > Cfn și valori electropozitive în dreptul rocilor impermeabile argile și/sau
marne (fig.2.4).
 Formațiunile carbonatice prezintă
următoarele condiții specific:

- porozitate mai mică;

- rezistivitatea mare a rocilor în
special a rocilor compacte (calcare
compacte) care sunt practic izolatori.
Aceste proprietăți ale rocilor
carbonatice modifică distribuția
curenților IPS și totodată forma și
amplitudinea curbei de PS.

Fig. 2.4 – Diagrama de PS în formațiuni nisipoase în

alternanță cu marne și argile
 Din distribuția curenților IPS prezentată în
(fig. 2.5) se poate observa că liniile de curent
sunt paralele și concentrate de-a lungul găurii
de sondă în zona calcarului compact, având o
densitate constantă. Dacă diametrul sondei este
constant, atunci căderea de potențial în noroiul
de foraj pe unitatea de lungime este constantă și
în fața calcarului compact potențialul spontan
va prezenta o variație liniară.
Fig. 2.5 – Schema distribuției curenților IPS în
formațiuni calcaroase cu intercalații argiloase
Liniile de curent pătrund în noroiul de foraj în
dreptul stratelor de argilă și se întorc prin
zonele poros-permeabile. Față de această
distribuție a curenților IPS stratele poros –
permeabile prezintă pe curba de potențial
spontan convexități către sensul negativ al
curbei, iar stratele de argilă concavități. În (fig.
2.6) este reprezentată o diagramă de potențial
spontan într- o succesiune de roci carbonatice
compacte și poros-permeabile cu intercalații de
Fig. 2.6 – Reprezentarea curbei de PS în formațiuni
argilă. calcaroase cu intercalații argiloase
 a) Linia marnelor
Așa cum s-a arătat mai sus valorile înregistrate ale curbei de PS în dreptul argilelor sau mamelor sunt
electropozitive și relativ constante. Prin aceste valori se poate trasa o dreaptă care se numește linia marnelor
și reprezintă o linie mediată a valorilor electropozitive ale curbei de PS (fig. 2.4). Această linie este aleasă în
mod convențional linia de zero a PS Valorile potențialului spontan înregistrat ΔEPS sunt măsurate în milivolți,
de la această linie de zero și până în punctul de maxim al amplitudinii curbei de PS.
Linia de zero a PS se trasează pentru o formațiune geologică sau un interval din cadrul unei formațiuni
geologice și nu pentru fiecare strat.
Deplasarea liniei de zero a PS (lina marnelor) este determinată următoarelor cauze principale:
Cauze geologice:
- schimbarea compoziției chimico – mineralogice a argilelor sau marnelor;
- prezența unor strate poroase – permeabile cu apă de zăcământ cu salinități diferite care nu sunt
separate de o membrană cationică perfectă;
- înclinarea stratelor de argilă;
Cauze tehnologice:
- schimbarea mineralizării fluidului de foraj;
- polarizarea electrozilor.
 O deplasare importantă cu implicații în interpretarea curbelor de PS o reprezintă prezența
unei membrane cationice imperfecte (o intercalație de argilă) care separă două strate poros –
permeabile ce conțin apă de zăcământ cu salinități diferite. În (fig. 2.7) este ilustrat un asemenea
caz simplificat. Sunt prezentate o serie de nisipuri B, D, F, H separate de intercalațiile argiloase
C, E, G. Curba de PS prezintă în dreptul nisipului B o amplitudine de – 42 mV. Argila C nu este o
membrană cationică perfectă și curba de PS nu atinge în dreptul acestei argile linia de zero din
dreptul argilei A. În dreptul nisipului D curba de PS, prezintă o valoare apropiată de cea a liniei
de zero corespunzătoare argilei A, ceea ce poate fi interpretat ca o marnă nisipoasă și nu un nisip.
De fapt nisipul D prezintă o valoare electropozitivă de 44 mV, din cauza mineralizației scăzute a
apei de zăcământ având drept linie de zero linia corespunzătoare argilelor E si G.
Nisipurile F, H prezintă o valoare a potențialului spontan înregistrat de – 23 mV. În realitate se
pot întâlni cazuri mult mai complicate decât cel prezentat în (fig. 2.7).
 b) Linia nisipurilor
Prin valorile electronegative maxime
ale PS, se poate trasa o a doua linie care
poartă denumirea de linia nisipurilor,
deoarece valorile electronegative maxime
prezintă nisipurile și gresiile curate (fără
conținut de argilă) saturate cu apă de
zăcământ mineralizată (fig. 2.4).
În mod frecvent se va sesiza faptul că
linia nisipurilor nu atinge toate amplitudinile
curbei de PS, cauza principală o constituie
Fig. 2.7 – Exemplu de deplasare a liniei de zero PS
prezența materialului argilos în colectoare.
2.1.5 Factorii ce influențează forma și amplitudinea curbea de PS
Amplitudinea și forma curbei de potențial spontan depinde de o serie de factori care pot fi
sintetizați în două categorii:

- factori geometrici: grosimea stratului, diametrul sondei, diametrul de invazie;

- factori ce depind de proprietățile rocilor și ale fluidelor și anume: rezistivitatea mediilor în
contact (rezistivitatea reală a stratului, a zonei de invazie, rezistivitatea rocilor adiacente și
rezistivitatea noroiului);
- volumul și forma de existență a argilei în colector.
Exprimând sintetic acești factori de dependență se pot scrie:

ΔEpS = f (ρR, ρi, ρad, ρn, h, d, Di,Varg, t) (2.19)

unde:

ρR – reprezintă rezistivitatea reală a rocii poros – permeabile;

ρi – reprezintă rezistivitatea zonei de invazie;

ρad – reprezintă rezistivitatea rocilor adiacente;

ρn – reprezintă rezistivitatea noroiului de foraj;

h – reprezintă grosimea stratului poros – permeabil;

d – reprezintă diametrul sondei;

Di – reprezintă diametrul zonei de invazie;

Varg – reprezintă volumul de argila;

t – reprezintă timpul de contact fluid de foraj – rocă.
 Având în vedere relația ce dă valoarea potențialului spontan static și dependența
rezistivităților de concentrații, relația (2.19) se poate transcrie:

Δ𝐸 𝑓 ,𝑠 , ,𝐷 ,𝑉 , (2.20)

unde:

cai – reprezintă concentrația în sare a apei de zăcământ;

cfn – reprezintă concentrația în sare a filtratului de noroi.

În relația (2.20) valoarea potențialului spontan este o funcție de șase parametri. În

continuare se vor analiza pe rând fiecare parametru considerându-i pe ceilalți constanți.
 a) Raportul concentrațiilor cai/cfn
Pentru a determina influența concentrației fluidelor în contact, transcriem relația ce dă
valoarea potențialului spontan – static în funcție de concentrație:
𝝆𝒇𝒏
𝑬𝑷𝑺𝑺 𝑲𝑫𝑨 𝒍𝒈 (2.21)
𝝆𝒂𝒊

Ținând seama de relațiile (2.4) – (2.7) relația de mai sus se poate scrie sub forma:
𝒄𝒂𝒊
𝑬𝑷𝑺𝑺 𝑲𝑫𝑨 𝒍𝒈 (2.22)
𝒄𝒇𝒏

Rezultă că valoarea potențialului spontan static depinde de raportul concentrațiilor astfel:

- pentru cai > cfn ; ρai < ρfn

Raportul cai / cfn și ρai / ρfn > 1;

lg cai / cfn > 0 – valoarea potențialului static EpSS < 0;

- pentru cai ≈ cfn ; ρai ≈ ρfn

Raportul cai / cfn și ρai / ρfn ≈1; lg ρfn / ρai ≈ 1.

lg cai / cfn ≈ 0 – valoarea potențialului static EpSS ≈ 0;

 - pentru cai < cfn se schimbă polaritatea stratelor dublu – electrice. În dreptul stratelor poros-
permeabile ionii Cl- vor trece din noroiul de foraj, respectiv filtratul de noroi în apa de zăcământ,
pătura pozitivă fiind către sonda. În dreptul stratelor de argilă procesul de adsorbție are loc prin
migrarea ionilor Na+ din noroiul de foraj, ionii Cl- din noroiul de foraj fiind adsorbiți de argilă. În
acest caz stratele poros – permeabile vor apare pe curba de PS prin valori electr opozitive. Având
în vedere relația (2.21) rezultă că raportul ρfn / ρai > 1, dar întotdeauna mai mare ca zero.

În (fig. 2.8) se prezintă un exemplu în care sunt redate curbele de potential spontan
înregistrat pentru diferite valori ale raportului cai / cfn și ρfn / ρai.
Fig. 2.8 – Variația potențialului spontan în funcție de
variația raportului cai / cfn și ρfn / ρai
(a) ρn1 = 2,7 Ωm, cn1 = 0,3 g/l; b) ρn2 = 1,8 Ωm, cn1 =
0,6 g/l; c) ρn3 = 0,6 Ωm, cn1 = 1,8 g/l)
b) Saturația în apă
În colectoarele cu hidrocarburi, secțiunea oferită curgerii curenților IPS este mult mai mică.
În cazul rocilor hidrofile, filmul de apă de la suprafața particulelor minerale are o rezistență
electrică mai mare decât atunci când întreg spațiul poros este saturat cu apă de zăcământ. Pornind
de la legea lui Ohm, micșorând secțiunea de curgere a curentului IPS crește rezistența electrică Rai.
Rezultă de aici, că în dreptul stratelor cu petrol sau gaze valoarea potențialului spontan
înregistrat este mai mică decât valoarea potențialului spontan în dreptul unui strat cu apă de
zăcământ la aceeași concentrație în sare a apei de zăcământ și a filtratului de noroi.
În (fig. 2.9) este reprezentată variația calitattivă privind micșorarea amplitudinii curbei
de PS pentru cazul colectorului cu apă și colectorului cu hidrocarburi, iar în (fig. 2.10) este
reprezentată variația amplitudinii curbei de PS într-un collector cu țiței și apă de zăcământ.
Fig. 2.9 – Variația amplitudinii curbei de PS în funcție de saturația în apă
(curba 1 – strat cu apă de zăcământ; curba 2 – strat cu hidrocarburi)

Fig. 2.10 – Variația amplitudinii curbei de PS într-un

collector masiv cu petrol și apă de zăcământ
 c) Grosimea stratului poros – permeabil și diametrul sondei
Într-un mediu omogen și izotrop potențialul câmpurilor electrice create de activitatea
electrochimică a rocilor poros – permeabile și a celor adiacente, variază în punctele situate pe axa
sondei, după următoarea expresie:

Δ𝐸 𝐸 (2.23)
unde:
z – reprezintă distanța față de planul median al stratului

Relația este calculată pentru cazul în care nu este prezentă invazia, stratele dublu electrice
formate ca urmare a proceselor de difuzie – adsorbție.
Pentru z = 0, adică la jumătatea stratului poros – permeabil unde ΔEPS ia valoarea maximă:

Δ𝐸 𝐸 (2.24)
 Normalizând grosimea stratului h cu diametrul sondei d adică h0 = h/d, relația (2.24) poate
fi scrisă astfel:
Δ𝐸 𝐸 (2.25)

Expresia (2.24) indică influența raportului h/d asupra valorii potențialului spontan
înregistrat. Rezultă că pentru strate de grosime mare curba de potențial spontan va prezenta o
amplitudine mai mare decât pentru stratele de grosime mică. Dacă se are în vedere distribuția
curenților IPS, în cazul stratelor de grosime mare și rezistivitate mică (colector cu apă de
zăcământ), secțiunile oferite trecerii curenților IPS de către stratul poros – permeabil și stratele
adiacente sunt mult mai mari decât secțiunea oferită de gaura de sondă. Rezistența colectorului
Rcol și rezistența data de roca adiacentă Ra devin neglijabile în raport cu Rn și conform acestei
relații rezultă că valoarea potențialului înregistrat în acest caz este aproximativ egală cu valoarea
potențialului spontan static.
În (fig. 2.11) este ilustrată variația formei și amplitudinii curbei de PS pentru strate de
diferite grosimi.
 Fig. 2.11 – Variațiapotențialului spontan în funcție de grosimea
stratului și diametrul sondei (Sclumberger Doc.)
(1.nisip cu apă de zăcământ (concentrația apei de zăcământ este
cdonsolidată); 2.argilă;
ΔEPS - potențialul spontan înregistrat; EPSS – potențialul spontan)
 d) Diametrul de invazie
În cazul invaziei cu filtrat de noroi
procesul de difuzie are loc în interiorul stratului
poros – permeabil, distribuția stratelor dublu
electrice fiind cea redată în (fig. 2.12).

Fig. 2.12 – Distribuția stratelor electrice în stratul poros –

permeabil cu invazie

În acest caz dependența dintre valoarea potențialului spontan înregistrat și potențialul

spontan static este data de relația:
Δ𝐸 𝐸 (2.26)
 unde zo = z/d; ho = h/d și Do – Di / d.

Pentru z = 0 relația (4.33) devine: Δ𝐸 𝐸 (2.27)

Expresia (2.27) indică influența diametrului de invazie Dt asupra valorilor de potențial

spontan înregistrat. Examinarea curbelor de variație a potențialului spontan înregistrat în funcție
de diametrul de invazie (fig. 2.19) din punct de vedere calitativ, conduce la următoarele concluzii:
- micșorarea amplitudinii curbei de PS și implicit a valorii potențialului spontan înregistrat
ΔEPS;
- deformarea curbei, prin aplatizarea ei și depășirea în lateral a limitelor stratelor poros-
permeabile.
 Fig. 2.19 – Variația potențialului spontan înregistrat în
funcție de diametrul de invazie

e) Volumul și modul de existență al materialului argilos

Forma si amplitudinea curbei de PS depind atât de cantitatea de argilă existentă în stratul
poros, cât și de modul ei de existență. Indiferent de forma de existență valoarea potențialului
spontan scade cu creșterea volumului de argilă, ilustrată calitativ în (fig. 2.20).
 Fig. 2.20 – Variația amplitudinii curber de PS
(EPS – potențialul spontan înregistrat; EPSS - potențialul
spontan înregistrat)

Această scădere se poate explica prin adsorbția ionilor de clor de către argila existentă în
colector ceea ce conduce la micșorarea densității de sarcină pe stratele dublu electrice.
Forma curbei este dependentă în special de modul de existență a argilei în colector. În cazul
argilei laminare sau a intercalațiilor subțiri de argilă într-un complex poros-permeabil se pune în
evidență următorul aspect: curba de potențial spontan în dreptul intercalațiilor nu atinge linia de
zero, așa cum se poate observa în (fig. 2.21).
f) Timpul
Un alt factor care intervine în modificarea
amplitudinii este timpul. Menținerea în contact
mai mult timp a noroiului de foraj cu
formațiunile geologice are drept efect creșterea
volumului de filtrat care pătrunde în stratul
poros-permeabil și totodată deplasarea frontului
de invazie în interiorul stratului. Creșterea în
timp a diametrului de invazie duce implicit la
micșorarea amplitudinii curbei de PS De
asemenea, timpul acționează și asupra
concentrațiilor soluțiilor în contact. Micșorarea
amplitudinii curbei de PS cu timpul este
accentuată pentru strate de grosime mică. Fig. 2.21 – Variația potențialului spontan în funcție de
conținutul de argilă
(intercalații subțiri) (1.nisip; 2.argilă)
 2.1.6 Interpretarea calitativă și cantitativă a curbei de PS
Carotajul potențialului spontan alături de carotajul de rezistivitate face parte integrantă din toate
programele de investigare geofizică, datorită informațiilor pe care această metodă le dă asupra formațiunilor
geologice traversate de sonde. Aceste informații sunt atât de ordin calitativ, cât și cantitativ. Principalele
aplicații ale carotajului PS sunt:
- corelarea geologică a profilelor de sondă;
- separarea rocilorporos-permeabile;
- determinarea limitelor și grosimii stratelor poros – permeabile;
- determinarea rezistivității apei de zăcământ;
- determinarea volumului de argilă din colector.

a) Corelarea geologică a profilelor de sondă – diagrafia de potențial spontan se utilizează în mod

frecvent la corelarea formațiunilor traversate de mai multe sonde săpate în cadrul aceleiași structuri sau zone
de explorare sau exploatare atât pentru hidrocarburi, cât și pentru alte substanțe minerale utile. Această
corelare se efectuează pe baza unor repere geologo – geofizice identificate în formațiunile geologice și
constante pe o structură sau o zonă.
b) Separarea rocilor poros – permeabile – curba de potențial este utilizată cu foarte bune
rezultate la separarea calitativă a zonelor poros-permeabile în formațiuni grezos-nisipoase în
alternanță cu marne și/sau argile. În aceste formațiuni stratele poros-permeabil respectiv rocile
colectoare sunt evidențiate prin valori electronegative în raport cu rocile impermeabile, marne și
argile, care sunt evidențiate pe curbele de potențial spontan prin valori electropozitive, dând
posibilitatea unei determinări precise a rocilor colectoare (fig.2.22a).
În formațiuni carbonatate, stratele poros-permeabile sunt evidențiate prin convexități către
semnul minus, stratele impermeabile (marne și argile) prin concavități iar rocile compacte prin
variații liniare.
Din cauza valorii mari a raportului rezistivității rocii/rezistivitatea noroiului de foraj, curba
este estompată și în multe cazuri evidențierea stratelor poros-permeabile nu se face cu exactitate
(fig.2.22b).
 Fig. 2.22 – Diagrama potentialului spontan
(a) în formațiuni nisipoase în alternanță cu marne; b) în formațiuni calcaroase)
c) Determinarea limitelor și grosimii stratelor poros – permeabile
Determinarea limitelor și grosimii stratelor poros-permeabile după curba de PS este utilizată
în mod curent în șantier. Procedeele practice de determinare au rezultat din distribuția câmpurilor
electrice naturale create ca urmare a fenomenelor electrochimice. Se deosebesc două metode și
anume:
- metoda jumătății (metoda 1/2 Δ EPS) – pentru strate de grosime mare (h > 4d);
- metoda grosimii fictive (hf) și metoda 2/3 Δ EPS – pentru strate de grosime mică (h < 4d).

d) Determinarea rezistivității și concentrației în sare a apei de zăcământ

Pentru determinarea rezistivității apelor de zăcământ de pe curba de potențial spontan se
pleacă de la expresia potențialului spontan static relația (2.17) devine:
𝝆𝒇𝒏
𝑬𝑷𝑺𝑺 𝑲𝑫𝑨 𝒍𝒈 (2.28)
𝝆𝒂𝒊
 2.2 Carotajul de rezistivitate aparentă
Rezistivitatea electrică caracterizează proprietatea rocilor de a conduce curentul electric și
reprezintă rezistența electrică specific raportată la 1 m3 de rocă:

𝜌 𝑅 (2.29)
unde:
ρ – reprezintă rezistivitatea;
R – reprezintă rezistența, (Ω);
S – reprezintă secțiunea transversal, (m2);
l – reprezintă lungimea, (m).

Rezistivitatea reală a unei roci este condiționată de mai mulți factori:

- compoziția mineralogică a rocii: când aceasta conține minerale cu conductibilitate electrică
(sulfuri, oxizi metalici), rezistivitaea depinde de cantitatea și distribuția acestor minerale din rocă;
 - conținutul de apă: volumul de apă de zăcământ (cu diferite grade de mineralizație),
existent în porii rocilor sedimentare influențează rezistivitatea acestora. Rezistivitatea unei roci
saturate cu apă, depinde nu numai de mineralizația apei și de porizotatea rocii, ci și de
sinuozitatea porilor, de mudul cum sunt dispuși și intercalați. O rocă ăn care fluidul de saturație
este constituit din hidrocarburi (petrol, gaze) prezintă o rezistivitate mare;
- temperatura: la creșterea temperaturii, rezistivitatea se micșorează ca urmare a măririi
mobilităților ionilor din fluidul conțunut în rocă;
- conținutul de argilă: rezistivitatea unei roci scade cu creșterea conținutului de argilă,
deoarece aceasta acționează ca un conductor pe lângă cel dat de soluția mineralizată din spațiul
poros.
 În general, rocile traversate de sondă nu sunt nici omogene nici izotrope. Rezistivitatea lor
variază atât pe verticală cât și pe orizontală. Astfel, dispozitivul de investigare măsoară o
rezistivitate aparentă (ρa) care este influențată de rezistivitatea noroiului (ρn), turtei de noroi (ρtn),
zonei spălate (ρi0), filtratului de noroi (ρfn), zonei de invazie (ρi), apei de zăcământ (ρai) și de
rezistivitatea reală (ρR) a zonei necontaminate.
Pentru înregistrarea rezistivității aparente se utilizează un dispozitiv constituit din trei
electrozi lansați în sondă, iar al patrulea este situat la suprafață. Doi dintre electrozi sunt electrozi
de curent (de alimentare) A, B și servesc pentru introducerea curentului, iar alți doi electrozi sunt
electrozii de măsurare M și N și servesc la măsurarea diferenței de potențial dintre două suprafețe
echipotențiale, formate în urma căderilor de potențial datorită rezistivității (ρ) mediului.
 După numărul de electrozi de alimentare dispozitivele pot fi:
- monopolare (cu alimentare simplă) care au un singur electrod de alimentare introdus în
sondă (fig. 2.23a – c);
- bipolare (cu alimentare dublă) care au doi electrozi de alimentare introduși în sondă (fig.
2.23 b – d);

Fig. 2.23 – Dispozitive potențiale și gradiente pentru

carotajul de rezistivitate aparentă
 Funcție de poziția și rolul electrozilor ce alcătuiesc dispozitivul se deosebesc:
- dispozitive potențiale la care electrozii apropiați fac parte din circuite electrice diferite.
Distanța dintre doi electrozi pereche (de aceeași funcție) este mult mai mare decât între electrozii
cu funcții diferite (fig. 2.23a – b);
- dispozitive gradient la care electrozii apropiați fac parte din același circuit. Distanța dintre
electrozii pereche este mult mai mica decât între cei cu funcții diferite (fig. 2.23c – d).
La dispozitivul potential lungimea este data funcție de distanța dintre electrozii A și M și se
notează Lp = AM, iar la dispozitivul gradient lungimea dispozitivului este data de distanța dintre
electrodul nepereche și punctul mediu O dintre electrozii pereche Lp = AO pentru dispozitivul
monopolar și Lg = MO pentru dispozitivul bipolar.
Lungimea dispozitivului condiționează raza de investigație care în cazul unui dispozitiv potential
este egală cu dublul lungimii dispozitivului (rinv = 2Lp = 2AM), iar în cazul unui dispozitiv
gradient este egală cu lungimea dispozitivului (rinv = Lg = AO = MO).
Punctul de înregistrare respective punctul la care se raportează rezistivitatea aparentă
măsurată, este punctul mediu O dintre electrozii apropiați. Înregistrarea rezistivității aparente se
realizează cu dispositive gradient și potențiale prin crearea unui camp electric care se deplasează
de-a lungul profilului realizat de sondă și măsurearea unei diferențe de potential între două puncte
ale mediului cercetat. Schemele aplicate (fig. 2.24) constau dintr-un ccircuit de alimentare format
dintr-un generator de current G, un apparat de măsură a curentului mA și electrozii de alimenatre
A și B și un circuit de măsură format din electrozii de măsură M și N și un aparat înregistrator I.
 Fig. 2.24 – Schema principal de măsură
(a – dispozitiv gradient monopolar; b – dispozitiv gradient
bipolar; G – generator de current; mA – apparat de măsură
a curentului; Rd – dispozitiv de redresare a semnalului; I –
aparat înregistrator; A și B – electrozi de alimentare; M și
N – electrozi de măsurare)

Diagrafia înregistrată cuprinde două curbe de

rezistivitate aparentă, ua înregistrată cu dispozitiv
potential MO, 3A2B (linia continuă) și o curbă
înregistrată cu dispozitiv gradient BO, 3A2M
(linia întreruptă), (fig. 2.25).

Fig. 2.25 – Diagrama de catoraj electric standar

(PS – potential spontan; MO, 3A2B – curba potențială;
BO, 3A2M – curba gradient;
1 – nisip cu apă; 2 – nisip cu petrol; 3 – marnă)
 Cele două curbe se înregistrează succesiv, în marșuri diferite. Simultan cu una dintre curbele de
rezistivitate se și o curbă de PS. Acest tip de catoraj electric constituit dintr-oI curba de PS și două curbe de
rezistivitate aparentă înregistrat la scara 1:1000 poartă denumirea de carotaj electric standard.

Aplicații:
- corelarea profilelor lito-stratigrafice ale găurilor de sondă, punerea în evidență a variațiilor de facies, a
tipurilor de capcană, a tectonicii structurii respective;
- determinarea limitelor stratelor, a grosimii lor și stabilirea adâncimii stratelor colectoare;
- aprecierea naturii fluidelor conținute în rocile colectoare (aceasta se poate realiza prin compararea
celor două curbe de rezistivitate) La stratele saturate cu apă de zăcământ curvba gradient este “căzută” față de
curba potențială;
- determinarea nivelului limitelor de separație dintre fluide;
- stabilirea adâncimii și grosimii intervalelor care urmează a fi puse în producție;
- realizarea studiilor geologice privind posibilitățile de generare și colectare a hidrocarburilor.
 2.3 Carotajul electric lateral (metoda D.R.R)
Dintre metodele de carotaj electric la teral utilizate, metoda D.R.R. (Determinarea
rezistivității reale – metodă introdusă de V. Negoiță) reprezintă o metodă românească în care se
înregistrează tre curbe gradiente și una potențială. Scopul aplicării carotajului electric lateral este
de a determina elementele necesare caracterizării conținuluilui colectoarelor: rezistivitate reală
(ρR), rezistivitate medie a zonei de invazie (ρi) și diametrul zonei de invazie (Di).
Se consideră o distribuție simplificată, în ipoteza existenței unei zone de invazie omogene,
în care filtratul de noroi să fie considerat distribuit uniform până la limita acestei zone (fig.
2.26a).
 Fig. 2.26 – Distribuția simplificată a fluidelor
și a rezistivităților(a); în stratul poros – permeabil(b); h – grosimea stratului;
ρad – rezistivitatea rocilor adiacente; ds – diametrul sondei; ρn – rezistivitatea
noroiului; I – zona de invazie de rezistivitate mediue ρi uniformă; Di –
diametrul zonei de invazie; ρfn – rezistivitatea filtratului de noroi; II – zona
necontaminată de rezistivitate ρR
 În stratul poros – permeabil de grosime h, mărginit de rocile adiacente (argile) având
rezistivitatea ad ρ, traversat de gaura de sondă de diametru ds conținând noroi de rezistivitate ρn
se formează două zone:
- (I) zona de invazie de rezistivitate “medie” ρi, considerată uniformă, de diametru Di,
conținând filtrat de noroi de rezistivitate ρfn;
- (II) zona necontaminată de rezistivitate ρR, conținând apă de zăcământ sau hidrocarburi și
apă de zăcământ.
Distribuția simplificată a rezistivității în ambele tipuri de roci este prezentată în (fig. 2.26b).
La roca saturată cu apă de zăcământ, rezistivitatea ei ρR ≅ ρRi are valoare mai mică decât
rezistivitatea medie a zonei de invazie ρi respectiv ρRi < ρi , în timp ce la roca cu conținut de
hidrocarburi și apă de zăcământ, rezistivitatea zonei necontaminate ρR se apropie sau depășește
valoarea rezistivității medii a zonei de invazie, respectiv ρR ≥ ρi.
Într-un model de strat conform (fig. 2.26a), rezistivitatea aparentă determinată cu un
dispozitiv gradient de lungime L = OA (OM) este o funcție de următorii parametri:
 ρA = f (ρn, ρi, ρR, ρad, ds, Di, h, L) (2.30)

unde:
ds – reprezintă este diametrul sondei;
Di – diametrul zonei de invazie;
h – reprezintă grosimea stratului;
L – reprezintă lungimea dispozitivului;
ρn – reprezintă rezistivitatea noroiului de foraj;
ρi – reprezintă rezistivitatea zonei de invazie;
ρR – reprezintă rezistivitatea reală;
ρad – reprezintă rezistivitatea stratelor adiacente.

Dacă stratul are o grosime infinită, sau se efectuează o corecție pentru grosimea stratului,
atunci expresia (2.30) devine:

ρA→∞ = f (ρn, ρi, ρR, ds, Di, h, L) (2.31)

 Prin corecția cu grosimea stratului și rezistivitatea rocii adiacente se elimină din valoarea
măsurată, ponderea cu care intervin stratele din culcușul și acoperișul colectorului.
Normalizând parametrii din relația (2.31) în raport cu rezistivitatea noroiului și diametrul
sondei, respectiv ρn și ds se obține:

→ 𝑓 , , , (2.32)

Considerând un dispozitiv de lungime dată, ecuația (2.32) se transformă în expresia:

→ 𝑓 , , (2.33)

Pentru valori cunoscute ale rezistivității noroiului ρn și a diametrului găurii de sondă, ds,
ecuația (2.33) conține 3 necunoscute: ρi – rezistivitatea “medie” a zonei de invazie, ρR –
rezistivitatea “reală” a zonei necontaminate și Di – diametrul zonei de invazie. Pentru
determinarea acestora sunt necesare trei ecuații de tipul (2.33), obținute prin determinarea
rezistivității aparente (corectate pentru grosimea stratului) cu ajutorul a trei dispozitive gradiente
de lungimi diferite L1, L2, L3 astfel încât se obține un sistem de forma:
 → 𝑓 , ,

→ 𝑓 , , (2.34)

→ 𝑓 , ,

Dacă stratul investigat nu are grosimea infinită, ci grosimea h finită, datorită particularității
dispozitivelor gradiente de a nu prezenta un răspuns conform în domeniul de grosime a stratului h
(0,8 – 1,5)L, va mai fi necesar un dispozitiv potențial de lungime L4, care să satisfacă inegalitatea
valabilă pentru toate cele patru dispozitive:

1,5 Li < 0,8 Li+1, i= 1 – 4 (2.35)

Acest dispozitiv va furniza o a patra ecuație de forma:

𝑓 ,𝑑 (2.36)
 Caracteristicile dispozitivelor de investigare utilizate în carotajul electric lateral - metoda DRR
În investigarea sondelor prin metoda DRR se utilizează trei dispozitive gradiente, cu lungimi diferite
de dispozitiv și un dispozitiv potential, satisfăcând relația (2.35).
Caracteristicile dispozitivelor și ale diagrafiei obținute sunt redate în (tabelul 2.1).
Dispozitivul potențial este cel utilizat în carotajul electric standard Lp = MA = 0,3 m, având raza de
investigare rinv = 0,6 m. Odată cu acesta este utilizat și dispozitivul gradient Lg = 0M = 2,15 m, rinv = 2,15 m
și o curbă de PS înregistrate în scara 1:1000 – scara carotajului, electric standard. Înregistrarea cu dispozitivul
gradient Lg1 = 0M = 2,15 m care reluată în scara 1:500 (scară mai detaliată) împreună cu alte două
înregistrări cu dispozitive de rază mai dare, respectiv Lg2 = 0M = 4,25 m și Lg 3 = 0M = 8,4 m, constituind
completul DRR propriu-zis.
Lungimile dispozitivelor gradiente sunt astfel alese încât în orice situație există cel puțin două
dispozitive utile, în afara domeniului de grosimi a stratelor h = (0,8 – 1,5)L în care dipozitivele gradiente nu
dau înregistrări concludente. Astfel, pentru orice grosime a stratelor care interesează din punct de vedere
practic există trei curbe de rezistivitate care sunt utilizate pentru rezolvarea obiectivului acestei metode și
anume determinarea rezistivității reale, a rezistivității zonei de invazie și a diametrului zonei de invazie.
Metoda implică înregistrarea unui număr mai mic de de curbe care are drept consecință reducerea
timpului de reținere a sondei.
Tabel 2.1 – Caracteristicile dispozitivelor și diagrafiei DRR
 Forma prezentare a diagrafiei
DRR
Forma de prezentare a diagrafia
DRR este redată pentru o succesiune
litologică relativ simplă în (fig. 2.27). Se
observă că diagrafia electrică standard în
scara 1:500 este redată separat, într- un
mod de înregistrare special, iar cele trei
curbe gradiente formând completul DRR
propriu-zis sunt redate separat în scara
Fig. 2.27 – Forma de prezentare a diagrafiei DRR
1:500 – scară de detaliu. împreună cu diagrafia electrică standard
 Interpretareacalitativă a diagrafiei DRR
- Separarea zonelor poros-permeabile: acestea sunt puse în evidență prin “anomaliile
electronegative” pe curba EPS (stratul 1 și 2). Lipsa anomaliei pune în evidență prezenta unui strat
compact (stratul 3);
- Determinarea limitelor și grosimilor stratelor: pot fi determinate din curba EPS precum și
din curbele cu dispozitiv potențial și, mai ales, gradient, conform metodologiei cunoscute.
- Estimarea conținutului în fluide a colectoarelor: se realizează pe baza studiului aspectului
curbelor de rezistivitate aparentă și a “separațiilor” dintre acestea, comparând punctele de maxim
a fiecărei curbe:
 - Separația “pozitivă”, respectiv ρ8,4 > ρ4,24 > ρ2,15 > ρ0.3– reprezintă “colector posibil cu
hidrocarburi”. Aceasta se explică prin faptul că la lungimi de dispozitiv mici (dispozitivul
potențial MA = 0,3 m), se măsoară rezistivitatea zonei de invazie, conținând filtrat de noroi, iar la
lungimi de dispozitiv mari. - reziștivitatea zonei necontaminate cu hidrocarburi (vezi distribuția
fluidelor și rezistivităților în stratul poros – permeabil) (stratul 1);
- Separația “negative”, respectiv ρ8,4 < ρ4,24 < ρ2.15 < ρ0,3 – reprezintă “rocă cu apă de
zăcământ”. Explicația este analogă cu cea de mai sus, cu deosebire că dispozitivele de investigare
mare măsoară rezistivitatea zonei necontaminate conținând apă de zăcământ (vezi distribuția
fluidelor și rezistivităților) (stratul 2);
- Lipsa separației, respectiv ρ8,4 ≅ ρ4,24 ≅ ρ2,15 ≅ ρ0,3 – cu valori mari, reprezintă “rocă
compactă” (gresie) (stratul 3).
 Razele de investigație ale celor trei dispozitive gradiente sunt de 2,15; 4,25 și 8,4 m, de unde
rezultă că numai în cazul stratelor de grosime mare valorile de rezistivitate aparentă măsurate
provin de la statul analizat. Acesta reprezintă un singur factor din multitudinea celor care
afectează valorile măsurate și prin urmare în cazul colectoarelor se formează separație dar
raportul rezistivităților nu este respectat.

Aplicațiile diagrafiei DRR

Diagrafia DRR a reprezentat un instrument important în procesul de investigare a rocilor
colectoare cu hidrocarburi în șantierele petrolifere din țara noastră și îl reprezintă în continuare în
condițiile reinterpretării zăcămintelor mature. Domeniul de aplicație al acesteia se referă în mod
deosebit la roci colectoare "curate" - fără conținut de argilă, având următoarele aplicații:
- determinarea rocilor poros-permeabile
- estimarea conținutului colectorului – în hidrocarburi și apă
- determinarea parametrului rezistivitate reală ρR, rezistivitatea zonei de invazie ρi și a
diametrului zonei de invazie Di.
Metode radioactive de investigare
 Carotajul radioactiv
Metodele de investigare geofizice a profilului găurilor de sondă bazate pe fenomenele de
radioactivitate naturală sau provocată a rocilor, sunt cunoscute sub denumirea generală de carotaj
radioactiv.
Rocile posedă o radioactivitate naturală condiționată de dezintegrarea nucleelor unor
elemente radioactive, care intră în alcătuirea rocilor și care aparțin seriilor radioactive ale:
uraniului (92U238, 92U235), thoriului (90Th232), precum și izotopului de potasiu (9K40).
Rocile eruptive acide (granite, granodiorite) se caracterizează printr-un grad mare de
radioactivitate datorită conținutului lor de potasiu și conținutului în elemente din seriile uraniului
și theriului. Rocile bazice au un grad scăzut de radioacticitate.
 Rocile sedimentare (tipice pentru zăcămintele de hidrocarburi), funcție de modul lor de
formare și de origine a materialului fragmentar constituent, se diferențiază net după
radioactivitatea naturală (tabelul 3.1).
Variantele carotajului radioactiv sunt cele prezentate în continuare:
- Carotajul gama natural;
- Carotajul radioactiv.

Tabel 3.1 – Împărțirea rocilor sediementare după nivelul radioactivității naturale

 a) Carotajul gama natural
Acest tip de carotaj constă în măsurarea
radioactivității naturale a formațiunilor traversate, cu
ajutorul unui dispozitiv prezentat în (fig. 3.1) care
conține un detector de radiații gama.

Fig. 3.1 – Dispozitiv de investigare utilizat la carotajul gama natural

(1.detector gama; 2.bloc prelucrare a semnalelor; 3.aparat înregistrator)

Impulsurile provocate prin detecția radiațiilor de către detectorul 1 sunt transmise la blocul
de prelucrare a semnalului 2, după care trec la un apparat înregistrator 3, obținându-se curba
gama (fig. 3.2).
 Fig. 3.2 – Profil standard de carotaj radioactive corelat cu profilul carotajului electric
(PS – curba de potential spontan; curbele de rezistivitate; γ - curba gama; n – γ - curba neutron – gama)

Aplicațiile carotajului gama, constau în diferențierea din punct de vedere litologic a rocilor
(modul de manifestare calitativă a diferitelor roci în carotajul gama este prezentat în tabelul 3.2),
corelarea profilelor găurilor de sondă separarea stratelor colectoare cu precizarea limitelor
stratelor, determinarea conținutului în argilă al colectoarelor, localizarea zăcămintelor radioactive
de minereuri, a zăcămintelor de săruri de potasiu, a stratelor de cărbuni.
 Deoarece carotajul gama nu este influențat de natura fluidului din gaura de sondă se pot
investiga formațiunile traversate cu noroi mineralizat. De asemenea se poate utiliza investigarea
găurilor de sondă tubate, radiația gama având o mare putere de pătrundere.
Tabel 3.2 – Modul de manifestare al diferitelor tipuri de roci, pe curbele carotajului radioactiv (gama neutronic)
 b) Carotajul neutronic
Carotajul neutronic include o serie de metode radiometricede investigarea sondelor, în care
rocile sunt irradiate cu neutron emiși de o sursă, înregistrându-se efectele neutronilor cu mediul
traversat.
Această sursă este constituită dintr-un amestec de pubere de beriliu și o substanță
radioactivă. Aceasta emite un fascicul de neutroni rapizi (cu energie mare), ce pătrunde în
formațiunea geologică în urma interacțiunilor cu nucleele elementelor din rocă. Se produc o serie
de fenomene de interacțiune care constau în difuzia (încetinirea) neutronilor rapizi, trecerea lor în
stadiul de neutron termici și epitermici (lenți) și captarea sau absorbția acestora de către nucleele
elementelor din mediu. Fenomenele de interacțiune sunt însoțite de emiterea radiațiilor gama.
Se utilizează două variante ale metodei de carotaj neutrinic:
- carotaj neutron – gama, în care s măsoară intensitatea radiației gama de captură;
- carotajul neutron – neutron, în care se măsoară numărul de neutron lenți rămași în urma
proceselor de difuzie și captură;
 Intensitatea radiației gama înregistrată și numărul de neutron termici și epitermici, depend de
conținutul formațiunilor în hidrogen, dat fiind faptul că acesta reprezintă elemental care
încetinește cel mai mult neutronii emiși (masa neutronului este egală cu masa hidrogenului).
În cazul în care conținutul de hidrogen al formațiunilor se află sub formă de lichid ce ocupă
complet volumul porilor, atunci acesta reprezintă un indice al porozității, respectiv o valoare
înregistrată pe curba de carotaj neutronic.
Cea mai importantă aplicație a carotajului radioactive este determinarea porizității rocilor,
în special a rocilor carbonatice care sunt mai puțin contaminate cu minerale argiloase. În cazul
rocilor cu conținut rodicat de minerale argiloase (ce conțin apă de cristalizare(, porozitatea
determinate din carotajul neutronic este mai mare decât cea reală.
O altă aplicație constă în posibilitatea trasării contactelor apă – petrol și petrol – gaze
respective separarea rocilor din punct de vedere litologic (tabelul 3.2).
Metode acustice de investigare
 Carotajul acustic
Carotajul acustic reprezintă o metodă de investigare geofizică a formațiunilor geologice
traversate de sondă, metodă bazată pe evaluarea proprietăților elastic ale rocilor în urma
propagării undelor elastic în aceste roci.
Parametrii determinați sunt viteza de propagare a undelor în roci și absorbția (atenuarea)
undelor elastice în roci sau în coloana de tubaj și ciment.
Viteza de propagare a unedelor elastic este funcție de compoziția mineralogică a rocilor, de
gradul de cimentare și natura cimentului (cu cât roca este mai cimentată cu atât viteza de
propagare a undelor elastic este mai mare), de porozitate (viteza de propagare variază invers
proporțional cu porozitatea), de natura fluidelor cantonate în roci (viteza de propagare în rocile
petrolifere este mai mica decât în cele acvifere), de presiune (tabelul 4.1).
Tabel 4.1 – Viteza și timpul de parcurs în diferite medii
 Funcție de parametrul determinat, în practică
se aplică două variante ale carotajului acustic:
- carotaj acustic de viteză;
- carotaj acustic de atenuare, ce se pot realiza
separat sau simultan, aparatura utilizată fiind
aceeași.
În prima variantă, cu ajutorul unui emițător în
gaura de sondă se produce o undă elastic și se
înregistrează timpul de parcurs al undei până la
receptor situat la o anumită distanță. În cazul în
care se utilizează un dispozitiv cu două receptoare,
Fig. 4.1 – Schema principală a unui dispozitiv de
se măsoară timpul de parcurs al undei pe distanța măsură în carotajul acustic
(1.dispozitiv de sondă; 2.bloc prelucrare semnal;
dintre cele două receptoare (fig.4.1). 3.aparat înregistrator;
E – bobină emițătoare; R1, R2 – bobine receptaore)
 În cea de-a doua variantă a carotajului acustic de atenuare se urmărește gradul de absorbție
al undelor în roci. Acestea prezintă proprietăți de absorbție a semnalelor acustice diferite (de aici
și posibilitatea diferențierii lor).
Aplicațiile carotajului acustic constau în:
- decelarea din punct de vedere litologic a formațiunilor traversate de sonde, respective
posibilitatea corelării acestora (fig. 4.2);
- separarea orizonturilor petrolifere, gazeifere și acvifere și plasarea contactelor apă –
petrol, gaze – petrol, gaze – apă;
- localizarea zonelor de fisurare a colectoarelor.

Orizonturile petrolifere se remarcă prin viteze mai mari decât cele gazeifere iar orizonturile
saturate cu apă sărată se caracterizează prin viteze de propagare a undelor elastic mai mari
decât cele petrolifere (fig. 4.3).
 Fig.4.2 – Decelarea formațiunilor traversate de sondă din punct de vedere
litologic cu ajutorul carotajului acustic
(1.marnă; 2.nisip, gresii; 3.calcar – grezos; 4.calcar compact)

Fig. 4.3 – Plasarea contactelor apă – petrol și petrol – gaze după diagrafia de carotaj acustic
(1.argilă; 2.nisip (a – cu gaze; b – zonă cu petrol; c – zonă cu apă de zăcământ))
 - determinarea porozității formațiunilor colectoare pe baza relației dintre timpul de parcurs și
porozitate:
Δ𝑡 𝑃Δ𝑡 1 𝑃 Δ𝑡 (4.1)
unde:
P – reprezintă porozitatea;
Δt – reprezintă timpul de parcurs al undelor elastic măsurat pe diagrafia de carotaj acustic;
Δtm – reprezintă timpul de parcurs în matricea mineral a rocii;
Δtf – reprezintă timpul de parcurs prin fluidul catonat în porii rocii.

- determinarea gradului de aderare a cimentului la coloană respective la formațiuni, precum și

înălțimea de ridicare a cimentului în spatele coloanei.
Pot fi întâlnite trei cazuri:
a) coloană liberă – unde nu există ciment în spatele coloanei (sau există în spațiul inelar dar
nu este fixat la coloană, situații în care curba de amplitudine indică o valoare mare);
b) coloană partial cimentată – situați în care cimentul poate fi fixat atât la coloană cât și la
formațiune (sau cimentul este fixat la coloană dar nu la formațiune) când amplitudinea semnelor
este mică iar curba de timp are o configurație caracteristică, deoarece semnalul este insuficient de
puternic pentru declanșarea dispozitivului de măsurare a timpului;
c) coloană bine cimentată – caz în care cimentul este bine fixat atât la coloană cât și la
formațiune. De la formațiune este recepționat un semnal foarte outernuic ce variază cu viteza de
propagare a undelor elastic în strat și poate fi corelat cu alte curbe de carotaj geofizic (fig. 4.4).
 Fig. 4.4 – Carotaj acustic de cimenatre
(A – curba de amplitudine; t – curba de timp; tc –
timpul coloanei; 1.lipsă aderență; 2.aderență parțială;
3.aderență bună; (I – formație de viteză mica; II – formație
de viteză medie; III – formație de viteză mare)
Metode auxiliare de investigare
 5.1 Carotajul termic și termometria de sondă
Proprietățile termice ale rocilor sunt caracterizate de doi parametrii:
- conductivitatea termică – proprietatea mediului de a transmite energia termică, depinde de
densitate, umiditate, permeabilitate, gradul de saturație în fluide, temperatura rocii;
- căldura specifică – ce caracterizează proprietatea mediilor de a acumula energie termică.
În carotajul termic se înregistrează variațiile temperaturii în lungul profilului găurii de
sondă. Valoarea temnperaturii este determinată de câmpul termic natural al Pământului,
condiționat de fluxul termic ce se propagă în interiorul lui spre suprafață, temperatura crește
proporțional cu adâncimea: variația temperaturii în °C pe 100 m (0,03 °C/m sau 3 °C/100 m)
portă denumirea de gradient geotermic și câmpurile termice locale datorate unor procese fizico –
chimice fie naturale fie create artificial.
Măsurarea temperaturii în sondă se realizează cu termometrul cu traductori chimici, care
transformă variațiile de temperatură în variația unei tensiuni electrice, rezultatul fiind înregistrat
de o termogramă. Pe fondul creșterii temperaturii cu adâncimea, dată de gradientul geotermic,
apar o serie de variații pozitive datorită câmpurilor termice locale menționate (fig. 5.1).
 Fig.5.1 – Termocarotaj (1.marnă; 2.nisip; 3.sare; 4.calcar)

Cu ajutorul carotajului termic pot fi rezolvate o serie de problem:

- determinarea naturii litologice a stratelor traversate de sondă;
- determinarea naturii fluidelor cantonate în rocile poros permeabile;
- localizarea depozitelor de cărbuni, sare, a zăcămintelor de sulfuri.
În procesul de foraj și extracție se efectuează o serie de măsurători de temperature
(termometria de sondă) în vederea rezolvării unor problem tehnice:
- determinarea nivelului de ciment în spatele coloanei tubate (fig. 5.2);
 Fig.5.2 – Determinarea nivelului de ciment cu
ajutorul termometriei de sondă

- determinarea zonelor de aflux a apei și a gazelor în sondă;

- controlul circulației fluidelor în spatele coloanelor tubate și cimentate;
- prezicarea regimului termic al sondelor în foraj și exploatare.
 5.2 Gazcarotajul
Gazcarotajul reprezintă o metodă direct de localizare a stratelor colectoare de hidrocarburi.
La traversarea acestor strate, petrolul și gazelor din spațiul poros al rocii trec în fluidul de foraj și
sunt transportate la suprafață unde pot fi detectate și analizate. Detectarea și determinarea gazelor
din fluidul de foraj se fac în mai multe etape.
Într-o primă etapă, se realizează degazarea respective extragerea gazelor din fluidul de
foraj cu ajutorul unor degazatoare ce lucrează pe diferite principii: vacuum, acțiuni mecanice.
Sub acțiunea vacuum-ului gazelle separate din fluidul de foraj se amestecă cu aerul aspirat,
formând amestecul aer – gaze, care după ce este uscat este antrenat aparatele de analiză (fig. 5.3).
 Fig.5.3 – Instalația pentru gazcarotaj ((1.jgheab; 2.camera degazatorului; 3.conductă
evacuare; 4.flotoare; 5.pompă de vid; 6.refulator de vid; 7.manometru; 8.decantor;
9.debitmetru; 10.filtru cu apă; 11.încălzitor electric; 12.traductor din fir de platina cu ardere
catalitică; 13.punte cu rezistențe; 14.regulator de viteză; 15.balon receptor)
 În ea de-a doua etapă cu ajutorul unui
detector de gaze (gazoanalizator) ce lucrează pe
principiul arderii catalitice, se determină
conținutul total de gaze combustibile din
amestecul aer – gaze. În altă ordine de idei
există posibilitatea ca, utilizând cromatograful
să se separe componentele gazoase din
amestecul aer – gaze, rezultatul analizei
cromatografice fiind prezentat în diagrama din Fig.5.4 – Exemplu de cromatermogramă

(fig.5.4).
 În a treia etapă, rezultatele analizei sunt raportate la adâncimea reală, având în vedere că există un
decalaj din momentul când fluidul de foraj din talpa sondei s-a îmbunătățit în gaze până în momentul când
acesta iese la suprafață, timp în care adâncimea sondei s-a mărit.

5.3 Cavernometria
Datorită acțiunii fizico – chimice a fluidului de foraj și acțiunii mecanice a sapei și garniturii de foraj la
care sunt supuse formațiunile traversate de sonde, se obține o variație a diametrului găurii de sondă în raport
cu diametrul nominal al sapei de foraj. Această variație (care poate fi o mărire a diametrului – cavernă sau o
micșorare a lui – ștrangulare) se pune în evidență cu ajutorul operației de cavernometrie.
Mărirea diametrului găurii de sondă se produce în dreptul formațiunilor argiloase și marnoase, ca
urmare a hidratării particulelor de rocă și antrenării lor în circuitul fluidului de foraj, formându-se caverna. O
mărire a diametrului se constată și în dreptul sărurilor prin dizolvare.
În dreptul formațiunilor poros – permeabile (nisipuri, gresii, calcare fisurate), se constată o micșorare a
diametrului găurii de sondă, ca urmare a formării turtei de noroi cu o grosime variabilă, funcție de calitatea
noroiului și de proprietățile colectoare ale formațiunilor.
 Datorită măririi volumului la traversarea stratelor de anhidrit, în urma hidratării, se constată
o micșorare a diametrului găurii de sondă.
Într-o serie de roci (gresii compacte, calcare și dolomite, roci eruptive și metamorfice),
diametrul sondei rămâne foarte apropiat de diametrul nominal al sapei de foraj.
Dispozitivul de investigare (cavernometru) este construit din 2 – 4 brațe expandabile, care se
dechid la diametrul găurii de sondă, acționând un traductor potentiometric, care transformă
variația deschiderii brațelor în variațiile unei tensiuni electrice înregistrate la suprafață pe o
diagram de cavernometrie sau cavernogramă (fig. 5.5).
 Fig. 5.5 – Cavernometru de sondă (a – schema de
principiu; 1.corpul aparatului; 2.brațe expandabile; 3.traductor
potentiometric; b – curba de cavernometrie înregistrată într-un
profil de sondă; 4.marne; 5.nisip (gresie); 6.calcar)

Aplicațiile carevernometriei:
- stabilirea naturii litologice a rocilor traversate de sondă;
- determinarea condițiilor în care s-a efectuat măsurătoarea, în scopul introducerii corecțiilor
necesare la interpretarea diagrafiilor electrice, radioactive, acustice;
- determinarea diametrului mediu, pentru a permite calcularea volumului de ciment necesar
cimentării coloanelor tubate.
 Determinarea poziției stratelor traversate de sonde
Cunoașterea elementelor de poziționare a stratelor prezintă importanță din punct de vedere
practice în interpretarea cât mai corectă a tectonicii unei structure, în vederea amplasării de noi
foraje în poziții favorabile existenței unei acumulări de hidrocarburi.
Poziția unui strat în spațiu definite prin direcție (unghiul dintre meridianul locului și linia de
intersecție a stratului cu planul orizontal) și înclinare (unghiul făcut de linia de cea mai mare
pantă cu planul orizontal), poate fi obținută prin mai multe metode:
- metoda celor trei foraje care constă în corelarea carotajelor electrice de la cel puțin trei
sonde necoliniare și definirea unui plan de stratificație din determinarea unor limite omogene pe
cele trei carotaje;
 - metoda carotajului orientat – extragerea de carote mecanice orientate pe care se determină
înclinarea și orientarea stratelor după poziția limitelor de stratificație observate pe carote;
- metoda pandajmetriei care constă în realizare unor măsurători geofizice în gaura de sondă,
prin care se determină o serie de parametric fizici pet rei sau patru direcții, cu ajutorul cărora este
definit planul de stratificație.
Pandajmetrul format din trei patine ce include electrozii de măsură ai dispozitivelor utilizate,
dispuși la 120° unul față de altul fiind situatți într-un plan orizontal (fig. 5.6a).
 Fig.5.6 – Pandajmetru (a – schema de principiu; b – curbe de curelare)

Diagrama de pandajmetrie se găsește în (fig. 5.7).

 Fig. 5.7 – Diagrama de pandajmetrie
(1.curba de orientare relativă a aparatului; 2.curba
de azimut a găurii de sondă; 3.curba de înclinare a găurii
de sondă; 4, 5,6 – curbele de microrezistivitate; 7.curba de
cavernometrie)
Petrolul: Definiție, Proprietăți, Clasificare
 Substanțele minerale combustibile, constituite din amestecuri de hidrocarburi naturale acumulate în
scoarța terestră sunt denumite generic petrol care în condiții de suprafață, se prezintă în stare gazoasă sub
formă de gaze naturale sau lichidă, sub formă de țiței și condensat și se exploatează prin sonde.

6.1 Petrolul – definiție, tipuri

Metodologia de aplicare a Legii Petrolului – (HG 2075/2004) cuprinde următoarele substanțe pentru
care se evaluează, se confirmă și se țin în evidență resursele geologice și rezervele:
a) țiței cuprinzând amestecuri de hidrocarburi, care în condiții standard de suprafață și de zăcământ se
prezintă în stare lichidă;
b) gaze asociate cu țițeiul cuprind gazele dizolvate în țiței în condiții inițiale de zăcământ și gazele din
capul primar de gaze asociate acumulărilor de țiței;
c) gazele naturale libere acumulate în zăcăminte (exclusiv sub formă de gaze) pot fi: sărace (fără
conținut de condensat), bogate (în amestec cu condensat în condiții de zăcământ, la care rația gaz –
condensat depășește 27.000 Stmc/mc) sau gaz – condensat (gaze în amestec cu condensat în condiții de
zăcământ la care rația gaz – condensat este cuprinsă între 540 – 27.000 Stmc/mc);
 d) condensat fracție lichidă de hidrocarburi ușoare la care componenta C7+ nu depășește 12,5
%, rezultat prin procese de separare a gazelor provenite din zăcămintele de gaz condensat, gaze
libere bogate sau din capul de gaze al zăcămintelor de țiței;
e) amestecuri de gaze combustibile naturale din zăcăminte (exclusiv sub formă de gaze)
care pe lângă componentele din grupa hidrocarburilor, conțin și alte componente chimice (dioxid
de carbon, azot, hidrogen, hidrogen sulfurat etc.) în proporții cumulate de peste 10 %
(volumetric) și a căror combustibilitate este dovedită prin teste de ardere.

6.2.Clasificarea tipurilor de țiței – Clasificarea Carpatica (Beca si Prodan, 1985)

Petrolul (țițeiul) rerpezintă un amestec natural lichid și inflamabil, de hidrocarburi gazoase,
lichide și solide, în care hidrocarburile gazoase și solide sunt dizolvate în hidrocarburile lichide,
formând soluții sau suspensii coloidale.
 Din punct de vedere teoretic și practic în studiul zăcămintelor de petrol, cunoașterea tipurilor de petrol
prezintă o deosebită importanță. În această direcție se cunosc o serie de clasificări dintre care se menționează
clasificarea „Carpatică" a prof. C. Creangă (1961), care caracterizează țițeiurile prin două trăsături chimice
de bază:
1) Compoziția fondului de hidrocarburi;
2) Proporția componenților: ceară, compuși de natură asfaltică, compuși cu sulf și distilat până la 200
°C.
- neceroase – rășinoase – nesulfuroase;
- neceroase – rășinoase – sulfuroase;
- neceroase – asfaltoase – nesulfuroase;
- neceroase – asfaltoase – sulfuroase.
Rezultatele analizei de clasificare se exprimă prin formula de clasificare care conține: clasa, indicii
structurali, grupa și indicii de calitate. În exemplul dat se menționează indicii structurali pentru țițeiurile din
Oligocenul de la Geamăna și anume: Cp 63; Cn 20; Ca 17, respectiv fac parte din clasa parafin – naften –
aromatice, iar după indicii de calitate c = 3,5%; r = 5,6 %; s = 0,12 %; d = 42,3 % face parte din grupa
ceroase – puțin rășinoase – nesulfuroase.
 Gazele naturale sunt produse ale descompunerii materiei organice în absența oxigenului, iar în afară
de metan ele conțin și alte gaze.

În depozitele sedimentare din „formațiunea cu gaze" din Bazinul Transilvaniei, zăcămintele de gaze
conțin în general: CH4 (98 – 99 %); N (0,2 – 0,8 %); 02 (0,8 – 0,9 %); He (0,001 %).
Unele zăcăminte de gaze din Bazinul Transilvaniei au concentrații în metan pânâ la 99,9 % și sînt
însoțite de cantități mici de etan, butan, propan, care nu depășesc ordinul zecimilor de procente și de
hidrocarburi lichide ușoare (pentani, hexani, heptani) a căror concentrație variază în jurul miimilor de
procente. De regulă, în cantități de ordinul zecimilor sau sutimilor de procente se întâlnesc dioxidul de carbon
și azotul dar se cunosc și zăcăminte cu conținut ridicat de dioxid de carbon cum sunt unele zăcăminte situate
în partea de est a Bazinului Transilvaniei: Cușmed, Bențid, Tărcești, Firtuș) și în Bazinul Panonian (Pișcolt,
Ciocaia – Diosig). În ambele cazuri zăcămintele sunt situate în apropierea eruptivului neogen. Metanul în
cantități foarte mici se găsește și în rocile eruptive sticloase și în gazele produse de activitatea vulcanică și
post – vulcanică. în țara noastră, un conținut ridicat de CO2 se întâlnește și în zăcămintele de gaze sub care
sunt orizonturi de lignit în curs de degazeificare (zăcămintele din Dacian din Depresiunea Precarpatică).
 La clasificarea țițeiurilor (în tranzacțiile comerciale) se utilizează valoarea densității relative
API, aplicata în SUA începand cu anul 1916 plecandu-se de la realtiile lui Baume. Densitatea
relativă exprimată în grade API este data de relația:
.
𝐴𝑃𝐼 131.5 (6.1)

unde: SG – rerpezintă densitatea țițeiului.

În functie de densitatea API, țiteiul (Crude Oil) se poate clasifica în: usor, mediu, greu și
extra greu:
- ușor cu o densitate API mai mare de 31,1 °API (densitate mai mică de 870 kg/m3);
- mediu cu o densitate API cuprinsă între 22,3 si 31,1 °API (densitate 870 – 920 kg/m3);
- greu cu o densitate API sub 22,3 °API (920 – 1000 kg/m3);
- extra greu cu o densitate API mai mică de 10 °API (mai mare de 1000 kg/m3).
 În conformitate cu rezultatele studiului “Analiza țițeiurilor românești”, efectuat de I.C.E.R.P.
Ploiesti, s-au determinat următoarele tipuri (sortimente calitative) de țiței brut extras din România
de către titularii acordurilor petroliere, în funcție de caracteristicile fizico – chimice:
Tabel 6.1

Se consideră țiței de referință cu caracteristici fizico – chimice și condiții de calitate și de

piață asemanatoare tipurilor de țiței din producția internă, sortimentul Suez – Brent, cu
următoarele randamente de prelucrare, determinate în condiții similare cu cele prevăzute la
articolul precedent:
 Tabel 6.2

Tabel 6.3

Ca urmare a diversificării pieței de țiței recent

(2018) a fost realizată o nouă clasificare, congruentă cu
modelele utilizate pe plan mondial, având la baza
principalele caracteristici ale țițeiului și anume:
densitatea API, conținutul în sulf și aciditatea (TAN)
țițeiurilor. Aceasta este prezentată în (tabelul 6.3):

Brent* reprezintă țițeiul de referință în funcție de care se face clasificarea și cotarea valorii
țițeiurilor din Romania.
Oleogeneza
 În ultimele secole numeroși cercetatori au emis diferite ipoteze referitoare la originea
respectiv formarea petrolului/bitumenelor. Acestea pot fi grupate în mare în două categorii
importante:
- originea anorganică;
- originea organică.
Problema formării petrolului a preocupat de multe vreme oamenii de știință, iar raspunsurile
la întrebarile “din ce provine petrolul” și “care sunt procesele prin care petrolul ia naștere din
materia primă” au fost variate. Petrolul, prezent la suprafata ori găsit de sonde în zăcăminte cu
importanță economică, are o istorie foarte complicată pentru a cărei clarificare s-au depus mari
eforturi și s-au întreprins ample cercetari inițiate către sfârșitul secolului trecut și amplificate în
ultimele două decenii.
 7.1.1 Ipoteza originii anorganice a petrolului
Unii dintre oamenii de știință ai secolului trecut, în mod deosebit Mendeleev în Rusia și Berthelot în
Franța (de altfel fondatori concepției despre originea anorganică a petrolului), au realizat în laborator sau au
demonstrat pe baze chimice, sinteza petrolului pornind de la substanțe de origine anorganică. Principalele
argumente de ordin geologic sunt:

Un indiciu important privind originee anorganică a petrolului a reprezentat-o observația potrivit

căreia, în condiții naturale, petrolul se poate întâlni și în roci eruptive și metamorfice.
Bazele acestei concepții le-au reprezentat observația privind prezența petrolului sau a altor bitumene în
rocile eruptive și metamorfice care au trecut prin condiții barice și termice severe, respectiv experimentele de
laborator prin care s-a sintetizat petrol plecând de la substanțe anorganice.
În forma sa clasica, teoria origini anorganice consideră că petrolul s-a format în zonele profunde ale
scoartei Pământului, prin procese chimice de sinteză la care au participat substanțe anorganice (carburi
metalice,apă etc) în condițiile unor presiuni și temperaturi foarte mari (fig. 4.1). Alte variante ale aceleiași
concepții, susțin originea cosmică a petrolului sau originea sa radioactivă (de exemplu în Romania se
întâlnesc unele acumulări/zăzăminte de hidrocarburi în rocile cristaline (magmatice și metamorfice) din
Bazinul Panonian.
Fig. 7.1 – Constituuția internă a Pământului și variația
principalilor parametrii cu adâncimea
 Un alt argument în sprijinul acestei teorii îl constituie prezența hidrocarburilor (în special
metan) în emanațiile vulcanice. Se menționează (spre exemplificare), că fumarolele vulcanilor
Vezuviu și Etna conțin 2,93 % metan în magma în curs de consolidare sau în magma consolidată
sunt mari cantități de substanțe volatile în soluții și adeseori se găsesc și hidrocarburi. Când
magma se răcește repede, ea conține o mare cantitate de gaze care n-au putut fi eliminate
complet, spre deosebire de cazul când magma se consolidează lent în adâncime, iar gazele
eliminate se dizolvă treptat în soluțiile apoase care se ridică spre suprafață prin fisuri și ajung
chiar la suprafață sub formă de izvoare termominerale. În cursul ascensiunii soluțiilor apoase, din
acestea se depune o parte din substanțele minerale conținute formându-se filoane, dar odată cu
mineralele se separă și hidrocarburile conținute. Plecînd de la această observație L. Mrazec, a
ajuns la concluzia potrivit căreia există hidrocarburi în zăcămintele filoniene. Produsele de
degazeificare a magmei pot ajunge la suprafață sub formă de gaz carbonic asociat cu o cantitate
mică de metan formând mofetele. În cazul în care consolidarea magmei are loc la suprafață,
produsul degazeificării se degajă sub formă de fumerole (Beca și Prodan).
 Vulcanii noroioși:
Prin structura lor specifică ”vulcanii noroioși” dau impresia unei origini magmatice cu
conținut de gaze hidrocarburice. În realitate aceștia nu reprezintă decât semne finale ale
distrugerii unor acumulări de hidrocarburi.
Contraargumente (din Beca și Prodan 1983):
- zăcămintele industriale din rocile eruptive sau metamorfice fisurate s-au format
întotdeauna în urma unui proces de migrație din învelișul sedimentar;
- se cunosc fracturi de mare anvergură de-a lungul cărora s-a deplasat magma și s-au format
lanțuri vulcanice, dar de care nu sunt legate zăcăminte de petrol (Lanțul Harghita – Căliman);
- prezența vanadiului, nichelului și altor metale în cenușa țițeiurilor nu este un argument în
sprijinul originii minerale, deoarece sunt plante care au proprietatea de a concentra unele metale,
(vanadiu);
- vulcanii noroioși sunt semne ale degradării zăcămintelor de hidrocarburi iar emanațiile de
gaze ale acestora n-au legătură cu vulcanismul magmatic;
 7.1.2 Ipoteza originii organice a petrolului
Principalele argumente de ordin fizico – chimic (după Beca și Prodan):
În compoziția chimică a țițeiului intră o serie de elemente și combinații care confirmă
originea lor organică și anume:
- azotul este prezent fie liber ca amoniac, fie sub formă de compuși organici complexi, din
grupa piridinei și a chinoleinei. Azotul poate proveni și din emanațiile vulcanice, dar numai ca
gaz liber sau sub formă de compuși binari și nu în combinații complexe, care sunt proprii numai
compușilor organici;
- sulful este întâlnit în petrol, fie liber fie sub formă de H2S, tiofene sau mercaptani și
provine din descompunerea unor albuminoide;
- oxigenul este întâlnit în componența compușilor organici ca acizi naftenici, acizi grași și
aromatici, derivați ai colesterinei și fitosterinei,o substanță echivalentă colesterinei, caracteristică
regnului vegetal;
 -colesterina se întâlnește în regnul animal (în ficat, creier și nervi uscați, în pește, carne).
Colesterina și fitosterina determină activitateaoptică a petrolului;
- fosforul, pus în evidență în unele petroluri, (în cele din California, unde este în proporție de
0,01 %), provine din materia primă organică din care s-a format petrolul.
- porfirinele, descoperite de A. Treibs în 1934, sunt substanțe cu structură complexă cu patru
nuclee de piroli în moleculă cu conținut de Fe și Va. Au fost puse în evidență în petrol, patru
tipuri de porfirine (denumite 1, 2, 3 și 4). Porfirinele 1 și 2 sunt de origine vegetală și provin din
transformarea clorofilei, iar 3 și 4 sunt de origine animală și provin din hemină și au următoarele
denumiri:
1) desoxofileritro – etioporfirină;
2) desoxofileritrina;
3) mesoetioporfirina;
4) mesoporfirina.
 A Treibs a studiat petrolurile din toate regiunile de pe glob cunoscute la timpul respectiv și a
concluzionat faptul că aproape jumătate din cele analizate conțin între 0,004 și 0,2 mg porfirine la
100 g petrol, iar cealaltă jumătate conține de la 0,4 la 4 mg/100 g petrol. N-au fost găsite petroluri
cu un singur tip de porfirine, dar cele de origine vegetală sunt în cantitate mai mare decât cele de
origine animală, cu toate că sunt mai puțin rezistente la oxidare și la descompunere sub acțiunea
căldurii, fapt ce atestă contribuția mai mare a materiei vegetale față de cea animală, la formarea
petrolului. Ele nu sunt stabile la temperaturi mai mari de 250 °C, ceea ce arată că petrolul s-a
format la temperaturi mai mici de 250 °C. Dacă se ia în considerare faptul că timpul geologic
poate micșora temperatura necesară de reacție, se poate admite că temperatura la care au avut loc
procesele de formare a petrolului n-a depășit 250 °C.
Au fost puși în evidență derivați ai clorofilei din grupa porfirinelor dinunele, șisturi
bituminoase ca și în unele asfalturi. În mâlul din Marea Neagră luat de la adâncimca de 900 m, I.
Kinsburg – Karaghiceva și K. Rodionova (1936) au pus în evidență substanțe organice în
proporție de 35 %, din care circa 10 % erau solubile în benzină, dând culoarea verde, ca a
clorofilei.
 Porfirine au fost puse în evidență de Weber (1951—1955) în substanțele bituminoase din
sedimentele recente ale Mării de Azov. Prezența porfirinelor în petrol atestă că mediul în care a
avut loc bituminizarea a fost reducător și nu oxidant, deoarece ele sunt sensibile la oxidare iar în
prezența oxigenului s-ar fi distrus;
- hormonii în petrol, s-au găsit în cantități mici (de exemplu se menționează dextronele-
hormoni separați din uleiul de palmier și flori de salcie);
- resturi de organisme ca cele de alge, spori, cărbuni etc., sau produse din transformarea
substanței organice, sunt de asemenea argumente în sprijinul originii organice a materiei prime de
petrol.
 Argumente de ordin geologic:
- lipsa unei legături genetice între zăcămintele de petrol și rocile eruptive și metamorfice.
Din studiul zăcămintelor de petrol reiese faptul că între ariile de răspândire ale zăcămintelor de
petrol și ale dezvoltării rocilor eruptive și metamorfice nu sunt raporturi geologice care să ateste
că ele sunt legate din punct de vedere genetic. Se cunosc în scoarța terestră roci eruptive și
metamorfic fisurate în care sunt acumulări de petrol, dar în acest caz petrolul este în zăcământ
secundar, el a migrat din cuvertura sedimentară, după ce fundamentul eruptiv sau metamorfic a
căpătat însușiri de rocă-rezervor;
- originea apelor de zăcământ care după L. Mrazec, reprezintă resturi ale apelor bazinelor
sedimentare în care au avut loc procesele de bituminizare. Apele sărate din zăcămintele de petrol
conțin clorură de sodiu, brom și iod. Iodul provine din materia organică din care a rezultat
petrolul, iar bromul și clorura de sodiu arată originea marină a acestor ape. G. Macovei consideră
că apele de zăcămînt provin din apa de constituție a organismelor vii și sunt un argument pentru
originea organică a petrolului.
 În mod contradictoriu, acumularile de petrol sunt cantonate în roci sedimentare în care nu
au existat niciodată temperaturi atât de mari ca acelea necesare pentru reacțiile de sinteză a
hidrocarburilor. Datele de observație asupra crustei superficiale a Pământului, referitoare la
evoluția marilor areale petrolifere și la distribuția zăcămintelor din aceste areale, la compoziția
materiei organice vii și a petrolului, fără a exclude posibilitatea formării petrolului într-o foarte
mică proporție pe cale anorganică, argumentează că cea mai plauzibilă cale de formare a
petrolului este aceea organică. În sprijinul acestui concept vin o serie mare de experimente prin
care în laborator s-au obținut petroluri perfect asemanatoare cu celor naturale, prin prelucrarea
termică (distilare) a diverselor tipuri de materii organice pure sau în amestecuri.
 7.2. Generarea hidrocarburilor
Admițîndu-se că petrolul și gazele naturale sunt de origine organică se pune problema
cunoașterii următoarelor principale probleme:
- materia primă organică din a cărei transformare s-au format hidrocarburile;
- condițiile geologice în care au avut loc acumularea și conservarea materiei organice;
- procesele de transformare a materiei organice în hidrocarburi naturale.

7.2.1 Materia primă organică

Materia primă organică din a cărei transformare au rezultat bitumenele își are principala
sursă în fito și zooplanctonul marin și salmastru, la care se mai adaugă contribuția mai redusă
adusă de organismele superioare marine și cea de a treia sursă de valoare mai mică reprezentată
de domeniul continental, prin produsele provenite din descompunerea substanțelor vegetale.
 7.2.2 Condițiile geologice de acumulare
Condițiile geologice de acumulare a materiei organice, din a cărei transformare au rezultat
hidrocarburile, au fost și sunt realizate în regiuni lipsite de oxigen. Aceste regiuni sunt întâlnite în
lagune, fiorduri, golfuri, unele delte și în general în mările interne, separate de ocean prin praguri
înalte submarine. În aceste regiuni are loc o stratificare a apei și păturile de apă de la fund sunt
lipsite de oxigen.
Fulda a reprezentat secțiunea schematică a unei lagune care întrunește condițiile de
acumulare, conservare și transformare a materiei organice într-o schema respectivă, prin care
sunt separate două pături de apă. În pătura de apă superioară aerată, bogată în plancton și necton
și cu o salinitate normală, are loc o intensă și selecționată viață planctonică (fig.7.2).
Laguna este în legătură cu oceanul sau marea deschisă prin strâmtori, iar când pragul
submarin este scufundat (datorită mișcărilor de oscilație), pătura superioară de apa a lagunei
primește un aport de apă bogată în placton și necton din marea deschisă sau din ocean. Pragul
submarin poate fi exondat tot datorită mișcărilor de oscilație, ceea ce duce la întreruperea
temporară a legăturii cu marea deschisă sau cu oceanul. În acest caz, datorită evaporării intense a
apei, salinitatea crește și organismele mor în masă.
 Cadavrele organismelor din plancton cad în cea de a doua organismelor din plancton cad
pătură de apă, lipsită de oxigen, cu salinitate mărită, saturată cu hidrogenul sulfurat produs de
bacteriile desulfurante și care asigură caracterul reducător al mediului. în această pătură în care
sînt bacterii anaerobe, organismele planctonice moarte intră în descompunere, în special sub
acțiunea acestor bacterii, punându-se în libertate CO2 și H2S care se dizolvă în apele de pe fund.

Fig. 7.2 – Ilustrarea teoriei pragului lagunar a lui Fulda

 Prin coborârea pragului submarin se reia legătura cu marea deschisă sau cu oceanul de unde
vine un nou aport de apă odată cu organisme vii și acest proces se poate repeta,ceea ce duce la o
acumulare intensă de materie organică. Odată cu materia organică, în lagună se depun și
sedimente minerale fine care ajungpe fundul ei.
Sedimentul trebuie să fie abundent și să asigure protecția și îngroparea rapidă a substanței
organice. Sedimentele formează mâluri care pot fi argiloase, marnoase, silicioase, calcaroase și
mai rar, cărbunoase. Aceste mâluri bogate în substanță organică, parțial descompusă, numiten
sapropeluri, în urma unor procese de diageneză devin roci generatoare de hidrocarburi. În
perioadele când laguna este închisă, datorită unei salinizări puternice, ca urmare a unei intense
evaporări, peste sapropel poate fi întâlnită sare.
 7.2.3 Transformarea materiei organice în
hidrocarburi
Pentru ca o anumită cantitate de materie
organică din sedimente să genereze
hidrocarburi este necesară intervenția unor
factori și procese care să asigure evoluția
materiei organice către țiței sau gaze.
Transformarea materiei organice în bazinele de
sedimentare (fig. 7.3) se poate realiza în
următoarele condiții geochimice:
a) sedimentarea în bazine acvatice în
prezența O2, are loc în bazine puțin adânci,
unde prezenta O2 favorizează oxidarea
materiei organice care trece într-un gaz biogen Fig. 7.3 – Modelul de transformare a materiei organice
ce se eliberează uțor în atmosferă.
 b) cu accesul O2 limitat, condiții ce se realizează îndeosebi în mlaștini, ipsite de curenți. În
acest mediu are loc o transformare parțială a substanțelor organice în gaze, concomitent având loc
și un proces de bitumizare.
c) lipsa totala de O2 se produce în bazine mai adânci, închise, cu regim euxinic (reducator).
Evolutia substantelor organice in aceste medii conduce la formarea a hidrocarburilor. În ceea ce
priveste procesele de petroligeneza ce au loc in depozite sedimentare cu o anumita vechime, se
considera ca acestea sunt strans legate de evolutia kerogenului.
 7.2.4. Kerogenul și evoluția sa (Definiție și importanță)
Definiția unanim acceptată astăzi a kerogenului este de
materia organică a sedimentelor, care este insolubilă în soluții
apoase alcaline și în solvenți organici obișnuiți.

Fig. 7.4 – Compoziția MO diseminate din

rocile sedimentare vechi
 Termenul de kerogen a fost folosit pentru materia organică existentă în formațiuni
sedimentare bogate organic care, supuse unor distilări distructive, produceau petrol (Tissot 1987),
Ulterior, această denumire s-a utilizat pentru a desemna formațiunea de petrol. Asocierea
termenului de kerogen cu noțiunea de formațiune de petrol este artificială din punct de vedere
geochimic, deoarece formațiunea de petrol este un concept economic (rocă capabilă de a întreține
o producție comercială de petrol prin încălzire) și poate fi modificat în conformitate cu tehnologia
și fluctuația din economia petrolului.
Așa cum s-a arătat în figura de mai sus, forma precursoare a kerogenului, în sedimentele
tinere, este humina; aceasta se diferențiază de kerogenul din sedimentele vechi prin existența unei
importante fracțiuni hidrolizabile.
 Cărbunii sunt și ei considerați ca o subcategorie de kerogen. Cărbunii humici sunt constituiți
din material vegetal terestru în codepunere cu o mică cantitate de sediment detritic, iar cei
bituminoși (algali) sunt constituiți din fitoplancton, cu foarte puține schelete și material detritic.
Șisturile bituminoase, în schimb, conțin o cantitate sporită de minerale, iar materia organică poate
acoperi toată gama, de la material terestru - mixt - plancton. Prin faptul că atât șisturile
bituminoase cât și cărbunii se pot constitui în roci sursă de petrol, se consideră că ambele
categorii trebuie privite ca roci sedimentare conținând tipuri particulare de kerogen.
Totuși, folosirea termenului de kerogen pentru cantitatea de meterie organică din roci
sedimentare este oarecum neprecizată. Acest lucru se datorește faptului că fracția extractibilă prin
solvenții organici este denumită ca bitumen, în timp ce termenul de kerogen nu include bitumenul
solubil (fig. 7.4 și fig. 7.5).
 Kerogenul este cea mai importantă formă de
carbon organic existentă pe Terra. Se consideră că
el este de 1000 de ori mai abundent decât
cărbunele plus petrolul din zăcămintele cunoscute
și de 50 de ori mai abundent decât petrolul și
bitumenul dispersat în roci sedimentare. În roci
sedimentare vechi precum șisturile sau calcare fin
granulare, el reprezintă 80 - 99 % din materia
organică, restul fiind bitumen.

Fig. 7.5 – Compoziția MO diseminate din rocile sedimentare vechi

 Important este faptul că acest kerogen se constituie în sursa diverselor hidrocarburi care se
exploatează astăzi. Cantitatea și tipul hidrocarburilor generate sunt dictate pe de o parte de natura
inițială a materiei organice, iar pe de altă parte de istoria diagenetică a sa. De aceea, cunoașterea
și înțelegerea modului de formare, de transformare și a structurii intime a kerogenului sunt foarte
importante pentru estimarea modului cum și unde sunt generate hidrocarburile, tipurile
fundamentale ce pot lua naștere (gaze sau petrol), precum și cantitățile posibil generate.
Procesele de formare a kerogenului incep odata cu moartea organismelor vegetale sau
animale si depunerea lor pe fundul bazinului de sedimentare. Aceasta fractiune organica este
distrusa aproape in totalitate daca ajunge intr-un mediu oxidant sub influenta bacteriilor aerobe,
ramanand doar partea minerala. Astfel conservarea materiei organice este favorabila bazinelor
euxinice, putand ajunge la o valoare de 4% kerogen inclus in roca (ex: sed actuale de fe fundul
marii).
 Kerogenul poate fi definit ca proportia de substanta organica prezenta intr-o roca sedimentara,
insolubila in solventi organici. Sunt cunoscute, în diferite tipuri de roci sedimentare 3 tipuri de kerogen,
având origini și componenți chimici diferiti. Clasificarea kerogenului se face după diagrama Van Krevelen.
Kerogen I – algal
Este întâlnit mai rar în rocile sedimentare și provine din acumularea masivă a algelor de tip
Botryoccoccus. O formațiunea geologică bogată în kerogen algal este Green River Shale, de varsta Eocen
mediu din Utah, SUA. Acest tip de kerogen este cel mai bun producator de hidrocarburi dar si cel mai rar,
prezentand o capacitate mare de generare a hidrocarburilor lichide. Prezintă un conținut mai ridicat în H2.
Kerogen II – mixt
Provine din surse diferite, inclunzând atat alge marine (fitoplancton) cât și spori, polen, tesaturi vegetale
și particule de cărbuni de origine continentală. Și acest tip de kerogen are o capacitate mare de generare a
hidrocarburilor lichide. Este întâlnit frecvent în rocile sursă de petrol, depozitate în bazine marine, în condiții
reducătoare (rocile petroligene din Flișul Carpaților Orientali).
Kerogen III – continental
Este ambundent în material organic terestru reprezentat prin țesuturi vegetale, cuticule, cărbuni, fiind
frecvent generator de gaze.
Kerogen IV –Inert
 În cadrul evoluției geologice a bazinelor de
Fig. 7.6 – Tipuri de Kerogen
sedimentare, datorită subsidenței, depozitele sau
formațiunile sedimentare ajung la adâncimi din ce î ce
mai mari și implicit la temperaturi și presiuni din ce în
ce în ce mai mari. În aceste conditii kerogenul fin
dispersat în roci va fi scos din echilibrul inițial,
eliminând la început grupările oxigenate (CO2), apoi va
elibera hidrocarburi lichide și ulterior pe masură ce
intră în zona de metageneza (cracare), hidrocarburile
devin gazoase.
După Tissot&Welte (1984) s-au separat 3 stadii de
evoluție a kerogenului, odată cu îngroparea: diageneză,
catageneză, metageneză.
Formarea zăcămintelor de hidrocarburi
 8.1 Cosiderații de ordin petroligen
Structura petroliferă și respectiv zăcămintele de petrol găzduite de aceasta, sunt rezultatul unei evoluții
de zeci sau chiar sute de milioane de ani a unor suprafețe importante ale scoarței terestre, în anumite condiții.
Abstractizând puțin putem spune că formarea unui zăcământ de petrol este intersecția mai multor
mulțimi/condiții și anume:
- roci generatoare
- roci rezervor
- roci protectoare – ecran
- procese de generare
- procese de migrație
- capcane pentru petrol
- shiftare temporală (secvențialitatea / sincronizarea temporală, timing-ul condițiilor anterioare).
Chiar dacă finalitatea studiilor este în general structura/zăcământul congruența factorilor de mai sus
trebuie studiată și evaluată la nivelul unităților geologice majore. În acest sens au putem definii mai mulți
termini specifici ce fac posibilă înțelegerea formării și acumulării petrolului.
 8.1.1 Bazinul sedimentar
Bazinul de sedimentare este conceptul cel mai cuprinzător utilizat în cercetarea geologică în
general, cât și în cercetarea geologică cu specific petrolier. Cea mai simplă abordare îl definește
ca o zonă depresionară a scoarței terestre ce a funcționat sau funcționează o perioadă îndelungată
de timp ca arie de formare și acumulare a sedimentelor.
Geologul petrolist înțelege prin noțiunea de bazin sedimentar un depocentru sau o
depresiune a scoarței terestre cu origine tectonică (rar erozională), cu formă diversă, cu fundul
plat sau concav și cu marginile în pantă ușoară. Această depresiune (care poate avea dimensiuni
de ordinul a sute de mii de kilometri pătrați), este suportată de o rocă, fundament ce poate fi atât
cristalin cât și sedimentar mai vechi (în cazul bazinelor poliistorice) și este umplută cu roci
sedimentare de origine și litologie foarte diverse.
Bazinul de sedimentare este umplut cu material sedimentar mixt, mineral și organic.
Sedimentul conține întotdeauna și apă.
 Materialul mineral este alohton, cel organic este în cea mai mare parte autohton, iar apa o
parte este reținută din apa bazinului de sedimentare iar altă parte este provenită din infiltrațiile
meteorice.
Grosimea sedimentelor acumulate într-un bazin de sedimentare depinde de numeroși
factori (relieful, climatul, rețeaua hidrografică a uscatului limitrof, natura și dinamica
substratului). Ea depășește 1 km, chiar 10 km. Litofaciesul este de o mare diversitate în cele
mai multe cazuri.
Componența organică a sedimentelor care este implicată în constituirea faciesului organic,
depinde sub raport cantitativ, de caracterul geochimic al apei din bazin, de temperatura și
grosimea păturii de apă, de litofaciesul sedimentelor organoclastice, iar sub raport calitativ de
proporția materialului organic alohton (vegetal terestru) față de cantitatea totală de material
organic încorporată în sedimente.
Procesele de transformare a matriei organice, formare și acumulare a petrolului sunt
specifice evoluției unei anumite zone din bazinele sedimentare definind o provincie petroliferă.
 8.1.2 Provincia petroliferă
Teoria provinciei petrolifere a fost bine definită de A. Perrodon (1985), care sintetizează conceptul de
provincie ca expresia pe plan geografic a unei familii de zăcăminte sau de sisteme petroliere, formând un
ansamblu structurat de elemente geologice de aceeași specie sau de aceea asociată funcție în ceea ce privește
acumularea petrolului (fig. 8.2). Altfel spus, provincia petroliferă reprezintă un bazin de sedimentare sau un
sector dintr-un atare bazin, caracterizată prin condiții generale relativ comune căi uniforme de formare,
acumulare și păstrare a hidrocarburilor în diferitele etape ale dezvoltării geologice, un sistem controlat
geostructural sub raportul sedimentării, litificării, diagenezei organice, ca și sub raportul constituirii
capcanelor și în general al unui plan structural propriu, elemente care, toate la un loc și-au pus amprenta pe
procesul formării, acumulării și repartiției hidrocarburilor.
 Fig 8.2 – Relația bazin sedimentar/
provincie petroliferă

O provincie petroliferă este legată genetic de un bazin de sedimentare, în înteriorul căruia

apare. Trăsăturile sale sunt dependente de istoria bazinului de sedimentare ca alcătuire
stratigrafică, litologie, procese diagenetice, dinamică structurală, tipuri de structuri.
Productivitatea sa este controlată îndeaproape de factorii depoziționali (fizici și chimici), care
s-au manifestat în cuprinsul bazinului de sedimentare. Astfel, rata subsidenței, rata sedimentării,
natura materialului sedimentat și repartiția faciesurilor litologice, gradientul geotermal, caracterul
geochimic al apei din bazin, sunt principalele coordonate care definesc volumul specific al
hidrocarburilor generate, proporția de hidrocarburi acumulate și păstrate în secvențele de
sedimentare și în final bogăția provinciei.
 Nu orice bazin de sedimentare devine la un moment dat provincie petroliferă. Condiția
acestei converșii este instalarea faciesului organic în stiva sedimentară și maturizarea rocilor
organoclastice. Astfel, un bazin de sedimentare care a început să funcționeze ca atare în
Peleozoicul timpuriu poate deveni provincie petroliferă în Mezozoic, în Neogen sau niciodată, în
funcție de evoluția geologică a bazinului de sedimentare, condițiile de aprovizionare cu material
organic a sedimentelor, calitatea materiei organice, temperaturile atinse de rocile organoclastice
etc.
 Fig.8.3 – Caracterizarea spațială a
Sistemului Petrolifer

Relația temporală dintre elementele și procesele

esențiale ale sistemului se reprezintă printr-un grafic ce
avidențiază istoricul deformare/îngropare a
sedimentelor, intrarea în fereastra de petrol și existența
sau nu a capcanei (fig. 8.4).
Fig. 8.4 – Cracterizarea temporală a sistemului pretrolifer
 8.2 Evaluarea potențialului petroligen
Evaluarea potențialului petroligen al unei zone este dependentă atât de tipul formațiunilor
constituente ale acesteia cât și de evoluția tectono – sediemntară a zonei cercetate. În acest
context sunt necesare a fi cunoscute valorile parametrilor de stare ai sistemului rocă fluid legați
de generarea migrarea și acumularea hidrocarburilor. De asemenea trebuiesc evaluate și condițiile
de prezervare a acumulărilor de hidrocarburi respectiv integritatea zăcământului.

Diagrame îngropare a sedimentelor

Scopul analizei geoistorice este acela de a evidenția poziția în plan vertical (scufundare –
îngropare, ridicare – eroziune) a formațiunilor geologice din momentul sedimentării/formării
acestora până în prezent. Urmărând un anumit orizont stratigrafic de-a lungul evoluției bazinului
studiat, se realizează un istoric al subsidenței/ridicării zonei cercetate.
 Pentru realizarea unei analize geoistorice corecte, este necesară cunoașterea mai multor date
stratigrafice și tectonice referitoare la bazinul sedimentar respectiv. Astfel, în primul rând este
necesară întocmirea unei coloane stratigrafice care să includă grosimile actuale ale unităților
stratigrafice, tipurile litologice, vârsta orizonturilor, nivelul paleoeustatic în evoluția bazinului.
De asemenea, în analiză pot fi utilizate valorile diferiților parametri fizici (porozitatea rocilor,
gradienții litostatici de presiune și termperatură) natura și distribuția fluidelor interstițiale.
Pe datele de mai sus se grefează un eșafodaj de ipoteze privind modelul evoluției bazinului.
Pentru o mai corectă evaluare analiza trebuie bazată pe studiul unităților stratigrafice de grosime
mare, cu depozite de apă puțin adâncă.
Chiar și în condițiile sus menționate, se poate studia numai evoluția evenimentelor majore
privind areale și perioade de timp extinse. Analiza geoistorică este redată sintetic prin grafice
cunoscute în general sub denumirea de grafice (curbe) de îngropare a sedimentelor (fig. 8.5).
 Acestea conțin mai mulți parametrii plasați pe scări diferite și care coroborați definesc
istoricul de îngropare al sedimentelor.
Pentru facilitarea calculului subsidenței este indicată gruparea datelor într-un sinoptic
general care să simplifice accesarea și corelarea acestora. Un model cvasiunanim acceptat este
cel realizat de Angle în 1980.
Pe două coloane distincte sunt reprezentate datele referitoare la grosimea, respectiv durata
de acumulare, a formațiunilor. Sunt de asemenea prezentate date referitoare la paleobatimetrie,
litologie, faciesuri, etc.
Fig.8.5 – Istoricul subsidenței unui bazin sedimentar
(Oregon Coast Range) în timpul Eocenului
 Cu toate că reconstituirea evoluției geocronologice a
formațiunilor implică utilizarea unor algoritmi extrem de
complicați, în principiu se pot evidenția 3 etape principale
în construirea curbelor (fig. 8.6) de subsidență și anume:
- acumularea sedimentelor;
- decompacterea;
- paleobatimetria respectiv nivelul eustatic.
După realizarea curbelor de îngropare a sedimentelor
este necesară estimarea evoluției metamorfismului
substanței organice conținută de sedimente din momentul
formării acestora până în prezent.
Fig.8.6 – Graficul generării hidrocarburilor și procese specifice
în funcție de adâncimea de îngropare
 Pe baza acesteia se poate pune în evidență
intrarea potențialelor roci sursă în fereastra de
petrol (fig. 8.7) , respectiv istoricul generării
hidrocarburilor.
Fig 8.7 – Exemplu privind evoluția spațio – temporală a
sistemului petrolifer

În (fig. 8.8) este prezentat modul de

evaluare al acestor procese.

Fig. 8.8 – Generarea hidrocarburilor – fereastra de petrol după

diadrama de îngropare a sedimentelor și TTI
Analiza componentelor sistemului petrolifer
 9.1 Rocile generatoare (sursă,mamă) de petrol sunt roci pelitice cu conținut riricat de
materie organică în diferite faze de transformare.
Determinarea caracterului de rocă sursă se face prin analize pe baza cărora se pot determina
indici caracteristiciîn funcție de valorile cărora putem estima dacă roca respectivă este sau nu în
fereastra de petrol.
Dintre acestia cei mai frecvent utilizați sunt:
- COT – carbon organic total;
- EOT – extract organic total;
- Ro – reflectanța vitrinitului;
- TAI – indicele de alterare termică;
- LOM – nivelul de matamorfism organic;
- S1, S2, S3 – indicii pirolizei Rock Eval;
- TTI – indicele timp temperatură.
 Fereastra de petrol constituie intervalul în care materia organică a atins un grad de
transformare corespunzător formării petrolului (mai ales fractiei lichide).
Înainte de intrarea în fereastra de petrol materia organică este imatură iar după fereastra de
petrol are lor distrugerea hidrocarburilor formate.
În (fig. 9.1) este figurat procesul de generare/distrugere a hidrocarburilor în funcție de
adâncime/presiune, respectiv temperatură cu poziționarea ferestrei de petrol.

Mențiune!
Un importnat rol în plasarea rocilor generatoare în fereastra de petrol îl are și parametrul
timp cuantificat uzual prin TTI (indicele timp temperatura).
 Fig. 9.1 – Generarea hidrocarburilor,fereastra de petrol
exemple de roci sursa de hidrocarburi

După natura sedimentului mineral, rocile – mamă pot fi argiloase, silicioase, calcaroase,
marnoase, iar într-o mică măsură, cărbunoase.
 Roci – mamă argiloase sunt dezvoltate în grosimi apreciabile și sunt întâlnite în aproape
toate subdiviziunile stratigrafice, din Paleozoic până în Neozoic. Ca exemple de roci – mamă
argiloase de care sunt legate zăcăminte de hidrocarburi se menționează stratele de Ohio (din
Devonianul câmpurilor Appalachiene), stratele de Koi – Kara din Jurasicul superior (din
regiunea Kirghiză), stratele de Kopa din Cretacicul mediu(regiunea Ural – Emba), șisturile
argiloase din formațiunea La Luna (din Cretacicul din Venezuela), șisturile argiloase
bituminoase (din Cretacicul Bazinului Munților Stâncoși), șisturile argiioase bituminoase (din
Cretacicul din Maroc), stratele de Maikop (din Oligocen superior – Miocen inferior, din regiunea
Kubanului și a Mării Negre – U.R.S.S.) și altele.
De asemenea se cunosc roci – mamă argiloase care nu au putut genera acumulări industriale
de hidrocarburi, deoarece n-au existat condițiile de formare a zăcămintelor (stratele de Kukers din
silurianul Platformei Ruse, șisturile bituminoase din carboniferul din Scoția, șisturile bituminoase
din permianul de la Auturi (Franța), șisturile bituminoase din triasicul din Tirol (Austria), șisturile
bituminoase din liasicul de la Anina).
 Roci mama – silicioase au o răspîndire mult mai redusă decât rocile – mamă argiloase, dar
sunt întâlnite pe grosimi mari (stratele de Monterey din miocenul mediu din California, șisturile
menilitice din oligocenul din țara noastră).
Roci – mamă calcaroase sunt reprezentate prin calcare și dolomite, acestea în foarte multe
cazuri datorită cavernelor și fisurilor pe care le au lapartea superioară, prezintă și calitatea de roci
rezervor. Aceste tipuri de roci sunt întâlnite mai ales în regiunile de platformă, în Paleozoic și
Mezozoic (ca exemple, dintre cele mai cunoscute roci – mamă calcaroase se menționează
calcarele de Trenton și Niagara (S.U.A.) din Ordovician, calcarul de Spindletop din Permianul
superior, întâlnit în cap rock-ul domurilor de sare din bazinul golfului Mexic, în regiunile Texas și
Louisiana, calcarele din Ontario și Onondago din Devonian (Canada), calcarul de Tamasopo din
Cretacicul inferior și mediu, tot din bazinul Golfului Mexic, calcarul de Asmari din Oligocenul și
Miocenul inferior din bazinul Golfului Persic, calcarul recifal din miocenul bazinului Mării
Roșii).
 Roci – mamă cărbunoase sunt mai puțin răspândite fiind reprezentate prin cărbuni bituminoși,
având în vedere că între cărbuni și petrol sunt legături genetice, legate de amestecul materiilor prime în
bazinul de sedimentare, ceea ce lasă să se întrevadă posibilitatea că și cărbunii bituminoși pot fi
considerați roci – mamă de petrol. Astfel de roci – mamă sunt cunoscute în Carboniferul din Anglia, în
Oligocenul și Miocenul din regiunea Assam (India), în Birmania, în Indonezia. Sunt zăcăminte de
petrol în care sunt și strate de cărbuni (lignit) și care n-au nici o legătură genetică cu acumulările de
petrol, care se află în zăcămînt secundar (cum este cazul zăcămintelor de petrol din Dacianul Zonei
Cutelor Diapire din Romania).
În zăcămintele de petrol și gaze din țara noastră ca exemple de roci generatoare de hidrocarburi se
menționează în Platforma Moesică, în Ordovician, Silurian și Devonian inferior, argilele negre sau
cenușii, în Devonianul superior dolomitele bituminoase cu piritizări și în Triasicul mediu intercalațiile
de dolomite din Anisian ca și dolomitele și argilele negre din Ladinian, șisturile cu Posidonia din
Jurasic, argilele, calcarele bituminoase și dolomitice din Cretacic. De asemenea, se consideră roci –
mama intercalațiile pelitice din Sarmațian, Meoțian, Ponțian și Dacian de pe unele structuri. În
Platforma Moldovenească sunt cunoscute ca roci – mamă argilele din Silurian, argilele negre și marnele
din Badenian și marnele din Sarmațian.
 În Depresiunea Bârladului și Promontoriul Nord – Dobrogean sunt considerate roci
generatoare calcarele negre din Triasic, argilele din Dogger, intercalațiile pelitice din Tortonian,
Sarmațian, Meoțian. Dat fiind faptul că zăcămintele de gaze din Bazinul Transilvaniei sunt
considerate ca roci generatoare argilele, marnele din Tortonian, Buglovian, Sarmațian și sporadic
din Panonian și în special șisturile cu Radiolari din Tortonian. În Bazinul Panonian sunt
considerate ca roci – mamă, calcarele bituminoase, marne și argilele din Triasic, șisturile marno-
argiloase din Cretacic, argilele și marnele de culoare închisă din Tortonian, Sarmațian și Pliocenul
inferior. În Bazinul Maramureșului sunt considerate roci – mamă, șisturile menilitice, șisturile
disodilice, marnele și argilele bituminoase din seriile bituminoase inferioară și superioară din
Oligocen. În subzona Flișului paleogen sunt considerate roci – mamă șisturile menilitice și
disodilice Oligocene, iar din aceeași unitate în Moldova marnele albe bituminoase.
 În Zona Miocenă din Moldova, pe lângă șisturile menilitice și disodilice din Oligocen, sunt
considerate ca roci – mamă, intercalațiile pelitice din Helvetian, Buglovian, Sarmațian și în
special marnele cu Radiolari din Tortonian. În Zona Cutelor Diapire, pe lângă șisturile
bituminoase din Helvețian, Buglovian, Sarmațian, șisturile cu Radiolari din Tortonian, sunt
considerate ca posibil roci generatoare și intercalațiile pelitice din Meoțian, Ponțian, Dacian și
Levantin.
Toate intercalațiile pelitice din formațiunile geologice în care au fost
puse în evidență zăcăminte de hidrocarburi, în Depresiunea Getică sunt considerate ca roci
generatoare de hidrocarburi în concepția nouă însă se admite de majoritatea geologilor prezența
rocilor generatoare în toate formațiunile geologice în care sunt zăcăminte, respectiv se admite
autohtonia zăcămintelor din depozitele sedimentare.
 9.2 Roci rezervor (din Beca și Prodan 1983)
Rocile care pot să înmagazineze cantități însemnate de hidrocarburi și pe care cel puțin în
parte le pot ceda se numesc roci rezervor, magazine sau colectoare.
Capacitatea de înmagazinare a acestor roci depinde de caracterele fizico – geologice ale lor,
exprimate prin coeficienți de porozitate, de permeabilitate, de saturație. Gradul de saturație cu
gaze, petrol sau apă, este condiționat de porozitate și de permeabilitate. Caracterele fizico-
geologice ale rocilor formează obiectul de studiu al displinei „Fizico – chimia zăcămintelor de
hidrocarburi”, astfel că în cele ce urmează se vor prezenta tipuri de roci rezervor. Legat de
porozitate, se reamintește că orice rocă sedimentară elastică prezintă pori, chiar marnele și
argilele au un volum total de spații goale, chiar mai mare decât al nisipurilor și pietrișurilor, în
unele cazuri. Rocile compacte, când sunt fisurate sau când prezintă cavități pot îndeplini rolul de
rocă rezervor.
Funcția de rocă rezervor este condiționată de posibilitatea de circulație a fluidelor în masa
rocii și nu orice rocă cu un volum mare de pori poate avea această funcție. Ea depinde de
diametrul porilor care pot fi principali (singenetici) sau secundari (epigenetici).
 Porii principali (singenetici) sunt formați odată cu roca și sunt reprezentați prin spațiile
dintre granulele de nisip, de intervalele dintre planele de stratificație sau în cazul rocilor eruptive,
de golurile care au rezultat în urma eliberării gazelor.
Porii secundari (epigenetici) apar după ce roca s-a format și ei pot fi reprezentați prin
caverne, fisuri, ce au rezultat datorită acțiunii apelor de circulație, cristalizării, mișcărilor
tectonice, eroziunii sau contracției rocilor.
Ca exemple tipice de roci rezervor se menționează nisipurile și gresiile mai slab cimentate și
mai rar microconglomeratele, conglomeratele și pietrișurile. Calcarele și dolomitele când sunt
fisurate, vacuolare, au porozitate și permeabilitate mari și uneori în roca respectivă se formează
zone de mare porozitate și permeabilitate. Nisipurile bine sortate au porozități mai mari față de
cele nesortate.
 Porozitatea variază în afară de structură și în funcție de gradul de cimentare și compactizare
după cum reiese din cele ce urmează:
- roci eruptive 0,05 – 1,30 %;
- șisturi marnoase și argiloase 0,50 – 1,50 %;
- calcare și dolomite 0,50 – 33 %;
- nisipuri 1,2 – 50 %;
- gresii 3,5 – 29 %;
- argile și marne circa 8 %;
- nisipuri din Dacian circa 35 %;
- nisipuri din Moțian circa 25 %;

Observație!
Nu orice rocă care are un volum mare de pori poate fi rocă rezervor, ea trebuie să fie și
permeabilă.
 Permeabilitatea rocilor rezervor variază în limite foarte mari, după cum urmează:
- roci cu permeabilitate foarte bună (100 – 1000 mD),
- roci cu permeabilitate bună (10 – 100 mD),
- roci cu permeabilitate slabă (1 – 10 m D).
Valorile porozității și permeabilității rocilor magazin pot fi mărite datorită recristalizării,
dizolvării cimentului, brecifierii sau pot fi micșorate datorită cimentării și compactizării.
Permeabilitatea perpendicular pe stratificație este mai mică, iar paralelă cu stratificația este mai
mare.
Permeabilitatea se poate micșora și în funcție de natura fluidului care curge prin strat (ca de
exemplu în cazul gazelor), ca urmare a fenomenului de absorbție în spațiile dintre granulele rocii.
În cazul țițeiului are loc o micșorare a permeabilității, datorită depunerii hidrocarburilor grele sub
formă de corpuri solide, iar apa pură poate hidrata rocile politice din roca rezervor, contribuind
astfel la micșorarea permeabilității. Saturația în țiței scade în rocile rezervor cu granule nesortate
și cu un conținut de argile.
 Exemple de roci rezervor din unitățile structurale din țara noastră, în care sînt zăcăminte de
hidrocarburi:
Subzona Externă a Flișului paleogen din Moldova: Gresia de Lucăcești, Gresia de Kliwa,
Gresia de Kliwa din Orizontul de tranziție, din Orizontul Suprakliwa, ca și intercalațiile de
Gresie de Kliwa din Orizontul marnelor albe bituminoase, al menilitelor inferioare și superioare
și al disodilelor inferioare și superioare din Oligocen, Gresia de Tarcăn din Eocen, gresiile din
Sarmațianul Bazinului Comănești.
Zona Flișului din Muntenia: în Eocenul Pintenului de Homorâciu, Gresia de Tarcău și tot
gresii în Eocenul Pintenului de Văleni, în Oligocen, în Pintenul de Homorâciu, Gresia de Fusaru,
iar în Pintenul de Văleni, Gresia de Kliwa inferioară și superioară, nisipurile și gresiile lenticulare
din Stratele de Podul Morii.
Zona Miocenă din Moldova: Gresia de Kliwa din Oligocen, nisipuri și gresii în ”Helvețian”
(Stratele de Tescani), nisipuri și gresii în Buglovian (Stratele de Andreiașu), nisipuri și gresii în
Sarmațian.
 Zona Cutelor Diapire: pe structurile din partea de nord, la contactul cu Pintenul de Văleni,
rezervoarele sunt formate din nisipuri și gresii (Meoțian, ”Helvețian” și Oligocen), în Zona
Cutelor Diapire propriu – zisă, în ”Helvețian”, Buglovian, Sarmațian, Meoțian, Dacian și
Levantin, din nisipuri și gresii; nisipuri și nisipuri marnoase în ponțian, microconglomerate în
Sarmațian (Boldești), nisipuri grosiere în Levantin.
Depresiunea Getică: gresii în Eocen și Oligocen, nisipuri grosiere și microglomerate în
Burdigalian, nisipuri și gresii conglomeratice în Helvețian, nisipuri și gresii în Badenian,
nisipuri, nisipuri grosiere și gresii în Sarmațian și nisipuri și gresii în Meoțian.
Bazinul Panonian: zonele alterate ale fundamentului cristalin, conglomeratele și gresiile
din helvețian și tortonian, pietrișurile, gresiile și nisipurile din Pliocen.
Bazinul Maramureșului: Gresia de Borșa, gresii în Stratele de Valea Vinului.
 Bazinul Transilvaniei: nisipuri, nisipuri marnoase, marne nisipoase și gresii în Badenian,
Buglovian, Sarmațian și uneori în Panonian.
Platforma Moldovenească: gresii în Badenian, nisipuri în Buglovian și nisipuri, gresii și
calcare microgrezoase în Sarmațian.
Depresiunea Bârladului: calcare în Triasic, gresii în Jurasic (Dogger) și gresii și nisipuri în
Sarmațian.
Promontoriul Nord – Dobrogean: gresii în Paleozoic, gresii și nisipuri în Badenian,
Sarmațian și Meoțian.
 Platforma Moesică: calcare fisurate și poroase în Devonian, conglomerate, gresii în
Permotriasic inferior, gresii silicioase în Triasicul inferior; dolomite, dolomite microgranulare,
gresii dolomitice în Triasicul mediu; calcare, dolomite, gresii în Triasicul superior; gresii, nisipuri
în Liasic – Dogger; gresii silicioase în Dogger; calcare, calcare fisurate, dolomite în Malm –
Neocomian; calcare microcristaline fisurate; calcare cretoase, calcare microcristaline fisurate și
vacuolare; gresii glauconitice în Neocomian; calcare și marnocalcare fisurate; calcare fisurate,
calcare micro – cristaline; calcare oolitice, grezoase, cretoase microcristaline fisurate și
vacuolare pseudoolitice; calcarenite, gresii glauconitice în cretacicul inferior; calcare în Apțian;
calcare fisurate, grezoase, pseudoolitice, gresi marnoase; gresii silicioase, calcaroase,
glauconitice, nisipuri, nisipuri glauconitice în Albian; calcare cretoase în Tortonian; gresii
calcaroase, nisipuri, nisipuri marnoase, marne grezoase, calcare cretoase, calcare grezoase,
calcare microcristaline în Sarmațian, gresii, nisipuri, nisipuri marnoase, gresii oolitice în Meoțian;
nisipuri, marne nisipoase și marne grezoase în Ponțian și nisipuri în Dacian.
 Din punct de vedere litologic aceste rezervoare sunt omogene. De asemenea, rezervoarele se
pot prezenta ca formațiuni de roci masive, formate de cele mai multe ori din calcare vacuolare,
fisurate sau din nisipuri sau gresii și a căror grosime este mare în raport cu întinderea având în
acoperiș roci impermeabile, iar în culcuș apă tabulară.
Din punct de vedere litologic aceste rezervoare pot fi omogene și neomogene. Rezervoarele
pot fi și sub formă de lentile de roci porospermeabile delimitate din toate părțile de roci
impermeabile sau de roci slab acvifere sau parțial de roci impermeabile, parțial de roci sub –
acvifere. Aceste rezervoare pot avea și forme neregulate, ca zone fisurate,în roci compacte și
delimitate din toate părțile de roci compacte sau fin fisurate, cu apă.
 9.3 Roci protectoare/ecrane
O altă condiție esențială în formarea zăcămintelor de hidrocarburi este existența rocilor
protectoare acestea având rolul de a opri migrarea hidrocarburilor în afara rezervorului.
Principalele proprietăți ale rocilor protectoare sunt:
Impermeabilitatea – principal condiție ce trebuie îndeplinită de un potential ecran pentru
hidrocarburi astfel încât acesta să nu permit migrarea petrolului dincadrul rocii rezervor
asigurând în acest nod conservarea potențialelor acumulări.
Plasticitatea – rocile plastice (argilele, marnele, evaporitele) au posibilitatea de ase
deofirma acțiuna stresului (până la un anumitnive) fără a-și pierd continuitatea.
Grosimea – sunt foarte rare cazurile când un ecran este perfect impermeabil. Grosimea
acestuia favorizează etanșarea capcanei. Deși prezintă proprietățile menționate anterior atunci
când are o grosime redusă, un ecran poate fi discontinuu și/sau fisurat astfel încât nu mai poate
asigura etanșeitatea capcanei. Când grosimea este mare (chiar pentru roci ca nu sunt perfect
impermeabile) se realizează etanșarea zăcământului.
 Extinderea – cu cât suprafața ocupată de o rocă protectoare este mai mare (de obicei are o
întindere regional), cu atât va izola și conserva mai bine acumularea de hidrocarburi pe care o
ecranează.
Ecranul poate avea origini diferite: litologică – obligatoriu, tectonică sau stratigrafică
(discordanță). În orice situație ecranul este condiționat de existența rocilor ecran. În (fig. 9.2)
sunt prezentate schematic principalele mecanisme de ecranare.

Fig.9.2 – Mecanisme de ecranare

 9.4 Capcane
O altă condiție pentru formarea zăcămintelor de petrol și de gaze este impusă de existența
unui aranjament tectonic, stratigrafic sau litologic în care sunt prinse hidrocarburile într-un
echilibru stabil de unde și numele acestui aranjament de capcană.
Factorii tectonici (structurali), stratigrafici și litologici, acționează simultan. Influențele
factorilor orogenetici și epirogenetici în formarea capcanelor sunt sintetizate în (tabelul 9.1).
Dat fiind faptul că, capcanele pot prezenta o infinitate de modele de formare în funcție de
ponderea factorilor structurali, stratigrafici, litologici, hidrodinamici, ce concur la formarea
acesteia este greu de făcut o prezentare exhaustivă a acestora.
Totuși în cele ce urmează vom încerca prezentarea principalelor tipuri de capcane aferente
tipurilor de bazine sedimentare (fig. 9.3 – fig. 9.9).
Tabelul 9.1 – Influența factorilor orogenetici și epirogencetici in formarea capcanelor
Fig. 9.3 – Capcane caracteristice bazinelor de rift
Fig. 9.4 – Capcane caracteristice bazinelor deltaice
Fig. 9.5 – Capcane în structuri diapire
The picture can't be display ed.

Fig.9.6 – Capcane caracteristice bazinelor de strike – slip

Fig. 9.7 – Capcane caracteristice zonelor de încălecare(șariaj)
The picture can't be display ed.

Fig. 9.8 – Capcane caracteristice zonelor de inversiune

 9.5 Zone de acumulare
După cum au fost definite, zonele de acumulare reprezintă elementele cele mai mari din cadrul unui
bazin gazeifer, petrogazeifer sau petrolifer. I. O. Brod (1947, 1960), V. E. Hain (1954) și N. Y. Uspenskaia
(1967) au acordat atenție structurii zonelor de acumulare și ținând seama și de clasificările făcute de autorii
menționați, C. Beca (1974) a deosebit cinci tipuri de zone de acumulare și anume: structurale, stratigrafice,
litologice, exostructurale și astructurale.
Zonele de acumulare exostructurale sunt legate de masivele recifale iar cele astructurale, de zone de
alterare diagenetică și epigenetică a rocilor. Cele mai numeroase zone de acumulare sunt cele de tip structural
care pot fi formate în cea mai mare parte, din structuri de același tip, respectiv din anticlinale,
brachianticlinale, domuri etc, sau pot fi combinate (mixte), formate din structuri de diferite tipuri (domuri și
anticlinale; anticlinale și monoclinale; anticlinale, brachianticlinale și domuri etc).
De asemenea sunt zone de acumulare legate de suprafețe de discordanțe stratigrafice regionale și zone
de acumulare legate de efilarea regională a rocilor colectoare.
O deosebită importanță pentru amplasarea cît mai bună a forajelor de mare adâncime este cunoașterea
zonelor de acumulare suprapuse și aici s-au separat șase tipuri (C. Beca 1976) și anume:
 - stratigrafică;
- structurală – litologică;
- structurală – astructurală;
- litologică – structurală;
- litologică – stratigrafică;
- litologică – astructurală.
Sunt cazuri când pot fi întâlnite mai multe zone de acumulare suprapuse, în special cele de tip
stratigrafic, uneori în număr de patru și chiar cinci.
Succint exprimat și evitându-se confuzia cu alți termeni statuați mai târziu (ca de exemplu ”play”),
zonele de acumulare sunt structuri petrolifere înrudite genetic care au avut același mecanism de formare al
capcanelor/zăcămintelor.
În vederea unei cât mai bune orientări a lucrărilor de prospecțiuni și explorare, prezintă o deosebită
importanță modul de distribuție în plan orizontal al structurilor care formează zone de acumulare. Din acest
punct de vedere se cunosc 10 grupe de zone de acumulare și anume: lineare; lineare (în culise); sub formă de
arc; de evantai; cerc întrerupt; terestre – subacvatice lineare; subacvatice lineare (în culise); subacvatice
lineare; subacvatice în evantai și terestre – subacvatice în evantai.
 9.6 Procesele de migrație
Vor fi prezentate în continuare procesele ce duc la apariția zăcămintelor.
Prin migrație (migrare) se definesc procesele de deplasare ale hidrocarburilor în și/sau între corpurile de
roci ce constituie scoarța terestră, respectiv sectoare ale acesteia.
Se pot defini mai multe ”segmente” ale acestui parcurs și anume:
- din roca generatoare la rocile rezervor – migrație primară;
- în cadrul rocii rezervor – migrație secundară;
Factorii migrației
Principalii factori ce duc la migrarea/expulzarea hidrocarburilor din roca generatoare sunt:
- Sarcina litostatică;
- Temperatura.
Sarcina litostatică
Pe măsură ce se formează noi sedimente cele existente sunt îngropate la adâncimi din ce în ce mai mari,
astfel că asupra lor se exercită o presiune din ce în ce mai mare corespunzătoare greutății depozitelor
suprajacente. Sedimantele/rocile răspund acestei sarcini prin procesele de compactare. În timpul compactării
are loc expulzarea fluidelor conținute în roci. Atunci când fluidul a ajuns la stadiul de metamosfism
corespunzător generării hidrocarburilor fluidele expulzate vor conține (și) hidrocarburi.
 Temperatura
Pe măsură ce sunt îngropate, rocile vor fi supuse unor temperaturi din ce în ce mai mari
corespunzătoare fluxului termic / gradientului de temperatură al zonei/regiunii. Valoarea temperaturii
combinată cu presiunea de formație determină starea (vapori, amastecuri lichide miscibile/nemiscibile)
influențând astfel tipul fluidelor expulzate căile de migrare cât și starea de agregare a acestora în timpul
migrației.

Compoziția fluidelor
Principalul constituent al fluidelor de zăcământ îl reprezintă apa. Aceasta poate fi expulzată inițial mai
ușor, influențând astfel compoziția fluidelor rămase și care vor fi eliminate ulterior sau vor rămâne în roca
genratoare. Coroborat cu parametrii (p, T0) în diferite momente ale migrației solubilitatea crește sau scade
astfel că procesele de deplasare se produc diferențiat. Deoarece aceste procese au fost prezentate în detaliu în
cadrul disciplinei de Fizico – chimia zăcămintelor ne vom limita doar la elementele generice și în principal
de ordin geologic.
În (tabelele 9.2, 9.3 și 9.4) sunt prezentate sintetic caracteristicile acestor factori și procese.
Tabel 9.2 – Modele de migrație (după Beca si Prodan 1983)
Tabel 9.3 – Clasificarea proceselor de migrație după scara migrației,
funcție de factorii structurali și stratigrafici locali și regionali
Tabel 9.4 – Clasificarea proceselor de migrație după căile și direcția mișcării
 9.7 Shiftarea temporală
Toate condițiile enumerate mai sus sunt condiționate la rândul lor de o ”sincronizare”
temporală prin care să se creeze cadrul necesar formării zăcămintelor. Așa cun am specificat la
descrierea sistemului petrolifer este necesară o secvențialitate a etapelor formării zăcămintelor
Astfel la momentul migrației hidrocarburilor, din roca generatoare trebuie să existe atât roci
rezervor care să le cantoneze cât și capcane care să conserve acumulările formate în cadrul rocilor
rezervor.
Zăcăminte, clasificare, caracterizare
 În prezent în cadrul cercetărilor privitoare la zăcămintele de hidrocarburi există o
multitudine de modalități de clasificare/caracterizare a acestora. Pentru a păstra cutumele școlii
romanști de petrol în cele ce urmează se va prezenta modelul folosit în cursul profesorilor Beca și
Prodan.
Clasificarea zăcămintelor de hidrocarburi este absolut necesară pentru tratarea științifică a
problemelor ce privesc proiectarea explorării și în special a exploatării zăcămintelor.
Realizarea unor clasificări a fost posibilă numai după ce au fost precizate noțiunile de
rezervor, colector, capcană, zăcămînt, structură și zonă de acumulare. Se finesc următoarele:
 Prin rezervor natural se definește un recipient natural de a cărui structură depinde
capacitatea de acumulare a hidrocarburilor și posibilitatea de a le ceda, în parte.
Prin colector se definește partea cea mai ridicată structural a rezervorului, în care sunt
acumulate hidrocarburile, iar aranjamentul structural (tectonic), stratigrafie sau litologic în care
hidrocarburile sunt „prinse” într-un echilibru stabil, definește noțiunea de capcană.
Prin zăcământ (în sens restrâns), se înțelege o acumulare elementară de petrol sau de gaze,
închisă și izolată, care are o extindere limitată la mărimea și forma colectorului, exploatată în
condiții tehnice și de eficiență economică actuală sau de perspectivă. În cuprinsul unui complex
petrolifer sau gazeifer, fiecare colector reprezintă o acumulare elementară dacă este izolat de
acumulările din imediata lui apropiere.
De asemenea, mai multe colectoare care comunică între ele, au același contur acvifer și
aceeași delimitare litologică, tectonică sau stratigrafică, care le izolează de acumulările vecine,
reprezintă o acumulare elementară.
 În sens larg un zăcămînt poate cuprinde mai multe acumulări izolate de petrol sau de gaze,
care au aceeași geneză, raportată la aceeași sursă de alimentare cu hidrocarburi (un exemplu de
zăcământ în sens larg se poate menționa orice formațiune geologică în care sunt acumulări de
hidrocarburi și care poate cuprinde unul sau mai multe complexe).
Prin structură gazeiferă, petroliferă sau gazo – petroliferă se definește orice structură
geologică care cuprinde într-o formațiune sau în mai multe formațiuni geologice, zăcăminte de
hidrocarburi legate de același tip sau de diferite tipuri de capcane. Ca exemple de structuri din
țara noastră se poate menționa structura gazeiferă Ernei din Bazinul Transilvaniei, structura
Aricești din Zona Cutelor Diapire, structura Ciurești din Platforma Moesică etc.. Zona de
acumulare se referă la mai multe structuri gazeifere, petrolifere sau gazo – petrolifere, vecine
între ele și legate fie de un factor structural regional, fie de efilarea la scara regională a
formațiunilor geologice, în general, pe marginea bazinelor, fie de discordanțe stratigrafice
regionale. Zona de acumulare reprezintă cel mai mare element din cuprinsul unui bazin de care
sunt legate zăcăminte de hidrocarburi.
 În țara noastră ca și în alte țări, este utilizată clasificarea întocmită de I. O. Brod care, după
forma rezervoarelor naturale a deosebit trei grupe de zăcăminte, zăcăminte stratiforme, zăcăminte
masive și zăcăminte delimitate litologic și după tipul capcanei a stabilit subgrupele de zăcăminte,
genurile după particularitățile capcanei, iar speciile au varietățile după modul de închidere a
colectoarelor. De asemenea, s-a mai considerat încă o grupă de zăcăminte intermediare
combinate, mixte, sau de trecere de la o grupă la alta de zăcăminte .I. O. Brod, după raporturile
dintre gaze, petrol și apă din cuprinsul rezervoarelor naturale, a mai întocmit o clasificare a
zăcămintelor dehidrocarburi în categorii și clase.
După clasificarea lui A. I. Leverson, zăcămintele se împart în structurale, stratigrafice și
combinate.
În ultimii ani se discută tot mai mult despre noi tipuri de zăcăminte, care sunt puse destul de
greu în evidență, de unde și numele acestor ză căminte de discrete, subtile sau ascunse.
 10.1. Clasificarea zăcămintelor după forma rezervorului și tipul capcanei
10.1.1 Grupa zăcămintelor stratiforme
Aceste zăcăminte sunt cantonate în rezervoare naturale ce au formă de strat și grosimea și
litologia de întinderi mari, în raport cu partea ocupată de hidrocarburi și sînt limitate în acoperiș
și culcuș de roci impermeabile. Zăcămintele stratiforme, după condițiile de apariție și tipurile
capcanelor care condiționează formarea acumulărilor de hidrocarburi, se împart în două
subgrupe: zăcăminte stratiforme boltite și zăcăminte stratiforme ecranate.
 10.1.1.1 Zăcămintele stratiforme boltite
Apariția capcanei în cuprinsul acestor rezervoare este determinate de cutarea stratelor.
Formarea zăcămintelor este determinată de presiunea apei în susul stratului care împinge și
închide hidrocarburile în capcană.
Caractere generale ale zăcămintelor stratiforme boltite:
- sunt cuprinse în rezervoare naturale ce au forma de strat și sînt delimitate în culcuș și
acoperiș de roci greu permeabile și păstrează caracterul de strat, grosimea și litologia pe întinderi
mari, față de partea cupată de hidrocarburi, care formează colectorul;
- când sunt compartimentate de falii în blocuri, între forma boltei și conturul zăcământului
există o asemănare care face ca forma zăcământului în plan să fie în general o elipsă, iar în
secțiune verticală să apară ca o acumulare de boltă în care hidrocarburile și apa s-au separat după
greutățile specifice, apa marginală închizînd conturul zăcămîntului, mai mult sau mai puțin, după
izobata stratului;
 - într-un zăcământ boltit cu o permeabilitate bună și uniformă, limita apă – petrol urmărește
în general izobata stratului, devierile de la izobata stratului fiind influențate de înclinarea,
grosimea stratelor și de gradul de variație a permeabilității rezervorului. Apa poate avea un rol
activ, deplasându-se în sus pe înclinarea stratului sau uneori, are un rol pasiv. Când se sprijină atât
pe acoperișul cât și pe culcușul rezervorului, apa este marginală. Când rezervorul are o grosime
mare și o înclinare mică, apa se sprijină numai pe acoperiș iar în acest caz este tabulară. Când
închiderea efectivă a zăcămintelor este mai mare decât grosimea rezervorului limita petrol-apă
sau gaze – apă poate să aibă contur dublu, unul la acoperișul zăcământului și altul la culcușul
zăcământului. În acest ultim caz, în plan orizontal se proiectează un contur interior și un contur
exterior (fig. 10.1), sau un singur contur cînd se proiectează limita respectivă la jumătatea
distanței dintre acoperiș și culcuș.
 Fig. 10.1 – Închiderea și conturul zăcământului stratiform de boltă
a – în secțiune; b — în plan; i — închiderea efectivă;
g — grosimea rezervorului; C , — conturul interior;
Ct — conturul exterior; 1 — suprafața petroliferă fără apă;
2 — suprafața petroliferă cu apă de talpă; 3 — apă marginală

În cazul când închiderea efectivă a zăcământului este egală sau mai mică decât grosimea
rezervorului, conturul interior nu mai apare iar zăcământul are apă tabulară (fig. 10.2).

Fig. 10.2 – Închiderea și conturul zăcămîntului masiv de boltă

l – suprafața petroliferă fără apă; 2 – suprafața petroliferă cu apă tabulară;
i – închiderea efectivă; g – grosimea rezervorului
 Închiderea efectivă a zăcământului se referă la intervalul dintre axa colectorului și izobata
conturului acvifer, iar închiderea teoretică a zăcămîntului se definește prin distanța dintre axa
colectorului și izobata cea mai joasă care se închide în jurul axului, pe boltă, pe falii, pe
discordanțe sau pe linia de efilare a rezervorului. La zăcămintele stratiforme boltite, puternic
accidentate, când săritura faliei este mai mare decât grosimea stratelor, limita apă – petrol diferă
de la un bloc la altul. Dacă în fiecare bloc există câte un cap de gaze, fiecare bloc este
independent din punct de vedere hidrodinamic, dar din punct de vedere structural face parte din
zăcămîntul respectiv;
- zăcământul stratiform boltit neaccidentat, cu intercalații dese de roci impermeabile,
prezintă pentru fiecare strat o limită apă – petrol sau apă – gaze iar în secțiunea verticală, această
limită se prezintă pentru tot zăcământul sub forma unei linii în zig-zag;
 - zăcămintele stratiforme boltite din cuprinsul unui anticlinal dintr-o regiune cutată sunt
pronunțat boltite, adeseori compartimentate de falii, spre deosebire de cele din regiunile de
platformă unde bolțile cutelor au înclinări mici și în general nu sunt faliate. Când sunt
compartimentate de falii acestea sunt uneori de mare anvergură, ajungînd chiar până la
fundament;
- în regiuni cu o tectonică legată de diapirismul sării, zăcămintele stratiforme boltite pot fi
afectate de falii. În cazul unei cute anticlinale legate de diapirismul profund se pot forma
zăcăminte stratiforme boltite ne(sau) accidentate de falii;
- în cazul unei diapirism exagerat, zăcămintele sînt ecranate pe flancurile sării, iar în cazul
cînd rezervorul se efilează în sus, pe flancurile masivului de sare, zăcămintele sînt ecranate
litologic.
 Clasificarea zăcămintelor stratiforme boltite
În subgrupa zăcămintelor stratiformc boltite,
independent de regiunile geologice din care fac parte,
au fost separate trei genuri de zăcăminte și anume:
Zăcăminte stratijorme neaccidentate, care au
două specii:
- zăcăminte stratiforme boltite cu bolta slab
pronunțată (fig. 10.3); Fig. 10.3 – Zăcămint stratiform slab boltit
1 – gaze; 2 – petrol; 3 – apă; 4 – roci impermeabile
 - zăcăminte stratiforme boltite cu bolta bine pronunțată (fig. 10.4).

Fig. 10.4 – Zăcămint stratiform puternic boltit

a – reprezentarea în secțiune transversală a unui zăcământ stratiform puternic boltit
b – reprezentarea în plan orizontal; l – l' – direcția secțiunii;
i – Izobate construite la acoperișul rezervorului; A – apă; P – petrol; l.a.p. — limita apă/petrol

Zăcăminte stratijorme boltite slab accidentate, necompartimentate în blocuri tectonice separate. La

acest gen de zăcăminte au fost distinse două specii:
- zăcăminte compartimentate de falii epianticlinale care au bolțile afectate de falii ce nu depășesc
limitele zăcămîntului. Săritura faliei este mai mică decît grosimea stratului și nu provoacă, în plan, deplasarea
limitei apă – petrol;
- zăcăminte stratiforme boltite slab accidentate, compartimentate de falii ce depășesc limitele
zăcămîntului. în cazul cînd stratele din blocurile compartimentate nu mai sînt în contact între ele, datorită
intercalațiilor impermeabile, rezervoarele respective se comportă ca rezervoare independente.
 Zăcămintele stratiforme boltite compartimentate de falii în blocuri tectonice separate. La
acest gen de zăcăminte au fost separate două specii:
- zăcăminte stratiforme boltite, puternic accidentate, cu bolți compartimentate de falii
epianticlinale. Rezervoarele din compartimentele determinate de falii epianticlinale, chiar când
decalajul este numai cu puțin mai mare decît grosimea stratului productiv, se comportă, în
procesul exploatării, ca rezervoare separate. Faliile depășind limitele rezervoarelor separate de
intercalații marnoase se comportă ca falii etanșe;
- zăcăminte puternic accidentate, cu bolți compartimentate de falii care depășesc limitele
zăcămîntului. Aceste zăcăminte sunt compartimentate de falii în blocuri independente care se
comportă diferit în timpul exploatării (fig. 10.5 – 10.7).
10.5 – Zăcământ stratiform boltit puternic compartimentat de o falie normală
a – reprezentarea în secțiune transversală;
b – reprezentarea în plan orizontal;
i – r – direcția secțiunii; i – Izobate construite la acoperișul rezervorului;
A – apă; P – petrol; l.a.p. – limita apă/petrol; F – falie normală

Fig. 10.6 – Zăcământ stratiform boltit puternic compartimentat

de o falie inversă
a – reprezentarea în secțiune transversal;
b – reprezentarea în plan orizontal;
I – I – direcția secțiunii;
i – izobate construite la acoperișul rezervorului;
A – apă;P – petrol; l.a.p. – limita apă/petrol
Fig. 10.7 – Zăcământ stratiform boltit puternic compartimentat
de o falie normală și de o falie inversă
a – reprezentarea în secțiune transversală;
b – reprezentarea în plan; I – I' – direcția secțiunii;
i – izobate construite la acoperișul rezervorului;
a – apă; P – petrol; l.a.p. – limita apă/petrol;
Pi – falie normală; F2 – falie inversă
 Problemele explorării zăcămintelor stratiforme boltite
Problemele explorării preliminare a zăcămintelor stratiforme boltite se referă la:
- stabilirea poziției axului cutei anticlinale la adâncimea zăcământului, având în vedere că
asimetria mai mult sau mai puțin accentuată a cutei face ca zăcământul să fie deplasat față de
verticala axului de la suprafață. În regiunile cutate, zăcământul este deplasat spre flancul mai
puțin înclinat al cutei, iar în regiunile de platformă frecvent, zăcământul este deplasat spre flancul
mai înclinat al cutei. Pentru explorarea preliminară a acestor zăcăminte se proiectează câte trei
sonde pe fiecare profil transversal. În cazul structurilor neaccidentate (cazul domurilor), se
proiectează cele două profile de sonde încrucișate, respectiv o sondă pe axul cutei pus în evidență
prin prospecțiuni, câte o sondă pe fiecare flanc și câte o sondă pe fiecare periclin. În cazul când
sunt falii, discordanțe sau efilări ale stratelor productive, numărul sondelor de explorare
preliminară este în general mai mare;
 - cunoașterea variației grosimii stratelor din cuvertura zăcământului, în special pe baza
datelor de foraj cât și a variației grosimii și litofaciesului rezervoarelor;
- caracteristicile colectoarelor și fluidelor pe întreg zăcământul (pe boltă, flancuri, pe
pericline).
Condiționat de rezultatul obținut de la sonda amplasată pe ax, se forează locațiile de pe
flancuri și pericline. De asemenea forarea locațiilor pe un profil este condiționată de rezultatele
obținute de la sondele pe profilul precedent, în cazul când nu sunt între aceste profile de sonde,
falii etanșe. Dacă s-au găsit gaze în boltă și apă pe un flanc nu se exclude existența țițeiului pe
periclinele cutei. Funcție de rezultatele obținute prin forajul de explorare preliminară se
proiectează forajul de conturare.
 10.1.1.2 Zăcămintele stratiforme ecranate
Apariția capcanei este determinată de existența ecranului care poate fi tectonic, stratigrafic
sau litologic. În cazul zăcămintelor stratiforme ecranate tectonic, ecranul taie și închide
rezervorul în sus pe înclinarea lui prin o rocă impermeabilă. Partea faliată a formațiunii
productive ia contact cu o rocă impermeabilă. Pentru zăcămintele stratiforme ecranate
stratigrafie, mișcările epirogenice combinate cu cele orogenice sunt factorii principali ai ecranului
stratigrafie care acoperă discordant, prin rocipuțin impermeabile, stratele retezate de eroziune ale
rezervoarelor în care își face apariția capcana. În ceea ce privește zăcămintele stratiforme
ecranate litologic, factorul litologic duce la formarea capcanei prin trecerea gradată de la un
facies grosier la un facies pelitic.
În depunerile legate de zonele de luptă dintre uscat și apă, în vecinătatea liniei de țărm are
loc o schimbare de litofacies, care poate fi locală sau regională. Schimbările liniei de țărm,
influențate de mișcările pe verticală, sînt însoțite nu numai de o variație de litofacies, dar și de o
efilare a rezervoarelor.
 Caractere generale ale zăcămintelor stratiforme ecranate
Cuprind zăcămintele de hidrocarburi formate într-un rezervor stratiform care, în afară de pat
și acoperiș, formate din roci impermeabile au, în partea superioară, un ecran care determină
apariția capcanei;
În partea inferioară a rezervorului, închiderea zăcămîntului este făcută de apă, care se
sprijină pe acoperișul și patul rezervorului.
Clasificarea zăcămintelor stratiforme ecranate. Corespunzător celor trei tipuri de zăcăminte,
se deosebesc trei genuri de zăcăminte și anume:
Zăcăminte stratiforme ecranate tectonic, care au două specii:
a) zăcăminte ecranate de o falie simplă (fig. 10.8 și fig. 10.9);
 Fig. 10.8 – Zăcământ stratiform ecranat tectonic de o falie simplă
1 – petrol; 2 – apă; 3 – roci impermeabile; F – falie

b) zăcăminte ecranate de o falie cu structură complexă, cazul zăcămintelor ecranate de roci

intrusive sau de masive de sare (fig. 10.10).

Fig. 10.9 a – Reprezentarea în secțiune a unui rezervor

stratiform ecranat tectonic, de o falie simplă;
b – reprezentarea în plan orizontal; V – direcția secțiunii;
i – izobate construite la acoperișul rezervorului;
i.f – izobatele faliei; i.f.r. – intersecția faliei cu acoperișul
rezervorului; F – falie
 Fig. 10.10 – Zăcământ stratiform ecranat de o falie cu
structură complexă datorită rocilor intrusive

Zăcăminte stratiforme ecranate stratigrafie, la care au fost deosebite, de asemenea două

specii:
- zăcăminte ecranate de o suprafață de discordantă plană (fig. 7.11 și fig. 7.12);
-zăcăminte ecranate de o suprafață de discordanță complexă, la care suprafața de discordanță
taie fie capete de strat, fie zăcăminte stratiforme boltite în zona lor de boltă (fig. 7.13);
 Fig. 10.11 – Zăcămînt stratiform ecranat de o suprafață de
discordanță plană
(1 – petrol; 2 – apă; 3 – roci impermeabile)

Fig. 10.12 – Rezervor stratiform ecranat stratigrafic

a – reprezentarea în secțiune: I – I’ – direcțiasecțiunii;
b – reprezentarea în plan orizontal; i – izobate construite la
acoperișul rezervorului;
i.d. – izobatele discordanței; i.d.r. – intersecția discordantei
cu acoperișul rezervorului
 Fig. 10.13 – Zăcământ stratiform ecranat de o suprafață de
discordanță
complexă (structura Hauskirchen, bazinul Vienez – Morav)
1 – petrol; 2 – gaze

Zăcăminte stratiforme ecranate litologice, la care, după modul de efilare a rezervoarelor, se

deosebesc două specii:
- zăcăminte stratiforme ecranate prin efilarea rectilinie a rezervoarelor (fig. 7.14, fig. 7.15);

Fig. 10.14 – Zăcăminte stratiforme ecranate litologic prin efilarea

rectilinie a rezervorului (1 – petrol; 2 – apă)
 - zăcăminte stratiforme ecranate prin efilarea curbilinie a rezervoarelor, în formă de feston
(fig. 7.16). Din această categorie fac parte și zăcămintele ecranate de dopuri de asfalt.

Fig. 10.15 – Rezervor ecranat litologic

a – reprezentarea în secțiune;
b – reprezentarea în plan orizontal;
I – I’ – direcția secțiunii;
i – izobate la acoperișul rezervorului;
i.p. – izopachite; e.l. – ecran litologic
 Ca exemple de zăcăminte stratiforme
ecranate tectonic se pot menționa zăcămintele
din monoclinalele din zona cutelor diapire și
Depresiunea Getică, iar ca exemple de
zăcăminte stratiforme ecranate stratigrafic se
citează zăcămintele din prepliocenul unităților
mai sus menționate. Ca exemplu de zăcămînt
ecranat litologic prin efilarea rectilinie a
rezervorului se citează zăcământul din
complexul sarmațian VIII de pe flancul de nord
Fig. 10.16 – Zăcăminte stratiforme ecranate litologic
al structurii Țicleni din Depresiunea Getică. prin efilarea curbilinie
(în formă de feston) a rezervorului (1 – petrol; 2 – apă)
 Problemele explorării zăcămintelor stratiforme ecranate
Principala problemă a explorării zăcămintelor stratiforme ecranate constă în punerea în
evidență a zacamântului, în partea cea mai ridicată structural a capcanei, în apropierea ecranului
tectonic, stratigrafie sau litologic cât și mai jos pe flanc, pentru cunoașterea conturului acvifer.
Pe baza informațiilor obținute prin prospecțiunile geofizice, cartarea geologică (și dacă este
cazul și după datele forajului structural de prospecțiune), se dă o reprezentare aproximativă a
formei rezervorului cât și a ecranelor și se amplasează sonde, în general, în număr de trei, pe
profile transversale care au ca obiective precizarea ecranului, a grosimii și formei rezervorului,
iar în faza de explorare preliminară au ca obiectiv descoperirea zacamântului. Unele sonde
amplasate mai jos structural vor putea pune în evidență conturul acvifer sau vor cădea în zona de
apă, sau alte sonde amplasate mai sus structural vor putoa găsi partea inferioară a rezervorului
sau vor depăși linia ecranului, ceea ce face ca celelalte foraje să fie condiționate de primele
rezultate obținute. Funcție de rezultatele explorării preliminare urmează explorarea de conturare,
etapă în care ordinea de săpare a sondelor este condiționată de rezultatele ob ținute în explorarea
preliminară.
 10.1.2 Grupa zăcămintelor masive
Aceste zăcăminte studiate inițial ca zăcăminte cu formă neregulată, au fost separate de I. O.
Brod (1940) ca o grupă aparte, în urma cercetărilor făcute asupra zăcămintelor din Platforma
Rusă legate de proeminențele unor serii groase de roci neseparate de roci impermeabile.
Apariția capcanei în cazul acestor zăcăminte este legată de cauzele ce determină formarea
proeminențelor și care pot fi tectonice, de eroziune sau biogene. Proeminențele tectonice se
formează în urma boltirii rocilor masive, boltiri însoțite de fisurarea rocilor care capătă însușiri de
rezervor natural și care permit deplasarea liberă a fluidelor. În cazul proeminențelor de eroziune,
capcana se formează în condițiile supunerii rocilor compacte, acțiunii agenților de eroziune ce
dau naștere unui relief de eroziune ale cărui proeminențe, datorită agenților externi de distrugere,
capătă însușiri de rezervor natural, prin formarea unor zone de permeabilitate și porozitate mărită.
În ceea ce privește formarea capcanei în proeminențe de calcare biogene, aceasta are loc când
calcarele biogene, supuse mult timp acțiunii agenților externi și procesului de circulație și de
spălare a apelor capătă însușiri de rezervor natural prin formarea unor zone de permeabilitate și
porozitate mărită.
 Formarea zăcămintelor are loc după scufundarea proeminențelor și acoperirea lor de roci
impermeabile, datorită împingerii pe verticală a hidrocarburilor de către apă în capcană. Forma
zăcămîntului este data de forma stratelor impermeabile din acoperiș.
Caracterele generale ale acestor zăcăminte pot fi rezumate astfel:
- sunt cantonate în rezervoare naturale groase, omogene din punct de vedere litologic,
formate fie din roci de tip granular, compacte, fisurate, fie din roci de tipul calcarelor și
dolomitelor, fie de tipul rocilor metamorfice sau eruptive ce au zone de porozitate și
permeabilitate mărite în urma unor procese de diageneză;
- pot fi cantonate și în rezervoare alcătuite din roci stratificate neomogene, de natură
litologică diferită – gresii, calcare fisurate, conglomerate slab cimentate, gipsuri fisurate și
dolomite (în cazul zăcămintelor în preeminențe de eroziune), care în urma unor procese tectonice
sau de eroziune s-au format zone de permeabilitate și porozitate mărite, neseparate de roci
impermeabile ca de altfel și la rezervoarele omogene.
 - apa, petrolul și gazele sunt separate după suprafețe plane, care taie întreaga masă a
rezervorului, indiferent de natura litologică a rocilor;
- în timpul exploatării, rezervorul masiv se comportă ca un rezer vor unic, având aceleași
suprafețe de contact apă – petrol și gaze – petrol pe toată întinderea proeminențelor izolate sau
grupate;
- în rezervoarele omogene din punct de vedere litologic, ca și în cele neomogene, sunt zone
de mare și mică permeabilitate, funcție de care și debitele sondelor sînt diferite;
- apa se deplasează pe verticală, de la talpă spre acoperișul rezervorului și avansarea limitei
apă – petrol poate varia uneori pentru unele zone ale rezervorului de la orizontală, datorită
variației permeabilității.
 Clasificarea zăcămintelor masive
După cauzele care determină formarea proeminențelor, zăcămintele masive se împart în trei
subgrupe:
Zăcăminte masive în proeminențe tectonice, subgrupă la care s-au deosebit două genuri de
zăcăminte:
- zăcăminte masive în proeminente nefaliate, cu rezervor omogen (fig. 10.17 și fig. 10.18);

Fig. 10.18 – Zăcământ masiv, în

rezervor omogen
a – reprezentarea în secțiune; b – reprezentarea în plan orizontal;
I – I’ – direcția secțiunii; i — izobate la acoperișul zăcământului;
P – petrol; A – apă; l.a.p. – limita apă/petrol tabulară
 Fig. 10.19 – Zăcământ masiv în proeminență tectonică,
în rezervor omogen faliat (1 – petrol; 2 – apă; 3 – roci impermeabile;
l.a.p. – limită apă – petrol tubulară)

- zăcăminte masive în proeminențe separate de falii, cu rezervor omogen (fig. 10.19).

Fiecare gen din aceste zăcăminte, fie ele faliate sau nefaliate, cuprinde, după structura
rezervorului, care poate fi omogenă sau neomogenă, câte două specii.
Ca exemple de zăcăminte masive în proeminențe tectonice din regiuni cutate se menționează
zăcămintele din seria calcarelor de Asmari (Iran), iar din regiuni de platformă, zăcămintele din
calcarele namuriene din Platforma Rusă.
Zăcăminte masive în proeminențe de eroziune, ca de exemplu zăcămîntul din structura
Roberson — S.U.A. (fig. 7.20 și fig. 7.21).

Fig. 10.20 – Zăcământ masiv în proeminență de

eroziune (structura Roberson – S.U.A.)
(1 – petrol; 2 – apă)
 Fig. 10.21 – Rezervor masiv în proeminență de eroziune
a – reprezentarea în secțiune; b – reprezentarea în plan;
I – I’ – direcția secțiunii; 1 – petrol; 2 – apă; 3 – roci
impermeabile; i – izobate la acoperișul zăcămîntului;
l.a.p. – limita apă – petrol tabulară

Zăcăminte masive în proeminențe de calcare biogene, la care se deosebesc două genuri:

- zăcăminte masive în proeminențe izolate (fig. 7.22);
- zăcăminte masive în proeminențe grupate, ca de exemplu zăcămintele din masivele de
calcare biogene din Bașkiria.

Fig. 10.22 – Zăcământ masiv în proeminență izolată

formată din calcare biogene
(1 – petrol; 2 – apă)
 Problemele explorării zăcămintelor masive
Aceste probleme se referă la litologia rezervorului, la lipsa intercalațiilor impermeabile, la
variația porozității și permeabilității rezervorului, la condițiile de zăcămînt ale țițeiului și gazelor
și la adâncimea la care este întâlnîtâ limita apă – petrol tabulară, pusă în evidență prin 2 – 3 sonde
și caracteristică pentru aceste zăcăminte.
Dacă în cazul proeminențelor tectonice, conturul zăcământului este în general de formă
ovală, în cazul zăcămintelor legate de proeminențele de eroziune și în cazul zăcămintelor legate
de proeminențe biogene, forma conturului zăcământului este sinuoasă datorită neregularităților
formelor rezervoarelor din relieful de eroziune, acoperite de roci impermeabile. Pentru un
zăcământ masiv, de gaze, presiunea inițială poate să rezulte din primele sonde, iar debitele de
gaze ale sondelor variază mai puțin de la o zonă la alta a rezervorului masiv decât debitul de țiței,
funcție și de porozitatea efectivă. Explorarea acestor zăcăminte pune problema forării câtorva
sonde, în vederea cunoașterii limitei gaze – apă tabulară, a formei rezervorului, precum și a
valorii medii a porozității efective și a presiunii zăcământului.
 Spre deosebire de zăcămintele de gaze, debitul sondelor pentru zăcămintele de țiței care
depinde și de porozitatea efectivă și permeabilitatea colectorului variază mult în cazul
rezervoarelor omogene și foarte mult în cazul rezervoarelor neomogene. Rezervoarele
neomogene ridică dificultăți în conturarea zonelor diferit productive ale zăcămîntului și impune
săparea unui număr mare de sonde, ceea ce face ca explorarea să însoțească adesea exploatarea.
 10.1.3 Grupa zăcămintelor delimitate litologic
Apariția capcanei este determinată fie de prezența lentilelor și cordoanelor de nisipuri
macrogranulare sau gresiilor slab consolidate, delimitate litologic de roci impermeabile sau de
nisipuri cu porii fini, datorită variației de litofacies din cuprinsul stratului respectiv, fie de
prezența zonelor de porozitate și permeabilitate mărite ale rocilor compacte.
Formarea zăcămintelor de petrol sau de gaze din rezervoarele delimitate litologic, care de
regulă se găsesc închise în formațiunea mamă de petrol, ca zăcăminte primare, poate fi explicată
prin trecerea hidrocarburilor, în urma tasării, clin rocile politice în intercalațiile macrogranulare,
unde se acumulează. Trecerea hidrocarburilor din porii fini în zone cu permeabilitate și porozitate
mărite și acumularea lor în aceste zone se face sub acțiunea apei.
 Caracterele generale ale acestor zăcăminte pot fi rezumate astfel:
- au o răspîndire locală și sunt legate de zone izolate de forme neregulate formate din
nisipuri și gresii, zone de mare permeabilitate și porozitate ale rocilor metamorfice sau uneori,
ale rocilor eruptive fi surate, ale masivelor de calcare și dolomite înconjurate de roci nesaturate
cu hidrocarburi sau în cazul calcarelor înconjurate de roci mai puțin saturate cu petrol, iar uneori
cu apă;
- fiecare rezervor reprezintă cîte o acumulare izolată;
- apa din aceste zăcăminte (atunci când există), servește ca pat zăcământului, ea fiind
inactivă și nivelul ei diferă de la un rezervor la altul;
- rezervoarele, de regulă, sunt situate în părțile mai ridicate structural ale formațiunii în care
sunt cuprinse.
 Clasificarea zăcămintelor delimitate litologic
După raportul dintre rezervoare și rocile care le delimitează, zăcămintele delimitate litologic,
sunt împărțite în următoarele trei subgrupe:
- zăcăminte delimitate de roci acvifere (fig. 10.23);

Fig. 10.23 – Zăcăminte delimitate litologic de roci acvifere

(1 – gaze; 2 – petrol; 3 – nisip ac vifer; 4 – roci impermeabile)

- zăcăminte delimitate de roci impermeabile (fig. 10.24);

Fig. 10.24 – Zăcăminte delimitate litologic de roci impermeabile

(1 – gaze; 2 – petrol; 3 – argilă; 4 – apă)
 - zăcăminte delimitate parțial de roci acvifere, parțial de roci impermeabile (fig. 10.25).

Fig. 10.25 – Zăcăminte delimitate litologic parțial de roci acvifere,

parțial de roci impermeabile (1 – petrol; 2 – apă; 3 – roci impermeabile)

Fiecare din primele două subgrupe au cîte două genuri, după caracterul colectorului (nisipos sau
calcaros) și după originea lui (de exemplu: lentile de nisipuri cu granulație mare, delimitate de nisipuri fine
sau argile, zone de mare porozitate și permeabilitate din calcare, dolomite și roci metamorfice sau eruptive,
sau acumulările din rocile poros – permeabile, formate pe seama unui relief erodat. Ca exemplu din prima
subgrupă, din regiunea de platformă, se poate menționa zăcămîntul din lentilele cu granulație mare incluse în
gresia acviferă de „o sută de picioare" din Pensylvania (S.U.A.).
Ca exemplu de zăcăminte din subgrupa a doua, din regiunea cutată, se menționează zăcămîntul din zona
de porozitate mărită a serpentinelor din structura Kurokawa (Japonia) (fig. 10.26);
 Fig. 10.26 – Zăcăminte delimitate litologic, structura Kurokawa (Japonia)
1 – în lentile de nisip; 2 – în zonele de porozitate mărită ale serpentinelor; 3
– roci impermeabile

Pentru o cât mai bună delimitare a rezervorului se impune executarea de microcarotaj sau de
carotaj amplificat și un studiu de detaliu al ca rotelor mecanice extrase din zona respectivă.
În general, aceste zăcăminte din punct de vedere industrial rar au o importanță mare. Ele
produc datorită energiei gazelor din petrol și în ultima fază produc în regim gravitațional.
Datorită faptului că aceste zăcăminte nu se pot identifica, uneori, prea ușor, multe dintre ele
au fost descrise destul de sumar, ceea ce a făcut să se creadă că sînt rare, deși ele sînt întîlnite atât
în regiuni cutate, cît și în regiuni de platformă. Aceste zăcăminte pot fi considerate ca făcând
parte din așa-numita categorie a zăcămintelor subtile (ascunse, discrete).
 10.1.4 Zăcăminte combinate (intermediare, de trecere, mixte)
Aceste zăcăminte prezintă caractere mixte de trecere, de la o grupă sau subgrupă la alta.
În clasificarea zăcămintelor combinate (C. Beca, 1975) s-a ținut seama de caracterele de
grupă pentru zăcămintele masive și delimitate litologic și de caracterele de grupă și de subgrupă,
în cazul zăcămintelor stratiforme (fig. 10.27). În această clasificare zăcămîntul a fost considerat
în general, în sens larg, format din mai multe colectoare și numai rar în sens restrâns.
În sens larg cxaracterul combinat apare la colectoare diferite în timp ce în sene restrâns caracterul
combinat, intermediar se referă la același colector.
Zăcămintele combinate se cunosc în aproape toate regiunile gazeifere și petrolifere din
România.
Fig. 10.27 – Zăcăminte combinate G – gaze; P – petrol; A – apă
 10.1.5 Zăcăminte subtile (discrete, ascunse)
Conform clasificării (C. Beca, 1983), din această grupă fac parte zăcămintele lentiliforme,
zonele de mare permeabilitate și porozitate ale rocilor sedimentare compacte, zonele de alterare și
de fisurare ale reliefurilor eruptive îngropate și metamorfice și altele. O altă problemă care
formează preocupările geologilor petroliști, ca și în cazul zăcămintelor subtile, este aceea a
structurilor. Atât pentru zăcămintele subtile cât și pentru structurile ascunse s-a întocmit câte o
clasificare a acestora (C. Bcca, 1983) cu exemplificări din țară și străinătate.
 10.2 Clasificarea zăcămintelor după relația dintre gaze, țiței și apă în interiorul
rezervoarelor naturale
Relațiile dintre gaze, petrol și apă în interiorul rezervoarelor naturale sînt în funcție de
permeabilitatea rezervorului, de starea fizică a fluidelor în condițiile de zăcământ, de formele
inițiale și finale de energie ale zăcământului. I. O. Brod a împărțit zăcămintele, după conținutul
de gaze, în categorii și acestea, la rîndul lor, au fost împărțite în clase, după rolul apei.
După conținutul de gaze s-au stabilit patru categorii de zăcăminte și anume:
- zăcăminte pur gazeifere;
- zăcăminte de petrol cu cap de gaze primar;
- zăcăminte de petrol bogate în gaze dizolvate;
- zăcăminte de petrol sărace în gaze dizolvate.
 După rolul apei, fiecare categorie s-a împărțit în trei clase de zăcăminte și anume:
- zăcăminte cu apă activă, cantonate, în general in rezervoare ușor permeabile;
- zăcăminte cu apă inactivă, cantonate în rezervoare cu permeabilitate mai slabă, aceasta
datorită fie unei schimbări primare de litofacies, fie unei schimbări secundare, prin cimentare;
- zăcăminte lipsite de apă liberă (zăcămintele delimitate litologic). Forma inițială de energie
pentru zăcămintele de gaze este dată de gaze și împingerea de apă, în cazul zăcămintelor cu apă
activă, iar pentru zăcămintele cu apă inactivă și lipsite de apă liberă, este dată de gaze. Forma
finală de energie pentru toate cele trei clase este dată de gaze.
 Pentru categoria zăcămintelor de petrol sărace în gaze dizolvate, forma inițială de energie,
pentru clasa zăcămintelor cu apă activă, este dată de împingerea de apă, iar pentru celelalte două
clase, cât și forma finală de energie, pentru toate clasele, este gravitațională.
În ceea ce privește corelația dintre clase și grupele de zăcămînt, la zăcămintele stratiforme,
masive și de trecere de la stratiforme la masive, apa poate să fie activă sau inactivă fiind lipsite de
apă liberă zăcămintele delimitate litologic.
Această clasificare a zăcămintelor este necesară pentru evaluarea zăcămintelor nou
descoperite, pentru modul de exploatare a sondelor și a zăcământului în totalitatea lui.
 10.3 Degradarea zăcămintelor de petrol
Semnele degradării zăcămintelor de hidrocarburi pot fi active și în acest caz denumite indici
activi sau pot fi inactive, și se numesc indici fosili de degradare. Indicii activi arată că procesul
de degradare a zăcămintelor are loc și în prezent și aceste semne (indici) se pot repeta, spre
deosebire de indicii inactivi a căror activitate nu se reînnoiește, ea a avut loc în trecut și a lăsat
semne la suprafața scoarței terestre.
Cunoașterea acestor semne (indici) la suprafața scoarței terestre poate pune problema
cercetării zăcămintelor de hidrocarburi din adâncime, în vederea stabilirii unei legături a acestora
cu semnele de la suprafață. În cazul cînd nu realizată o comunicație între zăcământul din
adâncime și semnele de la suprafață datorită de exemplu unei falii etanșe care separă mare parte
din zăcământ, pot avea loc activități de explorare sau de exploatare. Toate semnele de degradare
sunt luate în considerare în lucrările de prospecțiuni și explorare și interpretate cât mai corect
posibil în ceea ce privește legătura lor cu zăcămintele din adâncime și respectiv perspectivele
subsolului suprafeței cercetate.
 Emanațiile de gaze – sunt reprezentate în general prin metan, se manifestă la suprafața
scoarței terestre fie violent (când gazele filtrează cu intermitență prin fisuri sau falii), fie lent
(când filtrează prin porii rocilor). În afară de metan, când provin din zăcămintele de petrol, gazele
conțin în cantități mici și hidrocarburi superioare. Gazele pot ieși și de sub apă, manifestîndu-se
sub formă de bule ( în acest caz metanul provine din putrezirea unor substanțe organice pe fundul
mlaștinilor și este cunoscut sub numele de “gaz de baltă”), fără însă să fie un semn de degradare.
Locurile unde apar emanațiile de gaze sunt lipsite de vegetale, iar emanațiile sînt cunoscute sub
numele de „focuri nestinse” sau „focurii vii”. În țara noastră se cunosc focuri nestinse la Lopătari
pe Valea Slănicului de Buzău, la Andreiașu, pe Valea Milcovului, la Hârja, pe Valea Oituzului.
Manifestări puternice de gaze se cunosc în Iran, Irak, în sud – estul Turciei și în regiunea Mării
Caspice.
 Ivirile de țiței – apar fie în legătură cu faliile sau cu liniile de încălecare, fie cu zonele de
fisuri (cum este cazul unora dintre aceste zone situate în bolțile cutelor anticlinale). Aceste iviri
au debite în general foarte mici, dar se cunosc în America de Nord iviri care au debite de sute de
litri pe zi.
Țițeiurile parafinoase se cunosc uneeori și după irizațiile pe care le formează cu apa.
Irizațiile formate de țițeiurile parafinoase se caracterizează prin aceea că lovite, ele se desfac în
fâșii cu marginile rotunde, spre deosebire de irizațiile produse de humații ferici, care se întâlnesc
în ochiurile de apă de prin păduri și care lovite, se desfac în fragmente colțuroase.
 Indicii inactivi, fosili, de degradare sunt: ivirile de asfalt și de ozocherita.
Asfaltul provine din oxidarea țițeiurilor naftenice și când ivirile de țițeiuri naftenice sînt mari
și condițiile topografice permit, se formează adevărate lacuri de asfalt (Lacul Sahalin U.R.S.S.,
Lacul Brea Insula Trinidad). Se cunosc impregnații de asfalt în nisipuri, gresii și calcare care fac
obiectul unor exploatări, cum sunt zăcămintele de asfalt în valcare la Val de Travers (Elveția) și la
Seyssel (Franța), iar la noi în țară sunt zăcăminte de asfalt în nisipurile și gresiile pliocene la
Matița (Prahova) și Derna (Bihor).
În afară de indici activi și fosili mai sunt și indici indirecți de degradare și anume: izvoarele
de ape sărate și izvoarele de ape sulfuroase.
Spre deosebire de celelalte ape sărate izvoarele de apă sărate conțin iod, brom și acizi
naftenici.
Izvoarele de ape sulfuroase își au originea în oxidarea sulfurilor din roci sau provin în urma
reducerii sulfaților sub acțiunea hidrocarburilor. Hidrogenul sulfurat rezultat este luat în soluție
de apele de circulație care alimentează izvoarele sulfuroase de la suprafață. Prezența
hidrocarburilor în acest proces indică legătura izvoarelor sulfuroase cu procesele de distrugere a
hidrocarburilor, de diseminate/acumulate în roci.
Cercetarea geologică și geofizică a forajelor
 11.1 Carotaje mecanice
Urmărirea forajelor din punct de vedere geologic se face prin executarea unor lucrări speciale în gaura
de sondă, una din aceste lucrări constă în extragerea de carote mecanice. Cu ajutorul carotelor mecanice în
special ca și al probelor de detritus se poate cunoaște profilul lito – stratigrafic al structurii din zona unui
foraj, iar în timp, în urma forajului mai multor sonde al structurii în totalitatea ei. Tot cu ajutorul carotelor
mecanice se obțin informații care stau la baza interpretării tectonicii structurii, precum și informații privind
existența zăcămintelor de hidrocarburi.
Carotele mecanice pot fi neorientate, orientate și laterale. Dintre acestea, numai primele și ultimele carote
menționate se extrag în prezent,deoarece carotele mecanice orientate au fost înlocuite cu lucrări de
pandajmetrie. În interpretarea tectonicii unei structuri sau a unui zăcământ, carotele mecanice dau informații
despre înclinarea stratelor, spre deosebire de operația de pandajmetrie care dă și direcția orientării înclinării
stratelor, informație obținută și prin carotele mecanice orientate. Se impune ca descrierea unei carote
mecanice să fie judicioasă și corect făcută, pentru a se putea face în final, corelări ale diferitelor profile lito –
stratigrafice ale sondelor de pe aceeași structură. Fiecare porțiune dintr-o carotă se descrie separat dacă diferă
din punct de vedere litologic sau al culorii, se menționează înclinarea stratelor și se analizează din punct de
vedere paleontologic, în vederea determinării vârstei geologice.
 Carotele mecanice se extrag funcție de gradul de documentare care este determinat de
categoriile și sarcinile sondelor. La sondele de prospecțiuni ca și la cele de explorare, datorită
problemelor ce urmează să fie rezolvate prin aceste sonde, carotele mecanice sunt în număr mai
mare, spre deosebire de sondele de exploatare când zăcământul se consideră cunoscut. La fixarea
numărului de carote ce trebuie extrase de la sondele de prospecțiuni sau de explorare, trebuie să
se țină seama și de valorile înclinării stratelor obținute de la primele carote extrase dintr-o
formațiune. Astfel:
- la înclinări până la circa 50° se iau carote din formațiunile probabile sau posibile
productive, din 50 în 50 de m;
- în cazul cînd valoarea înclinării stratelor depășește 60—70° se iau carote din circa 100 în
100 m.
 Spre deosebire de carotele neorientate (care uneori pot fi extrase în număr mare), numai din
roci impermeabile, carotele laterale dau posibilitatea de a obține informații asupra intervalelor
poros – permeabile după diagrafia geofizică de sondă, care n-au fost carotate. Intervalele de unde
vor fi extrase (din peretele găurii de sondă), aceste carote sunt fixate după diagrafia geofizică de
sondă. Aceste carote (a căror lungime este de circa 3 cm și diametrul de circa 1 cm), dau
informații asupra litologiei rocilor, iar după caz dacă acestea sunt purtătoare de hidrocarburi.
Uneori prin această metodă nu se obțin informațiile scontate, fie datorită faptului că turta formată
de fluidul de foraj este destul de groasă și carota nu adduce deloc rocă, fie datorită faptului că
roca este dură și de asemenea nu se poate extrage nimic.
 11.2 Analizarea carotelor mecanice
Metodele de cercetare a carotelor mecanice și a probelor de detritus pot fi macroscopice și
microscopice.
Carotele mecanice sunt analizate din punct de vedere litologic, paleontologic, petrografic,
geochimic și petrofizic. Rezultatele analizelor pot fi structurate în diferite moduri astfel că
pentru o mai corectă înțelegere a documantațiilor disponibile în cele ce urmează vor fi prezentate
atât buletine de analiză în format mai vechi cât și reprezentările moderne sinergetice construite
uneori chiar la sonde cu ajutorul cabinelor de urmărire a forajelor (fig. 11.1).
 Buletin de analiză
Sonda X de explorare
Carota mecanică, marşul 800 – 805 m = 5 m, recuperate = 3,80 m.
Vârsta formaţiunii: limita Meoţian – Miocen

Meoţian
1. Analiza litologică
1,50 m – marnă cenuşie, fină, cu rare filme de nisip marnos cenuşiu deschis, cu bobul fin,
slab micaferă.
1,40 m – marnă cenuşie, fină, slab micaferă, cu filme de nisip marnos brun, cu bobul fin.
0,10 m – gresie fină cu ciment calcitic – argilos, fosiliferă.
0,15 m – marnă cenuşie, fină, cu filme de nisip marnos, brun închis.
Reacţie bună la LQ, CC14, CH0COCH3 – filmele de nisip brune.
Înclinare nedeterminabilă.
 2. Analiza paleontologică
a) Macrofaunistică: Lamelibranchiate Gasteropode.
Talie mică: Congeria novorossica Sanz., Theodoxus sp. – fragment, Hydrobia vitrella – Stef.,
Hydrobia sp., Pseudomnicola sarmatica Hek., Valvata șimplex Fucks.
b) Microfaunistică: Cyprideis heterostigma sublitoralis Pok. – 20 exemplare, Lexoconcha
sp. 4., Leptocytere praebaquana frequentis Stancieva. – 5 exemplare, Candona parallela
pannonica Zal., Gasteropode, fragmente oase de peşti, concreţiuni ovoidale calcaroase,
concreţiuni neregulate de pirită, Asociaţia cu Cyprideis.
 Miocen
1. Analiza litologică
0,05 m — marnă cenuşie cu treceri spre brună, fină, compactă, fin micaferă.
înclinare nedeterminabilă.
2. Analiza paleontologică
a) Macrofaunistică: steril.
b) Microfaunistică:
- Globotruncana linnaeana (d'Orb) – 6 exemplare;
- Globotruncana arca Cush. – 3 exemplare;
- Praeglobotruncana ordinaria (Subb) – 3 exemplare;
- Heterohelix globulosa (Ehrenberg) – 5 exemplare;
- Globigerîna bulloides d'Orb – 10 exemplare;
- Globigerina insequispira Subb – 5 exemplare;
- Globigerîna ciperoensis Bolii – 3 exemplare;
- Globotrotalia crassata (Cush) – 2 exemplare;
- Globigerînoides trilobus (Reuss) – 3 exemplare;
- Eponides schreigersi (d'Orb) – 2 exemplare;
- Cenosphaera vesparia Haeckel – 5 exemplare;
- Prisme din cochilii de Inocerami frecvent.
 3. Analiza petrografică
Secţiunea 1: marnă microgrezoasă. Fondul rocii este constituit dintr-o masă de calcit
microcristalin în amestec intim cu argilă în care sunt prinse granule detritice de cuarţ aleuritic şi
fin psamitic. Roca prezintă pigmentaţii rare cu agglomerate fine de pirită şi substanţă organică
însoţită parţial de pirită. Conţinutul în CaC03: 45 %.

Secţiunea 2: gresie fină fosiliferă cu ciment calcitic-argilos. Detritusul mineral al rocii este
reprezentat în general prin granule fin psamitice de cuarţ la care se asociază subordonat lamele
fine de muscovit, clorit, biotit, mai rar feldspaţi pla gioclazi. În masa rocii se remarcă frecvente
resturi de microorganisme calcaroase diagenizate. Consolidarea detritusului mineral se realizează
printr-un ciment de tip bazal alcătuit din calcit microcristalin impurificat cu argilă. Roca este
pigmentată cu limonit şi hematit.
4. Analiza geochimică
Roca: marnă microgrezoasă;
- Substanţă organică solubilă în chloroform – 0,74 %
- Substanţă organică solubilă în alcool benzenic – 0,138 %
Roca: gresie fină cu ciment calcitic – argilos;
- Substanţa organică solubilă în chloroform – 0,038 %
Substanţă organică solubilă în alcool benzenic – 0,075 %
Fig. 2.4 – Master log
 2.4 Date de foraj şi producţie
Urmărirea complexă a forajului sondelor (mai ales cu ajutorul cabinelor tehnologice de tip
mudlogging/geology), ne poate furniza date importante referitoare la formaţiunile deschise prin
foraj. Dintre acestea putem menţiona:
- coloana litologică (probe de sită carote);
- conţinutul în gaze;
- temperatura fluidului de foraj;
- presiuni de formaţie (din Drill Steam Test – DST);
- regim de foraj (urmărirea şi semnificaţia vitezei de avansare a sapei).
În principiu o cabină tehnologică modernă poate urmării şi corela câțiva zeci de parametrii
care sunt corelabili şi interpretabili în timp real.
În timpul exploatării sondelor/zăcămintelor se acumulează date referitoare la debitele
sondelor, presiunile înregistrate, interferenţa între sonde, tipul şi proprietăţile fluidelor produse,
declinul, impurităţile etc. O analiză riguroasă a tuturor datelor de foraj şi de producţie este girul
unui bun model de zăcământ.
 Observație!
Nu de puţine ori există raportări eronate (voite sau nu), care alterează de multe ori,
modelul.

2.5 Incertitudinea datelor de bază

Toate informaţiile necesare documentării geologo – geofizice în vederea modelării unei
structuri/zăcământ petrolifer obţinute prin investigaţiile geologice şi geofizice aferente, sunt
(conform ecuaţiei generale a prospecţiunilor geofizice aplicabilă şi celorlalte tipuri de date)
diferite de informaţia geologică aferentă metodei de investigare. Acestea induc, în mod firesc un
grad de confidenţă mai mare sau mai mic în raport cu datele existente.
Cuantificarea gradului de confidenţă în datele analizelor şi investigaţiilor este îngreunată de
momentul obţinerii acestora. Datele geofizice de sondă obţinute din loguri mai vechi, sunt
puternic afectate de sistemul gaură de sondă /formaţiune, iar interpretarea lor este de multe ori
calitativă.
 Cu cât cantitatea de date este mai mare cu cât informaţiile provin din mai multe surse şi se
referă la acelaşi parametru măsurat pentru acelaşi “punct”, cu atât avem posibilitatea de a reduce
incertitudinile induse de măsurători (putem avea şansa ca pentru un rezervor natural pe lângă
datele carotajului geofizic de sondă sa cunoaştem parametrii ca porozitate şi permeabilitate din
carote mecanice, presiuni de zăcământ în timpul exploatării şi analize PVT). Prin coroborarea
acestora se realizează o corecţie semnificativă a modelului elaborat.
Nu în ultimul rând trebuie menționat că deşi există soft-uri capabile să realizeze modelări
remarcabile, ele trebuie totuşi investite cu girul experienței bogate şi chiar flerul unui practician.
Nu tot ce “livrează” un soft este chiar adevărat.

Mențiune!
Trebuie menționat că deșii există sotf-uri capabile să realizeze modelări remarcabile, ele
trebuie totuși investite cu girul experienței bogate.
Deviația sondelor
 12.1 Poziția de suprafață
Ca orice obiect de pe suprafața terestră, poziția sondelor la suprafață se raportează la
coordonatele geografice ale acesteia respectiv latitudine (φ), longitudine (λ) și altitudine. În orice
documentație referitoare la sonde pentru reprezentarea localizării lor se folosesc hărți. Se cunosc
mai multe tipuri de hărți geografice/topografice ce diferă prin sistemul de proiecție cartografică
utilizat.
Proiecția cartografică asigură corespondența între coordonatele geografice  și  ale
punctelor de pe elipsoidul terestru și coordonatele rectangulare x și y ale acelorași puncte de pe
hartă.
În industria de petrol din Romania, conform reglementărilor A.N.R.M. (Agenția Națională
pentru Resurse Minerale), se folosește proiecția cartografică Stereografică 1970 (fig. 12.1).
 Fig. 12.1 – Elementele geometrice ale sistemului de proiecție stereografică
Pt – plan tangent, Ps – plan secant, C – centrul cercului tangent/secant, H –
adâncimea,
r – raza centrului secant,V – punctul diametral opus – centrul razelor
proiectoare,
R – raza terestră la latitudinea dată

Proiecția azimutală stereografică oblică în plan secant 1970 s-a introdus în vederea
întocmirii planurilor topografice de bază la scările 1:2.000, 1:5.000 și 1:10.000.
Din punct de vedere al deformărilor, această proiecție face parte din categoria proiecțiilor
conforme (păstreaza nedeformate unghiurile). În consecință, figurile din tren vor fi asemenea cu
cele proiectate pe hartă. Elementele planului rectangular și al coordonatelor stereo ‘70 sunt redate
sintetic în (fig 12.2 și 12.3).
Fig. 12.2 – Elementele planului rectangular
Fig. 12.3 – Sistemul de coordonate Stereo ‘70 (origine, axe, valori, centrul proiecției, erori)
 Pentru raportarea altitudinii se iau în calcul următoarele date:
- Altitudinea la sol – măsurată la recunoașterea locației în teren;
- Altitudinea la Masa Rotary (MR; KB) – masurată după montarea instalației, la care se
raportează adâncimile în timpul forajului.
Traectul găurii de sondă deviază în mod natural sau poate fi deviat de către operatorul de
foraj pentru a se atinge o poziție dorită, atunci când nu este posibilă/economică săparea verticală
a sondei.
 12.2 Devierea naturală a sondelor
De la suprafață până la adâncimea finală, sonda traversează/interceptează formațiuni caracterizate de
litologii și poziții structurale (direcția și înclinarea stratelor) diferite ceea ce are ca efect devierea găurii de
sondă de la verticală. Această abatere este cunoscută sub denumirea de ”tendință naturală de deviere”.
Principalii factori ce influențează această deviere naturală a sondelor sunt redați în cele ce urmează:
- Influența înclinării stratelor: fiecare strat poate avea o înclinare de la 0° la 90° datorită căreia gaura
de sondă deviază astfel:
- Când înclinarea este mică, până la 40° – 50° sonda va devia în sens opus înclinarii stratelor. Aceasta se
explică prin faptul că la interceptarea limitei dintre două strate, de obicei stratul subiacent are o tărie mai
mare decât cel superior. Astfel, sapa va întânpina o opoziție mai mare la înaintare în punctul de contact cu
stratul mai tare în timp ce în stratul mai slab înaintarea va fi mai mare (fig.1.4.a).
- Când înclinarea este mare, peste 45° – 50°, sapa va avea tendința să „alunece” pe planul de
stratificație (fig.1.4.b) astfel ca, deviază în sensul înclinării stratelor.
 Fig. 1.4 – Devierea naturală a găurii de sondă în funcție de înclinarea stratelor
a) la înclinări mici ale formațiunilor; b) la înclinări mari ale formațiunilor

- Influenta anizotropiei litologice: în funcție de gradul de compactare și cimentare al

rocilor, acestea vor avea o ”tărie” (termen utilizat în documentațiile pentru proiectarea forajelor)
mai mare sau mai mică. Evident că vor apărea modificări ale traectului găurii de sondă.
- Tipul de sapă versus litologie: în general sapele cu role au o tendință de deviere mai
redusă în timp ce sapele cu dantură fixă pot induce o deviere mai mare a gaurii de sondă. De
asemenea pot apărea devieri importante atunci când nu se folosesc sape adecvate litologiei
formațiunilor (utilizarea unei sape cu diamante în formațiuni argiloase).
 - Rotația sapei: în timpul forajului sensul de rotație al sapei imprimă și el o tendință de
deviere a găurii de sondă.
- Regimul de foraj: alegerea unui regim de foraj necorespunzător (apăsare prea mare, rotație
mică), poate induce o suplimentare a tendinței de deviere a găurii de sondă.

12.3 Forarea dirijată a sondelor

În ultimii ani forarea dirijată a sondelor a devenit o practică uzuală, numărul forajelor
dirijate depășind numărul sondelor verticale (nedirijate). Pe uscat zona de amplasare a instalației
de foraj trebuie să îndeplinească anumite condiții (suprafață plană, fermă, extinsă), astfel că de
multe ori condițiile naturale (teren neadecvat, costuri ridicate de realizare a platformei pentru
instalație) sau antropice (existența unor clădiri, zone protejate, propietari de teren, etc.), impun
amplasarea instalației de foraj la o anumită distanță de ”ținta” propusă (țintă – punctul/zona în
care sonda propusă interceptează formațiunea/formațiunile geologice ce constituie obiectivul
sondei).
 De asemenea pentru obținerea unor debite mari de petrol din sonda ce urmează a fi săpată se
pot realiza foraje orizontale la nivelul obiectivului care, deschizând zăcământul pe o lungime
mare (sute de metrii sau chiar mai mult), vor obține debite mult mai mari.
Uneori sondele dirijate pot avea lungimi impresionante (ex: în cadrul proiectului Sahalin
(insulă situată în Marea Ohoțsk – Rusia) ExxonMobil a finalizat în anul 2013 un foraj cu o
lungime totală de 12700 m și o deplasare orizontală de 11739 m) (fig. 12.5). În anul 2015, 9 din
cele 10 sonde săpate cu lungimea cea mai mare din lume erau forate in Sahalin.
Simultan cu recordurile de lungime și deplasare orizontală sunt depășite și alte recorduri,
cele privind adâncimile de tubare a unor coloane cu un znumit diametru, lungimea intervalelor
lăsate deschise înaintea de tubare unei coloane, folosirea sistemelor de carotaj în timpul forajului,
a sistemelor de dirijare rotary, realizarea unor side – track-uri (devieri laterale din sonde
existente), armarea unor packere, completarea sondelor.
 Fig. 12.5 – Schema forajului Z 42, cea mai lungă sondă din lume

12.4 Metode de măsurare a deviaței sondelor

Pentru determinarea poziției în spațiu a oricărui punct de pe traectul găurii de sondă, este
necesar să se cunoască înclinarea (α), azimutul găurii de sondă (θ) respectiv unghiul dintre
directia nord și proiectia găurii de sondă în plan orizontal (fig. 12.6) măsurate în funcție de
adâncime.
Principial aceste măsurători se fac prin amplasarea unui dispozitiv de tip busolă la
adâncimile unde se face determinarea și achiziția celor doi parametrii (α și θ).
 Pentru aceasta în timp au fost utilizate mai multe dispozitive. Primele masurători au fost realizate prin
lansarea în sondă cu cablu la anumită adâncime, a unei sticle umplută parțial cu HF lichid. Aceasta se
poziționa conform poziției găurii de sondă astfel că suprafața lichidului, orizontală formează cu generatoarea
cilindrului de sticlă un unghi egal cu înclinarea găurii de sondă. Ulterior au fost realizate dispozitive mai
perfecționate de tip busolă, care măsurau mecanic înclinarea și azimutul înclinării, gradul de precizie fiind
relativ redus. Dintre acestea în Romania a fost folosit Fotoclinometrul de tip Zmeureanu (Z18) care măsura
înclinarea găurii de sondă cu o precizie de 1 – 4°, pentru înclinări cuprinse între 0 – 18°, iar azimutul
înclinării cu o precizie de 5°. Majoritatea sondelor săpate până în jurul anilor ‘90 au masaurători de deviație
efectuate cu acest tip de aparat.
În ultimele decenii pentru aceste masurători au început să fie folosite busole giroscopice care prezintă
un grad de precizie foarte ridicat, până la minut și care, pe lângă metodologia clasică, de lansare a aparatului
cu cablu geofizic, pot fi incluse în electrodele MWD (măsurare în timpul forajului) asigurând determinarea în
timp real (on line) a deviației găurii de sondă.
Datele se prezintă sub forma de perechi de unghiuri, înclinare/azimutul încliării raportate la adâncime.
Fig. 12.6 – Parametrii de măsurare a deviației sondelor
 12.5 Metode de calculare și reprezentare a deviației sondelor
Pe baza valorilor măsurate în sondă (α și θ) și adâncime, se pot calcula atât deplasarea
sondei în plan orizontal cât și adâncimea verticală reală pe traectul găurii de sondă.
Dintre multiplele metode de calcul a deviației sondelor cea mai simplă și mai ușor de înțeles este
Metoda Sinusului/(Metoda Interpolării) (fig.12.7). Aceasta pleacă de la premisa (simplificarea)
că între punctele succesive de măsurare ale înclinării și azimutului înclinării găurii de sondă i se
pot atribui valorile obținute. Astfel se inițializează un interval obținut prin interpolare pentru care
se consideră corectă valoarea măsurată în intervalul respectiv. De exemplu (tabelul 12.1):
Tabel nr. 12.1 – Structurarea datelor calcului deviației sondelor prin Metoda Sinusului/(Metoda Interpolării)
 Fig. 12.7 – Reprezentarea deviației sondelor prin Metoda
Sinusului/(Metoda Interpolării)
unde: H(*)= adâncimea punctului de masurare

Pentru calcul se folosesc următoarele relații:

e = AB ½(Hn+1 –Hn)- ½(Hn –Hn-1) (12.1)
f = CB = e sin α (12.2)
g = AC = e(1 – cos α) (12.3)
h = Σg (12.4)

Obs! Notațiile (e, f, g, h) sunt cele din tabelul de mai sus.

 În prezent așa cum s-a menționat anterior se folosesc metode mai performante de
calcul/reprezentare a deviației sondelor, de exemplu Metoda Tangentei Pătrate, Metoda Razei de
Curbură Admisibile, etc., pentru care există softuri dedicate ce diferă în funcție de metodă și/sau
de compania producătoare/utilizatoare. Principial datele sunt prezentate într-un tabel similar celui
prezentat mai jos (tabelul 12.2) și (fig. 12.8).
 După cum se evidențiază în tabelele precedente, deplasarea orizontală a sondelor se
evidențiază prin coordonate carteziene a căror origine o reprezintă coordonatele de suprafață ale
sondei. Cele două axe au valori pozitive spre Nord (X în sistemul stereo ‘70) și Est (Y în sistemul
stereo ‚70) și negative spre Sud respectiv Vest (fig. 12.9).
Fig. 12.9 – Baze de reprezentare grafică a deplasării sondelor
a) în plan orizontal, b) în plan vertical
 Pe verticală traectul găurii de sondă se
reprezintă pe o secțiune, orientată de obicei S –
N sau V – E, evidențiindu-se atât adâncimile pe
traect cât și în plan vertical (fig. 12.9.b)
Pentru o mai bună înțelegere a
reprezentării deviației sondelor cât și a poziției
unor repere în sondă este necesară definirea
elementelor de poziționare ale sondelor (fig.
12.10) și anume:
 Elementele esențiale de care să se țină cont în cazul deviației sondelor sunt:
Poziția de suprafață a sondei este dată de coordonatele de amplasare a sondei
respectiv:
- Latitudine;
- Longitudine;
- Altitudinela sol – măsurată la fixarea locației sondei;
- Altitudine la Masa Rotary (KB altitude) - Punctul de adâncime 0 al tuturor
măsurătorilor efectuate în sondă este considerat nivelul Mesei Rotary.

Observație!
Sistemele de raportare a latitudinii și longitudinii pot fi diferite în funcție de sistemul de
proiecție folosit. De obicei pentru șantierele petroliere din România sistemul de proiecție al
coordonatelor de suprafață ale sondelor este Stereo ‘70.
 Adâncimea
În funcție de modul de măsurare putem evidenția pentru același punct mai multe valori și anume:
- Adâncimea măsurată pe traectul găurii de sondă (MD – Measured Depth);
- Adâncimea verticală (TVD – True Vertical Depth);
- Adâncimea izobatică (TVDss – True Vertical Depth sub sea). Aceasta se măsoară de la nivelul mării;
- Adâncimea fundului marii (ML – Mud Line). Poate fi raportată atât la Masa Rotary (KB) cât și la
suprafața de referință a nivelului apei (0 m).

De menționat faptul că, în unele zone ale globului terestu (Bazinul Mării Caspice și zonele limitrofe
acestuia) se pot întâlni cazuri unde deșii sunt poziționate pe uscat sondele au o altitudine mai mică decât
nivelul oceanului planetar). Astfel altitudinea la sol sau Masa Rotary vor avea valori negative.
Între adâncimile mai sus menționate există următoarele relație:

Adâncimea izobatică = Altitudinea la Masa Rotary (KB) – Adâncimea Verticală (TVD)

 Se poate observa că adâncimea izobatică poate fi pozitivă sau negativă. Deoarece de cele
mai multe ori aceste valori sunt negative, în reprezentări se folosesc specificațiile:
- m.s.n.m. – metrii sub Nivelul Mării;
- s.s. – Sub Sea.
Dacă de exmplu într-o sondă având elevația (altitudinea la Masa Rotary ) de 335,55 m se
întâlnește un reper (limită geologică, cap complex productiv, etc.) la adâncimea de 755 m (MD)
corespunzând unei adâncimi verticale de 753,35 m adâncimea izobatică a reperului va fi:

335,55 – 753,35 = - 417,80 m (adâncime izobatică)

Pe documentațiile sondelor (pe diagrafiile geofizice de sondă), notarea reperelor respective

se face de obicei sub forma:
R 755 (- 417,5) m
 Pentru sondele mai vechi (acolo unde gradul de precizie al măsurătorilor este mai redus) se
folosesc valori rotunjite:
R 755 (- 418) m

Poziția sondelor pe hărți se reprezintă atât prin coordonatele de suprafață cât și prin proiecția
în plan orizontal a traectului găurii de sondă (fig. 12.11) respectiv deplasarea în plan orizontal.
Atunci când harta se întocmește la un anumit reper (R), se marchează, cu un punct sau cerculeț,
punctul corespunzător intersecției dintre suprafața reperului și sondă. Deplasarea finală sau la un
anumit reper se raportează prin distanța față de origine și azimutul distanței. De exemplu pentru
(fig. 12.11.c) deplasarea la talpă este de 75,11 m / 78° 3/4.
De multe ori, mai ales când aparatura de măsurare are un grad de precizie mai redus, de
exemplu la sondele mai vechi unde deviația a fost măsurată cu fotoclinometrul iar punctele de
stație au fost rare (de obicei din 100 m x 100 m) chiar dacă reprezentarea a fost făcută corect
poziția sondei este mai corect să fie considerată într-o zonă (de obicei elipsa erorilor) și nu într-un
punct.
 Fig.12.11 – Reprezentarea deplasării în plan
orizontal a sondelor
a) individual (pentru o sondă); b) pe hărți

Fig. 12.11 – Reprezentarea deplasării în plan orizontal a sondelor

c) în coordonate carteziene prin plotare automată
 În cazul sondelor dirijate traectul acestora se proiectează în funcție de ținta (target) propusă,
respectiv zona în care trebuie să ajungă sonda la diferite niveluri productive cât și lungimea pe
care urmează a fi traversat/deschis zăcământul ce urmează a fi exploatat.
Traectul în plan vertical se reprezintă similar prin raportare la o axa, de exemplu S – N și la
adâncimea verticală (fig. 12.12).
 De obicei, mai ales în cazul zonelor intens exploatate ”mature” sau acolo unde proprietățile
de curgere ale rezervorului sunt slabe este necesară deschiderea stratului pe o lungime cât mai
mare astfel că sunt proiectate sonde ”orizontale”. De fapt până la o anumită adâncime sonde se
forază vertical după care, prin foraj dirijat se direcționează sonda astfel încât să crească treptat
înclinarea (față de verticală) urmând ca ultimul tronson să fie săpat orizontal. În figura de mai jos
este prezentat traectul proiectat al unui unui astfel de foraj dirijat (fig. 12.13). Evident că în
timpul forajului apar diferențe față de traectul proiectat care se corectază pe parcurs prin masurări
și shiftări online.
 12.6 Importanța calculării deviației sondelor
Traectul găurii de sondă traversează/interceptează diferite formațiuni. Pentru o estimare cât
mai corectă a aranjamentului spațial al acestora este necesar să fie cunoscute cu exactitate
pozițiile diferitelor repere ce se pot evidenția în sondă (fig. 12.14).
 Așa cum este ilustrat în figura de mai sus (fig.12.14), sonda B este deviată. Reperele
întâlnite în sondă, limitele complexului productiv și contactul petrol/apă au anumite valori pe
traect (MD).
Dacă se consideră că sonda este verticală acestea vor fi amplasate mai jos decât în realitate
cât și mai lateral de poziția lor reală (vârfurile săgeților). Astfel pe de o parte anticlinalul figurat
va apărea deformat iar contactul petrol/apă va fi considerat mai jos structural alterând astfel
forma și volumul zăcământului.
Proiecția verticală sau profilul găurii de sondă se face de regulă la scara 1:1000.
Investigarea geofizică a structurilor petroliere
 13.1 Modele de cercetare
Metoda baconiană (numită uneori “abordarea prin inducție”), se bazează pe colectarea de de fapte fără
legătură cu un anumit model. În cele din urmă prin dezvoltarea bazei de dateacestea se organizează/grupează
de la sine într-un model. Aceasta este abordarea “zero ipoteze” (Isaac Newton, un adept fervent al lui Francis
Bacon). Abordarea de inducție, a spus odată: “Eu nu fac ipoteze”. Această abordare constituie nucleul
cercetării moderne.
Metoda darwiniană – un model este construit din dintr-un set de fapte. Modelul este folosit pentru a
face verificabile predicțiile. Previziunile sunt verificate prin achiziționarea de noi date sau prin
experimentare, în cazul în care necesar modelul este modificat. Acest proces iterativ în cele din urmă duce la
un model robust.
Nu este nevoie de a pune în opoziție modelul baconian și cel darwinist. Ambele și-au câștigat locul lor
în cercetarea științifică.
Realitatea: progresele științifice nu sunt aproape niciodată rezultatul unor metode științifice strict
raționale.
Intuiția, non-rațională și gândirea non – logică, fac știința distractivă, interesantă și surprinzătoare.
Einstein a spus: “Singurul lucru adevărat valoros este intuitia”…Și de asemenea, că “Imaginația este mai
importantă decât cunoașterea”.
 13.2 Carotaje geofizice de sonda
Geofizica de sondă se constituie într-un prețios instrument de investigare caracterizat prin
rezoluție mult mai bună decât prospecțiunile geofizice de suprafață dar cu un volum de rocă
investigat limitat la imediata vecinatate a găurii de sondă.
Fiecare dintre metodele de investigare (tipurile de carotaje) au un domeniu specific de
aplicabilitate ceea ce le oferă și un interval de confidență specific.
De asemenea rezultatele carotajelor geofizice de sondă sunt puternic influențate de
proprietățile sistemului format din gaura de sondă și rocile adiacente și de procesele ce au loc în
acesta, în special procesul de invazie.
În (tabelul 13.1) sunt prezentate criteriile de selectare a metodelor folosite și domeniile de
aplicabilitate ale acestora.
Tabel 13.1 – Răspunsul comparativ al învestigatiilor geofizice de sonda
 În funcţie de aceste caracteristici de măsurare şi interpretare, se pot utiliza diferite meniuri
de investigare alese în concordanţă cu “personalitatea” sondelor ce urmează a fi investigate (fluid
de foraj, tipurile de roci, construcţia sondei, intervalul investigat) așa cum sunt acestea prezentate
în (tabelul 13.2).
 După achizitia datelor, log-urilor, geofizice urmează etapa cea mai importantă din punct de
vedere al caracterizării structurilor/zăcămintelor de petrol, respectiv interpretarea geologică a
diagrafiilor. Această interpretare poate fi:
- interpretare calitativă a diagrafiilor cu urmărirea aspectelor de caracterizare litologică a
formaţiunilor (separarea complexelor poros – permeabile, corelarea acestora, identificarera şi
urmărirea reperelor stratigrafice, definirea stilurilor structurale), studii de caz pentru structuri
petrolifere din Romania;
- interpretare cantitativă a diagrafiilor realizată prin evaluarea litologiei, porozităţii
respectiv conţinutului în fluide al formaţiunilor, studii de caz.
- interpretare integrată a datelor geologice, geofizice, tehnologice obţinute din sonde;
- interpretarea electrofaciesurilor, modele tectono – seedimentare, capcane, studiul
potenţialului petrolifer, zone de acumulare, caracterizarea complexă a structurilor petrolifere şi a
zonelor de prespectivă.
Modele structurale
 Algoritmul “clasic” de lucru constă în realizarea de imagini ale structurii atât în plan vertical
– secțiuni geologice, cât și orizontal – hărți structurale, pe baza cărora să se obține imaginea
structurii. Adăugând acestor reprezentări și pozițiile limitelor dintre fliudele conținute de
rezervoarele natural prezente la nivelri diferite în cadrul structurii petrolifere,inițiale și eventual
ulterioare se obține extinderea, forma și volumul zonelor saturate cu petrol.
 14.1.1 Secţiuni geologice
Printr-o secţiune geologică construită după datele obţinute prin foraje se redă în plan vertical
succesiunea formaţiunilor geologice ale unei structuri. Pentru a întocmi o secţiune geologică cât
mai aproape de situaţia reală pe baza datelor obţinute prin foraje se impune a se ţine seama de
următoarele:
- amplasarea sondelor pe hartă să corespundă întocmai situaţiei de pe teren;
- altitudinea (elevaţia) sondelor să fie măsurată exact;
- limitele geologice dintre formaţiuni sau orizonturile reper să fie luate după diagrafiile
geofizice de sondă, după ce acestea au fost bine fixate şi corelate între ele, să fie constante, pe
întreaga structură. În cazul când aceste limite stratigrafice sau orizonturi reper sunt fixate eronat
în cel puţin o sondă, apar interpretări eronate. Când limitele stratigrafice sau orizonturile reper
sunt luate din profilele mecanice, în cazul când în secţiunea ce urmează să fie construită sunt şi
sonde vechi, lipsite de diagrafii geofizice, limitele sau reperele trebuie să fie identificate şi pe
diagrafiile geofizice ale sondelor vecine, din punct de vedere calitativ, respectiv după modul de
înscriere. În general însă, această situaţie, la noi în ţară este întâlnită din ce în ce mai rar;
 - se recomandă să fie folosite în construcţia unei secţiuni geologice un număr de 10—12
sonde sau chiar mai mare, funcţie de mărimea structurii, deoarece în acest caz se poate obţine o
imagine cât mai aproape de realitate a tectonicii structurii pe direcţia pe care ea se construieşte. În
cazul când numărul de sonde dintr-o secţiune geologică este mic şi distanţa între sonde este foarte
mare, prin construcţie se va obţine numai o schiţă a structurii respective pe direcţia profilului
unde a fost construită şi numai, în timp prin forarea de noi sonde, pentru acelaşi interval de
adîncime, imaginea tectonicii este mai aproape de realitate;
- dacă unele sonde sunt deviate, deviaţiile acestora în plan vertical şi orizontal să fie bine
redate, respectiv pe secţiune şi pe hartă;
- pe harta pe care sunt trecute sondele se trasează direcţiile secţiunilor ce vor fi construite şi
ele vor fi în general, perpendiculare pe direcţia structurii, paralele între ele, mai puţin oblice şi de
regulă, se construiesc mai multe secţiuni transversale decît longitudinale sau oblice, deoarece
secţiunile transversale pun mai bine în evidenţă stilul tectonic al structurii în totalitatea ei;
 - stabilirea scărilor verticale şi longitudinale la care vor fi construite secţiunile geologice.
Aceste scări se aleg egale, pentru a nu se obţine o imagine deformată a structurii. În cazul în care
distanţa dintre sonde este relativ mică în raport cu adâncimile sondelor, ca şi în cazul în care
secţiunea cuprinde grupuri de sonde foarte distanţate între ele, iar înclinările stratelor sînt foarte
mari, cele două scări se diferenţiază şi acest lucru se indică în legenda secţiunii respective;
- se recomandă ca direcţiile secţiunilor geologice să treacă prin cât mai multe sonde, iar
sondele care nu se situează pe linia de secţiune, se proiectează paralel cu direcţia stratelor (fig.
14.1), dar cu condiţia ca aceste sonde să nu se situeze la distanţe foarte mari. Eronat se
proiectează sondele perpendicular pe direcţia secţiunii;
- când sondele sunt deviate se ţine seama şi de deviaţia sondelor în plan orizontal marcându-
se pe direcţia secţiunii, proiecţia amplasamentului sondei, proiecţia reperului şi talpa sondei;
 - secţiunile geologice se construiesc în general, pe hârtie milimetrică, pe care se reprezintă
nivelul de referinţă, în general acesta fiind considerat nivelul mării, printr-o linie orizontală
trasată pe toată lungimea secţiunii şi pe această linie se marchează, prin puncte, poziţia în care
sondele intersectează direcţia secţiunii.
- din aceste puncte, de pe linia de referinţă se măsoară la scara secţiunii, altitudinea sau
elevaţia fiecărei sonde şi din unirea punctelor care reprezintă altitudinile sondelor se obţine
profilul morfologic, care, funcţie de numărul sondelor şi de distanţa dintre ele, este cât mai
aproape de profilul morfologic real. Măsurătorile făcute deasupra liniei de referinţă au valori
pozitive, iar măsurătorile făcute sub linia de referinţă sunt adâncimi, cu valori negative. Din
punctele în care sondele intersectează linia de referinţă se duc verticale, dacă sondele sînt săpate
vertical, iar dacă sondele sunt deviate (fig. 14.2), traseul sondelor se abate de la verticală cu atât
mai mult cu cât valoarea unghiului de deviaţie este mai mare. Se impune ca traseele găurilor de
sonde deviate să fie corect trecute pe secţiune.
Fig. 14.1 – Proiectarea sondelor pe traseul Fig. 14.2 – Trasarea traectului găurii de sonda
secţiunilor geologice pentru foraje deviate
 Cu cât numărul informaţiilor marcate pe traseele sondelor este mai mare, cu atât
interpretarea este mai aproape de realitate. În cazul unor accidente tectonice acestea sunt urmărite
de-a lungul tuturor formaţiunilor geologice traversate de foraje şi identificate în fiecare sondă.
Sunt şi cazuri când pot fi întâlnite accidente tectonice numai pe anumite intervale fără să fie
identificate de-a lungul tuturor formaţiunilor geologice, dar orice accident tectonic trebuie
interpretat, indiferent de întinderea lui.
În cazul sondelor de prospecţiune sau de explorare preliminară (când numărul sondelor de
cele mai multe ori se reduce la una singură), se pot da două sau chiar trei alternative de
interpretare, urmând ca informaţiile ulterioare ce se vor obţine de la viitoarele sonde, să confirme
una din ele sau să se ajungă la o altă interpretare.
 În cazul construcţiei secţiunilor geologice pentru o structură în exploatare se recomandă ca să fie trecute
pentru fiecare sondă şi diagrafiile geofizice, perforaturile şi rezultatele obţinute, dopurile de ciment, limitele
de apă – petrol şi petrol – gaze (dacă este cazul). De asemenea, trebuie puse în evidenţă tipurile de capcane.
În cazul sondelor de prospecţiune sau de explorare preliminară pe diagrafiile geofizice se trec perforaturile,
rezultatele de producţie obţiunte, dopurile de ciment.
Cu ajutorul secţiunilor geologice se poate cunoaşte tectonica unei structuri, se pot estima pentru sondele
ce urmează să fie forate adâncimile la care vor fi întâlnite formaţiunile geologice, respectiv limitele dintre
acestea, grosimea lor, adâncimea unde vor fi întâlnite accidente tectonice sau eventual un masiv sau o lamă
de sare, precum şi intervalele de mari dificultăţi în foraj.
În cazul când sunt trecute şi diagrafiile geofizice şi rezultatele de producţie sub forma formulelor de
producţie, secţiunile geologice sunt de un real folos în cunoaşterea cât mai bună a posibilităţilor fiecărei
sonde, în ceea ce priveşte operaţiile de adiţionări sau de retrageri la alte strate sau complexe. De asemenea,
dacă într-o secţiune geologică este inclusă şi o sondă care n-a atins adâncimea finală (fiind adandonată din
motive tehnice) şi dacă sondele vecine au descoperit un zăcământ, se poate pune problema resăpării sau
adâncirii ei, dacă starea tehnică a sondei permite executarea acestor lucrări.
 Secțiuni balansate
Dezvoltarea tehnicii secțiunilor balansate a adus necesitatea introducerii unei noi
terminologii, pentru discutarea secțiunilor transversale:
Secțiune transversală în stadiul deformat – o secțiune care reprezintă geometria structurilor
așa cum apar ele astăzi, după ce deformarea a avut loc.
Secțiune transversală admisibilă – reprezintă o secțiune transversală în stadiul deformat,
care arată geometrii realiste ale cutelor și faliilor, așa cum pot fi observate și în aflorimentele din
zonele cutate. Situația în care o structură poate fi clasificată sau nu ca o stuctură admisibilă nu
depinde numai de faptul că structura poate fi din punct de vedere fizic posibilă ci și dacă structura
este admisibilă într-un tip specific de centură deformată. Dahistrom (1969) – “într-o ambianță
geologică specifică există numai un număr limitat de structuri care se pot forma”. De exemplu, o
interpretare care arată o suită de cute izoclinale puternic deformate cu zonele de șarnieră mult
îngroșate nu poate să apară la capătul dinspre foreland al unei centuri cutate și încălecate. O
condiție, de exemplu, este ca unghiurile dintre rampe și paliere să nu depășească 35°.
 Secțiune transversală reconstituită – reprezintă o secțiune care a fost “întinsă”, astfel încât
deplasările pe falii au fost anulate și stratele din cadrul cutelor au fost aduse la poziția lor
orizontală sau suborizontală. Poziția relativă a rocilor în cadrul unei astfel de secțiuni trebuie să
coincidă cu poziția relativă a rocilor înainte ca deformările să se fi produs. În mod tipic pe această
secțiune mai sunt reprezentate și pozițiile suprafețelor care mai târziu vor deveni falii, de-a lungul
cărora vor avea loc mișcări ale diferitelor compartimente.
Secțiune transversală viabilă (retrodeformabilă) – dacă o secțiune transversală în stadiul
deformat poate fi reconstituită la un stadiu de străin nul astfel încât geometria predeformațională
a faliilor este admisibilă, lungimea stratelor și/sau aria stratelor se conservă iar lungimile stratelor
sunt consecvente, atunci secțiunea transversală în stadiul deformat este clasificată ca viabilă.
 Noțiunile “admisibil”, “conservare” și “consecvență” vor fi explicate în capitolul următor.
Secțiune geologică transversală balansată – este o secțiune transversală în stadiul deformat,
care este atât admisibilă cât și viabilă. Cu alte cuvinte, o secțiune transversală balansată arată o
succesiune admisibilă de structuri și poate fi reconstituită astfel încât secțiunea transversală
reconstituită arată o consecvență a lungimii stratelor, o conservare a lungimii stratelor și/sau
ariilor stratelor și geometrii predeformaționale ale faliilor admisibile. Mai există și alte câteva
condiții, ce vor fi descrise în continuare, pentru ca o secțiune transversală să fie balansată.
De obicei când cîneva spune că a “balansat” o secțiune transversală înseamnă că a făcut
“efortul” să reconstituie secțiunea și să îi testeze viabilitatea.
Este important de reținut faptul că prin “balansarea” unei secțiuni nu îi testăm
corectitudinea. O secțiune transversală balansată rămâne și ea doar o interpretare care poate fi și
incorectă. În orice caz, putem spune cel puțin că o secțiune transversală balansată este posibil să
fie corectă, în timp ce o secțiune transversală ce nu se balansează este cel mai probabil greșită.
 14.1.2 Hărţi structurale
Hărţile structurale numite şi hărţi cu izobate reprezintă proiecţia în plan orizontal a
intersecţiilor dintre suprafaţa unui reper bine definit pe diagrafiile geofizice, pe întreg
zăcământul, cu plane orizontale echidistante şi ele sunt absolut necesare în studiul unui zăcămînt
în totalitatea lui sau chiar numai pentru un sector al acestuia.
Hărţile structurale sunt construite prin două metode principale respectiv:
- Metoda secţiunilor geologice;
- Metoda interpolării.
Metoda secţinilor geologice permite o mai bună shiftare a valorilor izobatice chiar şi în
cazul folosirii unui set restrâns de date în timp ce metoda interpolării permite o construcţie mai
facilă mai ales cînd dispunem de un număr mare de date, respectiv de niveluri m.s.n.n. ale
reperului la care se construieşte harta respectivă.
 De asemenea metoda secţiunilor geologice
permite punerea în evidenţă cu mai mare uşurinţă a
poziţiei faliilor (fig. 14.3) în timp ce matoda
interpolării duce la o poziţionare dubitativă a
traseului faliilor. În figurile următoare sunt
ilustrate câteva cazuri specifice de hărţi cu izobate
construite pe structuri simple dar în realitate gradul
de complexitate al hărţilor structurale este mai
mare.
Fig. 14.3 – Hărţi structurale ale unui anticlinal faliat de o falie normală (a)
şi ale unui anticlinal simetric (b)
 La construcţia unei hărţi cu izobate trebuie să se ţină seama de deviaţia găurii de sondă,
reprezentată în plan orizontal şi pe hartă. Pe proiecţia deviaţiei în plan orizontal, a sondei
respective, se marchează adîndmea la care se află reperul pentru care s-au construit izobatele.
Cunoscând elevaţia sondelor, pe baza hărţilor structurale (cu izobate) pot fi construite
secţiuni geologice la stratul reper la care a fost întocmită harta respectivă.
 14.1.3 Hărţi cu suprafeţe de resurse
Plecând de la hărţile structurale, la suprafaţa
reperului respectiv se pot evidenţia suprafeţele
saturate cu hidrocarburi prin trasareea poziţiei dintre
apă şi petrol astfel încât se conturează suprafaţa
zăcământului (fig. 14.4).

Fig. 14.4 – Hartă cu suprafeţe de resurse

 Limita dintre apă şi hidrocarburi se poate estima atât din interpretarea diagrafiilor
geofizice de sondă cât şi din rezultatele probelor de producţie efecutate la colectorul respectiv. În
(fig. 14.4) suprafaţa zăcământului este delimitată cu o linie întreruptă trasată la nivelul izobatic
corespunzător limitei apă/ţiţei. Limita dintre apă şi hidrocarburi poate fi considerată în mai multe
moduri şi anume:
- limită netă, determinată cu exactitate pe baza datelor din diagrafiile geofizice de sondă şi
pe baza probelor de producţie clare;
- limită de saturaţie trasată între sonde ca au produs fluide diferite;
- limită medie folosită în cazul complexelor productive (la gaze) cu mai multe colectoare
individuale a căror continuitate şi extindere sunt dubitative; ea se trasează vertical la nivelul
izobatic corespunzător acoprişului complexului productiv la care se adugă în jos grosimea celui
mai gros /reprezentativ interval saturat cu gaze din aparţinând complexului respectiv (conform
reglementărilor A.N.R.M.).
 14.4 Hărți de producție (după Beca și Prodan)
Hărțile de producție sunt hărți structurale pe care sunt trecute rezultatele de producție obținute dintr-o
formațiune productivă, dintr-un complex, sau dintr-un strat. În cazul unei formațiuni geologice productive
care nu are decât un singur complex sau strat productiv, se întocmesc hărți de producție pentru acest complex
sau strat. De asemenea, se întocmesc hărți de producție pentru o formațiune care are mai multe complexe
productive, exploatate separat sau simultan. Sunt cazuri când pe harta respectivă sunt trecute și rezultatele de
producție obținute de la alte obiective, din diferite formațiuni productive. În general, se obișnuiește ca pentru
fiecare formațiune geologică productivă să se întocmească câte o hartă de producție (fig. 14.5). Pe harta
respectivă, la data întocmirii ei se trec toate sondele, indiferent de stadiul în care se află, inclusiv locațiile de
sonde necondiționate și condiționate, în dreptul fiecărei sonde care produce sau a produs se trece un simbol
care indică stadiul sondei respective (vezi legenda) și rezultatele de producție redate sub forma așa-numitei
„formule de producție” atât pentru sondele care produc țiței, cât și pentru cele care produc gaze. Formulele de
producție trecute pe hartă, pentru sondele în exploatare, se referă la data întocmirii hărții respective, iar
rezultatele de producție obținute de la perforaturile anterioare sînt trecute pe hartă la „Istoricul de producție
al sondelor” (fig. 14.6).
O sondă suspendată sau abandonată, la data întocmirii hărții, are trecut în dreptul ei ultima
formulă de producție, respectiv stadiul în care ea continuă să fie. Pe hartă se trec limitele gaze –
petrol, dacă este cazul și petrol – apă, la data întocmirii hărții. De asemenea, în afară de legenda
respectivă se trece profilul electric tip al zăcământului pentru care a fost întocmită harta și o
secțiune geologică caracteristică. Sunt hărți pe care se trec și date privind parametrii fizico –
geologici, obiectivele de exploatare, precum și numărul de sonde în producție, suspendate,
abandonate și producția cumulativă pe zăcământ etc. Aceste hărți de producție, ținute la zi în ceea
ce privește orice rezultate noi obținute, sunt de o deosebită importanță în urmărirea evoluției
exploatării unui zăcămînt. Pe baza acestor hărți se pot amplasa noi sonde, se pot face programe
de adiționări de strate sau retrageri la alte strate sau complexe, după cum în final, se poate ști
dacă o sondă mai are posibilități de a mai produce sau urmează să fie abandonată.
 Toate aceste operații trebuie făcute ținându-se seama de poziția sondei analizate pe structură, de
istoricul de producție al acesteia în corelare cu cel al sondelor vecine și bineînțeles de valoarea izobatică a
limitei țiței-gaze, țiței-apă sau gaze-apă, pentru orizontul care interesează, în (fig. 14.5) se prezintă proiecția
limitei apă – țiței, la jumătatea distanței dintre culcușul și acoperișul stratului productiv pe harta cu izobate,
respectiv pe harta de producție. Proiecția acestor limite se poate face și la culcușul și acoperișul stratului și în
acest caz, pe hartă sunt reprezentate două proiecții.
 Factorii geologici ce determină
programul de construcție (design) al sondei
 15.1 Construcția sondelor
Formularea construcția (design-ul) sondelor se referă la programul de traversare a
intervalelor de adâncime din sondă,adâncimile de fixare ale coloanelor ce se tubează, diametrul și
caracteristicile acestora (tip oțel, grosime) cât și a intervalelor pe care acestea urmează a fi
cimentate (fig. 15.1). Funcție de factorii geologici și de gradienții de presiune și de fisurare, se
cunosc mai multe programe de construcție (fig. 15.2), dintre care se dau câteva exemple.
Dacă pentru forajul de apă se poate tuba o singură coloană, pentru sondele de petrol sau de
gaze, programul de construcție cuprinde cel puțin două coloane și anume: o coloană de ancoraj
și o coloană de exploatare. Acest program de construcție este cunoscut și sub numele de program
cu coloană unică. Sunt cazuri (mai rare) când pentru sondele de petrol de mică adâncime, se
tubează numai o coloană de exploatare.
Conductorul reprezintă prima coloană ce se tubează la o sondă, de obicei prin bătaie, pe o
adâncime de până la 30 – 50 m, onshore și până la traversarea zonei instabile (mud zone) la
forajele marine.
 Coloana de ancoraj închide pânzele de ape freatice, consolidează zona de la suprafață sau
închide sarea, dacă sonda este amplasată pe sare și se estimează că la adâncimi nu prea mari, se
iese din sare. Această coloană se cimentează până la suprafață și se fixează la adâncimi care pot fi
de la câțiva zeci de metri până la 600 – 700 m sau peste, funcție de adâncimea finală a sondei.
Funcție de dificultățile ce se estimează, de gradienții de presiune și de fisurare ce urmează a
fi întâlniți, între coloana de ancoraj și coloana de exploatare pot fi tubate una, două sau trei
coloane intermediare.
Tubarea unor coloane intermediare sau a celor de exploatare, se poate face și sub forma de
coloane pierdute care pot fi întregite până la suprafață (fig. 15.1). Coloanele pierdute simplifică
programul de construcție al unei sonde și ele sînt folosite în cazul sondelor de adîncime medie
care prezintă dificultăți în foraj sau în cazul sondelor de mare adâncime.
 Principalii factori geologici ce determină construcția
sondei:
- litologia si aranjamentul spatial al formațiunilor;
- gradienții de presiune ai fluidelor de formație;
- gradienții de fisurare ai formațiunilor;
- gradienții de temperatură.
 2. Factori litologi
Se consideră că în condiții optime tronsonul de gaură de sondă deschis prin foraj într-o etapă trebuie să
traverseze formațiuni cu litologii coerente care să nu necesite folosirea de fluide de foraj incompatibile. De
exemplu dacă sunt deschise formațiuni Salifere simultan cu roci ce nu conțin sare primele necesită un fluid
de foraj sărat în tump ce celelalte necesită un fluid de foraj dulce. Folosirea unuia dsuce la accidentarea
sondei în dreptul formațiunii incompatibile. Această situație duce la accidentări ale sondelor cum ar fi:
- dărâmări de strate și pierderi totale de circulație, întâlnite nu de rare ori, în legătură cu unele mari
accidente tectonice;
- prezența unui masiv de sare sau prezența unei intercalații groase de sare prezența unor zone de mari
dificultăți, ca: strîngeri de gaură frecîn profilul lito – stratigrafic al sondei;
- formațiuni geologice ce conțin fluide cu presiuni mari;
- formațiuni geologice formate din roci slab consolidate, foarte înclinate și deschise pe intervale mari;
- pachete de roci de grosimi mari, în care au loc pierderi totale ale fluidului de foraj (ca în cazul
calcarelor vacuolare și puternic fisurate).
 15.3 Gradienții (de presiune și de fisurare și temperatură) formațiunilor
Gradienții de presiune ai formațiunilor geologice sunt importanți atât pentru o estimare
corectă a resurselor de hidrocarburi cât și pentru forarea în condiții de siguranță a sondelor de pe
structurile respective.
Presiunile de formație pot fi normale atunci când au valori egale cu presiunea exercitată de o
coloană de fluid de formație cu înălțimea egală cu adâncimea de formație și anormale atunci
când sunt semnificativ diferite de acestea.
Presiunile anormale pot fi la rândul lor subpresiuni, mai mici decât cea normală, întâlnite în
mod frecvent în cazul zăcămintelor mature ca urmare a depletării zăcămintelor, și suprapresiuni,
întâlnite mai ales pe structurile noi unde apar ca urmare a unor cauze de natură geologică.
Deoarece în cazul zăcămintelor mature operatorul dispune de măsurătorile de presiune din
sondele de pe structura respectivă în cele ce urmează ne vom referi cu precădere la suprapresiuni,
în condițiile inițiale de zăcământ.
 Cauzele apariţiei suprapresiunilor sunt destul de
numeroase dintre acestea cele mai frecvente şi
importante fiind:
- efectul încărcării sedimentare (subcompactare,
roll over);
- stressul tectonic;
- creşterea volumului de fluid (diageneza
argilelor, deshidratarea gipsului); Fig. 15.3 – Suprapresiuni generate de îngroparea
rapidă a sedimentelor – subcompacterea argilelor
- osmoză (acvifere cu salinită şi diferite);
- generarea hidrocarburilor;
- expansiune aquatermală;
- procese ale permafrostului;
- efect hidrostatic (artezian).
În (fig. 15.3 – 15.5) sunt prezentate
Fig. 15.4 – Suprapresiuni generate de faliere
schematic procesele mai sus menționate.
Fig. 15.5 – Procese de generare a suprapresiunilor în
cazul unei structuri diapire
 Gradienții de fisurare
Gradienții de fisurare ai formațiunilor sunt foarte importanți în studiul și mai ales în
lucrările de foraj și exploatare a sondelor pe structurile petrolifere respective. Ei reprezintă un
factor cheie în calcularea greutății specifice a fluidelor de foraj cât și pentru calcularea presiunii
de injecție și fisurare hidrulică în timpul exploatării zăcămintelor.
Valorile gradienților de fisurare ai formațiunilor pot fi determinate fie în mod direct (de
exemplu prin leak off test), fie prin diferite metode de calcul ce au ca bază de plecare valorile
gradienților litostatici și ai gradienților de presiune pentru zonele și intervalele cercetate.
De asemenea aceste valori pot varia semnificativ în funcție de tipul litologic al
formațiunilor. Astfel în cazul în care avem valori egale ale gradientului de presiune și aceiași
adâncime de zăcământ pentru o rocă cu plasticitate ridicată (de exemplu o marnă) gradientul de
fisurare va fi cu mult mai mare deât în cazul unei roci cu comportament clastic (de exemplu un
calcar compact).
 Gradienții de temperatură
În cazul valorilor de temperatură ai formațiunilor geologice, necesare pentru diferite scopuri
în îndustria petrolieră principala sursă de informații o constituie valorile măsurate în sonde atât în
timpul forajului cât și în sondele aflate în exploatare.
Astfel în cazul folosirii temperaturilor la efectuarea de corecții pentru interpretarea
investigațiilor geofizice de sondă este preferabil să se ia în calcul temperatura măsurată în timpul
înregistrării diagrafiilor deșii aceaste este, de obicei cu câteva grade mai mică decât temperatura
reală a formațiunii datorită răcirii înduse de fluidul din sondă.
Pentru evaluarea rezervoarelor și procesele și procesele tehnologice eplicate zăcămintelor
sunt adecvate măsurătorile de temperatură stabilizate din sondele de producție sau corectarea
valorilor de la foraj cu efectul timpului și al fluidului de foraj.
Pentru o mai bună evaluare a temperaturilor/gradienților de temperatură pentru formațiunile
geologice din Romania în harta de mai jos sunt reprezentate valorile fluxului termic și ale
temperaturilor la adâncimea de 3000 m pentru teritoriul Romaniei (fig. 15.6).
Fig. 15.6 – Valorile de temperatură şi ale fluxului termic pentru teritoriul Romaniei
Resurse/Rezerve de hidrocarburi
 16.1 Terminologie generală
Acumularea naturală de petrol este caracterizatăde prezența hidrocarburilor în roci
colectoare, în condițiile existenței unor capcane de natură structurală, tectonică, stratigrafică,
litologicăsau combinată.
Colectorul reprezintă o rocă poros – permeabilă, capabilă să acumuleze și săcedeze fluide,
mediul poros-permeabil fiind constituit din matricea rocii, din fisuri sau combinat și se
caracterizează printr-o litologie mai mult sau mai puțin omogenă.
Capcana este partea dintr-un colector sau acesta în întregime, care, datorită unor factori
geologici și hidrodinamici, este capabilăsăasigure acumularea și protejarea petrolului.
Zăcământul comercial reprezintă o acumulare naturală, unitară, de petrol, constituită dintr-
un colector cu caracter de continuitate, care asigură comunicarea fluidelor conținute, având
sistem unitar de presiune de fund, sau constituit din mai multe colectoare în secțiune verticală,
pentru care exploatarea simultană și neselectivă prin sonde creează condițiile de comunicare a
fluidelor și uniformizarea presiunilor și din care se pot extrage hidrocarburi în condiții tehnice și
economice specificate.
 Tot zăcământ comercial se consideră și acumulările naturale, separate în plan orizontal sau
vertical în cadrul aceleiași structuri, nepuse în comunicare hidrodinamică prin procesul de
exploatare, dar a căror exploatare se justificădin punct de vedere economic numai pe ansamblul
structurii.
Obiectiv de exploatare reprezintă un zăcământ sau mai multe zăcăminte, în succesiune
verticală, din cadrul unei structuri petrolifere puse înexploatare neselectiv prin una sau mai multe
sonde.
Structura petroliferă (câmp petrolifer) reprezintă totalitatea zăcămintelor ce se succed pe
orizontală și verticală în cadrul unei structuri geologice.
Resursa geologică de petrol reprezintă totalitatea cantităților sau volumelor de petrol din
acumulările naturale descoperite și nedescoperite, prognozate pe structuri neevidențiate,
presupuse pe baza unor considerente geostatistice, ce ar puteafi descoperite în cadrul unităților
structurale majore.
 Rezerva de petrol reprezintă partea din resursa geologică care se consider că poate fi
recuperate în condițiile tehnice de extracție existente sau proiectate și economice specificate.
Evaluarea resurselor geologice se face pentru acumulări naturale unitare, iar a rezervelor,
pentru acumulări naturale unitare sau pentru obiective de exploatare constituite în cadrul
procesului de exploatare.
Resursele geologice descoperite, existente, și rezervele existente sunt cele din care s-au
scăzut cantitățile extrase și, respectiv, arse în procesul de combustie subterană, pânăla data
evaluării.
Factorul de recuperare potențial este raportul dintre rezerva inițială estimată pentru o
anumită etapă de cunoaștere a zăcământului și resursa geologică inițială.
Factorul de recuperare realizat este raportul dintre rezerva extrasă și resursa geologică
descoperită inițial.
Rezervele se revizuiesc pe măsura obținerii de noi date geologice și/sau de exploatare sau a
modificării condițiilor tehnice și/sau economice.
 16.2 Clasificarea rezervelor după gradul de cunoaștere și după mecanismul de dizlocuire
(conform legislatiei Romaniei)
Gradul de cunoaștere a rezervelor reprezintă o măsură a certitudinii, care poate fi atribuită
cantității și calității rezervelor evaluate.
După gradul de cunoaștere realizat, rezervele se clasificăîn categoriile: dovedite, probabile
și posibile.
Se clasifică în categoria dovedite rezervele zăcămintelor aflate în curs de exploatare cât și
cele al căror stadiu de investigare permite proiectarea exploatării.

Se admite o probabilitate de 90 % (+/-10 %) față de rezervele evaluate.

 Rezervele dovedite se subclasifică în dovedite dezvoltate și dovedite nedezvoltate.
Se subclasifică în categoria dovedite dezvoltate rezervele extrase și cele estimate a se obține
prin sondele de exploatare (producție) existente, în condițiile de deschidere (perforare) a acestora
și ale tehnologiilor de extracție aplicate la data de referință a evaluării, inclusiv cele care conduc
la obținerea de rezerve secundare.
Se subclasifică în categoria dovedite nedezvoltate rezervele estimate a se obține prin sondele
de exploatare proiectate și în condițiile de deschidere (perforare) a acestora sau prin modificarea
deschiderii (perforaturii) existente anterior, cât și prin tehnologii de extracție proiectate la data de
referințăa evaluării, inclusiv prin cele care vor conduce la obținerea de rezerve secundare.
 Se clasificăîn categoria probabile rezervele al căror grad de cunoaștere nu întrunește
condițiile de clasificare dovedite, dar care se apreciazăcăse vor putea recupera în viitor din
resursele geologice, în condițiile tehnice cunoscute și economice estimate, astfel:
a) situate în zone din extinderea rezervelor dovedite din cadrul aceluiași zăcământ, unde
există indicații din diagrafiile electrice ale sondelor privind prezența petrolului în colector, dar nu
existădate asupra productivității cu caracter industrial;
b) situate în zone nou – descoperite, cu zăcăminte insuficient conturate, din care s-au obținut
date privind prezența petrolului cu caracter comercial, prin probe de producție efectuate în cel
puțin o sondă;
c) situate sub limita izobaticăa rezervelor dovedite dintr-un zăcământ, dacăexistăindicații din
diagrafiile geofizice ale sondelor privind prezența petrolului sau dacădin perforatura care a stat la
baza delimitării rezervelor dovedite nu s-au obținut impurități;
d) situate deasupra limitei izobatice a rezervelor dovedite de țiței, dacăs-a pus în evidențăun
cap primar de gaze și se presupune căexistăsaturație în țiței și în poziții izobatice mai ridicate
decât limita care permite clasificarea rezervelor de țiței în categoria dovedite;
 e) ce ar putea rezulta ca aport suplimentar al sondelor de completare sau de înlocuire de
gabarit de exploatare, neproiectate încăîn etapa pentru care se evalueazărezerve, dar considerate
ca posibil de realizat, sau proiectate, cu executare condiționatăde obținerea unor rezultate
prevăzute pentru sondele de exploatare proiectate a se săpa necondiționat;
f) ce ar putea rezulta caaport suplimentar prin aplicarea de metode de recuperare secundară,
dar a căror posibilitate de aplicare nu a fost încădovedităla zăcământul pentru care s-au evaluat
rezerve primare clasificate în categoria dovedite.
Tot în această categorie se clasifică și rezervele din zăcăminte de gaze naturale apreciate
libere, relativ bine conturate, dar la care nu s-a pus în evidență contactul gaze – apă, existând
posibilitatea prezenței unei benzi de țiței cu caracter comercial, situație care nu permite
proiectarea exploatării gazelor.
 Se admite o probabilitate de 50 % (+/-50%) față de rezervele evaluate.

Se clasifică în categoria posibile rezervele considerate căse vor putea extrage din resurse
geologice evaluate pe structuri cunoscute pe baza datelor geologice și inginerești, obținute prin
lucrări de cercetare geologicăîn zonăsau pe zăcăminte adiacente, în următoarele situații:
a) pe structuri descoperite prin prospecțiuni seismice, pe care a fost pusă în evidență
prezența colectoarelor în cel puțin o sondă și există indicații privind posibilitatea existenței
acumulării de hidrocarburi, pe baza diagrafiilor geofizice executate în sonde;
b) în extinderea unor rezerve probabile, încadrul unor structuri insuficient conturate, în zone
în care se presupune existența acumulărilor de petrol.

Se admite o probabilitate de 20 % (+/- 80 %) față de rezervele evaluate.

 După sursa de energie care determinămecanismul de dizlocuire din zăcământ, rezervele
totale de țiței se clasificăîn grupele:
a) primare – obținute prin energia naturalăa zăcământului;
b) secundare – obținute prin suplimentarea energiei naturale (injecție de apă, metode
termice, injecție de gaze, injecție de fluide miscibile și nemiscibile).
Rezervele de condensat, obținute suplimentar ca efect al reinjectării gazelor sărace, rămase
după separare, se clasificăîn grupa “secundare”.
 Criterii de clasificare a rezervelor după gradul de cunoaștere
Pentru clasificarea rezervelor în categoria dovedite trebuie să se îndeplinească următoarele
condiții decunoaștere a parametrilor și datelor care stau la baza evaluării acestora, cât și a
resurselor geologice din care provin:
a) Imaginea geologică și suprafața productivăa zăcământului. Delimitarea suprafeței
productive se face pe hărți structurale, de regulăpe limitele inițiale țiței – apă sau gaze – apă,
determinate cu suficientăprecizie prin probe de producție concludente în sonde.
(1) În cazurile în care contactele inițiale dintre fluide nu s-au putut determina, suprafața
productivă se va delimita pe izobata corespunzătoare bazei perforaturii cea mai coborâtă din care
s-a obținut debit de petrol cu caracter industrial sau pe o limităde saturație trasată sub valoarea
izobaticăla reper a celei mai coborâte sonde din care, la proba de producție, s-a obținut debit de
petrol cu caracter industrial.
 (2) În cazul zăcămintelor de țiței cu un grad de subsaturare ridicat, la care s-a obținut la exploatarea
experimentală o valoare a R.G.T. mai mare decât rația inițialăde soluție determinatăprin analize PVT, este
obligatorie demonstrarea lipsei capului primar de gaze.
Când contactul inițial gaze – țiței nu se poate preciza, suprafața productive cu țiței se va delimita pe o
valoare izobaticăcuprinsăîntre capul și baza perforaturii din care s-a obținut țiței cu R.G.T.
(3) În cazul zăcămintelor de gaze naturale libere este obligatorie punerea în evidențăa limitei gaze-
apăpe un interval suficient de sigur care săexcludăposibilitatea prezenței benzilor de țiței valorificabile
industrial.
(4) În cazul zăcămintelor cu colectoare fisurate limitele inițiale dintre fluide se obțin pe baza probelor
de producție executate în condiții de presiuni diferențiale de fund foarte mici (sub 0,049 MPa, respectiv 0,5
kgf/cmc), pe baza analizării carotelor obținute prin carotaj mecanic continuu sau prin recoltare de probe de
fluide de la diferite adâncimi ale perforaturii sondei investigate. Lucrările de cercetare geologică, în cazul
zăcămintelor cu astfel de colectoare, trebuie săstabileascăcontinuitatea zonelor productive, zonele dovedite
compacte (cu lipsă de aflux) fiind excluse din suprafața productivă.
 b) Grosimea efectiv saturatăse determinăpe baza carotajelor geofizice din sonde, valoarea
medie pe zăcământ stabilindu-se, de regulă, pe baza întocmirii hărților cu izopachite.
c) Caracteristicile geologo – fizice ale rocilor colectoare și eventuala variație a acestora.
Determinările se fac pe baza analizării carotelor mecanice, a carotajelor geofizice
interpretabile cantitativ și prin cercetări de sonde în condiții de curgere staționară sau
nestaționară.
d) Caracteristicile fizico – chimice ale fluidelor (presiune și temperaturăde zăcământ, factor
de volum, greutatea specificăa țițeiului, rația de soluție, punctul de rouă al condensatului,
compoziția chimică a gazelor). Determinările se fac prin analizarea probelor de fluid prelevate
din sonde, în condiții de zăcământ, cât și prin măsurători de presiune și temperatură de fund.
Greutatea volumetrică a țițeiului se determină pe probe în condiții standard de suprafață. Pentru
determinarea presiunilor se pot admite și măsurători la gura sondei, aduse în condiții de fund.
 În cazul zăcămintelor de amestecuri de gaze, se efectuează și teste de ardere care atestă
calitatea de gaze combustibile.
e) Productivitatea cu caracter industrial a formațiunii, dovedită prin probe de producție
selective, concludente, în cel puțin două sonde situate la niveluri izobatice cu o diferențăde
minimum 5 m.
f) Mecanismul natural de dizlocuire a petrolului se determinăprin urmărirea comportării
sondelor, a evoluției impurităților și a presiunilor de zăcământ în cursul procesului de exploatare,
respectiv prin estimarea termenului gravitațional.
g) Comportarea zăcământului în exploatare. Înregistrarea datelor de comportare reală a
sondelor în procesul de exploatare prin metode primare și, respectiv, secundare trebuie să permită
extrapolarea tendinței de comportare viitoare a zăcământului, până la finele exploatării, în
condițiile impuse prin tema de proiectare, cu evidențierea separate a efectelor metodelor
secundare, unde se aplică astfel de procese.
 h) Date economice. La evaluarea rezervelor se vor lua în considerare, de regulă, condițiile economice
existente (inclusiv prețurile și costurile care se practică) la data evaluării rezervelor. Aceasta nu exclude
utilizarea și a altor condiții economice, atunci când acestea sunt pe deplin definite și justificate. Se vor
analiza variante economico-financiare corespunzătoare condițiilor de exploatare considerate ca posibil de
aplicat.
i) Pentru evaluarea resurselor geologice de gaze naturale libere și de amestecuri naturale de gaze libere
prin metoda declinului de presiune sunt necesare:
(1) măsurători de presiune în cel puțin trei etape, din care prima în condiții inițiale;
(2) cunoașterea cu suficientă precizie a conturului suprafeței productive și determinarea, pentru fiecare
dintre etapele ulterioare condițiilor inițiale, a presiunii medii de zăcământ, prin elaborarea de hărți cu izobare
extrapolate la conturul suprafeței productive.
j) În cazuri particulare, când unele proprietăți geologo – fizice ale colectoarelor și/sau cele fizico-
chimice ale fluidelor nu au fost determinate prin lucrări efectuate, acestea se pot estima prin analogie cu alte
zăcăminte. Analogiile se pot face numai cu zăcăminte din cadrul aceleiași structuri sau din structuri vecine,
de aceeași vârstă geologică, cu rezerve confirmate, clasificate în categoria dovedite și temeinic justificate din
punct de vedere geologic. Valorile parametrilor adoptați prin analogie vor fi suficient de sigure, de regulă mai
mici decât cele fațăde care se face analogia.
 k) Pentru zăcăminte sau structuri în curs de dezvoltare, pentru care nu există date de comportare,
acestea, cât și mecanismul natural de dizlocuire vor fi luate în considerare prin analogie cu zăcăminte sau
structuri adiacente cu caracteristici geologo – fizice similare, analogia fiind temeinic argumentată.
l) În cazul evaluării de rezerve secundare pentru zăcăminte la care procesul respectiv este proiectat, dar
nu a fost încăaplicat pe o scarăindustrială și nu se dispune de date de comportare a zăcământului în condițiile
aplicării procesului respectiv, trebuie să se dispună de dovezi ,pe baza unui experiment privind: receptivitatea
colectorului, creșterea sau menținerea debitului net de țiței în cazul proceselor de injecție, creșterea debitului
net de țiței, în cazul procesului de combustie subterană. Datele de mai sus vor fi obținute din cel puțin
douăsonde. Comportarea zăcământului pentru condițiile de exploatare cu injecție. În acest caz, se va lua în
considerare prin analogie cu zăcăminte învecinate, cu caracteristici geologo – fizice asemănătoare la care se
aplicăprocese similare, și rezervele corespunzătoare sunt clasificate dovedite și sunt confirmate.
m) În cazul unui zăcământ lenticular sau cu extindere mică, evidențiat cu o singură sondă prin care a
fost pus în exploatare și pentru care nu seconsideră justificată efectuarea de lucrări suplimentare de explorare
și/sau dezvoltare, rezervele sepot clasifica în categoria dovedite în volumele evaluateprin prevederea
comportării viitoare, pe baza extrapolării datelor de comportare în procesul de exploatare, a sondei
respective.
 Rezerve probabile
Rezervele clasificate încategoria probabile trebuie să îndeplinească următoarele condiții de
cunoaștere a parametrilor și datelor care stau la baza evaluării acestora cât și a resurselor
geologice din care provin:
a) Imaginea geologicărezultatădin prospecțiunea seismică este verificată parțial prin sonde
de explorare, iar suprafața consideratăproductivăse delimiteazăpe baza indicațiilor carotajelor
geofizice din sonde, care să nu depășească izobatic grosimea stratului și o distanță maximă de 3
gabarite de exploatare (apreciate în funcție de caracteristicile geologo – fizice ale zăcământului)
fațăde sondele care justifică evaluarea de rezerve.
b) Caracteristicile geologo – fizice ale colectorului și fizico – chimice ale fluidelor rezultă
din determinări directe, informative sau prin analogie cu zonele cu rezerve dovedite, fațăde care
sunt extrapolate, respectiv cu zăcăminte din aceeași structurăori din alte structuri apropiate, cu
rezerve dovedite confirmate.
 c) Mecanismul natural de dizlocuire, comportarea în exploatare și condițiile economice se
estimează prin analogie cu zonele de rezerve dovedite, față de care se extrapolează rezervele
respective, sau prin analogie cu zăcăminte din aceeași structură ori din alte structuri învecinate,
cu caracteristici geologice similare.
În cazul structurilor noi, la condițiile economice se iau în considerare și costurile realizării
unor facilități necesare desfășurării procesului de exploatare.
 Rezerve posibile
Rezervele clasificate în categoria posibile trebuie să îndeplinească următoarele condiții de
cunoaștere a parametrilor și datelor care stau la baza evaluării acestora, cât și a resurselor
geologice din care provin:
a) Imaginea geologicăse obține prin interpretarea datelor rezultate din prospecțiunea
seismică, iar suprafața considerată productivă se delimitează pe baza datelor seismice și a
interpretării datelor geologice zonale.
b) Grosimea efectiv saturată se determină pe baza carotajului geofizic din sonda care a pus
în evidențăprezența colectoarelor posibil saturate cu petrol, iar valoarea medie a acesteia se
admite ca 1/2 din grosimea determinate în sondă. În cazul când rezervele sunt extrapolate în
extinderea unor rezerve probabile, grosimea medie, se ia în considerare ca 1/2 din valoarea
admisă pentru rezervele fațăde care se extrapolează.
 c) Celelalte elemente de cunoaștere, necesare evaluării resurselor geologice și a rezervelor
care provin din acestea, se vor lua în considerare prin analogie cu zăcăminte sau structuri
apropiate, cu condiții geologice asemănătoare, pentru care s-au confirmat rezerve.
Evaluarea rezervelor are la bază estimarea resurselor geologice din care provin.
Estimarea resurselor geologice se efectuează prin:
a) Metoda volumetrică;
b) Metoda bilanțului material;
c) Metoda declinului de presiune, aplicabilă pentru gazele naturale libere și amestecurile de
gaze naturale libere.
 Evaluarea rezervelor se efectuează prin:
a) Metoda de prevedere a evoluției exploatării, colectorul fiind considerat macrouniform, pentru care se
poate lua în considerare producerea prin sonde de comportare medie (la zăcămintele de gaze se ia în
considerare și curgerea fluidelor de-a lungul țevilor de extracție);
b) Metoda declinului debitului de țiței în timp, pe sonda decomportare medie aflată în producție
(declinul de producție);
c) Metoda de simulare numerică, asistatăde calculator, metodăcare ia în considerare neuniformitatea
colectorului, intrarea și ieșirea din producție a sondelor având diferite ecuații ale debitelor;
d) Metoda estimării fracției de apă în curentul de lichid, pe baza raportului permeabilității relative
pentru apă și țiței (Buckley – Leverett);
e) alte metode impuse de condiții specifice de zăcământ;
f) în cazul rezervelor dovedite nedezvoltate, probabile și posibile, în lipsa sau insuficiența datelor
necesare evaluării prin metodele prevăzute la punctele anterioare, se pot evalua rezervele prin aplicarea
factorilor de recuperare potențiali, estimați pe bazăde nomograme statistice, publicate în literatura de
specialitate, sau prin analogie.
 Evaluare
La evaluarea rezervelor de gaze naturale libere și a amestecurilor de gaze naturale libere,
metoda trebuie să permită calculul evoluției extrasului cumulat și a debitelor de gaze în raport cu
presiunile dinamice la gura sondei.
Rezervele se estimează corespunzător variantelor de exploatare analizate. Pentru studiile
care au ca obiect evaluarea rezervelor, în vederea confirmării acestora, este obligatorie
prevederea comportării zăcămintelor pânăla finele exploatări, corespunzător condițiilor tehnice
prevăzute în variantele analizate.
Modelarea zăcămintelor
 17.1 Modelare primară
17.1.1 Modelul fizic de zăcământ
Pentru o evaluare corectă a resurselor de hidrocarburi este necesar să fie cunoscuti (pe lângă
forma, volumul şi caracteristicile capcanei), parametrii de stare ai sistemului rocă/fluid specifici
zăcământului, zăcămintelor studiate.
Pentru o prezentare sintetică a acestui aspect în (tabelul 17.1) se identifică principalii
parametrii ce caracterizază din punct de vedere fizic roca magazin şi fluidele conţinute.
Tabel 17.1 – Principalele caracteristici geologice, fizice şi fizico-chimice
ale acumulărilor de hidrocarburi fluide
 17.1.2 Blocuri tectonice, unităţi hidrodinamice
Există (chiar şi în prezent) modalităţi diferite de abordare a continuităţii, comunicării hidrocarburilor
din colector pe orizontală şi pe verticală. Aşa cum s-a arătat anterior la nivelul structurilor
petrolifere/zăcămintelor de petrol, evoluţia geologică a dus la apariţia unor discontinuităţi ale rezervoarelor
provocate de:
- faliere;
- varariaţii litofaciale;
- procese diagenetice;
- procese hidrodinamice.
Aceste discontinuităţi pot avea un caracter etanş (fig. 17.1) sau pot să existe căi de comunicare între
blocurile astfel individualizate.
Evidenţierea existenţei sau nu a unei comunicări, a circulaţiei fluidelor între blocurile tectonice sau
secvenţele poros – permeabile, (mai sus menţionate), este de multe ori greu de realizat mai ales atunci când
structura este în faza incipientă de cercetare – exploatare iar datele disponibile sunt restrânse ca volum,
distribuţie şi uneori slab din punct de vedere calitativ. În cazul capcanelor de tip lentiliform formate prin
variaţii litofasciale pe orizontală şi varticală, există posibilitatea ca distribuţia acestor lentile să nu fie bine
cunoscută nici în fazele evansate de exploatare ale zăcământului.
Fig. 17.1 – Fragment de secţiune transversală printr-o structură petroliferă cu blocuri etanşe formate
structural & stratigrafic
 În cazul de mai sus se poate observa că blocurile etanşe ce formează unităţi hidrodinamice
distincte s-au format atât ca urmare a falierii structurii cât şi ca urmare a depunerii discordante pe
suprafaţa de eroziune a Oligocenului, a secvenţelor poros permeabile de tip lentiliform.

Observație!
În evidenţierea etanşeităţii blocurilor se realizează studii de interferență a sondelor.

De asemenea mai trebuie reliefat un aspect de ordin tehnologic ”antropic”. Perforarea

simultană a mai multor strate/complexe productive cât şi cimentările nereuşite ale coloanelor
sondelor, au avut ca efect de multe ori punerea în comunicare a diferite unităţi hidrodinamice cu
fluide şi presiuni diferite astfel că în prezent se poate vorbi în cazul multor structuri petrolifere de
„obiective de exploatare”, apărute ca urmare a comunicării între unităţile iniţial distincte realizate
prin sonde.
 17.1.3 Calculul resursei geologice
Toate metodele de calcul utilizate pentru evaluarea resurselor de petrol (volumetrică, declin,
bilanţ material), au ca punct de plecare modelul geologic şi modelul fizic de zăcământ pe care
sunt grefate datele de producţie şi comportarea sondelor în exploatare.
Este evident faptul că resursa calculată este cu atât mai apropiată de realitate cu cât datele de
intrare mult mai apropiate de realitate.

Mențiune!
Dat fiind faptul că fiecare dintre metode prezintă avantajele şi limitările, se recomandă
calcularea (dacă este posibil) prin toate metodele cunoscute şi ulterior shiftarea critică a
rezultatelor până la obţinerea unei rate de confidenţă acceptabilă.
 17.2 Modelare avansată
17.2.1 Modele de evaluare a zăcămintelor matureSeismică 3D
Un element important pentru studiul rezervoarelor mature îl constituie estimarea cu cât mai
mare precizie a tipului şi poziţiei ecranului rezervorului respectiv modelul şi extinderea capcanei.
De foarte multe ori apar ecranări complexe rezultate prin combinarea acestor tipuri de ecrane.
În cazul zăcămintelor mature, este necesară estimarea rezervelor zonelor rămase
neexploatate. Acestea pot fi zone marginale (situate între sondele cele mai apropiate de ecran iar
limita acestuia fără schimbarea proprietăţilor rezervorului), sau zone delimitate litologic datorate
variaţiei proprietăţilor rocilor rezervor.
Carotajele de producţie, coroborate cu modelele de electrofacies nu pot face decât o
evaluare a zăcămintelor pe verticală în cazurile particulare ale sondelor investigate. Distribuţia
în suprafaţă este tributară unei simplificări a modelului, care de cele mai multe ori nu este
conformă realităţii.
 Pentru stabilirea suprafeţelor saturate cu hidrocarburi este necesară modelarea acestora pe
baza interpretării datelor seismice de mare rezoluţie respectiv ale seismicii 3D. Imagistica
obţinută prin seismică 3D este un instrument cu mare potenţial în cea ce priveşte înţelegerea
fenomenelor geologice. Obţinerea hărţilor stratigrafice şi structurale tridimensionale la o scară de
detaliu, (imposibil de realizat mai înainte), a condus la multe interpretări surprinzătoare.
Identificarea sau delimitarea capcanelor, poziţionarea cu mai mare precizie a faliilor şi a
capcanelor subtile asociate acestora, surprinderea gradului de eterogeneitate al zăcămintelor (în
principal variaţiile de porozitate obţinute din hărţile de impedanţă acustică), sunt câteva din
câştigurile realizate de acest tip de seismică pentru descrierea geologică. Impactul este cu atât mai
mare cu cât structura este mai complexă. Pachetele de programe asociate seismicii 3D, permit
interpretarea în sine a rezultatelor, dar şi conectarea la model, a datelor disponibile obţinute pe
alte căi.
 Seismică 3D a devenit un instrument cheie pentru industria de petrol. Alături de întocmirea
unui model geologic cu mult superior celui obţinut prin metode convenţionale, furnizează date
despre calitatea colectorului şi distribuţia hidrocarburilor, inclusiv informaţii referiroare la
proprietăţile fluidelor şi la presiunea de zăcământ.
O importanţă majoră poate căpăta modelul sedimentologic al regiunii de rezidenţă a
zăcământului. Printr-o interpretare corectă, acesta permite identificarea spaţiilor cu posibile
saturaţii mari în ţiţei dintr-un zăcământ matur sau supramatur.
Rezultatul achiziţiei 3D depinde într-o bună măsură de metoda folosită dar și de
identificarea şi separarea efectelor unor perturbaţii asupra aspectului traselor. Vizualizarea 3D,
dezvoltată într-un ritm alert în ultimii ani (care foloseşte din plin abilităţile creierului uman de a
prelucra asfel de informaţii), a permis atât o calitate mai bună a prelucrării, dar şi o comunicare
mai rapidă şi mai eficientă cu beneficiarii rezultatelor, geologi, ingineri de zăcământ, ingineri
petroliști.
 Costul ridicat al achiziţiei seismice 3D limitează într-o măsură importantă utilizarea ei pentru
caracterizarea zăcămintelor mature care au un potenţial de dezvoltare incert. Potenţialul de
utilizare poate fi crescut prin folosirea sinergică cu alte metode de investigare, mai ales cu datele
deje existente ca atare sau reinterpretate prin metode noi.
 Modelarea geologică 3D
Pentru evaluarea corectă a aranjamentului spaţial al diferitelor zone din cadrul zăcământului
(caracterizate în principal prin variaţii ale porozităţilor, saturaţiilor şi capacităţii de curgere pentru
diferite fluide), se procedează la modelarea geologică tridimensională.
Aceasta presupune mai multe etape şi anume:
- integrarera datelor seismice, diagrafiilor geofizice şi a datelor geologice;
- utilizarea metodelor geostatistice pentru popularea suprafeţelor dintre sonde/profile
seismice;
- realizarea unui model grafic cât mai performant pentru a putea înţelege complexitatea
rezervorului;
- verificarea modelului geologic obţinut prin simulare.
 Având în vedere multitudinea înregistrărilor geofizice de sondă, cu un grad mare de
complementaritate (în ceea ce priveşte descrierea zăcămintelor), este necesară o integrare a
acestora prin construirea electrofaciesurilor. Prin folosirea corectă a informaţiilor furnizate de
tipurile de electrofacies se poate realiza (în ansamblu), o îmbunătăţire a interpretării modelelor de
sedimentare precum şi evidenţierea elementelor caracteristice zăcămintelor de hidrocarburi.
În ceea ce priveşte zăcămintele mature, studiul electrofaciesurilor permite evidenţierea
variaţiilor litofaciale atât pe verticală (în sonde), cât şi prin extrapolare (în suprafaţă), la nivelul
zăcământului. Prin recunoaşterea modelului litofacial vom avea o imagine mai exactă a
proprietăţilor rezervorului în ansamblul zăcământului.
Alte modalităţi de caracterizare avansată ale zăcămintelor sunt cele referitoare la folosirea
inteligenţei artificiale (în special a reţelelor neuronale), a logicii Fuzzy sau a sistemelor expert.
Utilizarea lor variază în funcţie de fiecare problemă. Potențialul acestor sisteme de procesare a
informațiilor este folosit pentru a construi modele neliniare pentru estimarea producției de ţiţei,
interpretarea diagrafiilor pentru identificarea porozităţii totale precum şi litofaciesurile sau
estimarea proprietăţilor zăcământului.
 În cazul sistemelor expert sunt folosite (în cea mai mare parte) pentru reprezentarea
informaţiilor în forma regulei IF – THEN unde know-how-ul specific este folosit pentru a construi
scheme care pot fi automatizate şi folosite în modelarea rationamentului Expert. Unele sisteme
Expert au fost concepute recent pentru diferite domenii ale E & P care includ şi prevederi ale
proprietățiilor fluidelor şi tehnicilor EOR (Enhanced Oil Recovery).

Mențiune!
O combinaţie a acestor diferite instrumente sunt de asemenea posibile (fuzzy rules sunt
folosite pentru creşterea capacităţii sistemelor expert pentru a trata incertitudinilele). De
asemenea funcţiile de activare fuzzy sunt folosite în combinaţie cu topologiile inteligenţei
artificiale.
 Un nou „jucator” în aceasta gamă de soluţii este Machine Learning în combinaţie cu
tehnicile de Clustering. Toate datele disponibile sunt folosite pentru a obţine procese implicite
sau explicite ale regulilor activităţii aflate în conţinutul datelor euristic sau nu.
În toate cazurile, inteligenţa artificială a arătat ca se pot obține performanţe excelente
precum şi o simplitate în obținerea rezultatelor finale. Cu ajutorul acestor tehnici, probabilitatea
de succes este strâns legată de tipul informaţiilor disponibile precum şi de cantitatea şi calitatea
expertizei personalului. Aşadar, condiţia esenţială pentru aplicarea acestor tehnologii sau modele
este analiza detaliată şi comprehensibilă a problemei şi informaţiile necesare. O caracteristică
importantă este aceea că tehnicile inteligenţei artificiale sunt preferate în cazurile de luare a
deciziilor când nu sunt disponibile prea multe informaţii, sau informaţiile nu sunt de
calitate/incomplete, unde modelarea este dificil de realizat prin metode deterministe, dar fiecare
caz trebuie evaluat cu atenție. Este cazul unui număr imens de zăcăminte mature.
 Seismica 4D
În seismică 3D datele obţinute sunt folosite pentru a caracteriza zăcământul de hidrocarburi
la momentul efectuării investigaţiei seismice. Dacă se efectuează o a doua investigaţie seismică
3D pe acelaşi zăcământ , doar la un moment de timp ulterior putem vorbi de seismică 4D.
Acest tip de investigaţie seismică este folosit pentru caracterizarea evoluţiei dinamice a
zăcământului, respectiv modificarea în timp a poziţiei contactelor dintre fluide, evidenţierea
depletării zăcământului, evidenţierea zonelor ocolite în cazul injecţiei diverşilor agenţi în
zăcământ.
De obicei se efectuează mai multe investigaţii seismice 3D la intervale de timp de câţiva ani,
rezultate mult mai bune obţinându-se în cazul combinării informaţiilor obţinute din seismică 4D
cu alte informaţii (simulări numerice, sonde noi săpate pe structură, diverse alte investigaţii
efectuate în zăcământ).
 La ora actuală, pe plan mondial domină seismică 4D efectuată în mediu marin (datorită unor
factori care uşurează aplicarea în acest tip de mediu). Ca posibilităţi de aplicare sunt zăcămintele
situate on-shore, zăcămintele de gaze fiind analizate şi alte posibilităţi (aplicarea seismicii 4D la
zăcămintele de ţiţei greu exploatate prin injecţie de abur), achiziţia datelor în sondă.
Principalii factori ce influenţează aplicarea seismicii 4D sunt:
- grosimea zăcământului (aceasta trebuie să fie suficient de mare pentru ca schimbările de
saturaţie să poată fi observate);
- posibilitatea de a amplasa în aceleaşi poziţii sursele şi receptorii (schimbări mici de
poziţie duc la un nivel ridicat de zgomot);
 Metoda RMN (Rezonanță Magnetică Nucleară) de determinare a saturaţiei în jurul sondei
Metoda se bazează pe generarea unui câmp magnetic permanent în jurul sondei şi
transmiterea (prin intermediul unei antene), a unor pulsaţii de unde radio care generează un câmp
magnetic oscilant. Se înregistrează semnalele provenite de la protonii atomilor de hidrogen care
intră în rezonanţă în câmpul magnetic permanent.
Astfel, un instrument RMN poate măsura direct densitatea nucleelor de hidrogen din
zăcământ bazat pe relaţia liniară dintre frecvenţa de rezonanţă a protonilor şi intensitatea
câmpului magnetic permanent. Deoarece densitatea nucleelor de hidrogen din apă este cunoscută,
datele obţinute de la un instrument RMN pot fi convertite direct pentru a da porozitatea, ca
expresie a porilor saturaţi cu apă fără a fi necesare alte informaţii referitoare la mineralele din
formaţiune sau alte elemente chimice ce pot distorsiona investigaţia ca în cazul carotajului
neutronic.
 Folosirea metodelor bazate pe rezonanţa magnetică nucleară, furnizează diverse informaţii
cu privire la caracterizarea petrofizică a zăcămintelor de hidrocarburi, astfel:
- saturaţia în ţiţei şi apă pentru identifica şi cuantificarea grosimilor zonelor productive;
- porozitatea totală şi efectivă pentru determinarea volumului de pori şi a capacităţii de
înmagazinare;
- informaţii privind geometria porilor;
- volumul de apă ireductibilă;
- permeabilităţile corectate (Timur – Coates pentru hidrocarburi), utilizate în determinarea
productivităţii;
- volumule de fluide mobile şi imobile;
- vâscozitatea fluidelor din pori;
- indicaţii cu privire la capacitatea de udare a rocii.
 Aceste informaţii conduc la o evaluare detaliată a zonei din imediata vecinătate a găurii de
sondă fiind independente de măsurătorile convenţionale pentru evaluarea zăcământului
(rezistivitatea sau densitatea).
Răspunsurile obţinute în această metodă sunt independente de Ecuaţia lui Archie şi pot fi
obţinute fără a avea informaţii în ceea ce priveşte salinitatea apei. Independenţa faţă de salinitatea
apei conferă acestei metode o valoare cu totul deosebită în raport cu celelalte metode bazate, în
special pe măsurători de rezistivitate. În plus, metoda este foarte puţin restrictivă la geometria
găurii de sondă şi la temperatura de lucru, deci poate fi folosită şi la adâncimi mari, precum şi în
cadrul monitorizării aplicării metodelor EOR (Enhanced Oil Recovery). În combinaţie cu
măsurători de rezistivitate, poate da informaţii foarte exacte în formaţiuni de grosime foarte mică,
greu de descris prin diagrafii.
 Investigaţia electromagnetică dintre sonde
O nouă metodă de investigaţie pentru evaluarea zăcămintelor de hidrocarburi la scară mare a
fost dezvoltată de Schlumberger şi anume investigaţia electromagnetică ce operează pe frecvenţe
de la 1 la 1000 Hz, iar distanţa dintre sondele supuse investigaţiei poate ajunge la 1000 m (în
cazul sondelor netubate) şi 300 – 500 m (în cazul sondelor tubate).
La baza acestei metode stă contrastul de rezistivitate dintre hidrocarburi care sunt rezistive
şi apa de zăcământ care este conductivă.
Principiile fizice ale acestei metode sunt aceleaşi ca şi cele ale carotajului electric inductiv:
un emiţător magnetic dipol induce în zăcământ curenţi ce înconjoară gaura de sondă.
Intensitatea acestor curenţi induşi este de 105 ori mai mare decât în cazul carotajului inductiv.
Interpretarea datelor se face folosind un cod de inversiune 2D/3D. Rezoluţia spaţială a
interpretării este de aproximativ 5 % din distanţa dintre sonde.
 Această metodă de investigaţie se poate aplica cel mai bine în cazul zăcămintelor dinamice,
unde saturaţia în fluide se modifică în spaţiu şi timp. Astfel de zăcăminte sunt cele la care s-a
aplicat injecţia de apă sau alte substanţe, iar ca rezultate imediate se pot identifica zonele ocolite
de fluidul de injecţie, se pot obţine informaţii asupra zonelor de rocă cu porozitate mare sau a
celor compacte.
Variaţia de rezistivitate de la momentul iniţial (înregistrată în diagrafiile originare) faţă de
cea la momentul actual este asociată cu modificarea saturaţiei în apă şi a mineralizaţiei acesteia,
urmare a injecţiei de apă. Controlul ei prezintă o anumită incertitudine legată de efectul
modificării salinităţii. De aici rezultă o anumită incertitudine în ceea ce priveşte asocierea unei
rezistivităţi mari cu existenţa intervalelor cu saturaţie mare în ţiţei.
Este de aşteptat ca această metodă să capete perfecţionări care să o facă foarte competitivă
în raport cu alte metode.
 Investigaţii geofizice din sonde tubate
Analiza în spatele coloanei reprezintă un instrument modern de achiziţie a datelor geofizice, cu
aplicabilitate specială la sondele vechi şi cu precădere la zăcămintele mature, dar şi la sondele noi cu
probleme dificile de stabilitate sau fo9rate cu coloană.
De o importanţă specială este achiziţia de date în sondele neinvestigate la momentul iniţial sau
investigate, dar cu rezultate incomplete. În ultimul caz este necesară reinterpretarea diagrafiilor existente.
Metodele au denumiri comerciale diferite, în funcţie de compania furnizoare de servicii. Între
parametrii care se pot obţine este şi saturaţia în fluide. Aceasta reprezintă un câştig enorm pentru evidenţierea
zonelor productive neperforare sau a celor nedepletate, determinarea saturaţiei reziduale în ţiţei,
monitorizarea exploatării sau urmărirea variaţiei saturaţiilor în cursul exploatării convenţionale sau a aplicării
diverselor tehnologii IOR (Improve Oil Recovery)/EOR (Enhanced Oil Recovery).
Un alt avantaj al acestor metode în reprezintă faptul că datele sunt interpretate calitativ şi cantitativ,
furnizând rezultate într-un format util atât geofizicianului câ şi inginerului de zăcământ.
 O primă posibilitate de a investiga o sondă tubată este carotajul neutronic în impulsuri. Există
mai multe variante de aplicare.
Varianta “clasică” este determinarea raportului carbon/oxigen, care este foarte puţin
sensibilă la salinităţi mici ale apei sau la salinităţi variabile ca urmare a injecţiei.
Metoda TDT (Thermal Decay Time) asigură măsurători ale saturaţiei de bună calitate când
salinitatea apei este mare, constantă şi cunoscută. În cazul injecţiei de apă în zăcământ
salinitatea apei este alterată, fapt ce conduce la dificultăţi în cazul investigării prin metoda TDT.
În cazul salinităţii reduse a apei (< 35.000 p.p.m.) aparatul nu poate determina cu o acurateţe
foarte bună natura fluidului (apă/ţiţei) datorită faptului că cele două fluide au secţiuni de captură
apropiate.
O limitare comună a celor două variante de carotaj neutronic în impulsuri, este aceea că pot
fi folosite fără tubing în sondă, ceea ce presupune omorârea sondei, cu toate consecinţele
negative aferente.
 Pentru a reduce limitările menţionate, cele două variante au fost integrate într-un singur dispozitiv,
denumit RST (Reservoir Saturation Tool), care se întroduce prin tubing. În plus, acest instrument poate
determina raţia apă/ţiţei din tubing sau zonele de acumulare a ţiţeiului sau apei în sondele orizontale.
Cele mai multe studii de caz prezentate în literatura de specialitate, recomandă folosirea unei
combinaţii potrivite de metode pentru a creşte siguranţa rezultatului.
Această combinare nu se referă numai la determinarea saturaţiei, ci şi ai celorlalţi parametri de care este
legată interpretarea diagrafiilor (litologie, porozitate etc).
Ideea măsurării rezistivităţii în sonde tubate nu este nouă, dar tehnologiile noi au făcut posibil acest
lucru. Principiul măsurării rezistivităţii în spatele coloanei este asemănător cu cel al catotajului laterolog.
Măsurarea este diferenţială, cea mai mare parte a curentului transmiţându-se prin coloană (rezistivitatea
coloanei este cu nouă ordine zecimale de mărime mai mică decât a rocii). Măsurarea se face în regim static,
dat fiind faptul că zgomotul de fond depăşeşte valoarea măsurată a curentului cu patru ordine zecimale de
mărime. De aici rezultă o limitare importantă a metodei: contactul dintre electrozi şi coloană trebuie să fie
perfect. În acelaşi timp, această limitare este însoţită de avantajul că fluidul din sondă poate fi de orice
natură.
 Raza de investigare este de ordinul a 25 cm la primele instrumente, ajungând la circa10 m la
cele din ultima generaţie.
Acest salt este impresionant şi permite înţelegerea mult mai profundă a fenomenelor care se
petrec în jurul sondelor, mai ales din punctul de vedere al stării de saturaţie. Faţă de carotajul
neutronic, această metodă se poate aplica şi la formaţiuni cu porozitate mică şi la salinităţi mici
ale apei. Şi în acest caz se recomandă folosirea combinată a metodei (împreună cu carotajul
neutronic se obţin rezultate comparabile cu cele obţinute în gaură liberă).
 17.2.2 Evidenţierea şi evaluarea rezervelor reziduale (attic oil, resaturări)
Un obiectiv de prim ordin în acţiunea de caracterizare avansată a zăcămintelor, o constituie
identificarea unor zone din zăcământ unde saturaţia în ţiţei este cu mult peste medie, care prezintă un interes
economic cert.
Reţinerea de ţiţei mobil în cantităţi suficient de mari care să permită redezvoltarea exploatării este, într-
o mare măsură controlată de diferenţele mari de presiune din zăcământ şi de contrastul mare de densitate şi
vâscozitate.
Din punctul de vedere al lucrărilor în sonde şi al îndesirii de gabarit, cele mai importante eterogenităţi
sunt faliile, limitele unităţilor genetice, contrastele mari de permeabilitate şi barierele de curgere cum ar fi
intercalaţiile marnoase.
Considerând eterogenităţile majore la scară mare, pot fi făcute subdiviziuni ale zăcământului: cele cu
conductivitate mare pe verticală şi cele în care stratificaţia şi intercalaţiile slab permeabile determină o
conductivitate verticală mică. Mai departe, se face distincţie între zăcămintele stratificate cu un grad mare de
continuitate orizontală a stratelor şi zăcămintele în care continuitatea laterală este limitată de falii sau efilări
ale stratelor nisipoase. Acest lucru conduce identificarea a cinci categorii de zăcăminte. Vor fi prezentate în
continuare (succinct), elementele definitorii ale acestor zăcăminte.
 Zăcăminte cu acvifer şi cap liber de gaze
Dacă aceste zăcăminte sunt exploatate prin sonde verticale, rămân cantităţi importante de
ţiţei mobil ca urmare a avansării neuniforme a apei şi gazelor către sonde şi inundarea lor
prematură.
Aceste cantităţi sunt suficient de mari pentru a fi produse prin sonde orizontale re-entry.
Prezenţa în poziţii favorabile a intercalaţiilor marnoase, poate justifica chiar sonde verticale
într-un zăcământ cu acvifer activ şi cupolă de gaze.
Factorul de recuperare depinde mai mult de distanţa între sonde decât de grosimea
stratului. Studiile de caz pe astfel de zăcăminte au arătat faptul că recuperarea finală poate creşte
cu 8 – 10 %.
 După opinia noastră, în această situaţie ar fi utile testele cu trasori printr-o singură sondă,
coroborate cu metoda bilanţului material pentru sonda respectivă.
Din bilanţul material se determină saturaţia medie care se compară cu saturaţia din zona
vecină sondei rezultată din testul cu trasori (fig. 17.2). Dacă diferenţa e mare, e un semn că pot
există zone de interes.

Fig. 5.2 – Schematizarea zonei cu saturaţie mare în ţiţei într-un zăcământ

cu acvifer activ şi cupolă de gaze
 Attic oil
Numeroase zăcăminte sunt mărginite sau traversate de falii. Dacă în vecinătatea faliei există
ţiţei, o parte din el va rămâne în zona dintre falie şi sondele cele mai apropiate.

Fig. 5.3 – Schematizarea zonei cu saturaţie mare în ţiţei

 Volumul rămas este funcţie de săritura faliei, înclinarea şi grosimea stratului, profilul de permeabilitate,
poziţia sondelor şi modul de operare. Evaluările privind volumul de ţiţei rămas au fost realizate pe diferitele
configuraţii structurale (anticlinale faliate, cute diapire, sau falii inverse). Dacă se consideră spaţiul
dintre planul orizontal dus prin contactul apă/ţiţei din sondă şi acoperişul stratului, volumul de ţiţei rămas
este de ordinul a 100 – 300.000 m3 pentru distanţe până la falie de 100 – 300 m şi înclinări de 10 la 100°. În
realitate volumele sunt mult mai mari dacă se are în vedere conicitatea contactului apă/ţiţei în jurul sondei.
Un factor important de risc în reprezintă cunoaşterea exactă a poziţiei faliei. Se ştie că în mod curent
eroarea metodelor seismice de localizare a faliilor este de 25 m, dar ea poate ajunge şi la 100 m. Riscul se
referă mai puţin la estimarea volumului de ţiţei, cât mai ales la poziţia sidetrack-ului. Deşi de obicei faliile se
consideră plane, se ştie că geometria lor poate fi mult mai complicată. Un factor interesant este diageneza
rocilor din apropierea faliilor care poate determina evaluările.
Simulările executate arată posibile erori ale volumului de ţiţei de până la 100 %. Factorul de recuperare
poate creşte în mod considerabil prin recuperarea ţiţeiului de sub acoperiş. În cazurile favorabile creşterea
poate fi de până la 20 %.
 Zăcăminte stratificate
Din punct de vedere genetic există mai multe categorii de zăcăminte stratificate. Dintre
acestea, cele mai interesante din punctul de vedere abordat sunt zăcămintele formate de o
succesiune de strate cu contrast mare de permeabilitate separate de intercalaţii impermeabile.
Este evident că în acest caz are loc o curgere preferenţială din stratele mai permeabile către
sondele verticale care le deschide simultan.

Fig. 5.4 – Schematizarea zonei cu saturaţie mare în ţiţei

 Simulările şi execuţia unor sidetrack-uri în zăcăminte stratificate de ţiţei uşor şi cu
împingere substanţială de apă, indică faptul că la contraste mari de permeabilitate (chiar şi la
grosimi de strat de ordinul a 2 m), săparea unei sonde laterale poate fi profitabilă, cu atât mai
mult în cazul unor grosimi mai mari. Deocamdată nu sunt disponibile informaţii pentru alte tipuri
de ţiţeiuri şi de energie de zăcământ.
 Zăcăminte fluviale canal distributar
Aceste zăcăminte sunt asociate cu o recuperare redusă chiar şi pentru ţiţeiurile uşoare
nesaturate şi permeabilităţi orizontale mari. Sunt trei cauze principale:
- natura discontinuă a nisipurilor, în special când raportul grosime netă/grosime totală este
sub 0,5;
- stratele nisipoase sunt puternic stratificate, partea cea mai de jos fiind formată din gresii
cu permeabilitate mare iar partea superioară din gresii mai puţin permeabile;
- rolul microcapcanelor capilare este unul major, după unii autori putând reprezenta 10 –
15 % din ţiţeiul rămas.
Este evident că localizarea zonelor de interes în astfel de zăcăminte este foarte dificilă.
Modelarea 3D combinată cu o analiză statistică a datelor disponibile, a arătat o probabilitate
maximă a unei saturaţii mari în ţiţei în partea superioară a formaţiunii. O grosime de ordinul a 3
m a unui strat poate fi exploatată cu profit prin sidetrack-uri orizontale.
 Zone cu ţiţei rezidual anormal de groase
Toate zăcămintele de petrol au zone de tranziţie apă – ţiţei de grosime variabilă, zone
datorate forţelor capilare. Aceste forţe cauzează schimbări gradate ale stării de saturaţie în fluide
din zona situată imediat sub zona productivă. Producţia de petrol din zonele de tranziţie, este
relativ modestă, în special datorită permeabilităţii relative pentru ţiţei mici, dat fiînd gradul mare
de discontinuitate al ţiţeiului şi implicit, efectului mare al forţele capilare.
Cantităţi mult mai mari de ţiţei pot există în zonele cu petrol rezidual care au origine non –
capilară. Aceste zone au trei origini. Fiecare din ele necesită existența unei capcane originare iar
zăcământul de ţiţei format ulterior să fie supus la una sau mai multe din următoarele situaţii de
natură hidrodinamică sau geologică post depoziţională:
- zone cu petrol rezidual de tipul 1: înclinarea regională a unui bazin;
- zone cu petrol rezidual de tipul 2: deteriorarea etanşeităţii unui zăcământ şi refacerea
ulterioară a acesteia;
- zone cu petrol rezidual de tipul 3: schimbarea condiţiilor hidrodinamice în acviferul
adiacent.
 Zonele cu petrol rezidual de tipul 1 provin dintr-o modificare a contactului ţiţei/apă (T/A) cauzată de
forţele gravitaţionale. Acest tip de zone cu petrol rezidual poate conţine cantităţi importante de petrol, dacă
zăcământul este suficient de mare şi înclinarea este considerabilă.
Înclinările contactului ţiţei/apă de 10 – 40 m/km sunt obişnuite în zăcămintele de hidrocarburi din
bazinele active din punct de vedere tectonic. Multe bazine de sedimentare au înclinări care au fost generate
într-o fază posterioară formării lor, iar potenţialul dat de acest fapt adaugă o cantitate considerabilă de ţiţei la
resursa din zona cu ţiţei rezidual considerată anterior minoră.
Zone cu petrol rezidual de tipul 2 sunt cele formate în zăcăminte care au fost de dimensiuni mai mari în
trecut, dar datorită pierderii etanşeităţii zăcământului o parte din hidrocarburi a migrat.
Procese de natură geochimică şi/sau biologice pot reface etanşeitatea zăcământului şi dacă noua zonă
saturată cu ţiţei este mai mică decât cea originală, se poate forma o zonă cu petrol rezidual. Acest tip de zone
cu petrol rezidual este destul de frecvent, dar evidenţa existenţei lor este indirectă. Dovezi ale modificării
contactului ţiţei/apă pot fi intercalaţiile de gilsonit.
 Zonele cu petrol rezidual de tipul 3 sunt cele care sunt datorate schimbării condiţiilor
hidrodinamice din acvifer la zona productivă. Schimbarea acestor condiţii poate fi cauzată de
ridicări ale formaţiunii respective sau de existenţa unei surse de alimentare a acviferului.
Literatura de specialitate este destul de săracă în astfel de exemple, dar câteva zone cu petrol
rezidual au fost explicate pe baza modificării condiţiilor hidrodinamice.
Efectele modificării condiţiilor hidrodinamice asupra contactului apă/ţiţei au fost observate
încă de la mijlocul secolului trecut, dar importanţa acordată acestui fapt a fost minoră.
O atenţie ceva mai mare a fost acordată de către comunitatea geologilor, interesată în
explorarea capcanelor hidrodinamice, pentru care mecanismele stratigrafice şi structurale nu
puteau explica existenţa unor acumulări de ţiţei.
 Identificarea contactelor T/A înclinate
Din moment ce contactele T/A înclinate sunt un indicator cheie, reexaminarea zăcămintelor
de petrol în scopul identificării acestora , reprezintă un pas important pentru identificarea
potenţialelor zonelor cu petrol rezidual. Din fericire trasarea contactului apă/ţiţei este un punct de
pornire foarte important pentru o exploatare eficientă a unui zăcământ şi există hărţi pe care este
trasat contactul apă – ţiţei la majoritatea zăcămintelor. Dacă contactul T/A este înclinat acest fapt
se poate determina rapid din hărţile structurale.
Determinarea eficienţei economice a exploatării petrolului din zonele cu petrol residual, este
mai dificil de realizat deoarece există foarte puţine cazuri de zăcăminte la care sunt disponibile
suficiente date despre zăcământ, pentru a stabili limitele şi starea de saturaţie în fluide ale zonei
cu ţiţei rezidual.
 Indicatori care pot fi folosiţi pentru a stabili limitele acestei zone sunt probele de sită din
timpul forajului sau investigaţiile geofizice. Altă metodă, numită Graficul Hingle, se bazează pe
divergenţa raportului rezistivităţii formaţiunii şi a densităţii rocii deasupra şi sub zona saturată
cu ţiţei. Această tehnică permite estimarea bazei intervalului la care începe zona cu petrol
rezidual.
Estimarea preliminară a mărimii şi potenţialului zonei de tranziţie cu ţiţei rezidual.
Având disponibile informaţiile despre contactele ţiţei/apă înclinate şi date despre diverse
zăcăminte din Bazinul Permian s-a încercat stabilirea unei metodologii pentru a estima cantitatea
de petrol din zona de tranziţie şi din zona cu ţiţei rezidual.
Inițial s-a încercat estimarea resursei de ţiţei din zona de tranziţie de sub contactul ţiţei/apă
evaluat după vechea metodologie. Apoi s-a calculat grosimea zonei cu ţiţei rezidual. S-a atribuit
acestei zone o valoare pentru saturaţia în ţiţei comparabilă cea din zona productivă principală
după injecţia de apă. Apoi s-a presupus că porozitatea este aceeaşi în cele două zone, iar zona cu
ţiţei rezidual există numai între limite definite pentru fiecare zăcământ.
Estimarea preliminară a mărimii și potențialului zonei de tranziție cu țiței rezidual
Având disponibile informațiile despre contactele țiței – apă înclinate și date despre diverse zăcăminte
din Bazinul Permian s-a încercat stabilirea unei metodologii pentru a estima cantitatea de petrol din zona de
tranziție și din zona cu țiței rezidual.
În primul rând s-a încercat estimarea resursei de țiței din zona de tranziție de sub contactul țiței – apă
evaluat după vechea metodologie. Apoi s-a calculat grosimea zonei cu țiței rezidual.
S-a atribuit acestei zone o valoare pentru saturația în țiței comparabilă cea din zona productivă principală
după înjecția de apă. Apoi s-a presupus că porozitatea este aceeași în cele două zone, iar zona cu țiței rezidual
există numai între limite definite pentru fiecare zăcământ.
Aplicarea acestei metodologii la două zăcăminte (Wasson și Seminole) a condus la o estimare
preliminară a resursei de țiței din zona de tranziție și zona cu țiței rezidual de aproximativ 4 miliarde de
barili. Aplicarea aceleiași metodologii de calcul și la alte 9 zăcăminte a pus în evidență resurse de
aproximativ 9 miliarde de barili de petrol din care aproximativ 3 miliarde de barili recuperabile.
Pentru a defini cât mai corect mărimea și productivitatea zonei cu petrol rezidual sunt necesare cât mai
multe date despre zăcământ. Un alt pas necesar este acela de a realiza o serie de studii la nivel regional și la
nivel de bazin de sedimentare.
 În ceea ce privește strategia de dezvoltare a zonelor de tranziție de mari dimensiuni, sunt
recomandare două practici și anume:
- deschiderea selectivă a părții superioare;
- aplicarea injecției de CO2 simultan pentru zona productivă și zona de tranziție.

Rezultatul deschiderii parțiale este mai eficient decât deschiderea totală, cel puțin din
punctul de vedere al rației de apă din fluidul produs.
Stabilirea gradului de deschidere al zonei de tranziție se poate face prin simulare.
 Cadrul geologic general de formare
a zăcămintelor de hidrocarburi din România
18.1 Unități structurale majore
Cadrul geologic al teritoriului României îl formează câteva unități geostructurale majore ce
pot fi încadrate în două mari categorii și anume:
- Unități mobile – ”geosinclinale”;
- Unități stabile – platforme.
Primul tip include unități ale arcului carpatic, cutate în fazele orogenice alpine, al doilea
cuprinde unitățile vorlandului carpatic, consolidate în faze prealpine. Repartiția lor este redată
schematic în (fig.18.1).
Orogenul carpatic (alpin):
- CA – Munții Apuseni;
- CM – Carpații Meridionali;
- CO – Carpații Orientali;
- ZC – Zona Cristalino – Mzozoică;
- FI – Flișul Intern;
- FE – Flișul Extern;
- ZM – Zona Miocenă;
- CD – Zona Cutelor Diapire;
- DG – Depresiunea Getică;
- V – Zona vulcanitelor Neogene;
- Orogenul dobrogean (hercinic);
- DN – Dobrogea de Nord;
- PND – Promontoriul Nord – Dobrogean îngropat.
Platforme:
- PMD – Platforma Moldovenească;
- PMs – Platforma Moesică;
- DC – Dobrogea Centrală;
- DS – Dobrogea de Sud.
Depresiuni:
- DB – Depresiunea Bârladului (predobrogeană);
- DT – Depresiunea Transilvaniei (intracarpatică);
- DM – Depresiunea Maramureșului (intracarpatică);
- DP – Depresiunea Panonică (intracarpato – alpino – dinarică);
- DI – Depresiunea Istria (ofshore).
 Linii tectonice cu semnificație specială:
- LP – Linia Pericarpatică;
- LCO – Linia Capidava – Ovidiu;
- LPC – Linia Peceneaga – CamenaȘ
- LSG – Linia Sf. Gheorghe;
- LBF – linia Bacău – Fălciu.
Din totalul suprafeței teritoriului României, circa 67 % este ocupat de două unități
orogene alpine:
- Orogenul Carpatic care se diferențiază net prin altitudine, întindere și poziție,
constituind o adevărată coloană vertebrală a țării;
 - Orogenul Nord Dobrogean cu o poziție laterală și insulară de mică altitudine restrâns
ca suprafață.
Dacă pentru lanțul carpatic era ușor de intuit că el se încadrează catenei alpine ce pornește
din vestul Europei până în sud – estul Asiei, pentru Orogenul Nord Dobrogean ideile
privind vârsta acestuia au evoluat mult mai complicat. Si asta pentru că structura profundă este
mascată de o pătură groasă de depozite cuaternare, în majoritate de tip loessoid. Însă,
diferențierea lor este dată de modul cum au evoluat în conjuctura geotectonică a Europei. Încă de
la început trebuie remarcat faptul că lanțul carpatic a evoluat până în Neogen, iar unele porțiuni
chiar până în Pleistocenul inferior, în timp ce Orogenul Nord Dobrogean și-a încheiat evoluția
geotectonică mult mai devreme (în Cretacicul inferior), când se rigidizează și se alătură spațiului
cratonizat din față Carpaților. Pe parcursul evoluției sale, geosinclinalul carpatic a suportat în
mod diferențiat impulsurile geotectogenetice și a reacționat în mod diferit de la un sector la
altul. Astfel din punct de vedere structural orogenul carpatic apare neomogen și poate fi separat
lui în cele trei sectoare bine cunoscute: oriental, meridional și vestic (apusean).
 Unitățile slab sau parțial deformate de tip ”Platformă – Depresiune” subordinate ca pondere pe
suprafața Romaniei menționate anterior, sunt caracterizate de o cratonizare timpurie (pentru platforme) sau o
evoluție tectonică mai putin intensă (depresiuni) astfel că invelișul lor sedimentar este puțin sau deloc
deformat.
Structura geologică actuală a teritoriului României se încadrează în ansamblul unităților structogenetice
majore ale Europei. Sunt două ansamblurile geostructurale majore în care se încadrează unitățile geologice
structurale din țara noastră.
Un prim ansamblu îl constituie domeniul consolidate, adică regiunile care și-au încheiat evoluția de arii
labile înainte de începutul Mezozoicului, cu alte cuvinte regiunile care nu au fost afectate de cutările
orogenezei alpine.
Cel de al doilea ansamblu îl constituie domeniul alpin care corespunde marginii active a plăcii
continentale euro – asiatice și include ariile cutate în orogeneza alpină.
Domeniul consolidat care se întinde și în țara noastră în ansamblul geostructural European, aparține
celor două unități structurale majore.
Prima este Platforma est – europeană care se întinde mult spre răsărit pînă în fața Uralilor.
Cea de a doua unitate consolidată este aceea dintre Balcani, Carpații Meridionali și Dobrogea de Nord
(linia Peceneaga —Camena), constituind Platforma Moesică.
 Din unitățile consolidate menționate numai anumite părți se întind și în țara noastră.
Din Platforma est – europeană pe teritoriul României se găsește numai un sector limitat din partea ei
sud – vestică și care constituie ceea ce geologii români au denumit Platforma Moldovenească.
Din Platforma Moesică pe teritoriul României se întinde jumătatea ei nordică în care se disting:
- Platforma Valahă (partea situată în fața Carpaților Meridionali);
- Platforma Sud – Dobrogeană (partea situată la est de Dunăre) și Masivul Central – Dobrogean.
Între cele două unități consolidate (Platforma Moesică și Platforma est – europeană), se găsește o zonă
care în primele epoci ale ciclului alpin a evoluat ca arie labilă. În structura actuală aceasta constituie
Orogenul Nord – Dobrogean.
Unitățile consolidate de pe teritoriul țării noastre precum și Orogenul Nord Dobrogean, sunt
situate în fața arcului carpatic și constituie Vorlandul acestuia.
Cel de al doilea ansamblu structural European este reprezentat de regiunile cutate în orogeneza alpină,
formează cele trei ramuri ale Carpaților românești care circumscriu Depresiunea Transilvaniei. În alcătuirea
geologică-structurală a țării noastre, acestea constituieunitățile carpatice. Unitățile geologice – structurale
majore constituente ale teritoriului României pot fi categorisite în unități de vorland și unități carpatice.
 18.2 Elemente de geocronologie
Locul evenimentelor geologice în scara timpului exprimat în unități geocronologice, are
o importanță primordială în reconstituirea frământărilor prin care a trecut orice arie din scoarța
terestră. De aceea, că în orice istorie și cu atît mai mult în istoria Pământului s-a pus problema
determinării duratei desfășurării evenimentelor geologice respectiv a ordonării lor cronologice.
S-a simțit nevoia că intervalele de timp luate în considerație sa fie materializate în spațiu.
Cum fenomenul cel mai comun și continuu la scară planetară este acumularea de depozite
(procesul de sedimentare în bazinele marine), relația spațiu – timp își găsește o bună concretizare
în suita depozitelor accumulate (în succesiunea statigrafică a acestora), de aici noțiunea de
unitate cronostrati – grafică.
 Unitatea cronostratigrafică de bază este etajul căruia în timp îi corespunde vârsta
Prin etaj se înțelege un volum de depozite cu un anumit conținut paleontologic, ales
dintr-o suită stratigrafică continuă bine delimitat pe verticală și care corespunde unui interval de
timp de 6 – 7 M.a. (milioane ani). Locul unde s-a realizat delimitarea etajului devine stratotipul
acelui etaj și de obicei îi dă și denumirea.
În ceea ce privește denumirile acordate unităților cronostratigrafice nu s-a urmat un criteriu
riguros, astfel pentru unitățile de prim ordin (erele) s-au adoptat în general denumiri derivând din
ordinea succesiunii lor în timp (primară, secundară, terțiară) sau de la stadiul de dezvoltare a
viețuitoarelor în ansamblu (era paleozoică, era mezozoică etc.), însă sunt și excepții
(Precambrian, Arhaic). Cel mai indicat ar fi criteriul care ia în considerație stadiul de devoltare
a viețuitoarelor. De altfel, se tinde că termenul de Algonkian sa fie înlocuit cu acela de
Proterozoic. Mai greu este de înlocuit termenul de Arhaic eventual prin acela de Arheo-zoic
întrucît acesta din urmă a căpătat o accepție mai largă, aceia de prim eon în istoria Pămîntului
incluzînd tot intervalul de înainte de Cambrian.
 Pentru desemnarea etajelor (unitatea cronostratigrafică de bază), criteriul de a ține seamă
de numele localității stratotipului a fost mai riguros respectat, dar intervine un alt inconvenient
datorită marii variabilități litofaciale de la o regiune la alta. S-au întîmpinat și se întîmpină mari
dificultăți în corelarea cronostratigrafică a formațiunilor situate în regiuni diferite. Aceasta se
explică prin faptul că la distanțe mari (de la un continent la altul de pildă), chiar criteriul
paleontologic, care este cel mai acreditat, prezintă deficiențe în sensul că nu se poate concepe că
apariția unei specii noi, considerată drept element indicativ și caracteristic de vîrstă, s-a
realizat în același moment pe toată suprafața globului.
 18.3 Condiții de formare a zăcămintelor de hidrocarburi
Într-o abordare modernă, structurile/zăcămintele de hidrocarburi sunt legate de existența și
evoluția potențialelor sisteme petrolifere.
Clasificarea sistemelor petroliere
Într-o lucrare relativ recentă (1999) Morariu propune o clasificare a sistemelor:
petroliere, conform urmatoarelor criterii
În functie de generarea hidrocarburilor în sistem:
- sisteme effective;
-sisteme probabile;
- sisteme speculative.
În funcție de natura hidrocarburilor generate:
- termogene (generatoare de petrol și/sau gaze prin cracare termică);
- biogene (generatoare numai de gaze biogene, prin transformarea materiei organice sub
influenta bacteriilor anaerobe, în conditii de temperatura și presiune scazute,
 În functie de vârsta rocii sursa:
- numele bazinului depozitional al rocii sursă, chiar daca hidrocarburile au migrat și în
bazine adiacente.
Fata de aceste criterii, pot apărea denumiri diferite, justificate de suprapunerea mai
multor sisteme petroliere în același areal geografic, existența mai multor rezervoare cu ponderi
egale în ceea ce privește cantitatea de hidrocarburi conținută, coincidența în timp a momentelor
de generare, migrare și acumulare a hidrocarburilor, în mai multe sisteme petroliere, dezvoltate în
contexte diferite și cu roci sursă diferite.

Pornind de la aceste considerente Morariu (1999) propune pentru Romania urmatoarea

delimitare a sistemelor petroliere (tabel 18.1):
Tabel 18.1 – Delimitarea sistemelor petrolifere