ETICĂ ȘI INTEGRITATE

ACADEMICĂ
SUPORT DE CURS

1
 Dragi studenți,

Am cules pentru dumneavoastră acest material care a fost conceput de o echipă

largă de profesori de la mai multe facultăți. Si prin această afirmație considerați
că v-am predat prima lecție de integritate academică și comportament onest.
Fiind un curs nou, m-am documentat și am analizat fiecare material, l-am
conceput ca structură și redactatpentru a vă fi sprijin și a vă determina să
contribuiți activ la promovarea culturii de integritate academică în Universitatea
Petrol-Gaze din Ploiești. Acest curs se adresează tuturor studenților,
masteranzilor și doctoranzilor, indiferent de forma de învățământ pe care o
urmează ( la zi, învățământ la distanță) sau de forma de finanțare ( la buget, la
taxă). Tematica cursului își propune să vă îndrume în formarea de
comportamente și atitudini oneste, în cunoașterea noțiunilor de bază ale
deontologiei academice și ale normelor care reglementează conduita academică
a muncii intelectuale, asumarea acestora, precum și noțiuni de etică universitară,
coduri de etică, valori etice, norme morale, etc. Devenind membrii ai
comunității academice aveți o mulțime de obligații și responsabilități pe care
trebuie să le respectați și onorați care sunt importante pentru prestigiul și
performanțele universității, pentru reputația membrilor și în special pentru
desfășurarea unei vieți academice normale.
Este evident că societatea românească traversează astăzi o perioadă de criză. Din
multitudinea cauzelor care au generat această criză, indiscutabil, morala și
moralitatea oamenilor se situează pe unul dintre locurile cele mai importante.
Pentru a o putea depăși această problemă, consider că societatea nu trebuie să se
îngrijească numai de a avea specialiști buni, ci și, în principal de a forma
CARACTERE UMANE valoroase, caracterizate prin cinste, printr-o înaltă
conștiință a datoriei față de sine și de ceilalți, prin demnitate și responsabilitate
ce pot îmbunătății hotărâtor ansamblul relațiilor umane și implicit pe cele
sociale.
Așadar, închei prin a vă mulțumii pentru atenție și vă urez succes în parcursul
dumneavoastră educațional care vizează trei componente fundamentale: ce știi
(cunoștințe, informații), ce poți (competențe, abilități) și ce ești ( valori,
atitudini).

2
 Cursul 1

I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE DESPRE ETICĂ ȘI

INTEGRITATE

I.1. ETICA ȘI NORMELE MORALE

Etica: Concept. Trăsături caracteristice.
Izvoare Etica = ştiinţa ce se ocupă cu acele caracteristici pe care oamenii le
dobândesc prin obişnuinţă (gr. ethos = mod obişnuit de viaţă).
Etica este disciplina teoretică care are ca obiect de studiu morala, fiind
considerată de unii autori drept stiință a moralei. Morala ține de
comportamentul cotidian, de viața practico-spirituală reală a indivizilor si
colectivităților umane, iar etica este teoria care are ca obiect de studiu acest
fenomen real. Așadar, literatura de specialitate face distincție între teorie (etica)
și obiectul ei (care este morala).
Definim ETICA drept ansamblul regulilor, normelor, principiilor,
sentimentelor, convingerilor, valorilor și idealurilor bazate pe forța
obiceiurilor, tradițiilor, educației, opiniei publice și supuse evoluției istorice
care reglementează comportarea oamenilor unul față de altul, față de ei înșiși,
față de familie și de societate, din perspectiva a ceea ce este bine sau rău, cinstit
sau necinstit, demn sau nedemn.
Morala, ca obiect al eticii, constituie o formă specifică a raporturilor dintre
oameni, dintre diferite grupuri sociale.
În morală se conștientizeză și se oglindesc mai ales interesele comune ale micro,
macro-grupuri sociale, morala realizând acel minim de solidaritate umană fără
de care nu ar fi fost posibilă supraviețuirea societății pentru umanitate. Morala
cuprinde elemente perene care dăiniue de la o epoca la alta, de la un tip de
societate la alta.
Etica este o disciplină filozofică prin fundamentul său teoretic, prin istoria sa,
cât și prin demersul său speculativ.
Etica este o disciplină științifică și se află in interelație cu multe dintre științele
particulare, fiind un demers explicativ riguros, temeinic argumentat la obiectul
cercetat si anume problematica moralei și moralității.
Funcțiile eticii în societate:

3
 a. Funcția cognitivă – dezvăluie specificul moralei, factorii cauzali ce o
determină și o fac necesară în comunitatea umană, îi formulează normele,
categoriile si principiile fundamentale etc.
b. Funcția axiologică – etica contribuie la câștigarea capacității de a
dișcerne, de a ierarhiza în sfera valorilor, non valorilor, pseudovalorilor,
etc.
c. Funcția normativă – Etica normativă prescrie standardele care
desemnează caracteristicile bunei conduite, corecte şi a relei conduite,
greşite, poate deveni un adevărat îndreptar in relațiile interumane.
d. Funcția persuasivă – poate modela individul uman prin convingere.
e. Funcția instructiv-educativă .

Regula de aur în etică: Să facem altora doar ceea ce dorim ca alţii sa ne facă
nouă!

NORMELE MORALE
Etica s-a ocupat cu analiza normelor morale pe care o anumită comunitate
le-a elaborat sau le-a impus. Normele morale fiind enunțuri cu caracter
imperativ menite a fi respectate pentru ca un compartament să fie apreciat de
către semeni sau comunitate. Norma fiind o formă de manifestare a cerințelor
morale, fiind element al relațiilor morale practice și parte componentă a
conștiinței morale. Normele morale sunt obiective, fiind generate și se manifestă
datorită unor nevoi obiective ce rezultă din specificul relației unei comunități,
ele nu țin de conștiința individuală.

Clasificarea normelor morale :

a. Norme generale sau universale – prezente în toate tipurile de comunități
umane, durabile în timp, perene : ex.. Fii cinstit!, Fii sincer!, Fii genoros!,
Fii demn!
Fii loial !
b. Normele particulare – normele vieții de familie, normele morale specifice
unei activități profesionale. Pe baza acestora s-au elaborat etici specifice:
etica sportivă, etica medicală, etica muncii științifice, etc.
c. Normele speciale – sunt norme din cadrul unor activități specifice în
interiorul unor grupuri restrânse de oameni ( normele cavalerismului în

4
 Evul Mediu, normele de protocol, de la curțile unor monarhi, normele
Codului de maniere elegante, etc.)
S-a demonstrat că în fața normelor morale, oamenii au atitudini foarte diferite,
fapt ce ne-a determinat să facem o clasificare a atitudinilor umane în fața
normelor umane :
a. Atitudinea conformistă – asimilare pozitivă a normei morale, o respectă
pentru că trebuie, făra a intra în înțelesul semnificației umane și valorice.
b. Atitudinea refractară – acesta își însușește normele morale dar numai la
nivel teorectic, nu le respectă, le încalcă intenționat, apelează la minciună,
ipocrizie.
c. Atitudinea oportunistă – cunoaște normele morale, le asimilează numai
cognitiv, respectă normele și manifestările sale dar numai în măsura în
care acest respect îi satisface un interes personal, respectă formal, având o
atitudine simulată. Comportament cameleonic, fiind caracterizați de
parvenitism si demagogie.
d. Atitudinea conflictuală – își însușește bine cerințele normelor morale,
are convingeri morale cizelate, dar când este cazul să aleagă între două
alternative ale binelui sau răului, când ele sunt concurențiale, meditează
îndelung, amână rezolvarea, fiindu-i greu să aleagă (a fi sau a nu fi), este
dominat de teama de risc și sacrificiu.
e. Atitudinea amorală – au cei ce afișează indiferență, neutralitate,
pasivitate în raport cu normele și valorile morale, ca și cei ce în plan
mental sau în vorbă par a fi de partea răului, fără ca prin fapte să se
dovdedească imorali
f. Atitudinea morală - însușirea normelor sunt făcute profund, autentic,
este meritul unui amplu proces educațional.

I.2. INTEGRITATEA ȘI PRINCIPIILE ACESTEIA

Integritatea este un concept consistent al unor acțiuni, valori,

metode, măsuri, principii, așteptări și morală. Integritatea este o alegere
personală, un angajament intransigent și consecvent previzibil pentru a
onora valori și principii morale, etice, spirituale și artistice. În etică,
integritatea este considerată de mulți oameni ca fiind onestitatea,
veridicitatea sau acuratețea acțiunilor cuiva. Integritatea este opusă
ipocriziei, fiind în conflict cu aceasta. Integritatea în etică NU poate fi
similară cu Binele ci numai cu principiile raționale. Integritatea solicită

5
 Curaj, Moralitate, Etică, Responsabilitate, Asumare și Voință. Dacă
persoana nu deține aceste componente esențiale în structura ADN-ului
personal, ori îi lipsesc unele dintre ele, nu poate fi integru și nici nu va
avea capacitatea de înțelegere a utilității ei în societate ori o va face
insuficient.
Marwin Williams spune că “Nu există o testare mai bună a
integrității unui om decât comportamentul acestuia atunci când greșește”.
,,Omul integru își recunoaște greșeala și vinovăția, își cere
întotdeauna scuze și depune eforturi să o îndrepte sau măcar să-i
micșoreze efectele negative. Omul integru este complet responsabil
pentru faptele sale și își asumă faptele cu fermitate. El conștientizează
că oamenii pot avea îndoieli cu privire la vorbele rostite dar întotdeauna
vor crede în faptele demonstrate. Integritatea nu trebuie demonstrată,
ea pur și simplu există. Omul poate fi integru chiar și atunci când
nimeni nu –l privește pentru că locul ei se află în adâncul caracterului
său, nefiind condiționată de elemente ori situații externe. Pentru a
constata dacă o persoană este integră din punct de vedere etic este
suficient să observăm și să analizăm acțiunile, credințele, metodele,
măsurile și principiile sale. Toate acestea derivă dintr-un nucleu de
valori și acela este caracterul ei. Conceptul de integritate implică o
plenitudine, un corpus cuprinzător de convingeri, adesea menționată ca
fiind o viziune sănătoasă asupra lumii. Acest concept de integritate
subliniază onestitatea și autenticitatea, cere ca actul săvârșit în orice
moment să fie în conformitate cu viziunea individului asupra lumii.”
Ayn Rand a considerat că Integritatea ,,nu constă în loialitatea față
de unul dintre capriciile subiective, ci în loialitatea față de principiile
raționale”.
Integritatea este de fapt principiul de bază al conduitei profesionale deoarece
fără integritate nimeni nu se poate baza pe activitatea profesională.
Conduita integră este un factor de acţiune deosebit de important pentru
încredere şi constituie componenta cheie a diferitelor profesii, mai ales
astăzi când există tentaţii tot mai mari de a sacrifica totul pentru câştiguri
pe termen scurt. Există multe modalităţi de a exprima termenul de
integritate; important este mesajul pe care îl transmite un termen sau altul,
în literatura de specialitate am identificat 5 aspecte aferente integrităţii:
• valori morale (cum ar fi onestitatea);
• motivele (cum ar fi dorinţele, interesele şi idealurile);
• angajamentele (în gând, cuvânt şi faptă);
• calităţile (cum ar fi perseverenţa şi curajul);
• poziţia fermă (chiar în faţa unor oponenţi).

6
Trăsături ale unei conduite integre:

• să fii cinstit, onest şi sincer, inclusiv faţă de tine însuţi;

• să negociezi cinstit (să tratezi oamenii pe aceeaşi bază, fără prejudecăţi);
• să te conformezi spiritului şi literei legii şi reglementărilor;
• să iei în considerare interesul public;
• să fii consecvent;
• să ai mintea deschisă şi gata să analizeze informaţii şi idei noi;
• să întreprinzi acţiuni corective.

Integritatea se referă la o calitate a caracterului unei persoane dar mesajul este

întotdeauna acelaşi „a face ceea ce trebuie”, mesaj vechi de peste 400 de
ani când un filozoful englez arăta: „Nu ce mâncăm, ci ceea ce digerăm
ne face puternici; nu ce câştigăm, ci ceea ce economisim ne face
bogaţi; nu ce citim, ci ceea ce ne aducem aminte ne face învăţaţi; nu
ce pretindem că suntem, ci ceea ce lucrăm ne oferă integritate”.

I.2.1 Conduita integră

Conduita integră se referă atât la integritatea profesională cât şi la

integritatea personală. Integritatea profesională fiind un element al
integrităţii personale; Integritatea personală vizează tot ceea ce facem,
integritatea profesională fiind limitată la activităţile profesionale şi de
afaceri. Conduita personală poate fi uneori atât de scandaloasă încât să
discrediteze profesia. Rezultă că integritatea profesională individuală şi
integritatea organizaţională sunt legate şi, în acest context, cultura
organizaţională este cheia către realizarea integrităţii în cadrul profesiei.
Promovarea integrităţii organizaţionale necesită o serie de factori de
acţiune cheie, inter-relaţionaţi:
• Conducerea, care este deosebit de importantă în ceea ce priveşte declaraţia,
intenţia şi acţiunea;
• Strategia;
• Politicile;
• Informaţiile;
• Cultura.
Factorii de acţiune trebuie să fie inter-relaţionaţi, să se susţină reciproc şi
eficient în toată organizaţia. Aceasta necesită o conducere determinată şi
energică. Pentru a fi eficiente valorile etice, trebuie să fie încorporate în
modalitatea companiei de a-şi desfăşura activitatea.

7
În practică, succesul acestor acţiuni poate fi observat printr-un număr de
indicatori:
• Conştientizare: o organizaţie care încearcă să aibă integritate va recunoaşte
dilemele etice;
• Predictibilitate: o organizaţie cu integritate ştie cum să acţioneze atunci când
se confruntă cu o dilemă etică, deoarece are, şi aplică, valori etice clare
într-o modalitate consecventă şi credibilă;
• Transparenţă: a fi deschis şi onest în legătură cu conduita;
• Perspectivă pe termen lung: în organizaţiile cu integritate, acţiunile pe termen
scurt susţin obiective pe termen lung. Aceasta implică, de exemplu,
crearea de relaţii pe termen lung cu clienţii, cu furnizorii şi cu alte părţi
interesate;
• Oamenii: există o implicare de a susţine angajaţii pentru menţinerea valorilor
etice ale organizaţiei şi de a rezolva orice dileme etice cu care s-ar
confrunta.

I.2.2. Faptele care pot constitui subiectul unei încălcări de conduită

integră
Exemple de fapte care pot constitui subiectul unei încălcări de conduită
integră:
● Infracțiuni de corupție, infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție,
infracțiuni în legătură directă cu infracțiunile de corupție, infracțiunile de
fals și infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul;
● Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene;
● Practici sau tratamente preferențiale ori discriminatorii în exercitarea
atribuțiilor de serviciu, încălcarea prevederilor privind incompatibilitățile
și conflictele de interese;
● Folosirea abuzivă a resurselor materiale sau umane;
● Partizanatul politic în exercitarea prerogativelor postului, cu excepția
persoanelor alese sau numite politic;
● Încălcări ale legii în privința accesului la informații și a transparenței
decizionale;
● Încălcarea prevederilor legale privind achizițiile publice și finanțările
nerambursabile, incompetența sau neglijența în serviciu;
● Evaluări neobiective ale personalului în procesul de recrutare, selectare,
promovare, retrogradare și eliberare din funcție;
● Încălcări ale procedurilor administrative sau stabilirea unor proceduri
interne cu nerespectarea legii;

8
● Emiterea de acte administrative sau de altă natură, care servesc interese de
grup sau clientelare, administrarea defectuoasă sau frauduloasă a
patrimoniului public și privat al autorităților publice sau instituțiilor
publice;
● Încălcarea altor dispoziții legale, care impun respectarea principiului
bunei administrări și cel al ocrotirii interesului public.

9
 Cursul 2

II. NOȚIUNI DE ETICĂ ACADEMICĂ

II.1.Etica academică este un domeniu aflat la intersecția dintre etica

cercetării, managementul eticii în organizații (din zona academică) și
deontologia profesională a cercetătorului sau profesorului.
1. Etica profesională în accepțiunea lui Hamilton :
„Societatea și membrii fiecărei profesii încheie un contract social nescris, prin
care membrii profesiei cad de acord să renunțe la unele interese înguste, să
promoveze idealurile seviciului public și să adere la standarde înalte ale
activității, în timp ce societatea permite profesiei o autonomie substanțială de a
se auto-reglementa. Etica unei profesii descrie datoriile specifice asumate de
membrii ei prin contractul social (Hamilton, 2002, p.3).” În cazul comunității
academice, dezvoltarea și internalizarea unor standarde etice reprezintă o parte
esențială a răspunsului la așteptările sociale.
2. Etica cercetării științifice - se referă la problemele etice care apar în toate
fazele unei cercetări (alegerea temei și a metodelor, la desfășurarea ei propriu-
zisă și apoi la publicarea și valorificarea rezultatelor). Cei care lucrează în
cercetare sau au fost manageri într-un proiect de cercetare ne pot împărtăși din
experiența dumnealor și detalia situațiile în care li s-au solicitat avizul etic
pentru proiectul de cercetare.
3. Managementul eticii în universitate - reprezintă ansamblul activităţilor şi
măsurilor care urmăresc organizarea instituţională a eticii pentru crearea unei
universități integre. Printre elementele unui sistem de management al eticii la
nivelul unei organizații, respectiv universități se numără codurile și comisiile de
etică, birourile de etică și conformitate, auditul etic, trainingurile și auto-
trainingurile de etică, etc. Problemele discutate în literatura de specialitate se
referă în special la arhitectonica și optimizarea acestor sisteme.
4. Etică și integritate academică. Integritatea academică presupune
respectarea de către studenţi, profesori şi personalul administrativ al instituţiei
de învăţământ a unui set de valori şi principii etice cum ar libertate academică,
competenţă, integritatea morală, corectitudine intelectuală şi onestitate,
colegialitate, loialitate, responsabilitate, transparenţă, respect şi toleranţă.

10
5. Teoriile etice, moralitatea comună și cea profesională. Moralitatea este atât
de prezentă în viețile noastre, încât ajungem adesea să nu o mai observăm. Luăm
zilnic zeci sau sute de decizii cu încărcătură morală, uneori aproape automat,
fără să le resimțim ca atare. Doar în cazurile dificile sau dilematice devenim
conștienți de miza etică a deciziilor. La fel de natural percepem probabil și
pluralitatea cerințelor moralității. Etica academică, la fel ca alte domenii ale
eticii aplicate, trebuie să includă și o specificare sau particularizare a principiilor
etice generale pentru un decupaj particular al realității. De multe ori resimțim
conflicte între datoriile morale in activitatea noastră academică.

6. Specificul moral al vieții academice. Există principii și/sau valori morale

specifice ale vieții academice. Cele mai des invocate sunt probabil libertatea
academică, autonomia intelectuală a cercetătorului și acceptarea diversității de
opinii și convingeri. Codurile de Etică ale universităților listează ca valori
fundamentale libertatea academică, autonomia personală, dreptatea, echitatea,
meritul academic și profesionalismul. Pentru fiecare dintre acestea poate fi
oferită o justificare pornind de la principii etice generale, de tipul celui de
inspirație kantiană al respectului pentru demnitatea persoanei umane. De
asemenea, fiecărei valori sau fiecărui principiu îi sunt de obicei atașate anumite
interpretări sau condiții limitative. Spre exemplu, libertatea academică nu poate
fi invocată pentru a justifica fabricarea sau falsificarea rezultatelor de cercetare;
Analog, acceptarea diversității de opinii poate avea o condiție limitativă atunci
când vine vorba despre opinii intolerante, rasiste etc. Mediul academic, atât în
dimensiunea de predare, cât și în cea de cercetare, asumă ca ideal discuția
liberă, rațională și critică. Propriile valori și principii morale sunt în mod
legitim obiecte ale acestei discuții. Reexaminarea și dezbaterea lor continuă,
actualizarea și specificarea lor atunci când este nevoie, nu fac decât să le
mențină vii și să le sporească forța de a genera comportamente morale.

II.2. Integritatea academică

O instituţie prestigioasă, care formează specialişti de o înaltă calificare

tinde cu desăvârşire la promovarea integrităţii academice precum şi la protejarea
valorilor morale: onestitate, colegialitate, respect, încredere, responsabilitate,
libertate academică, transparenţă, bunăvoinţă şi grijă etc. Astfel, integritatea
academică urmăreşte ca aceste valori să fie respectate de fiecare membru al
comunităţii academice, indiferent cine este acesta - student, profesor sau
reprezentant al administraţiei instituţiei, astfel evitându-se minciuna, furtul,
mituirea, plagierea şi alte comportamente de acest gen. Integritatea academică
presupune respectarea de către studenţi, profesori şi personalul administrativ al
instituţiei de învăţământ a unui set de valori şi principii etice :

11
Principiile  Integrităţii  academice:

1. Integritatea morală;
2. Colegialitatea;
3. Loialitatea;
4. Respectul şi toleranţa;
5. Profesionalismul;
6. Onestitatea şi corectitudinea intelectuală;
7. Dreptatea şi echitatea;
8. Transparenţa;
9. Responsabilitatea profesională şi socială;
10.Libertatea academică;
11.Autonomia personală;
12.Meritul.

Toate aceste valori, principii, norme morale ale integrității academice se

regăsesc în codul de etică universitară.

II.3. Codul de etică, instrument de menţinere şi promovare a integrităţii în

universităţi

II.3.1. Definirea Codului de Etică în învăţământul universitar

Ce este Codul de Etică universitară și la ce folosește acesta ?

Comportamentul deontologic se regăseşte reglementat în Coduri, ca
instrumente concentrate care cumulează toate aşteptările pe care societatea le are
cu privire la conduita profesională a angajatului din domeniul de referinţă.
Codul de Etică universitară exprimă idealurile, principiile şi normele
morale ale integrităţii academice pe care consimt să le respecte şi să le urmeze
membrii comunităţii academice în activitatea lor profesională. Codul reprezintă
un contract moral între studenţi, cadre didactice, personalul administrativ şi
comunitatea academică în întregime, contribuind la coeziunea membrilor ei şi la
formarea unui climat academic, bazat pe cooperare şi competiţie corectă şi, prin
aceasta, la creşterea prestigiului universității.

12
 În Codul de Etică universitară sunt stabilite standardele de etică
profesională pe care comunitatea academică îşi propune să le urmeze şi
sancţiunile care se pot aplica în cazul încălcării acestora. Codul de Etică
universitară este un document obligatoriu, care derivă din Statutul şi Carta
fiecărei universități şi nu poate substitui regulamentele interne şi nici nu poate
contraveni acestora. Codul de Etică al unei universități este întocmit în
conformitate cu prevederile Constituției, ale legislaţiei în domeniul educaţiei şi
al muncii, cu respectarea drepturilor omului şi a responsabilităţilor individuale
ale membrilor comunităţii academice. Codul de Etică corelează relaţiile pur
contractuale ale membrilor comunităţii cu încrederea, ataşamentul şi
responsabilitatea lor şi este chemat să-i protejeze pe aceştia de comportamente
nedrepte, necinstite sau oportuniste. În contractul individual de muncă, respectiv
în contractul individual de studii, se include o clauză prin care angajatul sau
studentul menţionează că a luat cunoştinţă de prevederile Codului de Etică
universitară şi se angajează, sub semnătură proprie, să respecte prevederile
acestuia. Adesea ne-am pus întrebarea la ce ne folosește codul de etică?
O privire de ansamblu asupra problematicii și rolului acestuia ne oferă
câteva răspunsuri:
• Codul de etică furnizează asistenţă membrilor comunităţii profesionale cu
privire la cum sa adopte decizii etice bazate pe motive şi avertizări etice;
•Codul de etică ajută membrii profesiei educaţionale să rezolve anumite dileme
etice cu care se confruntă;
•Codul de etică prevede în mod explicit reguli profesionale care pot ghida
cadrele didactice în conduita lor zilnică.
Un cod etic în educaţie ar putea face referire la modul cum protejează studenţii
şi profesorii prin:
• faptul că protejează studenţii de răniri, discriminare, intimidare, hărţuire, sau/şi
umilinţă;
• faptul că menţine cu integritate, poziţia profesorului de încredere şi autoritate
în raport cu studenţii, fără a da posibilitatea autorităţii să abuzeze de poziţia de
putere pe care o deţine;
• faptul că subliniază şi întăreşte posibilele implicaţii ale conduitei neconforme
a membrilor profesiei în termenii consecinţelor disciplinare.
• faptul că stabileşte drepturile cadrelor didactice şi îmbunătăţeşte condiţiile de
muncă ale acestora.
De asemenea un cod etic în educaţie poate face referire la cum se menţine un
nivel foarte ridicat al profesionalismului în educaţie prin:

13
• păstrarea onoarei, demnității, respectului de sine şi a reputaţiei cadrelor
didactice;
• creşterea gradului de dedicare, eficienţei serviciului şi implicării profesionale
a cadrelor didactice.
Un cod etic în educaţie promovează încrederea publică şi sprijinul pentru
profesia de cadru didactic prezentând o imagine pozitivă a profesiei de cadru
didactic și empatizează responsabilitatea socială şi responsabilitatea publică
pentru profesie, atât către studenţi, cât şi părinţi şi dincolo de clasă către
comunitate în sensul larg, stabilind condiţii de comportament pentru cel mai bun
serviciu posibil.

II.3.2. Țintele codului de etică în educaţie

Atât timp cât un cod se adresează comportamentului cadrelor didactice și al
studenților este de preferat ca acesta să vizeze şi comportamentul altor categorii
din învăţământ, cum ar fi personalul de conducere şi administrare care operează
la nivelul universităţii. Un cod de conduită pentru personalul din universităţi ar
trebui să se aplice în mod egal şi personalului contractual care nu are caracter de
angajat permanent al universităţii, dar care desfăşoară activităţi la toate nivelele
(licenţă, master, doctorat). Un cod de conduită trebuie să includă două
componente majore:
• Norme etice sau valori etice care susţin activitatea membrilor comunităţii
profesionale;
• Standarde profesionale de conduită (se bazează pe normele etice !) care trebuie
să ghideze pe membrii comunităţii profesionale în activităţile lor zilnice în
lucrul cu diferite categorii de persoane (studenţi, părinţi, colegi, angajaţi, etc)

II.3.3. Comisia de etică universitară

Coordonarea şi monitorizarea aplicării principiilor prevăzute în Codurile de

Etică universitară este asigurată de către Comisia de Etică, ce reprezintă un
organ independent constituit prin decizia Senatului.
Comisia de Etică universitară activează în baza Regulamentului propriu şi
este alcătuită dintr-un număr de persoane cu prestigiu profesional şi autoritate
morală: cadre didactice, de diferite niveluri, câte un reprezentant din fiecare
facultate, reprezentanţi ai studenţilor, reprezentanţi ai personalului administrativ
dintre care, de regulă, consilierul juridic al universității.

14
 Nu pot fi membrii ai Comisiei de Etică universitară persoanele care ocupă
funcţii de conducere la nivelul instituţiei şi la nivelul facultăţii.
Comisia de Etică are următoarele atribuţii:
a) Ia măsuri pentru aplicarea Codului de Etică universitară;
b) Analizează şi soluţionează reclamaţiile şi sesizările referitoare la abaterile
de la etica universitară,
c) Informează conducerea universității asupra cazurilor care sunt
recomandate pentru sancţionare şi urmărirea aplicării sancţiunilor;
d) Întocmeşte un raport anual cu privire respectarea principiilor şi
prevederilor Codului de Etică la nivelul universității;
e) Propune şi promovează eventuale modificări sau amendamente ale
Codului de Etică.

Se recomandă ca Şedinţele Comisiei de Etică să aibe loc trimestrial sau după

caz, ori de câte ori este necesar.
Sesizările adresate Comisiei de Etică se fac în scris, fiind depuse în cutiile
pentru propuneri şi sesizări, transmise on-line sau prezentate la oficiu. Comisia
poate decide să nu ia în considerare sesizările anonime.
Se recomandă de asemenea ca, Comisia să se reunească în şedinţe
extraordinare în cel mult 15 zile de la depunerea sesizării. În urma cercetărilor
efectuate, Comisia elaborează un raport. Atunci când cele sesizate se confirmă
întru totul sau în parte, raportul se înaintează Senatului și Rectoratului cu
propuneri privind măsurile ce se impun a fi luate.
Atunci când cele semnalate nu se confirmă, raportul se păstrează la Comisie.
O copie a acestui raport se poate înmâna celui învinuit la cererea acestuia.
În toate situaţiile, persoana care a formulat sesizarea va fi înştiinţată de
rezultatul cercetărilor prin înmânarea unei copii a raportului.

15
 Cursul 3

III. VALORI ȘI PRINCIPII ÎN PROMOVAREA INTEGRITĂȚII

ACADEMICE

Misiunea unei instituții de învățământ superior este pregătirea,

perfecţionarea şi reciclarea, la nivel superior, a specialiştilor, promovarea
cercetărilor ştiinţifice şi implementarea rezultatelor lor în practică.
Fiecare universitate are obligația de a respecta demnitatea fiecăruia dintre
membrii săi şi de a promova integritatea academică. Profesorii şi studenţii
trebuie să obţină noi cunoştinţe şi să împărtăşească ideile, cercetările ştiinţifice,
de ale căror rezultate beneficiază comunitatea în ansamblu și sa promoveze
următoarele valori şi principii: libertatea academică, autonomia profesională,
dreptatea şi echitatea, meritul, profesionalismul, onestitatea şi corectitudinea
intelectuală, transparenţa, responsabilitatea,   respectul şi toleranţa, fidelitatea,
bunăvoinţa şi grija.

1. Libertatea academică

Putem vorbi de libertate academică într-o universitate care funcționează într

- un spaţiu liber de orice amestec, presiune şi constrângere de ordin politic,
economic sau religios, exceptând constrângerile de natură legală, etică şi
ştiinţifică, în condițiile în care membrii comunităţii dețin dreptul să-şi exprime
liber şi deschis opiniile ştiinţifice şi profesionale și bineînțeles există un schimb
liber de idei şi libertate de exprimare, toate acestea bazate pe respectul
membrilor comunităţii academice, indiferent de poziţia lor în ierarhia
profesională, cu rolul de a stimula creativitatea academică şi ştiinţifică.
Libertatea academică prevede ca toţi membrii comunităţii academice să îşi
poată exprima liber opiniile bazate pe competenţa lor profesională. Este
încurajată abordarea critică, parteneriatul intelectual şi cooperarea, indiferent de
opiniile politice sau convingerile religioase. Aceasta îi conferă dreptul fiecărui
membru al comunităţii academice să conteste orice decizie a unui organ sau
persoană de conducere pe cale ierarhică şi la instanţele judecătoreşti, în cazul
când consideră că îi sunt lezate drepturile şi libertăţile, cu mențiunea ca la
rândul lui, fiecare membru al comunității academice trebuie să respecte
libertatea şi opiniile celorlalţi membri. În sprijinul acestui principiu se interzic
cu desăvârșire acțiuni de genul:
a) propaganda cu caracter politic desfăşurată în cadrul universitățiilor;

16
 b) prozelitismul religios;
c) promovarea oricărei doctrine sau idei cu caracter rasist, xenofob,
şovin, naţionalist sau fascist;
d) defăimarea universității de către membrii comunităţii academice;
e) atacurile personale sau afirmaţiile calomnitoare la adresa altor membri
ai comunităţii academice.

2. Autonomia profesională și exercitarea acesteia

Cadrele didactice au dreptul să elaboreze conţinutul curriculumului la
disciplina predată conform programelor de studii universitare, să aleagă
programele de cercetare, traseele de carieră universitară, oportunităţile, nivelul
de recunoaştere la care tind. Fiecare universitate trebuie să promoveze şi să
garanteze membrilor săi un mediu favorabil exercitării autonomiei profesionale.
Exercitarea autonomiei personale se exprimă prin anumite drepturi și libertăți
conferite membrilor comunităţii academice: dreptul la autonomie personală şi la
confidenţialitate în problemele care ţin de viaţa lor personală.
În acelaşi timp, autonomia personală nu trebuie să atingă drepturile şi
libertăţile academice ale altei persoane, precum şi dreptul universității la
imaginea publică veridică.
Personalul universității, care are acces la documente şi informaţii, trebuie să
menţină caracterul confidenţial şi privat al unor astfel de informaţii şi să
protejeze persoanele care nu doresc ca aceste informaţii să devină publice.
Personalul didactic şi administrativ are obligaţia să respecte
confidenţialitatea în problemele care ţin de viaţa privată a studenţilor şi nu va
oferi informaţii decât cu acceptul acestora.Orice încălcare a autonomiei
personale şi a confidenţialităţii de către cei responsabili de asigurarea acesteia
trebuie să se sancţioneze disciplinar, civil sau penal în funcţie de gravitatea
abaterii.

3. Dreptatea şi echitatea
Reprezintă dreptul de a fi tratat corect şi echitabil fără nicio formă de
discriminare, exploatare, abuz de putere. Dreptatea şi echitatea înseamnă
nediscriminare şi egalitate de şanse privind accesul la studii; angajare şi
promovare; eliminarea conflictelor de interese; prevenirea şi combaterea oricărei
forme de corupţie, favoritism şi nepotism. Discriminarea în mediul academic și
nu numai, face referire la tratamentul inegal al unei persoane care atrage
încălcarea şi limitarea drepturilor persoanei respective în funcţie de sex, rasă,
vârstă, dizabilităţi, orientare sexuală, naţionalitate, etnie, religie, categorie
socială, stare materială sau mediu de provenienţă. În sprijinul susținerii acestui
principiu trebuie evitat conflictul de interese care există atunci când interesele

17
personale ale unui membru al comunităţii academice intră în conflict cu
obligaţiile ce reies din statutul său ori sunt de natură să afecteze independenţa şi
imparţialitatea îndeplinirii acestor obligaţii.
Sunt considerate conflicte de interese următoarele situaţii care constituie
încălcări ale eticii academice:
a) includerea şi participarea în comisiile de evaluare (la examenele curente,
licenţă, masterat, doctorat), precum şi la acordări de premii individuale, la
angajarea sau promovarea, evaluarea periodică a performanţei profesionale,
audit etc., a persoanelor aflate într-o relaţie de rudenie de gradul I sau II cu
candidaţii sau persoanele care urmează a fi evaluate;
b) evaluarea în mod direct de către cadrele didactice a rudelor de gradul I în
vederea examenelor de licenţă, masterat, doctorat sau în altă formă de studii
instituţionale;
c) evaluarea de către cadrele didactice a persoanelor cu care întreţin relaţii
personale evidente, de natură să le influenţeze conduita academică (stări
conflictuale manifeste sau latente, relaţii clandestine, inclusiv de natură sexuală,
orice obligaţii extra-instituţionale care limitează evaluarea şi decizia);
d) includerea şi participarea în comisiile de evaluare (la examene curente,
acordări de granturi, angajare sau promovare, salarizare, premiere etc.) a
persoanelor care pot fi influenţate de orice alte relaţii personale, inclusiv de
natură financiară, cu candidaţii (meditaţii private, relaţii de afaceri, obligaţii
anterioare).
Persoana aflată în conflict de interese are obligaţia să se autorecuze din
comisiile de evaluare sau de supervizare în cazul respectiv. În caz contrar,
recuzarea poate fi cerută de persoanele interesate prin comunicarea faptelor de
incompatibilitate conducerii instituției.
În situaţiile în care cazurile menţionate, nu pot fi evitate (când persoanele care
evaluează şi care se găsesc într-un conflict de interese sunt singurele abilitate să
realizeze evaluarea) este necesară numirea unui terţ care să supravegheze sau
verifice examenul.
O componentă de bază a eticii universitare este prevenirea şi eliminarea
potenţialelor conduite de corupţie în mediul academic, care constituie şi o
obligaţie morală a fiecărui angajat al instituției, deoarece corupţia generează un
tratament inechitabil, nedreptăţi şi favoritisme, creează suspiciuni şi
neîncredere în valoarea diplomelor şi competenţa profesională a absolvenţilor.
Este imperios necesar ca fiecare instituție să se angajeze și să sancţioneze sever
din punct de vedere instituţional atât actele evidente de corupţie - mită şi
tentativă de mituire (în bani sau în servicii), realizate direct sau prin
intermediari, cât şi pe cele mai puţin vizibile, dar la fel de nocive (traficarea
clientelară a examenelor sau concursurilor pentru ocuparea posturilor, inclusiv
practicarea „intervenţiilor” ierarhice sau colegiale etc.).

18
Trebuiesc acceptate recomandările asumate de către profesionişti competenţi şi
corecţi în privinţa meritelor unei persoane, dar în aceeași măsură trebuiesc
respinse orice recomandări neformale sau presiuni legate de admiterea şi
evaluarea unei persoane aflate sub standardele solicitate şi care nu poate intra
onest în competiţie. Printre cele mai grave forme de corupţie posibile în
mediul universitar se numără:
a) traficarea examenelor de orice fel (admitere, absolvire, examene la
discipline, doctorat, vânzarea, cumpărarea sau substituirea de lucrări
scrise, proiecte etc.) contra bani, obiecte sau servicii;
b) solicitarea de către membrii personalului universitar, inclusiv prin
intermediari, de bani sau cadouri, precum şi tentativa de mituire sau
mituirea acestora, precum şi cointeresarea sub orice alte forme;
c) adunarea de fonduri de la studenţi pentru cadouri sau pentru acoperirea
costului meselor şi a băuturilor oferite cadrelor didactice care participă la
examenele de licenţă, la evaluarea lucrărilor de licenţă, a tezelor de
masterat sau de doctor etc.;
d) solicitarea unor servicii personale, de orice tip, de la persoane care sunt
sau urmează să fie în proces de evaluare, angajare sau promovare, precum
şi oferirea unor astfel de servicii în schimbul bunăvoinţei;
e) oferirea serviciilor educaţionale şi/sau administrative acoperite de
sarcinile persoanei respective, ca membru al instituţiei de învăţământ
superior;
f) favoritismul în procesul de evaluare, angajare sau promovare, de împărţire
a sarcinilor didactice ori administrative.
Acceptarea de cadouri simbolice de către personalul universitar este legitimă
doar atunci când este evident că nu este de natură să influenţeze direct sau
indirect procesul educaţional, de evaluare, de angajare sau de promovare.
Cazurile de corupţie propriu-zisă şi formele de corupţie universitară, inclusiv
tentativele de corupere, se sancţionează potrivit legii şi/sau instituţional, în
funcţie de gravitatea faptei, procedându-se de la avertisment până la
eliminarea din instituție.

4. Meritul
La nivelul universităților trebuie să se asigură recunoaşterea, cultivarea şi
aprecierea meritelor personale şi colective care contribuie la realizarea
obiectivelor specifice şi creşterea prestigiului acestora.
Meritul trebuie să fie apreciat în funcţie de ataşamentul şi dedicarea faţă de
profesie şi studiu, faţă de universitate şi membrii comunităţii academice, în
funcţie de talent şi efort propriu, creativitate, eficienţă şi performanţă.
Meritul ar trebui să reprezinte singurul criteriu de ierarhizare calitativă
acceptabilă într-o universitate. În cazul studenţilor, masteranzilor şi

19
doctoranzilor, valoarea personală se exprimă prin note / medii obţinute în
urma verificării şi evaluării curente şi finale a cunoştinţelor, prin
rezultatele obţinute la diferite concursuri şi competiţii, implicarea în viaţa
asociativă și în participarea la activități educative nonformale, voluntariat,
sport, cultură etc.
În cazul cadrelor didactice, valoarea personală trebuie să se stabilească ţinând
cont de calitatea activităţilor didactice, acoperirea disciplinelor predate cu
material didactic propriu, publicaţii ştiinţifice, activităţi de îndrumare a
studenţilor în domeniile de specialitate și în alte activități educative (activități
sportive, cultural artistice menite să le asigure o educație completă), granturi de
cercetare, aprecierea studenţilor, participarea acestora la viața academică etc. În
orice universitate își desfășoară activitatea personal administrativ, nedidactic și
didactic auxiliar și în cazul acestora meritul trebuie cuantificat și ar trebui să se
stabilească în funcţie de gradul, complexitatea şi calitatea executării atribuţiilor
de serviciu specificate în fişa postului. În cazul personalului de conducere,
meritul se stabileşte în funcţie de eficienţa managementului aplicat în domeniul
resurse umane, financiar şi logistic, în funcţie de crearea şi menţinerea
standardelor profesionale şi morale ridicate în universitate. Un indiciu important
de stabilire a meritului personalului de conducere sunt aprecierile studenţilor,
colaboratorilor, organelor ierarhic superioare, atestările instituţionale de
calitate realizate de autorităţi şi organe abilitate, inclusiv regional-europene
şi/sau internaţionale. Responsabilitatea faţă de standardele de evaluare a
meritelor şi de aplicare revine conducerii departamentelor şi consiliilor facultăţii
şi departamentelor, rectoratului.

5. Profesionalismul şi competitivitatea
Instituțiile de învățământ superior trebuie să cultive un mediu favorabil
pentru profesionalism şi competitivitate, să susţină programe academice la
standarde înalte, capabile să conducă la progresul cunoaşterii, la formarea
specialiştilor competitivi şi la creşterea prestigiului instituţiei în domeniul
cercetărilor ştiinţifice. Fiecare universitate încurajează şi recompensează
orientarea spre excelenţă în activitatea studenţilor, cadrelor didactice şi
cercetătorilor, personalului administrativ şi de conducere. Se recomandă să se
sancționeze impostura, diletantismul (amatorismul), superficialitatea,
dezinteresul şi plafonarea în activitatea profesională.
6. Onestitatea şi corectitudinea intelectuală
Rezultatele creaţiilor intelectuale trebuiesc protejate. Recunoaşterea şi
beneficiile aparţin celor care se află la originea unei lucrări ştiinţifice, manuale,
cărţi, teze de doctor, teze de licenţă sau proiect etc.

20
 Se interzice şi se recomandă să se ia măsuri împotriva oricărei forme de
fraudă intelectuală: plagiatul sau autoplagiatul, copiatul la examene sau alte
forme de verificare a cunoştinţelor, substituirea lucrărilor sau a persoanelor
examinate, distorsionarea voită a rezultatelor unor cercetări, însuşirea nemeritată
a unor realizări ştiinţifice etc. Lipsa de onestitate academică semnifică toate
tipurile de activităţi care împiedică educaţia instituţionalizată, dezvoltarea
cunoaşterii, evaluarea corectă a performanţei studenţilor, cadrelor didactice şi
altor categorii de angajaţi. Exemplele mai frecvente de lipsă de onestitate sunt
următoarele:
a) plagiatul - preluarea integrală sau parţială a unui material realizat de un
alt autor şi prezentarea lui ca aparţinând propriei persoane;
b) copiatul - înşelăciunea, care se referă la fapta sau tentativa de a folosi
sprijin neautorizat din partea unor persoane, folosirea unor materiale de
documentare interzise în timpul examinării etc.;
c) fabricarea datelor - utilizarea unor date improvizate într-o cercetare sau
experiment, modificarea intenţionată a datelor unui experiment sau unei
cercetări, citarea unor articole inventate;
d) autoplagiatul - predarea aceloraşi teme şi lucrări pentru mai multe
discipline şi examene;
e) modificarea datelor din dosarul personal de concurs/ angajare şi
includerea unor date nereale în CV-ul personal;
f) facilitarea oricărei forme de înşelăciune de către orice persoană;
g) avantajele obţinute prin mijloace ilicite, precum:
● ascunderea unor informaţii care au utilitate publică pentru toţi membrii
comunităţii;
● împiedicarea unor colegi sau concurenţi să-şi concentreze eforturile în
scopul desfăşurării unor activităţi programate;
● subminarea poziţiei sau activităţii unor colegi sau concurenţi prin
distrugerea materialelor de informare şi documentare etc.

O acuzaţie de plagiat trebuie însoţită de dovada clară a plagierii prin indicarea

textului preluat, inclusiv ale celor de pe Internet.
În cazul lipsei de onestitate, în special furtul intelectual, se impune a fi
sancţionat diferenţiat.
a) În cazul plagiatului şi copiatului „studenţesc”:
● la prima încălcare minoră, cadrul didactic, titularul cursului sau
seminarului, după demontarea cazului de plagiat sau copiat,
sancţionează studentul prin atenţionare şi scăderea notei, oferind sfaturi
studentului cum să procedeze pe viitor. Încălcarea respectivă se notează
în dosarul personal, pentru evidenţă şi prevenirea repetării;
● în cazurile semnificative, de repetare a plagiatului minor, de plagiat
extins sau total, nota va fi scăzută proporţional, până la anularea
examenului;

21
 ● plagierea tezelor de licenţă sau de masterat se sancţionează cu anularea
examenului.
Toate tipurile de plagiat sunt notate în dosarul personal al studentului (acolo
unde este prevăzut acest dosar), dar nu şi în suplimentul de diplomă.
b) În cazul doctoranzilor şi cadrelor didactice:
● pentru plagiatul minor sau involuntar, se aplică direct avertismentul;
● în cazul plagiatului semnificativ, pedepsele merg până la retragerea
dreptului de practică sau exmatricularea de la doctorat fără drept de
reînscriere;
● în cazul publicării unei lucrări plagiate de către cadrul didactic,
cercetător sau doctorand se dă curs prevederilor legislaţiei privind
dreptul de autor.

7. Transparenţa

Principiul transparenţei tuturor informaţiilor şi deciziilor care interesează

membrii comunităţii academice, potenţialii candidaţi, absolvenţii, instituţiile cu
care colaborează şi publicul larg, asigurând o informare consistentă, corectă şi
imparţială. Prin aceasta, se creează premisele egalităţii de şanse în competiţie şi
accesul echitabil la resursele academice. Asigurarea transparenţei trebuie să se
realizeze prin următoarele acțiuni:
a. plasarea informaţiei de interes public pe paginile web, de asemenea, pot fi
utilizate şi alte mijloace de informare în masă.
b. criteriile de selecţie pentru ocuparea posturilor didactice şi administrative
se precizează cu rigurozitate şi fără echivoc, fiind respectate prevederile legale şi
fiind asigurată publicitatea acestora. Este interzis ca interviurile sau examenele
de promovare să conţină întrebări privind relaţiile personale şi viaţa privată a
candidaţilor, statutul civil sau istoriile personale.
c. studenţii şi ceilalţi beneficiari ai procesului de instruire au dreptul la
informaţii clare şi precise despre criteriile de evaluare la examene, colocvii,
chiar de la începutul cursului, precum şi la explicaţii privind notele obţinute, de
asemenea, transparenţa va fi respectată şi în cazul repartizării studenţilor în
cămine. Se consideră inacceptabilă ascunderea, falsificarea sau denaturarea
informaţiilor la care au dreptul membrii comunităţii academice şi publicul larg.

8. Responsabilitatea și profesionalismul

Este imperios necesară implicarea responsabilă a membrilor comunităţii

academice în realizarea îndatoririlor ce le revin sau pe care şi le asumă în

22
interesul societăţii şi al comunităţii academice. Fiecare persoană răspunde pentru
faptele sale. În ceea ce privește modul în care se realizează respectarea
principiului profesionalismului şi responsabilităţii, acesta cuprinde următoarele
obligații:

a. Fiecare membru al comunităţii academice îşi asumă, la nivelul său,

răspunderea pentru calitatea activităţilor desfăşurate.

b. Cadrele didactice au obligaţia profesională să cunoască în detaliu

disciplina pe care o predau, asigurându-se că întregul conţinut al cursului este
actualizat, reprezentativ şi adecvat nivelului la care se situează disciplina în
planul de învăţământ.

c. Încălcarea responsabilităţilor profesionale şi obligaţiei de actualizare a

materiei se poate sancţiona începând cu somarea persoanei în cauză spre
conformare. Dacă aceasta, în timpul rezonabil acordat, nu se conformează,
cadrul didactic în cauză poate fi eliberat de sarcinile didactice şi de cercetare,
conform prevederilor legislaţiei muncii.

d. Eventualele colaborări sau alte obligaţii profesionale externe ale

personalului didactic şi celui administrativ nu trebuie să afecteze îndeplinirea
integrală a sarcinilor profesionale ale acestora.

e. Se poate sancționa reprezentarea intenţionată a părerilor personale drept

puncte de vedere ale instituției, fără acordul reprezentanților acesteia.

9. Respectul şi toleranţa

Pledăm pentru crearea şi menţinerea unui climat academic liber de orice

manifestare şi forme de hărţuire, exploatare, umilire, dispreţ, ameninţare sau
intimidare. Respectul şi toleranţa, în mediul academic, presupun acceptarea
argumentului drept unic criteriu de convingere în disputele de idei, în general,
şi în cele ştiinţifice, în particular. Respectul faţă de ceilalţi se demonstrează prin
abordarea raţională şi rezonabilă a disputelor personale şi profesionale,
renunţându-se la formulele inacceptabile ale atacurilor la persoane. Respectul şi
toleranţa trebuie să se manifeste atât pe orizontală – între persoane cu acelaşi
statut, cât şi pe verticală, în relaţiile ierarhice sau de la cadru didactic la student.
Lipsa respectului şi toleranţei în relaţiile ierarhice pe verticală poate conduce la
abuz de putere, hărţuire, insultă şi inechităţi. Este de datoria fiecărui membru al
Comunităţii academice să nu practice şi să combată xenofobia, rasismul şi

23
şovinismul, misoginismul, hărţuirea sub orice formă (inclusiv sexuală), insulta şi
să accepte diversitatea convingerilor filozofice, religioase, politice etc.
Considerăm că o deplină moralitate atât în perimetrul instituţiei cât şi în
exterior este benefică. Trebuiesc sancționate acțiuni ca dezinformarea,
calomnierea, denigrarea publică a persoanelor şi propriei instituţii şi a altor
instituţii universitare, precum și comportamente insultătoare, hărţuirea,
indiferent de formele sale de manifestare şi în special, hărţuirea sexuală.

10. Fidelitatea

Membrii comunităţii academice îşi asumă obligaţia de a apăra, în mod loial,

prestigiul instituției, evitând orice faptă care ar putea prejudicia imaginea sau
interesele acesteia și trebuie să condamne cu fermitate concurenţa neloială.
11. Bunăvoinţa şi grija
Bunăvoinţa şi grija sunt considerate principii indispensabile, iar încurajarea
aprecierii, mândriei şi recunoştinţei faţă de cei merituoşi, compasiunea şi
sprijinul faţă de cei aflaţi în dificultate, amabilitatea, politeţea, altruismul,
înţelegerea, solidaritatea, promptitudinea şi optimismul faţă de toţi membrii
comunităţii academice trebuie să devină normalitate. Totodată, se recomandă să
descurajăm comportamente de invidie, cinism, vanitate, lipsă de amabilitate şi
dezinteres. Bunăvoinţa şi grija nu trebuie să submineze imparţialitatea evaluării
şi nici să fie invocate ca pretexte pentru obţinerea unor favoruri sau avantaje.
Indiferenţa sistematică, faţă de cererile studenţilor şi cadrelor didactice, precum
şi nepăsarea, care afectează major desfăşurarea procesului de învăţământ sau
cercetare sunt sancţionabile, moral şi/sau legal, după caz.
Comunitatea academică trebuie să promoveze în mod activ şi consecvent, prin
declaraţii, documente instituţionale şi coduri de comportament academic, acele
valori, norme şi practici, care ghidează întreaga comunitate instituţională. În
acest fel se conturează un etos bazat pe respectarea principiilor privind
demnitatea şi integritatea fizică şi morală a oamenilor, instruirea lor continuă,
dezvoltarea cunoaşterii şi îmbunătăţirea calităţii, participarea la procesele de
democratizare şi de asigurare a egalităţii de şanse. Este unanim recunoscut,
calitatea învăţământului superior, în mare măsură, este determinată şi de modul
cum sunt respectate normele şi valorile etice in cadrul instituţiei sau nu sunt
respectate.

24
 Cursul 4

NOȚIUNI GENERALE DE ETICĂ ÎN RELAȚIILE: PROFESOR-

STUDENT, PUBLICE, PROFESIONALE, DE AFACERI

IV.1. Etica în relațiile: profesor-student

Rolul profesorului în democratizarearea relației profesor-student este de a
crea un climat școlar pozitiv, în care nota caracteristică o constituie cooperarea
și parteneriatul dintre cele două componente ale actului educațional educator și
educat. Într-o societate modernă, aflată în continuă schimbare și dezvoltare,
educația ocupă un rol primordial. Ea își propune 
să formeze și să dezvolte indivizi de un nivel cognitiv, moral și civic ridicat,
indivizi
,,necesari construirii unei societăți democratice prospere” (Văideanu G. 1988,
P.43).
Elementul de bază pe care se construieşte relaţia student – profesor este
comunicarea. Comunicarea poate influenţa performanţele studenţilor în procesul
de învăţare. Mai mult decât atât, adaptarea de către profesor a metodelor de
predare pentru a răspunde nevoilor de comunicare ale studenţilor este necesară
în procesul de învăţare. Modul în care profesorii transmit informaţia către
studenţi, cât şi mijloacele şi metodele prin care se realizează comunicarea cu
aceştia se bazează încă în mare măsură pe sistemul tradiţional, în care studentul
este mai mult un actor pasiv, o ţintă a informaţiei de la care nu se aşteaptă
răspuns sau feedback sau acesta este solicitat foarte rar. Transmiterea
informaţiei către studenţi prin discursul tradiţional în care dinamica comunicării
devine una limitată, nu mai răspunde nevoilor şi profilului studentului secolului
XXI – un student care aşteaptă să fie surprins şi captivat prin creativitatea şi
inovaţia metodelor de predare, însoţite, de preferat, de o bază tehnologică şi
exemple relevante. Întâlnim profesori care își adaptează discursul şi modalitatea
de predare la studenţi, luând în considerare o paletă variată de elemente care
stârnesc interesul şi curiozitatea sau creşte nivelul de participare în sala de curs,
cât şi profesori pentru care predarea nu a depăşit niciodată stadiul unei
comunicări uni-direcţionale.
În continuare, problematica pe care aş dori să o aduc în discuţie este
reprezentată tocmai de acest din urmă mod de predare al profesorilor, manieră
care descurajează interacţiunea cu studenţii şi îi împiedică pe aceştia să-şi atingă
obiectivele de învăţare. Întrebarea este – cum ar trebui să arate un profesor?
Cine este el? Profilul trebuie structurat pe patru paliere:

25
 - relaţia cu studenţii,
- activitatea de predare,
- evaluarea,
- activităţile extracurriculare.
Accentul se pune în special pe relaţia de comunicare ca şi condiţie necesară de
existenţă între profesor şi studenţi. Profesorul „tare”, în viziunea studenţilor din
diferite centre universitare din ţară, este cel care folosește tehnologia și metodele
potrivite de predare cu scopul de a pregăti studenții pentru integrarea în piața
muncii și mai important, pentru societatea de mâine. Un profesor „tare”
analizează, răspunde nevoilor morale, dar și etice ale studenților, știe să
decodifice informația într-un limbaj corect, firesc, apropiat; este pedagogul care
lasă senzația generală de prietenie/afecțiune/apropiere, echitate între generații.
Profesorul ideal este cel care câştigă prezenţa, respectul şi atenţia studenţilor
prin creativitatea metodelor de predare adaptate stilului de viaţã al studentului
secolului XXI, prin jovialitatea şi uşurinţa cu care se lasă înţeles de către
studenţi, prin darul oratoriei şi încrederea pe care o manifestă faţă de capacitatea
de dezvoltare şi înţelegere a studenţilor. ,,Proful” apreciat este cel care nu-ţi lasă
timp să te gândeşti la pauza dintre cursuri. Este ,,proful” care te surprinde mereu
prin inovaţie şi creativitate. Altfel spus, un „prof tare” în viziunea studenţilor
este conştient de impactul pe care comunicarea îl exercită asupra studentului în
procesul de predare-învăţare, relaţionarea stabilindu-se ca un proces de
cunoaştere reciprocă şi interacţiune continuă.
Învăţământul centrat pe student are la bază o relaţie exemplară de
colaborare profesor-student. Parteneriatul ia adesea forma unei relaţii de tip
maestru-discipol, comunicarea directă fiind un element care influenţează
performanţele studenţilor în procesul de învăţare. Orice problemă sau conflict
care apare şi se menţine în procesul de educaţie între profesor-student, poate
reprezenta o piedică în dezvoltarea academică a studenţilor.În contrast cu acest
Profesor care este mereu atent la reacţiile studenţilor săi, încercând să obţină şi
să ofere feedback atât la curs, cât şi în discuţiile informale cu studenţii săi, am
întâlnit la cursuri, nu o dată, celalată categorie de profesor. Cred că au existat
cursuri la care ați dorit să participați frecvent, chiar dacă prezenţa nu era
obligatorie, ci pur şi simplu tematica cursului vă trezea în prima fază
interesul. Dezamăgirea însă vine pe parcurs, când îţi dai seama că profesorului îi
place parcă pur şi simplu să se audă vorbind, nu încurajează deloc dialogul, nu ţi
se oferă şansa de a-ţi exprima şi tu punctul de vedere – da, într-un spaţiu destinat
dezbaterilor aşa cum se presupune să sunt Universităţile, acestea lipsesc adesea
cu desăvârştire. Sau, chiar dacă reuşeşti să-ţi expui propria părere, argumentată,
concluzia finală a profesorlui este că tot el are dreptate – pe principiul
„profesorul are întotdeauna dreptate” sau „nota 10 este doar pentru profesor”.
Am întâlnit această categorie de profesori în diferite situaţii. Există acea situaţie
în care profesorul intră în clasă, se aşează la catedră şi îşi începe discursul – iar
de cealaltă parte a sălii sunt studenţii care scriu tot ce li se dictează. Sau situaţia

26
în care, profesorul dicteză cursul din cartea pe care a scris-o – iar la scurt timp
(de obicei durează câteva săptămâni) se întreabă „unde sunt ceilalţi colegi?” Şi
acum probabil unii dintre voi veţi fi tentaţi spuneţi că „oricum nici studenţii nu
sunt mai presus” sau „studenţii sunt de vină, ei nu învaţă, nu merg la şcoală”.
Îmi iau libertatea de a răspunde acestui gând – dacă întreaga responsabilitate
în procesul de învăţare ar fi numai a voastră, ca studenti, atunci ar însemna
că nu ați mai avea nevoie de profesor şi că puteți singuri, să vă canalizați
energia pentru a vă autoeduca. Nu este neapărat aşa, ci aveți nevoie, ca
studenti, să fiți atrasi, motivati, captivați de profesor, direcţionați şi însoţiți în
procesul de învăţare.

Trebuie să-i oferim studentului plăcerea de a veni la curs să ne audă

vorbind cu entuziasm, să-l implicăm în discuţii, să-i stârnim interesul, să-l
îndrumăm spre acţiune. Dacă ne gândim de ce anume avem parte atunci când
stăm ore pe reţelele de socializare şi ce ne face să rămânem atâta timp acolo cred
că nu ar fi greşit să spunem că dinamica grupurilor, răspunsurile pe care le
primim la ceea ce postăm, ca un feedback din partea celor cărora dorim să le
comunicăm ceva – acel ceva care de multe ori devine personal – un gând, o
experienţă, o nouă descoperire, o relevaţie, o idee – iar ulterior încercăm să îl
înţelegem sau să îl trecem prin sistemul nostru propriu de valori, să tragem o
concluzie sau pur şi simplu să naştem o dezbatere. Cam așa ar trebui să se
întâmple si cu comunicarea profesor-student, pentru ca educatorii să îşi lase
amprenta asupra educaţiei studenţilor lor.  Lipsa de interacţiune, de feedback,
distanţa care se crează între profesori și studenţi reprezintă bariere în formarea
tinerilor din ziua de azi. În concluzie, ar trebui încurajată comunicarea, implicit
metodele şi instrumentele de comunicare folosite în comun, de studenţi şi
profesori deopotrivă.
Respectul reciproc și confirmarea relației de parteneriat în actul educațional
reprezintă un real succes.

IV.2. Etica în relațiile publice

Etica în relațiile publice implică valori precum onestitate, deschidere,
cinste, respect, integritate si comunicare deschisă. În cadrul relațiilor publice
codurile etice diferă, nu în funcție de țară de origine a companiilor ci în funcție
de organizația care le adoptă. Aprecierea activității ca fiind una valoroasă,
întrucât este rezultatul unei îndelungate pregătiri teoretice dar și practice, face ca
profesioniștii să ocupe poziții privilegiate în societate. Ca urmare, pe lângă
eforturile depuse pentru a fi la curent cu cunoștințele, ei se preocupă în
permanență pentru a-și menține prestigiul profesiei prin onorarea obligațiilor și
valorilor sale. Aceasta pentru că, dacă încalcă relațiile de încredere, își
exploatează în vreun fel clienții sau prestează servicii cu o calitate sub
standarde, ei pun în pericol atât bunăstarea clientului cât și a întregii lor profesii.
27
Pentru a proteja clienții, dar și întreaga lor activitate, specialiștii în relații publice
își stabilesc coduri de etică și standarde de  practicare a profesiei. Poziția
privilegiată în societate determinate de statul și rolul profesionalistului implică și
responsabilități pe măsură : el trebuie să îndeplinească așteptările și obligațiile
morale la nivelul societății, nu numai printr-un comportament corect și servicii
individuale competente în practicarea meseriei, ci și prin participarea activă la
îmbunătățirea societății, ajutând clienții să rezolve probleme și prin
perfecționarea instituțiilor care administrează acele servicii. Aspectul social al
comportamentului corect evidențiază faptul că atât practicienilor individuali, cât
și profesiei li se încredințează bunăstarea societății ca o condiție a modului în
care își servesc clienții. Acest aspect este privit ca responsabilitatea socială a
profesiei. Atunci când cineva își alege această meserie își asumă și
responsabilitatea socială a profesiei, împreună cu cunoștințele, priceperile,
încrederea și privilegiile. Un specialist de relații publice corect trebuie să
informeze publicul despre evenimentele și situațiile care le pot influența viața.
Factorii care pot influența decizia ar putea fi următorii :
- pierderea locului de muncă actual dacă s-ar opune deciziei superiorului;
- iar dacă ar fi de acord cu decizia angajatorului, decizie care contravine
moralei, siguranței clientului, ar însemna sa nu se respecte codul etic al
specialiștilor de relații publice iar acest lucru ar afecta viața profesională.
De evidențiat faptul că relațiile publice reprezintă o profesie ce este orientată
spre interesul public nu spre interesele individuale.
Conform teoriei generale a sistemelor, organizațiile sunt niste sisteme
deschise, dependente de interacțiunile cu mediul înconjurător. Publicul este
parte vitală a mediului înconjurător, furnizând informații și feed-backuri către
management. Luarea unei decizii într-un mod etic poate ajuta organizația în
dezvoltarea unor interacțiuni de succes cu mediul. Deciziile trebuie să fie atent
și detaliat examinate și nicidecum lăsate la voia întâmplării. De exemplu, dacă
nu am informa publicul despre acest aspect, ca ,,terenul pe care se vor ridica
locuințele a fost o groapă de gunoi, în viitorul apropiat, cu siguranță se va afla și
se va isca un scandal”. Mai bine prevenim o posibilă criză anunțându-i pe
potențialii cumpărători de la bun început de acest aspect și specificând că în
conformitate cu studiile făcute, urmele de contaminare nu le afectează sănătatea.
Părțile afectate de decizia luată ( indiferent care ar fi aceasta  ) sunt organizația
pentru care lucrați ca specialist în relații publice și viitori cumpărători ai
locuințelor. Ca specialist în relații publice trebuie să-i sfătuiești pe membrii
companiei angajatoare să ia o decizie etică adecvată și să urmărească
recomandările etice și comportamentale ale tuturor protocoalelor. În cazul în
care s-ar decide că această informație să fie spusă publicului larg, firma de
construcții poate avea de suferit și numărul de cumpărători s-ar diminua. Însă ar
fi considerată  o firma corectă, ce nu dorește să aibă profit prin minciună, iar
oamenii ar aprecia acest lucru. În urma dezvăluirii acestei informații ar putea
verifica existența studiilor prin care li s-ar confirma că, deși există urme mici de

28
contaminare, nu le afectează sănătatea și nu s-ar răzgândi în privința
achiziționării locuinței.
Dacă se va lua decizia de a ascunde această informație s-ar încălca codul etic
al relațiilor publice și atât compania cat și specialistul de relații publice ar avea
de suferit. Mergând pe premiza ca “ minciuna are picioare scurte “ la un moment
dat informația ar putea fi dezvaluită și chiar dacă toate locuințele din acel
amplasament s-ar fi vândut, exista posibilitatea ca pe viitor să fie un impediment
în  a face afaceri. Publicul larg ar cauta informații despre această firmă de
construcții, care își va pierde credibilitatea, și nu va dori să colaboreze cu ea.
Într-un final a spune adevarul este mult mai util decat a minți, iar beneficiile pe
termen lung, mult mai mari.
Principiile care trebuie să vă ghideze în procesul deciziei sunt:
a. expertiza ( standard conform căruia membrii ai asociației sunt încurajați
să capete și  să folosească într-un mod responsabil cunoștiințe specializate
și experiență pentru a întelege nevoile clienților și pentru a atrage
credibilitatea acestora;
b. integritatea ( standard conform căruia, specialiștii își vor conduce
afacerile cu integritate observând principiile și spiritul codurilor de etică
într-un asemenea mod încât reputația lor profesională, a angajatorului și a
profesiei de relații publice să fie protejată.

Încercând să definim Etica profesională, concluzionăm că este ansamblul

principiilor morale privind credințele, valorile,  normele și concepțiile
însușite de oameni cu privire la dezvoltarea istorică a instituției/firmei în
care lucrează.

IV.2.1.Valoarea etica

            Literatura de specialitate explicitează ansamblul de credințe, valori,

norme și concepții promovate în cadrul  instituțiilor și firmelor folosind
termenul consacrat prin locuțiunile “sistem de valori” sau “valoare etică” .
           Valoarea etică în instituții/firme se explică prin răspunsurile directe la
următorul set de întrebări: Ce este cinstit, corect, adevarat și responsabil în
domeniul activitătilor institutiei/firmei ?

            Valoarea etică este relevată de următoarele aspecte:

•         serviciile și produsele instituției/firmei ca expresie a onestității în

relațiile profesionale și a valabilității standardelor de valori etice;

•         managementul de vârf sau fondatorii percepuți prin corectitudinea

arătată în stabilirea și împărțirea valorii economice adăugate și în folosirea

29
 resurselor institutiei/firmei, probitatea și comportamentul moral în cazul
eșecului, prin asumarea de la sine a riscurilor;

•         salariații institutiei/firmei ca susținători ai climatul de muncă, de

acceptare a celor mai exigente proceduri de selecție și încadrare, de
asumare a  responsabilităților, de promovare a corectitudinii și
profesionalismului în relațiile cu publicul etc.

•         partenerii percepuți prin satisfacțiile pe care le împărtășesc ca

urmare a beneficiilor pe care le asigură calitatea, tarifele/prețurile și
termenul de asigurare a serviciilor și produselor oferite de instituție/firmă.

•         contribuția instituției/firmei la viața comunității locale reflectată

de  aprecierea sau desconsiderarea arătată de opinia publică în legătură cu
aportul la îmbunătățirea standardelor de viață  a populației, prin
contribuțiile materiale și financiare în domeniul sănătății, educației și
culturii la nivelul comunității locale.

Succesul în fundamentarea și asimilarea valorilor etice este posibil atunci când

managerii instituției/firmei inițiază și sustin o serie de acțiuni specifice:

•         adoptarea codurilor de conduită etică profesională, oficializate și

stimulative, pentru încurajarea comportamentului moral al salariaților;
•         organizarea și desfășurarea unor programe speciale de pregatire în
spiritul valorilor etice în profesie;
•         definirea clară a obiectivelor individuale, astfel încât să nu se ceară
salariaților lucruri imposibile sau ambigue, ferindu-i astfel de
comportamente imorale;
•         comportament etic exemplar al managerilor;
•         evaluarea anuală a personalului trebuie să aibă în vedere
comportamentul etic al salariaților;
•         promovarea unor metode de motivare și comunicare prin care să se
încurajeze comportamentul corect al salariaților.

IV.3. Etica profesională în instituții și firme

IV.3.1. Conceptul de etică profesională în instituții și firme

Comportamentul cinstit, corect, responsabil al membrilor organizației și al

30
echipei manageriale garantează multiplicarea relațiilor instituției/firmei cu un
număr din ce în ce mai mare de parteneri și sporește șansele de dezvoltare pe
termen lung, cu efecte pozitive asupra sporirii satisfacțiilor sociale și
stabilității factorilor mediului național.

IV.3.2.Factorii de influență asupra conduitei profesionale

            Factorii juridici și instituționali  se manifestă prin numărul și

calitatea reglementărilor legale, a gradului de concordanță cu specificul
mediului național precum și prin modalitățile de aplicare a acestor legi. Acești
factori pot favoriza sau obstrucționa comportamentele morale sau imorale din
instituții și firme.

            Codurile etice ale instituțiilor/ firmelor constituie adevărate cărți de

vizită ale imaginii pozitive pentru așa numitele corporații de excelență. Aceste
coduri conțin elementele definitorii ale succesului în mediul concurențial prin
încurajarea principiilor morale și a sistemului valorilor etice. Ele se adresează
atât salariaților cât și partenerilor instituției/firmei.

Caracteristicile individuale ale membrilor grupului

organizațional reprezintă un set propriu de valori pe care îl dezvoltă fiecare
persoană încă din copilărie. Acest set de valori este influențat de familie,
școală, prieteni, societate etc. Fiecare persoană învață să distingă între “bine”
și “rău”, între “corect” și “incorect”, structura psihică individuală și sistemul
de educație având cel mai puternic impact asupra stabilității acestui set de
valori.

            Reglementările interne ale instituției/firmei reprezintă

regulamentele  de organizare și funcționare, regulamentele de ordine
interioară, diverse norme interne specifice unor activități precum și fișele
posturilor pe care le elaborează și le adoptă echipele manageriale în scopul
ordonării conduitei și activității salariaților. Aceste reglementări au caracter
imperativ asupra acestora.

            Presiunea socială reprezintă grupul de factori care au o influență

esențială asupra eticii profesionale și a responsabilităților sociale asumate de
instituții/firme.

IV.3.3.Stadii etice în instituții și firme

            Instituții/firme imorale sunt tributare sistemului de valori. Unicul

31
raționament este câstigul, adoptând, de regulă, practici manageriale ilegale și
fără niciun respect față de principiile eticii. Valoarea dominantă este câștigul
grupurilor de interese, iar preocuparea pentru etică apare numai dupa ce
instituția/firma a fost surprinsă că realizează activități incorecte. Rațiunile
invocate de manageri în acest caz sunt: “nu am știut până acum”; “toată lumea
face așa”; “salariații trebuie să muncească din greu și cât mai repede”. Aceste
instituții/firme NU au un cod etic.

            Instituții/firme orientate spre respectarea prevederilor legale se

disting prin următoarele raționamente:“tot ceea ce nu este interzis prin lege
este permis”,“dacă este legal, este foarte bine; dacă nu suntem siguri punem
juriștii să verifice”. Aceste instituții/firme aderă mai mult la legalitate și mai
puțin la etică. Principala preocupare este profitabilitatea grupurilor de interese,
iar codul etic, daca există, are caracter intern.

            Instituții/firme responsabile dispun de o cultură managerială al cărei

sistem de valori se bazează pe eficiență, productivitate și legalitate. Aceste
instituții/firme încep să adopte mai mult atitudinea “cetățeanului responsabil”
iar managerii sunt mai sensibili la responsabilitățile sociale. Aceste
instituții/firme sunt preocupate de problemele eticii în scopul schimbării
imaginii nefavorabile ca urmare a unor acțiuni din trecut. Cresc preocupările și
pentru satisfacerea tuturor persoanelor implicate iar codurile de conduită etică
sunt orientate spre partenerii sociali și economici. Trecerea la o asemenea
conduită  este determinată de evenimente externe instituțiilor/firmelor și care
le obligă să acționeze cu metode opuse celor anterioare.

Instituții/firme orientate spre respectarea principiilor

eticii acționează pentru o schimbare esențială în cultura managerială; se adoptă
valorile eticii, realizându-se un mai mare echilibru între eficiență, eficacitate și
etică. Efortul pentru crearea climatului etic este evident prin aceea că, în
soluționarea oricărei probleme, se ține seama atât de eficiența dar și de
implicațiile etice. Managerii încearcă să adopte un comportament etic, dar le
lipseste experiența. Codurile de etica devin documente active, reflectând
esența valorilor firmelor.

            Instituții/firme etice se caracterizează printr-un sistem de valori

proprii care promovează echilibrul între etică, eficiență si eficacitate. Prin
sistemul de sancțiuni se urmărește penalizarea și corectarea acelora care au un
comportament greșit. Deciziile sunt juste, cinstite și profitabile, iar la
fundamentarea lor se are în vedere un set de valori etice, care se definesc

32
astfel: “tratează pe ceilalti, în mod curent, cu respect, preocupare și cinste, așa
cum însuți ai dori să fii tratat; realizează servicii/ produse, astfel încât să fii
satisfăcut atunci cand tu și familia ta le-ați folosi; tratează mediul natural ca și
cum ar fi proprietatea ta”. 

IV. 4. Etica în afaceri

Etica afacerilor reprezintă ansamblul de reguli şi norme morale care

vizează conduita agenţilor în activitatea economică (în afaceri), atât la nivel
individual, cât şi la nivel colectiv. Etica economică este o ramură a moralei care
sintetizează sistemul de valori, principii şi norme ce s-au statornicit de-a lungul
timpului în raporturile dintre agenţii economici. Alături de principiile şi normele
de drept, etica economică asigură buna desfăşurare a activităţilor şi reuşita în
afaceri. Deşi normele eticii economice nu sunt învestite cu forţă juridică precum
normele de drept, ele au un rol important în acţiunile agenţilor economici,
contând uneori mai mult decât cele juridice. Comportamentul etic al agenţilor
economici este marcat de respectarea riguroasă, benevolă, a unor principii cum
sunt: încrederea şi sinceritatea deplină între agenţi; corectitudine în negocieri şi
în îndeplinirea obligaţiilor contractuale; respectarea întocmai a tuturor
angajamentelor asumate; mutualitatea avantajelor oferite şi a riscurilor.
Acceptarea şi respectarea normelor de etică economică este, de fapt, o problemă
de conştiinţă economică cu un impact puternic asupra cristalizării normelor
juridice. Încălcarea lor creează o imagine nefavorabilă asupra agenţilor
economici. Se poate concluziona că „etica afacerilor – componentă relativ nouă
a cercetării ştiinţifice – este un domeniu de studiu aplicativ al eticii, care vizează
determinarea principiilor morale şi a codurilor de conduită ce reglementează
relaţiile interumane din cadrul organizaţiilor (economice şi comerciale) şi
guvernează deciziile oamenilor de afaceri sau ale managerilor”. În general, etica
în afaceri se manifestă la cinci nivele interdependente:
● Nivelul etic individual;
● Nivelul etic corporaţional (organizaţional);
● Nivelul etic naţional;
● Nivelul etic cultural;
● Nivelul etic internaţional.

33
Etica în afaceri studiază moralitatea sistemelor economice, a corporaţiilor şi a
indivizilor care interacţionează cu aceste corporaţii. Experienţa mondială
evidenţiază două abordări de bază ale eticii afacerilor:
1. Abordarea moralistă – de orientare creştină, care susţine ideea conform căreia
principiile de bază ale eticii creştine şi ale filozofiei morale trebuie extinse şi în
sfera afacerilor (ca şi în oricare alt domeniu de activitate);
2. Abordarea pragmatică – presupune că afacerile trebuie să fie etice nu pentru
a urma normele morale şi creştine, ci pentru că dovedirea unei responsabilităţi
sociale sporite contribuie la conferirea durabilităţii afacerii şi la obţinerea de
profituri suplimentare, evitând o serie de riscuri şi tensiuni.
În realitate, nu există o graniţă clară între cele două abordări, ele realizându-se
împreună şi fiind strâns legate, însă în timp ce prima abordare se sprijină, în
principal, pe credinţă, cea de-a doua abordare operează pe baza reglementărilor
normative. De-a lungul istoriei, „moralitatea afacerilor” a reprezentat un subiect
controversat, care a stârnit nu numai interesul oamenilor de ştiinţă, ci şi pe cel al
maselor, adepţii diferitelor religii sau curente „la modă” în perioada luată în
calcul; astfel, dacă pentru catolicismul medieval comerţul şi banii erau
consideraţi complet imorali, protestantismul – manifestat cu precădere pe
continentul american – a făcut posibilă reconcilierea moralei cu lumea
afacerilor; după unele opinii (Max Weber), tocmai această etică protestantă a
muncii a făcut posibilă afirmarea şi impunerea capitalismului. Etica afacerilor,
ca disciplină filozofică de sine stătătoare, a apărut relativ recent, adevărata sa
recunoaştere datând de acum 20-30 de ani. În prezent, problemele etice şi de
responsabilitate corporaţională au dobândit o importanţă deosebită, ajungând să
se vehiculeze conceptul de „firmă etică” şi să se promoveze „managementul
responsabil social”; au apărut numeroase lucrări consacrate acestor probleme şi,
concomitent, s-au înfiinţat centre de consultanţă etică. Marile firme adoptă
coduri de conduită morală şi iniţiază programe proprii de pregătire în acest sens,
considerând etica afacerilor drept un instrument indispensabil unei bune
gestionări a întreprinderilor. Se poate afirma că etica afacerilor a început să
prindă contur în ţări dezvoltate precum SUA şi statele Europei de Vest, dar, în
prezent, şi ţările în curs de dezvoltare sau fostele ţări comuniste din Europa
Centrală şi de Est manifestă un interes din ce în ce mai sporit faţă de acest
subiect. În general, s-a observat că există o legătură directă între gradul de
dezvoltare al unei ţări şi accentul care se pune în respectiva ţară pe etica
afacerilor (această concluzie nu trebuie, însă, interpretată cu titlu de lege). O
dată cu schimbarea naturii afacerilor şi cu internaţionalizarea lor, acestea au
devenit din ce în ce mai complexe şi au ridicat probleme etice necunoscute până

34
atunci, legate de contextul multinaţional şi multicultural de desfăşurare al
activităţilor economice.
Pentru etica în afacerile economice prezintă un interes deosebit două tipuri de
clasificări:
o În funcţie de modul de abordare a eticii în afaceri;
o În funcţie de nivelul la care este percepută etica în afaceri.
Prima clasificare a eticii în afacerile economice, în funcţie de modul de
abordare a problematicii, pune în evidenţă patru variante:
a. Etica regulilor – porneşte de la premisa că un individ sau o societate
trebuie să se conformeze principiilor etice acceptate; etica regulilor este
cea mai simplă formă de etică şi, de asemenea, cea mai veche, iar
principala dificultate legată de acest tip de etică rezidă în diferenţierea
dintre regulile categorice şi cele necategorice;
b. Etica posibilului – se reduce la respectarea legilor, la deontologia
profesională şi la un anumit conformism, persoanele care preferă acest tip
de etică adoptând, în majoritatea cazurilor, obiceiurile mediului şi
profesiei lor;
c. Etica convingerii – este caracterizată de un puternic caracter subiectiv,
fiecare individ elaborându-şi un set de criterii şi norme morale, pornind
de la propria sa experienţă în confruntarea cu situaţii din exterior şi cu
ideile celorlalţi;
d. Etica responsabilităţii – presupune asumarea conştientă a
responsabilităţii cu privire la actele proprii şi prevederea consecinţelor
actelor individuale; nu există morală a convingerii care să nu fie, în
acelaşi timp, şi a responsabilităţii.
O altă clasificare specifică eticii în afaceri se poate realiza în funcţie de
nivelulla care aceasta este percepută, la fiecare dintre aceste niveluri
existând anumite valori şi reguli de comportament ce trebuie respectate
pentru a putea vorbi despre afirmarea principiilor morale:

IV.5. Niveluri de percepție a Eticii

35
 1. Etica în general
Antivalori (Interdicţii) - înşelăciunea, furtul, încălcarea promisiunilor,
minciuna, dorinţa de răzbunare.
Valori pozitive ce trebuie promovate - cinstea, dreptatea, imparţialitatea,
adevărul, rigoarea, loialitatea, toleranţa, altruismul, respectul pentru ceilalţi şi
pentru munca lor.

2. Etica pieţei
Antivalori (Interdicţii) - violenţa, intimidarea; frauda, corupţia;
privilegiile, monopolurile; practicile antisociale
Valori pozitive ce trebuie promovate- transparenţa, justiţia; liberalizarea;
ajutorul acordat persoanelor (nu firmelor) afectate de recesiuni sau crize

3. Etica la nivel guvernamental

Antivalori (Interdicţii) - barierele la intrarea pe piaţă; competitivitatea
subvenţionată;
comisioanele acordate partidelor politice; susţinerea firmelor falimentare .
Valori pozitive ce trebuie promovate - informarea; asigurarea cadrului unei
competitivităţi reale; responsabilitatea socială .

4. Etica la locul de muncă

Antivalori (Interdicţii) - încălcarea regulilor de drept a libertăţii celorlalţi și a
confidenţialităţii informaţiilor;
Valori pozitive ce trebuie promovate - satisfacerea clientelei; respectarea
colegilor, a regulilor şi a secretelor firmei, relaţiile ierarhice normale;
cooperarea, transparenţa, spiritul de echipă

5. Etica la nivelul conducerii întreprinderii

Antivalori (Interdicţii) - nepotismul şi discriminările de orice fel; abuzul de
putere; climatul despotic şi autoritar, violarea regulilor interne; conflictele de
interese
Valori pozitive ce trebuie promovate - ierarhia bazată pe competenţă; regulile
clare; practicile echitabile, remunerarea justă şi stimulativă a personalului;

36
informarea, participarea şi motivarea angajaţilor; împărţirea succesului
(profitului) între participanţi; căutarea şi promovarea competitivităţii şi a calităţii

6. Etica şi strategia adoptată

Antivalori (Interdicţii) - strategiile bazate pe: marketing abuziv; avantaje
mărunte şi efemere; beneficii pe termen scurt; coaliţii şi corupţie; privilegii
oferite anumitor persoane
Valori pozitive ce trebuie promovate - strategiile de competitivitate pe termen
lung bazate pe: eforturi de progres; riscuri calculate; investiţii, cercetare-
dezvoltare, comunicare, formare şi perfecţionare a personalului, inovare

7. Etica în tranzacţiile comerciale

Antivalori (Interdicţii) - şantajul; negocierea „la un pahar”; avantajele
personale oferite de încheierea unei afaceri
Valori pozitive ce trebuie promovate - respectarea cuvântului dat,
punctualitatea; cooperarea furnizor – client pentru a obţine avantaje reciproce

8. Etica în domeniul bancar

Antivalori (Interdicţii) - acordarea de credite unor firme sau persoane
nesolvabile; reprezentarea unor agenţi economici cu o imagine deteriorată din
punct de vedere etic
Valori pozitive ce trebuie promovate - consilierea clienţilor în direcţia unei
gestiuni corecte; realizarea unui audit al eticii bancare.

Cursul 5

37
 V.1.Caracteristicile particulare ale eticii afacerilor în diverse ţări ale
lumii
Deşi lumea afacerilor devine din ce în ce mai globalizată, nu trebuie neglijate
caracteristicile particulare ale eticii afacerilor în diverse ţări ale lumii; aceste
diferenţe naţionale sunt cele care împiedică dezvoltarea afacerilor la nivel
multinaţional, constituind adevărate bariere de ordin socio-cultural, economic şi
chiar politic. Pe de altă parte, deşi priorităţile de ordin moral în afaceri diferă
între marile zone geografice ale lumii (americanii pun accentul pe
responsabilitatea socială a companiilor şi pe un sporit spirit pragmatic al
indivizilor, japonezii dau prioritate grupului în faţa individului, iar europenii
consideră, în special, drepturile omului, drept valori etice fundamentale şi
inviolabile), se observă că, de-a lungul timpului şi între culturi, rămâne
predominant respectul pentru viaţa, integritatea şi demnitatea individului, care
nu poate fi subminat de considerente economice. În continuare, se vor prezenta
comparativ câteva caracteristici ale eticii în afaceri în cele mai importante ţări
ale lumii, exemplificând acea fascinantă diversitate etică a popoarelor lumii.
V.1.1. Statele Unite ale Americii: SUA este considerată, pe drept cuvânt,
ţara în care s-a născut etica în afaceri. Societatea americană, caracterizată de un
individualism agresiv manifestat pe piaţa liberă, a fost esenţial influenţată de
protestantism, religie ce a dominat aproape toată istoria poporului american;
nicio altă tradiţie religioasă nu a avut un impact atât de puternic în determinarea
atitudinilor şi comportamentelor americanilor în plan etic şi economic. Încă de la
apariţia sa, protestantismul a formulat o serie de învăţături etice şi religioase,
relaţionate cu viaţa economică şi comercială. Succesul economic şi prosperitatea
materială erau considerate un semn de binecuvântare divină, iar sărăcia se asocia
cu „falimentul” moral şi spiritual şi, mai ales, cu lipsa disponibilităţii de a
munci. În secolele XVII-XIX, americanii considerau că deciziile nu trebuiau
luate neapărat în conformitate cu etica creştină, ci, mai degrabă, de acord cu
legile pieţei. Capitalismul american susţine modelul clasic al întreprinzătorului
de succes, pragmatismul (evaluarea realităţii în funcţie de rezultate) şi statutul în
funcţie de merit, eficienţa, concurenţa (spre deosebire de Japonia, ( Robert E.
Frederick, pag. 356-357). Criticii sistemului american îl caracterizează drept
unul bazat pe valori materiale şi inconsistent din punct de vedere moral. În
secolul al XX-lea, se poate vorbi de existenţa a trei valuri în ceea ce priveşte
considerarea eticii în afaceri în SUA:
a.. Primul val, în anii 1920-1930, a adus în discuţie rolul ideologiilor
religioase în afaceri;

38
 b. Al doilea val, corespunzător anilor 1950-1960, a fost perioada în care în
universităţile din SUA au fost introduse, pe scară largă, cursurile de etica
afacerilor, iar responsabilitatea socială a organizaţiei a devenit o temă mult
discutată; la începutul deceniului al VII-lea se poate deja vorbi despre business
ethics ca despre o disciplină de sine stătătoare şi unul dintre cele mai
controversate subiecte ale momentului (se pare că unul dintre motivele care au
consacrat-o îl reprezintă tocmai controversa ideologică dintre capitalism şi
socialism, foarte aprinsă la începutul anilor `60);
c. Al treilea val, cel prezent, a cunoscut un avânt puternic în toate ţările
occidentale după anul 2000, datorită unor răsunătoare scandaluri legate de
frauda din mari corporaţii americane sau europene. În prezent, cele mai
semnificative dileme de ordin etic care se înregistrează în cadrul corporaţiilor
americane vizează aspecte precum: conflictele de interese şi cele de roluri din
rândul angajaţilor, darurile „incorecte” pentru persoanele aflate în funcţii de
conducere, hărţuirea sexuală, plăţile neautorizate, acţiunea afirmativă, violarea
spaţiului privat al angajatului, problemele de protecţie a mediului înconjurător,
sănătatea şi integritatea fizică şi psihică a angajatului, conflictele între etica
firmei şi practicile de afaceri, „semnalele de alertare” a publicului în legătură cu
anumite practici ilegale / imorale ale companiei. SUA au cea mai mare
experienţă teoretică şi practică în promovarea principiilor etice, lucru dovedit de
numeroasele cărţi publicate în secolul al XX-lea, de asociaţiile şi instituţiile care
au apărut. Teoria etică care predomină în societatea de afaceri americană este
utilitarismul. Etica afacerilor a fost implementată ca disciplină de studiu în
toate facultăţile de afaceri, aceasta datorându-se faptului că unii profesori şi
oameni de afaceri americani au considerat necesară impunerea în practica
afacerilor a valorilor acceptate de către comunitatea mai largă.
V.1.2. Arabia Saudită: Ordinea economică islamică are la bază trei valori
fundamentale: dreptatea socială, corectitudinea şi moderaţia. Etica islamică în
afaceri oferă o alternativă viabilă – din punct de vedere economic şi moral –
eticii occidentale. Principala valoare care călăuzeşte societatea arabă este
reprezentată de respectarea legilor din Coran (Cartea Sfântă a islamicilor), atât
în viaţa privată şi socială, cât şi în viaţa de afaceri. În lumea islamică, investiţiile
de afaceri sunt coordonate de etica islamică şi de legea numită Shari’ah. Etica
islamică interzice investiţiile în companiile implicate în afaceri cu alcool sau cu
jocuri de noroc, ca şi în companiile care obţin profituri din dobânzile încasate în
urma banilor daţi cu împrumut (băncile şi grupurile de asigurări). Totuşi,
investiţiile islamice reprezintă segmentul de investiţii fundamentate pe
religie (credinţă) care înregistrează cea mai rapidă creştere din lume. Produsele
înspre care sunt dirijate investiţiile islamice constituie o alternativă potrivită

39
pentru investitorii aparţinând altor religii, în mod special pentru creştinii
conservatori, deoarece ambele religii interzic investiţiile în aşanumitele „acţiuni
ale păcatului”: alcoolul, ţigările şi pornografia; de asemenea, se evită şi
companiile financiare tradiţionale, deoarece legea islamică interzice încasarea
dobânzilor în urma sumelor date cu împrumut şi obţinerea de profituri într-o
companie care acţionează ca o instituţie de credit sau de debit. În jurisprudenţa
islamică, există două tipuri de contracte financiare care înlocuiesc tranzacţiile
occidentale bazate pe dobândă. Acestea sunt: Shirkah (parteneriatul) şi
Mudarabah (relaţia agent – principal). În relaţiade afaceri bazată pe
parteneriat, două sau mai multe persoane pun bazele unei afaceri comune,
fiecare furnizând un anumit procent din capitalul necesar, cu precizarea că
profiturile sau pierderile vor fi împărţite între cei doi parteneri, într-o proporţie
predeterminată. Pe de altă parte, relaţia agent – principal se bazează pe un
contract de afaceri în care una dintre părţi, proprietarul (Rabbul-Mal), furnizează
capitalul necesar, în timp ce cealaltă parte, agentul (Darib), îşi aduce contribuţia
în termeni de muncă şi efort (fizic şi psihic), iar profiturile obţinute vor fi
împărţite conform unui acord iniţial între părţi. Aceste două tipuri de relaţii
contractuale înlocuiesc opţiunile occidentale bazate pe dobânda plătită şi
încasată şi armonizează relaţiile de afaceri cu valorile morale şi religioase ale
lumii arabe.
V.1.3. Australia: În Australia, etica afacerilor, ca disciplină administrativă,
este un fenomen relativ nou. Evenimentele din domeniul comerţului şi sectorului
public – din ultimele trei decenii – au atras atenţia cetăţenilor asupra necesităţii
schimbării modului de conducere a acestor activităţi, în sensul creşterii
responsabilităţii sociale. Astfel, majoritatea colegiilor şi facultăţilor de afaceri au
introdus cursuri de etică a afacerilor. Această îngrijorătoare lipsă de moralitate
înregistrată de mediul de afaceri din Australia s-a datorat, în mare parte,
puternicei imigraţii străine din ultimele decenii (standardele etice au fost lăsate
la o parte de cei care căutau să se îmbogăţească cu orice preţ şi chiar au reuşit să
facă avere într-un timp foarte scurt). Acţiunile neetice, uneori ilegale, ale acestor
întreprinzători s-au datorat, pe de o parte, ignorării culturii naţionale şi a
specificului localnicilor, iar, pe de altă parte, decăderii sistemului juridic
australian (caracterizat de dese cazuri de corupţie în rândul magistraţilor). În
prezent, puternic influenţate şi inspirate de manualele americane, universităţile
australiene au inclus în programele lor şcolare cursuri de etică a afacerilor.
V.1.4. Canada: Influenţa britanicilor şi a americanilor, evidentă în cultura
canadiană, se resimte puternic şi în ceea ce priveşte problematica legată de etica
în afaceri. Într-o ţară în care calitatea vieţii este foarte ridicată, cele mai
dezbătute aspecte referitoare la etica afacerilor vizează probleme precum

40
presiunea globalizării, liberalizarea comerţului şi dereglementările. O altă
problemă delicată din punct de vedere etic este „exportul” de slujbe prost plătite
către ţări din Lumea a Treia (în special, se remarcă cazul Mexicului). Pe de altă
parte, având în vedere faptul că economia Canadei se bazează pe extracţiile
resurselor naturale, un domeniu aparte îl reprezintă protecţia mediului şi
durabilitatea. Etica afacerilor este în atenţia majorităţii companiilor. În revista
bilunară The Corporate Ethics Monitor se promovează o serie de indicatori de
natură etică, dintre care se evidenţiază: codurile de etică ale companiilor,
relaţiile sociale, angajarea femeilor, donaţiile caritabile, sponsorizările, protecţia
mediului, relaţiile de muncă, sănătatea şi siguranţa lucrătorilor, implicarea
militară şi nucleară a statului.
V.1.5. China: Etica afacerilor în China a apărut ca o disciplină de sine
stătătoare la începutul anilor `90, dar încă nu este suficient dezvoltată şi
elaborată, din cauza transformărilor de ordin economic, social şi politic prin care
trece ţara. Reforma economică chinezească a stimulat interesul oamenilor în
ceea ce priveşte etica afacerilor, disciplină puternic influenţată de etica
tradiţională chinezească, de ideologia socialistă şi de etica afacerilor din ţările
occidentale. Problemele de natură etică din afacerile economice din China sunt
diferite, chiar opuse, tendinţelor şi principiilor care domină, în prezent, etica
afacerilor din Occident. Ideea actuală pe care se sprijină etica afacerilor din
ţările vestice porneşte de la principiul responsabilităţii sociale a corporaţiilor, în
timp ce chinezii îşi manifestă îngrijorarea în legătură cu această
„supraîncărcare” cu responsabilităţi sociale a întreprinderilor; majoritatea
studenţilor economişti chinezi sunt de acord cu abordarea lui Milton Friedman
(ei consideră profitul singura responsabilitate a unei întreprinderi, dat fiind
faptul că unităţile economice chinezeşti, aflate majoritar în proprietatea statului,
trebuie să susţină material şi financiar întreaga economie naţională). Valorile
chinezeşti şi cele occidentale sunt divergente şi conflictuale cel puţin din două
motive: în primul rând, China practică „o economie socialistă de piaţă”, iar,
în al doilea rând, economia chinezească şi cea occidentală se află pe nivele
diferite de dezvoltare. O altă problemă de actualitate pentru economia
chinezească o reprezintă presiunea internaţională, cunoscută şi sub denumirea
de „imperialismul etic american”; pentru a avea acces la cadrul economic
global şi la afacerile internaţionale, chinezilor le sunt impuse normele etice
occidentale, însă acestea sunt complet diferite de cele tradiţionale, iar
implementarea lor ar putea costa eficienţa economiei chinezeşti. În organizaţiile
economice şi sociale chinezeşti, puternic influenţate de moştenirea culturală
budistă şi confucianistă, în care virtuţile personale şi justiţia sunt valori
tradiţionale, se manifestă o anumită ordine a relaţiilor interpersonale. Pe de altă

41
parte, ţara trece acum printr-o perioadă de modernizare şi de adaptare la valorile
occidentale care scoate în evidenţă anumite schimbări de mentalitate, atât în sens
bun (libertăţi şi drepturi individuale, dreptate distributivă, moralitate a politicilor
publice), cât şi într-unul mai puţin bun (egoism, abuz de putere, individualism,
materialism). Ca o curiozitate de ordin cultural, merită menţionat faptul că, în
China, cei găsiţi vinovaţi de corupţie sau furt sunt împuşcaţi în Piaţa Publică
(totuşi, această practică radicală nu a contribuit la diminuarea corupţiei
naţionale, care atinge cote îngrijorătoare). În China, se impune cu necesitate o
etică a afacerilor, atâta timp cât adeseori sunt încălcate principii ale unei bune
colaborări: lipsa transparenţei, încălcarea cuvântului dat, întârzieri nemotivate
(în negocieri sau livrări), ascunderea adevărului. Construirea normelor de etică a
afacerilor în China trebuie să aibă în vedere criteriul istoric şi să promoveze
dezvoltarea armonioasă, atât a economiei de piaţă, cât şi a societăţii chinezeşti.
V.1.6. Europa: Etica afacerilor pe continentul european are o istorie relativ
scurtă, apărând în scenă pe la jumătatea anilor `80, atât ca disciplină academică,
cât şi ca domeniu practic de interes. Maturitatea sa academică este demonstrată
de numeroasele cursuri, publicaţii, periodice (exemple: Business Ethics
Quarterly apare din 1991; Journal of Business Ethics – din 1992, asociaţii,
centre şi instituţii profesionale sau educative (exemple: Institute of Business
Ethics – Marea Britanie; European Institute of Business Ethics – Olanda;
Institute for Business Ethics – Elveţia). Primul centru european de cercetare a
eticii în afaceri a apărut la actuala Universitate Sankt Gallen din Elveţia, în anul
1983; În noiembrie 1987 a avut loc la Bruxelles un eveniment deosebit de
important pentru etica afacerilor din Europa: prima conferinţă europeană cu
privire la etica afacerilor. Fundaţia Europeană pentru Dezvoltarea
Managementului, precum şi de multe alte instituţii şi companii europene.
Comitetul care a organizat această conferinţă a fost compus din reprezentanţi din
Olanda, Elveţia, Anglia, Norvegia, Franţa, Germania de Vest şi Belgia. La
încheierea acestei conferinţe s-a propus fondarea reţelei europene EBEN, cu
scopul de a stimula şi promova dezbaterile pe diferite teme legate de etica
afacerilor în Europa şi pentru a favoriza schimburile de informaţii şi experienţe
cu privire la etica afacerilor europene. În anii 2000, etica afacerilor în Europa a
evoluat în mod constant. Datorită diversităţii culturale specifice, în Uniunea
Europeană există mai multe modele de implementare a practicilor etice în cadrul
marilor corporaţii. Deşi peisajul economic european se află într-o continuă
schimbare, UE susţine dezvoltarea unor practici de afaceri responsabile, care să
răspundă noilor cerinţe. Un exemplu elocvent l-a reprezentat desemnarea anului
2005 drept „anul european al responsabilităţii sociale a corporaţiilor”.
Companiile europene sunt sprijinite să devină mai responsabile, dar, în acelaşi

42
timp, asupra lor se fac presiuni pentru a-şi dezvolta şi impune singure o conduită
morală în afaceri. Există numeroase similitudini între tematica eticii afacerilor
din UE şi din SUA: managementul mediului, managementul resurselor umane,
calitatea produselor, practicile de marketing, produsele financiare, tehnicile
contabile, tranzacţiile comerciale; de un interes deosebit se bucură cultura
organizaţională, climatul moral şi dezvoltarea codurilor de conduită. Totuşi, spre
deosebire de SUA, în UE măsurile punitive nu sunt la fel de drastice; accentul se
pune pe partea mai „blândă” a reglementărilor. Între UE şi SUA există şi
diferenţe în ceea ce priveşte înţelegerea şi modul de rezolvare al problemelor de
ordin etic: în Europa, responsabilitatea individului într-o situaţie conflictuală
este analizată împreună cu cea colectivă, elementul social fiind mai puternic
accentuat (modelul european de afaceri poate fi considerat o sinteză între cel
american şi cel japonez). Individualismul american este, în schimb, puternic
dezvoltat. În ultimii ani, Comisia Europeană a trecut printr-un profund proces de
reformare administrativă, printre pilonii de rezistenţă ai acestei reforme
numărându-se şi două măsuri de ordin moral: crearea unui Comitet European
pentru standarde specifice vieţii publice, care să acorde consultanţă cu privire la
principiile etice ale instituţiilor comunitare; elaborarea unui cod de conduită
referitor la comportamentul administrativ al oficialilor Comisiei. Mai ales în
ultimii ani, UE încearcă să amplifice standardele etice ale corporaţiilor
europene, pentru a ajunge din urmă marile societăţi transnaţionale americane.
V.1.7. Germania: Chiar şi în cadrul UE, acţiunile considerate reprobabile
din punct de vedere moral diferă de la o ţară la alta. În Germania, de exemplu,
practica mituirii se aprobă tacit de către autorităţile financiare; pentru germani,
corupţia este o afacere din ce în ce mai obişnuită şi mai profitabilă, începând de
la nivelul consiliilor locale şi ajungând până la treptele superioare ale ierarhiei
politice, dat fiind faptul că în această ţară mita este impozabilă. Inspectorii
financiari nu urmăresc persoana care primeşte mita pentru faptul că a încălcat
legea, ci doar pentru a verifica dacă aceasta declară ca venit banii primiţi, pentru
a putea fi impozitat. Impozitarea mitei în Germania este, însă, o problemă care a
stârnit vii controverse. Pe de o parte, se consideră că această practica este una
imorală, care afectează, în egală măsură, şi viaţa economică a Germaniei,
distorsionând libera concurenţă şi avantajând firmele cu situaţie financiară bună,
care îşi pot permite cheltuielile respective. Pe de altă parte, Federaţia
oamenilor de afaceri germani nu consideră mita ca fiind un act blamabil de
corupţie, ci doar o sumă plătită în mod extraordinar, drept cheltuială
suplimentară activităţii de bază şi celei de marketing. Păreri asemănătoare susţin
că interzicerea mituirii ar pune în pericol poziţia ocupată de firmele germane pe
piaţa internaţională şi posturile multor oameni implicaţi în afacerile economice.

43
Totuşi, mai ales în ultimii ani, la nivelul organelor de decizie din UE, se fac
eforturi pentru adoptarea unei legislaţii comunitare unitare, care să împiedice şi
să sancţioneze drastic actele şi practicile de corupţie din cadrul ţărilor membre.
V.1.8. Marea Britanie: În ultimii ani, influenţa SUA şi numeroasele
scandaluri de corupţie sau de nerespectare a responsabilităţilor sociale de către
unele companii au determinat creşterea interesului pentru etica afacerilor în
Marea Britanie. Ca disciplină academică, etica afacerilor este prezentă în toate
facultăţile de afaceri, inspirată de cărţile americane, dar şi din realitatea
britanică. În prezent, două probleme de actualitate pentru economia britanică (la
fel ca şi pentru cea canadiană) sunt: conservarea mediului şi fabricarea
produselor ecologice. De asemenea, considerată unul dintre domeniile cu
implicaţii deosebite în plan moral, publicitatea este puternic reglementată în
Marea Britanie de agenţii specializate (Advertising Standards Authority –
interfaţa publică cu privire la controlul reclamelor şi al publicităţii)
V.1.9. India: Sistemul economic budist (şi etica aferentă acestui sistem)
sprijină doar producerea acelor bunuri care sporesc bunăstarea materială şi
spirituală a individului şi nu produc daune integrităţii fizice şi psihice a acestuia.
Astfel, se exclud drogurile şi medicamentele periculoase, băuturile alcoolice
(unul dintre produsele pe care Buda le-a interzis în mod explicit), armele,
sacrificarea animalelor, produsele chimice nocive şi alte bunuri şi servicii care
duc la degradarea fizică, psihică şi morală a individului. De asemenea, sistemul
economic budist utilizează resursele în mod raţional şi promovează conservarea
lor. Priorităţile de producţie vor fi determinate în conformitate cu nevoile de
bază ale individului (hrană, îmbrăcăminte, adăpost). Asigurarea unei depline
angajări a forţei de muncă este unul dintre cele mai importante obiective. O
modalitate de a furniza mai multe locuri de muncă este aceea de a folosi mai
mulţi oameni decât maşini în procesul de producţie, acolo unde este posibil
(aceasta este una dintre principalele cauze care au generat accidentul din Bhopal,
India, din 1984, când sistemele automate de siguranţă au fost înlocuite cu
oameni). Budiştii consideră că tehnologia trebuie să i se supună individului, să îi
satisfacă nevoile, dar nu să îl domine. În ideologia budistă, individului i se
conferă o valoare deosebită, deoarece statutul moral al comunităţii nu poate fi
îmbunătăţit decât prin dezvoltarea continuă a tuturor indivizilor constituenţi.
Munca productivă trebuie dirijată în scopul obţinerii de bunuri şi servicii pentru
întreaga populaţie, şi nu doar pentru câteva segmente avantajate ale societăţii.
Un aspect important al sistemului economic budist este şi atenţia pe care o
acordă relaţiilor internaţionale, considerând că producerea de valoare nu trebuie
să fie îngrădită de limite teritoriale, iar statele trebuie să producă unele pentru
celelalte. Indivizii trebuie să aibă o vocaţie internaţională, iar forţa centripetă din

44
cadrul tuturor societăţilor trebuie să o reprezinte lupta comună pentru eliminarea
sărăciei. Astfel, ca principală regulă morală, budiştii consideră că scopul
acţiunilor fiecărei persoane trebuie să fie, în primul rând, sporirea bunăstării
materiale şi spirituale a tuturor celorlalţi indivizi. Sistemul budist se bazează pe
ideea de „a dărui şi a împărţi bunurile deţinute cu cei mai puţin norocoşi” .
Pornind de la o interpretare a filozofiei şi religiei budiste, în contextul actual, se
pot determina valorile şi principiile care stau la baza eticii în afaceri în India.
V.1.10. Israel: Deşi etica afacerilor este o problemă mai puţin abordată
(puţine companii deţin un cod de conduită, iar pe agenda organelor publice etica
în afaceri nu figurează), aceasta nu însemnă că practicile de afaceri în Israel sunt
neetice, ci dimpotrivă, studiile reflectă un nivel înalt al standardelor morale în
afaceri. Pe de altă parte, caracterul mai centralizat al economiei, controlul şi
intervenţia instituţiilor statului în economie creează cadrul propice corupţiei la
nivel guvernamental, în plan politic, economic şi administrativ. Deocamdată, şi
problemele legate de mediu sunt ignorate în Israe. Religia mozaică este singura
care acceptă practicarea cametei (consideră că a da bani cu împrumut,
percepând ulterior dobândă, nu este o practică imorală). Iudaismul apreciază
că cea mai înaltă dovadă de caritate (milă creştinească) se concretizează în
acele acţiuni menite a ajuta individul să nu decadă într-o sărăcie cruntă: a-i
oferi o slujbă, un sfat sau a-i furniza (facilita) un împrumut. Evreii au propria lor
soluţie în ceea ce priveşte tratarea problemei şomajului. Când apare problema
concedierii unora dintre angajaţi datorită faptului că întreprinderea nu le mai
poate asigura locurile de muncă, practica actuală la care apelează majoritatea
firmelor din Israel este aplicarea regulii „ultimul venit, primul plecat” (last in,
first out), prin care ultimii muncitori angajaţi sunt primii care îşi pierd slujbele.
Această practică legiferează, de fapt, dreptul de proprietate asupra locului de
muncă dobândit de către angajaţii cu o vechime mai mare în firmă.
V.1.11. Japonia: Etica afacerilor în Japonia este strâns legată de valorile
religioase şi sociale foarte strict definite: aici grupurile, nu indivizii, deţin
propriul spirit, conectat la realitate (societate colectivistă, tradiţionalistă, statut în
funcţie de poziţie); rolul marilor companii nu este doar acela de a produce
bunuri şi servicii pentru societate, ci şi acela de a avea grijă de angajaţii firmei
– adică de a le garanta angajarea în firmă pe toată durata vieţii. Aici etica
afacerilor nu trebuie predată sau învăţată, ci face parte din bagajul spiritual al
oricărui individ. Confucianismul, filozofie umanistă care stă la baza tuturor
activităţilor întreprinse de japonezi, promovează dreptatea, corectitudinea şi
armonia bazată pe loialitate. Occidentalii, şi nu numai ei, au avut mari dificultăţi
în a înţelege cum funcţionează o societate care se bazează mai mult pe morală,
decât pe drept. Această neînţelegere s-a datorat şi faptului că înţelesul

45
termenului de „morală” este foarte diferit de la o cultură la alta, şi chiar de la o
persoană la alta. „Morala” pentru japonezi reprezintă „arta de a trăi în grup, prin
care se urmăreşte să se împiedice dezlănţuirea agresivităţilor şi să se apere
interesul pe termen lung, prin intermediul regulilor, acţiunilor şi valorilor
comune, fondate pe experienţă şi adevăr, insuflate prin educaţie şi asigurate
printr-un control social”. Superioritatea moralei personale are un rol esenţial în
sistemul de valori, iar comportamentul trebuie să fie susţinut de politeţe şi
disciplină. În virtutea punerii moralei la baza societăţii, în Japonia s-a dezvoltat
mai mult responsabilitatea locală decât în ţările occidentale; dintre ţările Europei
de Vest, Germania şi Suedia, ţări în care valorile morale ocupă un loc foarte
important, sunt principalii parteneri comerciali ai Japoniei. Etica afacerilor este
dominată de principiul liberei concurenţe, deşi există unele bariere de intrare pe
piaţă, mai ales pentru companiile occidentale. Strategia principală de conducere
a afacerilor este Kaizen, adică continua îmbunătăţire a produsului, în care sunt
implicaţi toţi angajaţii. Afacerile de familie sunt foarte răspândite şi operează
într-un cerc relativ închis. Pentru japonezi, principiul diviziunii muncii nu este
important, mai importante sunt procesul muncii în sine şi rezultatele (obiectivele
şi rezultatele sunt cele care se evaluează); rotaţia pe posturi este frecventă, iar
posturile nu sunt foarte clar delimitate (afacerile îndeplinesc un rol mai degrabă
social decât sarcini formale). Grupurilor de muncă li se asigură un anumit
standard de viaţă, acesta reprezentând unul dintre obiectivele importante ale
firmei (în Japonia, când managerii au dificultăţi, mai întâi îşi reduc propriile
beneficii, apoi dividendele şi alte costuri, şi doar în cele din urmă salariile
angajaţilor). Practica de a da şi a primi cadouri este bine percepută de societatea
japoneză, fiind chiar o datorie a celor aflaţi într-o poziţie inferioară, faţă de cei
de pe o poziţie superioară. Societatea japoneză este una paternalistă (într-un mod
fundamental diferit de concepţia americană asupra rolului unei companii de mari
dimensiuni), bazată pe o dimensiune ierarhică şi pe un puternic control social, în
care angajarea pe viaţă, avantajele sociale şi deciziile luate prin consens sunt
datorii ale întreprinderilor, în timp ce devotamentul faţă de muncă,
perfecţionarea neîntreruptă, stăpânirea egoismului şi spiritul de compromis sunt
datorii ale salariaţilor, impuse doar de stima celor din jur. Toate acestea
favorizează statul japonez în asigurarea unui nivel de administrare, de educaţie,
de protecţie socială şi de sănătate în condiţiile unei prelevări fiscale mult
inferioare ţărilor occidentale. Modelul de afaceri japonez este identificat, fără
îndoială, cu atingerea succesului. Relaţiile între partenerii de afaceri sunt
întotdeauna privite pe termen lung, astfel că buna colaborare nu se poate realiza
decât pe baza principiilor etice. Pentru japonezi, loialitatea, relaţiile personale şi
informale, calitatea produselor, punctualitatea, respectarea termenelor şi a

46
cuvântului dat sunt valori de bază, fără de care nu se poate concepe niciun fel de
colaborare.
V.1.12. România: În România, există în prezent două opinii referitoare la
etica afacerilor. Pe de o parte, există câţiva susţinători ai ideii că românii, dornici
să copieze modelul occidental, au început să studieze şi să predea disciplina
etica afacerilor chiar dacă sistemul economic naţional nu este încă unul
compatibil cu economia de piaţă din ţările capitaliste dezvoltate; astfel, se
consideră că România, în mod inutil şi ridicol, încearcă să încorporeze
caracteristici moderne ale culturii occidentale într-o realitate socială slab
dezvoltată şi demodată. Pe de altă parte, adepţii celeilalte poziţii, mai numeroşi
şi mai logici în argumentaţia lor, consideră că etica afacerilor se impune cu
necesitate în România, deoarece pătrunderea şi extinderea pe scară largă şi la
cote înalte a corupţiei în societatea românească este unul dintre principalii
factori inhibitori în calea atingerii obiectivului unei economii de piaţă
funcţionale, eficiente şi competitive pe plan internaţional. Tranziţia României la
capitalism favorizează mediul economic corupt şi necesită, printre altele, un
efort educaţional continuu şi susţinut, menit să explice consecinţele negative ale
unui comportament neetic în afaceri şi să convingă indivizii că, pe termen lung,
nu putem deveni o societate prosperă şi democratică decât dacă reuşim să
impunem anumite standarde etice stricte. De asemenea, progresul economiei
româneşti depinde de cooperarea continuă şi intensă dintre companiile româneşti
şi investitori străini puternici, de unde rezultă faptul că este necesară
familiarizarea cu codurile etice şi cu standardele occidentale referitoare la etica
în afaceri, deoarece marile companii transnaţionale nu sunt interesate să
investească în ţările cu regimuri corupte; aceste companii doresc reglementări
clare şi stabile care să le asigure obţinerea unor profituri legale, în perfectă
concordanţă cu legislaţia din ţările de origine. Principalele motive care
descurajează investitorii străini sunt: legislaţia ambiguă şi instabilă, sistemul de
taxe greoi şi împovărător, deciziile politice incerte, birocraţia, corupţia, lipsa
infrastructurii de afaceri şi telecomunicaţiile învechite. Investitorii străini
aşteaptă o schimbare în bine a mediului de afaceri românesc, pe care îl consideră
deosebit de promiţător din punct de vedere economic şi geopolitic.
V.1.13. Rusia: Absenţa condiţiilor adecvate şi a restricţiilor de ordin moral
este evidentă în toate activităţile de afaceri desfăşurate în ţările fostei Uniuni
Sovietice, ţări care traversează în prezent o perioadă de tranziţie de la socialism
la o formă de piaţă liberă. Dispariţia regimului sovietic din Rusia a avut drept
consecinţă instaurarea unui guvern relativ slab, care avansează foarte încet în
procesul de promulgare a legislaţiei necesare unui cadru adecvat pentru
desfăşurarea unor tranzacţii comerciale demne de încredere şi pentru încheierea

47
unor contracte cu forţă juridică. Printre cele mai grave probleme de ordin moral
care „macină” sistemul economic rusesc se pot enumera mita şi extorsiunea
(luare de bani prin amenințări) de dimensiuni îngrijorătoare, precum şi
asasinarea unui număr din ce în ce mai mare de oameni de afaceri. În plus, dat
fiind faptul că sistemul este încă deosebit de ineficient şi distribuie prost
resursele, este aproape imposibil pentru oamenii de afaceri naţionali să
desfăşoare activităţi comerciale fără a fi nevoiţi să plătească mită funcţionarilor
publici. Astfel, ţinând cont de mediul de afaceri descris mai sus, etica în afaceri
în Rusia este practic imposibilă şi se poate considera că mita şi corupţia – deşi
sunt neetice – reprezintă pentru întreprinderile locale răul cel mai mic dintre
două rele, alternativa fiind părăsirea tuturor activităţilor de afaceri în mâinile
elementului criminal. Totuşi, acest tip de scuze, posibil de acceptat în cazul
întreprinzătorilor naţionali, nu sunt acceptate şi pentru marile multinaţionale
care operează pe teritoriul Rusiei. Compania multinaţională străină care îşi
desfăşoară activităţile pe teritoriul Rusiei nu este obligată să plătească mită;
pentru început, ar putea opta pentru varianta de a nu se stabili în această ţară,
variantă de care întreprinzătorul naţional nu beneficiază. Corporaţiile
multinaţionale au monedă forte, care este foarte cerută în societatea rusească;
posedă capacitatea de a se proteja, dacă autorităţile naţionale nu o pot face; atrag
oamenii de afaceri legitimi şi pot negocia cu ei contracte legale şi reciproc
avantajoase. Importanţa introducerii şi consolidării unor coduri de etică la nivel
corporaţional este cu atât mai mare cu cât nu există, încă, la nivel naţional, un
sistem juridic care să reglementeze aspectele comerciale şi de afaceri, după cum
nu există nici politici guvernamentale clare şi bine definite. Adoptarea unui
comportament moral în afaceri în actualele condiţii din Rusia necesită un timp şi
un efort mai mare decât cel pe care îl prevăzuseră iniţial marile corporaţii; de
aceea, unele dintre ele preferă să aştepte până când vor exista condiţii şi legi mai
favorabile înainte de a se aventura în Rusia.

48
 Cursul 6

VI. COMPORTAMENTE ȘI ATITUDINI ADECVATE DIN PUNCT

DE VEDERE DEONTOLOGIC ÎN MUNCA INTELECTUALĂ

VI.1. DIALOGUL ȘTIINȚIFIC ȘI ORIGINALITATEA

REZULTATELOR CERCETĂRII ȘI A LUCRĂRILOR ȘTIINȚIFICE

1. Originalitatea ca surpriză sau valoare adăugată: Scopul cercetării

științifice constă în producerea de cunoaștere nouă, originală. Dar ce înseamnă
noutatea cunoașterii? „Cercetarea originală în știință are alt sens decât
originalitatea în limbajul cotidian. Dar care este acesta? Din punct de vedere
științific, un articol de cercetare originală este diferențiat de acele articole care
analizează și sintetizează studiile anterioare. Original research article se referă
la un studiu care raportează răspunsul pe care autorii îl propun la o întrebare sau
prin testarea unei ipoteze, în dialog cu studiile anterioare. Nu trebuie să fie un
răspuns surprinzător. Este suficient să fie un răspuns propriu ancorat în
stadiul literaturii actuale, respectând standardele metodologice ale
disciplinei.
De exemplu, dacă refacem un studiu deja publicat și obținem aceleași
rezultate, cunoașterea pe care am obținut-o este originală, dar nu este
neobișnuită sau stranie. În cazul unui studiu replicat, am dobândit un grad mai
mare de încredere în rezultatele primului studiu, ceea ce este o cunoaștere nouă.
Totuși, nu este o cunoaștere care să stârnească surprize. Dat fiind că replicarea
studiilor anterioare este foarte valoroasă pentru știință dar sistematic descurajată
de accentul pus pe „surprinzător” sau „disruptiv”, este important să ne propunem
mai degrabă obținerea de cunoaștere relevantă, decât surpriză cu orice preț.
Astfel, vom putea încuraja și studii care replică cercetări anterioare, studii care
raportează eșecuri în validarea unor ipoteze sau în funcționarea unor
instrumente.
2. Originalitatea ca noutate absolută și ca valoare adăugată: De exemplu,
dacă refacem un studiu deja publicat și obținem aceleași rezultate,
cunoașterea pe care am obținut-o este nouă, dar nu este originală. În cazul

49
unui studiu replicat, am dobândit un grad mai mare de încredere în rezultatele
primului studiu, ceea ce este o cunoaștere nouă. Desigur, dacă studiem un
subiect care nu a mai fost abordat înainte, respectiv o cercetare științifică își
atinge scopul dacă îi face pe autori și pe cititorii rapoartelor să afle ceva ce nu
este deja cunoscut în comunitatea știintifică interesată de disciplina respectivă.
Pentru cercetătorii aflați la început de carieră, conceptele de noutate și de
orginalitate pot părea fie zdrobitoare, fie niște farse, dat fiind că pare dificil dacă
nu chiar imposibil să mai adaugi ceva nou în câmpuri ale cunoașterii care sunt
foarte bine investigate. În linii mari, pare că totul a fost spus deja.
3. Cum să dezvolți și să recunoști originalitatea în cercetare? Pentru a
obține cunoaștere nouă și eventual diferită semnificativ de ceea de a fost creat
anterior, putem introduce abordări noi în mai multe etape ale cercetării:
a) Scop: Realizarea unei lucrări originale are ca scop folosirea potențialului
interior și creativ de a îmbunătăți ceva sau de a crea ceva nou.
b) Literature review: Pentru a afla care este stadiul actual al cunoașterii în
domeniu, contextul în care va fi dezvoltată această cercetare, și pentru a
fundamenta cercetarea proprie a temei (fezabilitatea temei).
c) Originalitate în instrumente, tehnici și proceduri: Folosirea într-un mod
nou și netestat anterior a tehnicilor, procedurilor și instrumentelor necesare în
studiul respectiv, sau dezvoltarea de noi tehnici, proceduri și instrumente pentru
un scop specific.
d) Originalitate tematică,prin explorarea necunoscutului: Se efectuează o
cercetare asupra unui subiect/obiect care nu a mai fost investigat până atunci.
e) Originalitate tematică, prin explorarea neanticipatului: Se pornește într-
un studiu pe un subiect cunoscut, dar în timpul cercetării se deschid căi
alternative, care nu au mai fost cercetate anterior.
f) Originalitatea datelor: Abilități creative în procesarea datelor colectate de
autori, sau originalitate în modul de a interpreta date furnizate de terțe entități.
g) Originalitate în transferul modului sau locului de utilizare: Datele
cunoscute și deja publicate pot duce la cercetare originală dacă sunt testate în
situații noi (în alt domeniu de studiu, în altă regiune geografică).
h) Originalitatea în produsele secundare: Există aproape întotdeauna
subproduse în timpul oricărei cercetări, probabil dezvoltarea unui anumit
echipament sau a unor descoperiri secundare interesante din literatură. Acestea
pot fi aduse în prim plan, concentrate sau dezvoltate în continuare. Atunci când
se scrie disertația, problema cercetării sau tema trebuie doar să fie

50
reformulată pentru a reflecta noua natură a lucrării și implicit
originalitatea acesteia.
i) Originalitate în experiență: Propria experiență în elaborarea unui studiu în
funcție de abilitățile de gândire creativă poate constitui o sursă de originalitate.
4. Dialogul științific - Principala soluție pentru obținerea unei cunoașteri noi
constă în dialogul științific cu cercetători ce studiază fenomene similare sau
apelează la concepte similare. Acest dialog este întemeiat prin secțiunea de
trecere în revistă a studiilor anterioare pe aceeași temă. Odată ce ne-am
documentat ceea ce cercetătorii interesați știu deja, intrarea într-un dialog
cu ei va conduce inevitabil la cunoaștere nouă, chiar dacă nu îi contrazicem,
ci chiar confirmăm aceleași rezultate. Din punct de vedere tehnic, dialogul
științific se realizează prin citarea surselor.
5. Resurse suplimentare, Originalitatea gândirii ―Gândirea originală
reprezintă aptitudinea de a trata în mod diferit realitatea față de percepția
generală, conformistă, de a da răspunsuri noi sau răspunsuri neobişnuite, rare din
punct de vedere statistic, izvorând mai curând din imaginaţie, decât din ceea ce
este cunoscut. Sunt adoptate ca originale produsele creative reprezentând:
• noutate absolută – unicitate, ceva încă nesemnalat, un lucru sau idee care
apar pentru prima dată în universul material sau spiritual;
• răspunsuri neobişnuite – rare din punct de vedere statistic (în colectivitate,
în grupul de lucru, în raport cu sine);
• imprevizibilitate – produsul creativ nu este rezultatul unor procese logice
obişnuite;
• ingeniozitate – soluţie surprinzătoare, care uimeşte, simplă, la obiect, care
frapează;
• asociaţii îndepărtate – mai curând ciudate;
• toate aceste caracteristici ale noutăţii trebuie să corespundă în acelaşi timp
şi realităţii – relevanţei răspunsului, adecvării la realitate, utilităţii sociale. Din
perspectiva produsului creativ, criteriul originalităţii este dublu: produs nou şi
util.

Originalitatea rezultatelor cercetării și lucrărilor științifice

―Originalitatea în acest caz nu presupune neapărat tratarea unui subiect/ a unei
teme care nu au mai fost abordate de nimeni până acum. O lucrare este originală
dacă:

51
 a) asimilează, expune în manieră personală şi nuanţează informaţii ştiinţifice
existente;
b) ordonează, explică şi/sau comentează informaţii teoretice existente
(compilaţii, antologii, istorii);
c) interpretează concepte sau teorii consacrate în domeniul dat;
d) corectează sau combate una sau mai multe perspective teoretice expuse
anterior de alţi autori;
e) promovează şi susţine o perspectivă proprie asupra unei chestiuni
teoretice din domeniul dat.
Originalitatea presupune, în schimb, onestitate intelectuală. Plagiatul,
sub orice formă s-ar manifesta, este inadmisibil într-o lucrare ştiinţifică.
Originalitatea presupune că textul este, în întregime, produsul eforturilor
proprii.

VI.2. DEONTOLOGIA MUNCII DE ECHIPĂ ÎN CERCETAREA

ȘTIINȚIFICĂ

1. „Cum mai multe minți produc laolaltă cunoaștere” Societatea și

economia de azi se caracterizează printr-o tendință tot mai accentuată de
privilegiere a muncii în echipă, cu scăderea ponderii efortului strict individual.
Comunitățile academice constituie din ce în ce mai puțin excepția de la regulă.
Chiar și domeniile umaniste, în care modelul tradițional este cel al cercetătorului
care își dedică aproape exclusiv timpul proiectelor individuale, au cunoscut după
2010 o creștere accentuată a proporției de lucrări realizate în coautorat. Nu doar
latura de cercetare prezintă această particularitate. La multe materii, parte a
evaluării studenților se realizează pe baza unor proiecte de grup, în care meritele
și realizările individuale pot fi uneori mai greu decelabile. Munca în echipă
prezintă o caracteristică specială: membrii echipei se află pe același palier, ceea
ce înseamnă că au o capacitate limitată de a-și impune unii altora cursuri
particulare de acțiune. Chiar și atunci când echipa beneficiază de un coordonator
(persoană sau organizație), problema nu dispare. În mod tipic, coordonatorul nu
are capacitatea de a controla toate procesele și acțiunile membrilor individuali.
Iar adesea echipele nici măcar nu au parte de coordonatori formali. Această
caracteristică ridică o foarte dificilă problemă de coordonare și auto-reglaj.
Pentru a reuși în îndeplinirea părții ce-ți revine în echipă, trebuie să te asiguri că
obții cooperarea altora, de ale căror rezultate sau eforturi depinzi. Pot să
52
intervină antipatii personale, lipsa de încredere, sau pur și simplu o asimetrie ori
nealiniere a intereselor și a obiectivelor. Toate acestea produc costuri înalte ale
cooperării (nu întâmplător companiile alocă resurse considerabile, cu mai mult
sau mai puțin succes, pentru eforturi de team-building )
● Etica și munca în echipă
Una dintre principalele provocări de natură etică pentru munca în echipă o
reprezintă distribuția echitabilă a sarcinilor și avantajelor asociate. Există
două cazuri extreme (cf. Frey, 2007): blatiștii (care nu aduc o contribuție
individuală, dar își arogă o parte din merite în caz de succes) și marginalii (care
contribuie, dar din diferite motive nu se integrează în grup, iar meritul lor este
minimizat la final). Ambele situații ne izbesc probabil ca inechitabile și nu sunt
de neimaginat nici în echipele academice. Alte probleme etice ale muncii în
echipă provin din aspecte care țin de dinamica generală a grupurilor. Riscul
apariției așa-numitei mentalități „de turmă sau a unor lideri informali exagerat
de influenți, care să deturneze eforturile echipei, nu este neglijabil. Cum, de
asemenea, nu sunt neglijabile riscurile apariției discriminărilor, intoleranței sau
al hărțuirilor de diferite tipuri. Atunci când echipa are un coordonator (mai ales
dacă relația este instituțională), cade în sarcina acestuia să identifice manierele
de a evita astfel de riscuri și de a realiza o distribuție echitabilă. Într-o formă
simplificată, putem spune că echitatea se constituie prin intermediul a două
cerințe fundamentale: considerația specială acordată celor mai dezavantajați
membri ai unei practici și deschiderea funcțiilor și pozițiilor în condiții de
egalitate a oportunităților. Codul de Etică al Universității consfințește dreptatea
și echitatea ca valori de bază ale comunității academice. Aderența la aceaste
valori interzice, spre exemplu, tratamentul inegal al persoanelor pe criterii
extraprofesionale, discriminarea de orice fel, nepotismul și conflictele de
interese și întemeiază în cod obligația morală a tuturor membrilor comunității
academice de a preveni și combate corupția.

VI.3. REZULTATELE MUNCII DE CERCETARE ÎN ECHIPĂ -

DISEMINAREA REZULTATELOR

Publicarea sau comunicarea rezultatelor cercetării, pentru asigurarea

schimbului de valori şi informaţii este la fel de IMPORTANTĂ ca şi obţinerea
lor.
Colectivul de autori (al publicațiilor, comunicărilor) se stabilește ținând cont
de următoarele aspecte:

53
 ▪ sunt cercetători/studenți, masteranzi, doctoranzi care s-au
implicat activ în toate fazele cercetării:
▪ au participat la etapele de concepere, proiectare și
realizare a cercetării;
▪ au contribuit la analiza şi/sau interpretarea rezultatelor
cercetării;
▪ au contribuit la elaborarea primară a manuscrisului sau
analiza critică a acestuia şi îmbunătăţirea substanţială a
conţinutului ştiinţific;
▪ au ajutat la finalizarea articolului ştiinţific. Autorii
aceluiaşi produs ştiinţific sunt cu toții responsabili pentru
corectitudinea lui.

Ordinea nominalizării autorilor unui articol:

● conform contribuţiei acestora, în ordine descrescătoare;
● în ordine alfabetică, în cazul în care autorii au contribuții
relativ egale;
● prim-autor – responsabil cu colectarea şi analizarea datelor şi
redactarea primei versiuni a articolului;
● autor de corespondență – coordonatorul grupului, cel care va
purta corespondența cu editorii, referenții etc., în scopul
publicării.
Persoanele (instituțiile) care au contribuit la realizarea lucrării, dar nu au
parcurs toate etapele de mai sus se vor menționa la secțiunea “Mulțumiri” –
Aknowledgements :
● pot fi menționate persoane care au citit şi au avut observaţii
asupra conţinutului științific al articolului, dar care nu au
calitatea de autor;
● organizații care au oferit suport financiar sau anumite
materiale, înregistrări, date experimentale, colaboratori care
au furnizat unele materiale (de ex. substanțe chimice, aparate
etc.);
● contracte de cercetar , proiecte care au finanțat cercetarea.

54
 Aspecte care nu respectă etica cercetării:
● neincluderea în colectivul de autori a unor persoane care au
lucrat efectiv în proiect;
● includerea unor persoane ( de obicei de notorietate) fără
știrea acestora, pentru a crește artificial valoarea articolului;
● trecerea ―din oficiu‖ în colectivul de autori a șefilor (de
departamente, de secții etc.) fără ca aceștia să își fi adus
contribuția la realizarea cercetării;
● publicarea unor lucrări efectuate de studenți, masteranzi,
doctoranzi, fără știrea acestora și fără a li se recunoaște
meritele.
Obligațiile autorilor și co-autorilor unui articol științific:
▪ să aplice standardele referitoare la managementul calităţii
în domeniul cercetării;
▪ să respecte regulile de etica cercetării.
Autorii au o responsabilitate comună în privinţa rezultatelor cercetării.
Autorii au responsabilitatea de a citi integral manuscrisul înaintea publicării.
Calitatea de autor sau co-autor revine numai persoanelor care au avut o
contribuţie substanţială la cercetare, realizând unele dintre următoarele activități:
● conceperea şi realizarea cercetării sau culegerea datelor,
realizarea unor determinări, efectuarea unor experimente, ori
analiza şi interpretarea datelor;
● redactarea articolului sau revizuirea lui critică din
perspectiva conţinutului;
● aprobarea versiunii finale a lucrării ştiinţifice care urmează
să fie transmisă spre publicare.

VI.4. DILEME ETICE ÎN CERCETARE

1. Doar datoria de a căuta adevărul?. Nu puține sunt cazurile istorice de

mari cercetători care și-au asumat riscul de fi ridiculizați public, marginalizați
sau chiar condamnați și executați, pentru că internalizaseră întru totul această
normă morală. Contextul științei de azi pune însă în dificultate această viziune
tradițională. Atât cadrul instituțional (cercetarea este dependentă de finanțarea
publică, iar societatea cere în mod legitim transparență și responsabilitate), cât și
55
impactul rezultatelor (care pot produce enorm de mult bine, dar și enorm de mult
rău) ne conduc înspre o reexaminare a problemei. Ce ne facem dacă urmărind și
publicând adevărul riscăm nu să îl supărăm pe „Platon, ci să punem în pericol
specia umană, sau să provocăm traume și vătămări serioase unor persoane?
Ideea nu este în nici un caz aceea de a renunța la căutarea adevărului ca datorie
generică a oamenilor de știință, ci mai curând de a identifica situațiile în care ea
ar putea să nu mai fie prevalentă în raport cu alte datorii sau stringențe de ordin
moral. În continuare, vom trece în revistă câteva cazuri-limită, care ar putea să
ne pună la încercare câteva din intuițiile noastre despre etică și știință. Ele vor fi
prezentate ca întrebări deschise, pentru a putea oferi un prilej de discuție. Chiar
și atunci când găsim rezolvarea unei dileme etice, ambele (atât problema, cât și
„soluția‖) merită discutate în continuare.
Exemplificare printr-un Caz:
În anii 1990, Australia se confrunta cu o populație de șoareci scăpată de sub
control, cu costuri majore pentru economia australiană. Metodele tradiționale de
control al populației de dăunători nu dădeau rezultate. Doi biologi de la
Universitatea Națională din Canberra, Ronald Jackson și Ian Ramshaw, au
demarat o cercetare pentru a găsi o metodă biologică mai eficientă. Ipoteza lor a
fost că inserând gena IL-4 în virusul variolei la șoareci, indivizii infectați vor
deveni sterili, prevenind înmulțirea. Cercetarea a obținut toate avizele, atât de la
Comisia de etică a cercetării în universitate, cât și de la autoritatea națională de
reglementare pentru tehnologia genetică. Spre surpriza cercetătorilor, rezultatul
a fost o nouă tulpină de virus, extrem de agresiv și contagios și, mai ales, letal
chiar și pentru șoarecii care fuseseră vaccinați împotriva variolei. Într-un
interviu ulterior, Ramshaw povestește că senzația sa de atunci era că se afla într-
un film de science-fiction. După ezitări și multe consultări (inclusiv cu
notificarea armatei australiene care, spune Ramshaw, nu a avut nici un răspuns),
echipa a decis să publice rezultatele (Jackson et al., 2001). Reacțiile critice au
apărut imediat, în urma unui articol de presă din New Scientist (Nowak, 2001),
reproșul principal adus echipei fiind acela că ar fi trebuit să se abțină de la
publicare, dat fiind potențialul distructiv uriaș al virusului (care ar fi putut fi, de
exemplu, transformat într-o armă pentru bioterorism).
Asadar:
- Ar fi trebuit echipa să se abțină de la publicarea rezultatelor?
- Se poate argumenta că orice cercetare este potențial cu utilizare duală?
- Dacă nu, unde tragem linia de demarcație?

56
 - În ce măsură ar putea fi cercetătorii responsabili de acțiunile unor terțe
părți?

57
 Cursul 7

VII. REDACTAREA CORECTĂ A UNEI LUCRĂRI ACADEMICE

1. Autori, Autorat, Co-autorat

Legea 8/1996 stabilește cadrul pentru definirea noțiunii de Autor: „Este autor
persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera. (Art.3, alin.1);
„Se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia
opera a fost adusă pentru prima dată la cunoștință publică (Art.4, alin.1).
Calitatea de Autor există individual, în co-autorat și colectiv.
Legea definește drept „operă comună, opera „creată de mai mulți autori în
colaborare iar dreptul de autor în acest caz „aparține coautorilor acesteia,
între care unul poate fi autorul principal, în condițiile prezentei legi. (Art.
5, alin. 1,2).
Autorul deține drepturi morale asupra operei, care nu pot fi înstrăinate, și
drepturi patrimoniale care pot fi înstrăinate. Stabilirea calității de Autor e,
nu odată, dificilă, generând suspiciuni în ce privește plagiatul sau alte
forme de malpraxis academic. Situațiile cele mai frecvente privesc
„traficul de prestigiu prin care autorul (sau co-autorii) includ(e) „numele
unei alte persoane, cu prestigiu academic mai mare sau importanță într-o
anume conjunctură, în calitate de co-autor al operei la care, însă, nu a
avut nicio contribuție .
Enorm de multele situații de atribuire eronată a calității de Autor, sau de
aducere la cunoștința publică a operei sub alt nume decât cel al
„creatorului‖ ei, din literatură, pictură, muzică, științe demonstrează nu
numai cât de dificilă e stabilirea acestei calități, ce consecințe, multe
dintre ele grave, decurg din falsa atribuire și impostura academică.
Exercitarea funcțieiautor, presupune nu numai, în cazurile textelor
științifice, citarea corectă, ci și fiabilitatea conținutului citat.Întrucât
succesul în cercetarea modernă depinde esențial de ideea de Colaborare,
să observăm că ea implică, prin elementele sale de bază – cooperare,
încredere, colegialitate, corectitudine și responsabilitate – fixarea
calității de Autor, Co-autor, Autor principal.
Abaterile de la buna conduită în cercetare, sunt consemnate în Legea 206/2004:
● la Art.2, alin.c) includerea în lista de autori a unei publicații științifice
a unuia sau mai multor coautori care nu au contribuit semnificativ la

58
 publicație ori excluderea unor coautori care au contribuit semnificativ
la publicație;
● la Art.2, alin.d) includerea în lista de autori a unei publicații științifice
a unei persoane fără acordul acesteia;
● la Art.2, alin.e) publicarea sau diseminarea neautorizată de către autori
a unor rezultate, ipoteze, teorii ori metode științifice nepublicate.
Ce relație poate exista între ideea de Autorat și cea de Copie? Chestiunea
trebuie observată în planuri distincte: cultural, tehnologic (apariția tiparului, în
general, a tehnologiilor scrisului, apariția internetului), lingvistic, economic
(tensiunile, inclusiv cele juridic-legislative, privind drepturile de autor și
exploatarea acestora). O situație specială a acestei relații e autoplagiatul, în care
atât originalitatea, etica și folosirea aceluiași material prin copiere sunt puse în
discuție. O altă situație se referă la reciclarea și publicarea aceluiași material,
fără vreun adaos original și fără să fie o copie fidelă, în același timp. Sunt puse
în discuție aici Copia, etica și intenția de a înșela atunci când reciclarea servește
creditării academice sau în cercetare. Să observăm, de la început, că ideea de
Copie o premerge pe cea de Autor. Necesitatea de a copia (pergamente,
manuscrise pe suport de hârtie, desene, imagini, partituri, schițe, grafice etc.) a
fost/este atât de mare, încât mult din progresul economic, social nu ar fi fost
posibil fără copiere.Nu orice copiere este blamabilă. Ea devine astfel când sunt
încălcate drepturi de proprietate intelectuală, de autor, când „originalul” este
contrafăcut.
2. Copie
A copia în epoca digitală odată cu apariția internetului, folosit extensiv de
studenți pentru copy-paste. Copierea ilicită din internet, nu numai că substituie
fraudulos efortul propriu pentru realizarea unei lucrări, dar sacrifică aspectul
original al acesteia. Plagiatul prin preluare de pe internet a devenit mai ușor și a
permis proliferarea sistemului de înșelăciune contractuală. Internetul produce,
astfel, noi provocări pentru ideile de Plagiat, Autorat, Copie, Remix, Drepturi de
autor ș.a.. Un aspect important e că problema plagiatului prin internet și a
preluărilor de conținut în moduri schimbate ale citării devine, în multe țări, una
publică. Am scris despre acest fenomen, al preluării agresive, compulsive, din
internet, cu consecințe clare, unele psihologice grave, și l-am numit „mintea
copy-paste”.
3. Indicarea corectă a surselor
Studenții noștri ar putea beneficia de o instruire mai insistentă, consecventă pe
parcursul școlarității astfel încât citarea, referențierea să nu devină o problemă
cu efecte adverse asupra situației lor academice și chiar a
59
tutorelui/supervizorului lor academic. Despre această temă s-a scris și s-a
publicat foarte mult. Această operațiune esențială pentru deontologia academică
este însoțită și de condiția unei alegeri sau impuneri. Care e modalitatea, stilul
de referențiere și citare pe care le alegi? Alegerea indică și apartenența la un tip
de cultură academică, cunoașterea eficace a utilizării autorilor și lucrărilor lor
publicate până la tine. Odată alegerea făcută, în cunoștință de cauză, conform
normelor culturii academice căreia îi aparții, odată exersată, ea va deveni reflex
și te scutește, apoi, de eforturi inutile. Nu e fără folos și cunoașterea altor stiluri
decât cele ale culturii tale universitare: sunt edituri, reviste care cer un anume
stil de citare. Denominarea Bibliografie, folosită încă intens la noi, nu face clară
distincția întrecitare și referință. Construcția listei referințelor la finalul
lucrării este o operațiune complexă, care denotă și modul în care autorul și-a
construit planul lucrării, și-a înscris distinct obiectivele și a creditat lucrările
semnificative pentru tema sa. Notele de subsol, care adesea sunt indicații
bibliografice, sunt mai puțin folosite la noi pentru alte precizări decât cele ale
surselor. Indicarea corectă a surselor e un indiciu al standardului etic
operațional al autorului, al modului său de raportare atât la propriul său mediu
academic, de cercetare, cât și la colegii/colegele din alte comunități academice.
Cele mai cunoscute stiluri sunt:
▪ APA (American Psychological Association) - Insistența e pe
numele autorului și anul de apariție a lucrării. Citarea apare
în text în două forme: în paranteză: (Albu 2012: 23) sau
narativ: Albu (2012: 23) a scris despre filosofia detașării.
Referințele construiesc bibliografia și înseamnă lista de la
finalul lucrării cu datele complete de identificare ale lucrării
citate: Albu, I. (2012), Despre detașare. Iași: Polirom
▪ MLA (Modern Language Association)- Stilul acesta de
citare/referențiere e familiar multora. El încearcă să
adapateze regulile la varietatea enormă a surselor și a
modului de alcătuire a Bibliografiei finale. Noi folosim încă
acest termen, ―bibliografie, care are originea în cuvinte
grecești însemnând ―carte, ―scris, în timp ce varietatea
surselor include azi pe cele online (de tip scris, video, audio,
slides ș.a.). Regulile de bază MLA, de pe site-ul Universității
Pardue, de exemplu: –
https://owl.english.purdue.edu/owl/resource/747/01/ –
http://www.mla.org/MLA-Style/What-s-New-in-the-Eighth-
Edition

60
 ▪ Chicago - Este stilul care acordă mare importanță citării prin
note (de subsol sau de sfârșit de capitol/lucrare). În același
timp, stilul e eficient pentru credibilitatea indicării surselor în
contextul unei suspiciuni de plagiat sau testări a similitudinii.

▪ Harvard- Stilul e simplu, pune în prim plan Autorul și Data,

dar, la fel ca și celelalte stiluri, se adaptează variatelor tipuri
de surse și suporturi (hârtie, digital). Regulile de bază ale
stilului, pe site-ul Imperial College of London, de pildă: –
http://www.imperial.ac.uk/media/imperial-
college/administration-and-support-services
/library/public/Harvard.pdf
Reguli de bază după Leslie Stebbins (STEBBINS 2006: 155):
▪ Când faci copy-paste dintr-o sursă, copiază întreaga citare
(autor, titlul, dată, editură);
▪ Când citezi de pe o pagină de web, pune și data accesării;
▪ Fie pui toate Notele într-un document Word (depozitul‖ tău),
marchează (de ex. color) textul care nu e al tău astfel încât,
atunci când te apuci de scris, să nu încurci ce scrii tu cu ce ai
copiat din alții;
▪ Folosește bold sau ( ) pentru comentarii sau parafraze care
sunt cu cuvintele tale;
▪ E util să scrii cu cuvintele tale rezumatul ideilor, esența
conținutului pe care s-ar putea să-l folosești în lucrare (nu
uita să indici din ce este dedus rezumatul, esența);
▪ Orice notă de mână, pune-o în format electronic și stochează
în ―depozitul de Note;

61
 VII. 1. PLAGIATUL

Plagiatul este una dintre cele mai grave forme de încălcare a normelor
academice și este una dintre cele mai răspândite practici cu care se confruntă
învățământul universitar din lumea întreagă (McCabe et al., 2001; Simkin &
McLeod, 2010). Indiferent dacă este vorba despre cazuri minore, cum ar fi
citarea necorespunzătoare, sau despre preluări masive și intenționate de
paragrafe, pagini sau capitole întregi dintr-o carte, plagiatul este considerat o
abatere academică gravă. Etimologia cuvântului plagiat provine din latinul
plagarius al cărui sens inițial era de răpitor, seducător‘ sau tâlhar‘, cuvânt care a
intrat mai apoi în limba engleză sub forma plagiary, cu înțelesul de persoană
care ia în mod abuziv cuvintele sau ideile altuia (Barnhart apud Park, 2003). La
nivelul comunității academice internaționale nu există o definiție a termenului
de plagiat unanim recunoscută și acceptată, ba chiar există mai multe variante
elaborate de diverși autori preocupați de integritatea academică sau chiar de
instituții de învățământ. În ciuda diversității de forme și idei exprimate, toate
încercările de definire ale plagiatului s-au concentrat pe ideea de furt de cuvinte
sau idei. Mai multe definiții formulate de o serie de autori au fost contabilizate
de Reva Fish și Gerri Hura (2013) în articolul Students‘ perceptions of
plagiarism:
● „Unul sau mai multe pasaje care erau cuvânt-cu-cuvânt identice ca cele
dintr-o altă sursă, preluate fără citare corespunzătoare și ghilimele”
(Belter & DuPre, 2009, p. 259).
● „Folosirea unor părți sau a întregului text scris de o altă persoană fără
recunoștere; prezentarea aceleiași lucrări sau a unei părți din ea, pentru a
fi notat, la mai mult de un singur curs, falsificarea de informații”
(Colnerud & Rosander, 2009, p. 506).
● „Prezentarea ideilor sau cuvintelor unei alte persoane sau a mai multor
persoane ca fiind ale tale, fără o recunoaștere corectă, pentru a fi evaluat
academic” (Hard, Conway, & Moran, 2006, p. 1.059).
● „Plagiatul implică furtul literar, furatul (prin copiere) a cuvintelor sau
ideilor altcuiva și prezentarea lor ca fiind ale tale, fără a da credit sursei”
(Park, 2003, p. 472).
● „Când munca altcuiva (cuvinte și gânduri) este folosită fără atribuire”
(Wang, 2008, p. 743).
● „A-și însuși, a copia total sau parțial ideile, operele etc. cuiva,
prezentându-le drept creații personale; a comite un furt literar, artistic sau
științific, (Dicționarul Explicativ al Limbii Române

62
 ● „Plagierea este preluarea de către un autor a unor elemente din opera
de creație intelectuală a altui autor și prezentarea lor în spațiul public
drept componente ale unei opere proprii. Plagiatul este rezultatul
acțiunii de a plagia și se referă la opera generată prin preluarea
ilegitimă, intenționată sau nu, din punct de vedere deontologic”.
( Comunitatea cercetătorilor științifici din România a elaborat propria sa
definiție pentru plagiat. Membrii Consiliului Național de Etică a
Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării (CNECSDTI) au
ținut cont de definiția cuprinsă în Legea nr. 206/2004, însă varianta
elaborată de aceștia are strict aplicabilitate în comunitatea academică)

Atât comunitatea academică, cât și legislația în vigoare reglementează și

sancționează, deopotrivă, noțiunea de autoplagiat.
Prin autoplagiat se înțelege preluarea unui text, a unui fragment sau a unei
contribuții personale, care a fost publicată anterior, într-o altă lucrare sau operă
fără a se menționa faptul că acea creație nu este prezentată publicpentru prima
oară. Reluarea acelorași creații (articole, capitole de cărți, studii, experimente
etc.) în publicații diferite, eventual publicate în alte limbi, chiar dacă se face prin
citare, este culpabilă în cazul în care se urmărește crearea unei false impresii de
productivitate intelectuală și obținerea unor avantaje academice (promovarea sau
câștigarea unor distincții). În cazul lucrărilor realizate de studenți, aceștia au
obligația de a menționa explicit faptul că materialele prezentate au fost expuse
anterior și că ele reprezintă o reluare a unor idei, date sau texte. Prezentarea
acelorași materiale sau lucrări la materii diferite, cu scopul de a obține
calificative, promovarea unor examene sau alte avantaje profesionale, este
considerată o încălcare a normelor academice și este sancționată.
Autoplagiatul este definit în modul următor de Legea nr. 206/2004 privind buna
conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare, la art. 4,
alin. (1), lit. e):

● „expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format

electronic, a unor texte, expresii, demonstrații, date, ipoteze, teorii,
rezultate ori metode științifice extrase din opere scrise, inclusiv în format
electronic, ale aceluiași sau acelorași autori, fără a menționa acest lucru și
fără a face trimitere la sursele originale”.
Important este să reținem că munca unei alte persoane trebuie recunoscută prin
atribuire, care, pentru a fi făcută corect, trebuie să îndeplinească două condiții
cumulative:
(1) porțiunile care nu îi aparțin studentului să fie marcate de ghilimele

63
 (2) autorul să fie menționat explicit, prin referire la titlul lucrării, anul apariției,
editura sau jurnalul în care a fost publicată lucrarea.

De ce plagiază studenții ?
Studiile efectuate în România care au analizat lipsa de integritate academică și
cauzele acesteia sunt extrem de puține. Totuși, rezultatele celei mai recente
analize, realizate de un grup de cercetători români conduși de
profesorul american Bob Ives, prezintă date care arată că atitudinile lipsite de
integritate sunt mai degrabă regula decât excepția. Cercetarea, publicată în
jurnalul Higher Education, arată că 95% dintre studenții români chestionați (din
totalul de 1.127) au declarat că au fost implicați în unul sau mai multe acte care
au presupus lipsa de onestitate academică (Bob Ives et al., 2016). Potrivit
autorilor, acest procent este cel mai mare raportat într-un studiu, în condițiile în
care cercetări realizate în alte țări au declarat rate mai mari de 70%. Jurnalele și
lucrările specializate în cercetarea în domeniul educației universitare au publicat
în mod constant de-a lungul anilor studii naționale sau transnaționale extrem de
variate, care vizează stabilirea modalităților în care se manifestă
comportamentele neoneste și cauzele care le generează. Printr-o cercetare
realizată în Statele Unite ale Americii la o distanță de zece ani, s-a constat o
creștere importantă a nivelului general al lipsei de integritate academică, de la
54,1% în anul 1984 la 61,2% în 1994 (Diekhoff et al., 1996). Studiile care au
încercat să determine factorii care influențează comportamentele neoneste ale
studenților au identificat urmatoarele aspecte:
● bărbații și studenții mai tineri sunt predispuși să încalce mai des normele
universitare decât femeile sau studenții mai în vârstă (Graham et al.,
1994; Straw, 2002, Hensley et al., 2013).
● Chris Park (2003) plasează pe primul loc în topul cauzelor care îi
determină pe studenți să plagieze o „reală lipsă de înțelegere a faptului că
trebuie să acorde credit muncii intelectuale a altor autori, dar și lipsa
cunoașterii modalităților de scriere academică, de citare, parafrazare și
atribuire corectă a surselor pe care le utilizează în lucrările lor.
● intenția de a obține note mari se situează și ea printre cauzele
principalele care determină studenții să adopte comportamente neoneste
(McCabe, 2001; Park, 2003),
● înțelegerea diferită a noțiunii de plagiat, din pricina diferențelor culturale
în cazul studenților proveniți din țări din afara spațiului anglo-saxon,
generează un nivel ridicat al încălcării normelor academice în Statele
Unite ale Americii (Park, 2003).

64
 ● dorința de a salva timp sau o gestionare ineficientă a timpului dedicat
studiului este o altă motivație identificată de specialiști.
● atitudinea sfidătoare a unor studenți față de cerintele impuse de profesori
și chiar față de profesori se află printre alte explicații găsite de cercetători
(Park, 2003).
● studenții care au asistat la comiterea de către un coleg a unui act de
plagiat, care nu a fost detectat, sunt mult mai mult predispuși să plagieze
și ei (McCabe et al., 2006).
● studenții care nu consideră că presiunile sociale sau regulile și
regulamentele academice ar trebui să îi limiteze, arătând un
comportament ostil față de norme și autoritate, setul lor personal de valori
și atitudini fiind mult mai permisiv (Park, 2003).
● lipsa unor norme clare, a unor coduri de etică, lipsa promovării culturii de
integritate, toleranța față de plagiat și față comportamentele neoneste și
neaplicarea sancțiunilor în mediul academic contribuie la răspândirea
plagiatului (McCabe& Treviño, 1993, 1997).
● accesul facil la cărți, literatură științifică, articole și alte materiale prin
intermediul internetului este o altă cauza importantă a plagiatului
(McCabe, 2005; Park, 2003).
● posibilitatea cumpărării unor lucrări de pe internet, de pe site-uri
specializate în vânzarea de lucrări la comandă, este o altă cauză
răspândită la nivel internațional. Și în România s-a constat că numărul de
pagini web care se ocupă de realizarea de lucrări studențești la comandă
a crescut foarte mult în ultimii ani.

Plagiatul intenționat sau neintenționat

Plagiatul intenționat este atunci când plagiatorul își însușește cuvintele, ideile
sau munca de creație a unei alte persoane cu bună-știință. Comunitatea
academică a identificat mai multe motive care îi determină pe studenți să
plagieze în mod intenționat:
● dorința de a obține note mari sau frica de a nu pica un examen;
● când studentul nu înțelege materia la care trebuie să realizeze tema
sau nu a înțeles indicațiile primite de la profesor;
● când studentul nu consideră importantă atribuirea surselor;
● când studentul nu lucrează din timp la realizarea temei primite și
lasă acest lucru pe ultimul moment;
● gândul că este cea mai ușoară modalitate de a realiza o temă.

65
 Plagiatul neintenționat poate să apară cel mai des în lucrările studenților atunci
când aceștia nu reușesc să își însușească regulile de citare sau nu le
interpretează în mod corect. O altă cauză a plagiatului neintenționat poate să fie
neînțelegerea ideii de proprietate intelectuală și de respect față de creația
intelectuală a unei alte persoane. Plagiatul neintenționat, chiar dacă nu este la fel
de grav precum cel intenționat, atrage după sine aplicarea unor sancțiuni
disciplinare.
Motive care pot duce la plagiatul neintenționat:
● necunoașterea în profunzime a regulilor de citare și de atribuire a
sursei;
● lipsa unui exercițiu continuu al citării în realizarea temelor;
● modalitatea defectuoasă de organizare a unei lucrări aflate în faza
de redactare, când studentul uită să pună ghilimele la un paragraf
preluat dintr-o altă lucrare;
● lipsa de atenție la redactarea unei lucrări.
Există o serie de materiale care pot fi copiate fără a exista riscul de a fi acuzat
de plagiat, ceea ce comunitatea academică internațională numește „cunoașterea
comună sau „cunoașterea universală, însă nu există o graniță clară între ceea ce
reprezintă și ceea ce nu reprezintă „cunoașterea comună. Informațiile cuprinse în
această categorie sunt unele factuale, cunoscute de marea majoritate a
oamenilor, cum ar fi evenimentele istorice, referințele geografice, proverbele,
folclorul popular. Totuși, atunci când nu sunteți siguri cu privire la ceea ce
reprezintă sau nu „cunoaștere comună, este indicat să citați. Exemple de
„cunoașterea comună: - Carol I a fost primul rege al României, iar Mihai I a
fost ultimul rege al României. - Nicolae Ceaușescu a fost condamnat la moarte
și împușcat în ziua de 25 decembrie 1989 la Târgoviște, în urma unui proces
sumar. - Cristofor Columb a descoperit America în 1492. - George Washington
a fost primul președinte al Statelor Unite ale Americii. - Uniunea Europeană
are 28 de state membre. - Moldoveanu este cel mai înalt vârf muntos din
România. - „Câinii roșii‖ este denumirea pe care fanii o folosesc pentru Clubul
de Fotbal Dinamo București.

VII.1.1. FORME DE PLAGIAT

În literatura de specialitate dedicată plagiatului există numeroase tipuri de

clasificări făcute de cercetători (Park, 2003; Weber-Wulff, 2014) sau de
universități. Platformele electronice (soft-urile) de detectare a plagiatului, pun și

66
ele la dispoziția utilizatorilor ghiduri de ierarhizare a tipurilor de plagiat.
Încercările de identificare a unei tipologii a plagiatului trebuie înțeleasă din
perspectiva eforturilor depuse de specialiștii din comunitatea academică în ideea
de a contribui la înțelegerea plagiatului și la limitarea acestuia. Pentru o mai
bună înțelegere a noțiunii de plagiat și a modalităților și formelor pe care le
poate lua, vom da o serie de exemple concrete, intenția fiind de le oferi
studenților cunoașterea necesară pentru a respecta uzanțele de scriere academică.

a) Plagiatul de tip copy-paste sau clonă

Înseamnă preluarea și folosirea cuvânt cu cuvânt (verbatim) a muncii unei alte

persoane fără citare corectă, prin atribuirea sursei și utilizarea ghilimelelor.
Potrivit Turnitin, este
cel mai des întâlnit tip de plagiat, fiind și cel mai simplu, în condițiile accesului
facil la resurse bibliografice online, înlesnit de conexiunea la internet. Procedeul
de copiere se realizează prin simpla utilizare a comenzilor Ctrl + C urmat de Ctrl
+ V de pe computer sau prin copierea ad litteram a conținutului unei lucrări. Pe
cât de ușor poate fi executat, pe atât de simplu este de identificat. Porțiunile
plagiate prin procedeul „copy-paste” pot diferi ca întindere, de la un paragraf la
mai multe pagini, subcapitole sau capitole, sau chiar lucrări întregi.

b) Plagiatul prin citare parțială

Înseamnă preluarea de conținut dintr-o singură sursă, asupra căruia se fac

intervenții minimale. În cazul acestui tip de plagiat sursa originală poate să nu
fie indicată deloc sau poate să fie menționată prin notă de subsol sau paranteze,
însă nu și prin plasarea între ghilimele a textului preluat. Lipsa ghilimelelor, deși
s-a făcut trimiterea către autor face ca respectivul pasaj să fie declarat plagiat.

c) Plagiatul prin parafrazare

Apare atunci când cuvintele cheie sau unele porțiuni din propoziție sau frază
sunt înlocuite cu cuvinte sau expresii sinonimice, dar conținutul de bază este
păstrat, sursa originală nefiind menționată. Debora Weber-Wulff denumește
această tehnică „plagiat camuflat”. Parafrazarea poate să se rezume la unul sau
câteva paragrafe în care au fost operate modificări și se poate întinde până la
rescrierea unei lucrări întregi. Acest tip de plagiat poate fi destul de greu de
identificat deoarece este modalitatea de mascare prin schimbarea unor cuvinte
cu unele cu înțeles identic sau similar, prin schimbarea ordinii cuvintelor într-o
frază sau chiar a topicii frazei. Cu toate acestea, scheletul unei idei rămâne

67
același, ideea principală rămâne aceeași, chiar dacă efortul de a ascunde
proveniența conținutului este unul important.

d) Plagiatul prin mixare

Apare atunci când porțiuni de propoziție sau frază sunt preluate din mai multe
surse și sunt folosite în așa fel încât să se potrivească. Acest tip de plagiat este
unul „muncit, însă riscul de a fi depistat nu merită efortul de a combina texte
diferite. În acest caz intenționalitatea actului este una evidentă, la fel și
încercarea de a ascunde modalitatea de realizare a lucrării.

e) Plagiatul prin reciclare

Sub această denumire avem de-a face, de fapt, cu autoplagiatul. Înseamnă

utilizarea propriei munci a autorului, folosită anterior într-o altă lucrare
publicată, la care au fost aduse modificări minimale, fără a se specifica (cita)
faptul că respectivul text a mai fost publicat anterior. Platforma iThenticate
denumește această procedură și „plagiatul de tip duplicat. Există curente de
opinie destul de răspândite în comunitatea academică prin care unii cercetători
resping ideea că un text care le aparține și a fost publicat o dată nu mai poate fi
republicat. Un text al aceluiași autor poate fi republicat doar cu condiția de a se
specifica faptul că nu este o creație nouă, ci una deja adusă la cunoștința
publicului. Acest tip de practică este una dezaprobată de comunitatea academică,
mai ales atunci când autorul încearcă să obțină un avantaj din republicare. În
cazul studenților poate fi vorba despre obținerea unor note sau promovarea unor
examene la mai multe materii folosind aceeași lucrare, în cazul cadrelor
didactice, promovarea pe o poziție superioară.

f) Plagiatul hibrid

Este modalitatea prin care se combină surse citate corect cu propoziții, fraze sau
paragrafe copiate fără referire la sursa originală. Și în acest caz intenția este una
evidentă, având în vedere faptul că autorul demonstrează, fără echivoc, că și-a
însușit modalitățile de citare impuse de regulile academice.

g) Plagiatul prin confuzie

Este tipul de plagiat care combină propoziții, fraze sau paragrafe întregi din
surse diferite care nu sunt atribuite. Debora Weber-Wulff numește acest tip de
plagiat shake and paste collection, adică conținut obținut prin amestecare și

68
lipire. Mai exact, acest tip de plagiat combină propoziții sau fraze, una câte una,
în așa fel încât conținutul să fie din cât mai multe surse, chiar dacă de multe ori
acesta nu se potrivește și nu are cursivitate sau logică. Și în acest caz intenția
autorului de a plagia este evidentă, chiar dacă nu folosește nicio formă de citare.

h) Plagiatul mascat

Este tipul de plagiat mascat prin folosirea unor referințe inexistente sau inexacte
despre autorii lucrărilor sau materialele de proveniență a datelor. Autorul
încearcă să dezinformeze și oferă informații eronate cu privire la sursa folosită,
scopul fiind, de fapt, de a ascunde faptul că a plagiat. Aceste situații pot să apară
atunci când se încearcă acoperirea plagiatului nu prin citarea autorului din care
au fost preluate informațiile sau textele în mod fraudulos, ci prin citarea
autorului citat de acesta. Este vorba, în fapt, despre citarea la a doua mână..

i) Plagiatul de tip agregat

Apare atunci când autorul folosește în lucrare în mod corect atribuirea sursei
originale, prin referire la aceasta și utilizarea ghilimelelor, însă lucrarea nu
conține niciun fel de contribuție originală fiind o simplă însăilare de citate. O
lucrare realizată prin această procedură nu are niciun fel de valoare științifică.

VII.1.2.PROCEDEE DE PLAGIERE

Dacă unii cercetători s-au concertat pe identificarea unor categorii de plagiat,

alții și-au canalizat atenția spre explicarea procedeelor prin care se poate plagia,
intenția lor fiind
îndreptată, în mod evident, înspre ideea de conștientizare și prevenție.

a) Plagiatul prin traducere

Traducerea unor texte dintr-o limbă străină și neatribuirea lor în mod corect este
considerată plagiat. Unii studenți consideră că pot masca faptul că au copiat
dintr-o sursă prin traducerea parțială sau totală a unor lucrări, însă acest tip de
lipsă de onestitate poate fi ușor de descoperit. Chiar dacă traducerea unui text
este una de calitate, lucrul acesta nu poate fi considerat muncă originală.

b) Plagiatul peticit

69
În limba engleză acest tip de plagiat este denumit patchwriting plagiarism și a
fost definit de către Rebecca Moore Howard (apud Weber-Wulff, 2014, p. 9).
Este o formă a plagiatului prin parafrazare, care se produce atunci când în
interiorul unui text sunt operate o serie de modificări prin înlocuirea unor
cuvinte sau expresii cu unele cu sens similar, cu sau fără citarea sursei originale.

c) Plagiatul structural

Acest tip de plagiat se referă la copierea structurii argumentative a unei alte

lucrări, pornind de la scopul și obiectivele acesteia, la sursele folosite, notele de
subsol și metodologia de cercetare. Deși conținutul nu este același, în cazul în
care un student sau un cercetător recurge la o asemenea soluție trebuie să
menționeze faptul că ideea de organizare a lucrării nu este una originală. Deși
este o formă de plagiat dificil de identificat, acest lucru nu este imposibil, mai
ales dacă există erori preluate din articolul copiat, cum ar fi explicațiile din
notele de subsol sau menționările bibliografice.

d) Plagiatul prin manipularea surselor

Este o tehnică utilizată extrem de frecvent, care arată în mod evident intenția de
a plagia. Autorul folosește în mod corect tehnica de citare pentru un paragraf,
utilizează ghilimele și face referire către autorul conținutului fie prin notă de
subsol fie prin utilizarea parantezelor. În schimb, după paragraful citat corect, se
poate să urmeze alte paragrafe, o pagină, un subcapitol sau chiar un capitol
întreg preluat din opera unui alt autor, fără ca restul conținutului să mai fie
atribuit. În alte situații, referința către autorul original este pusă exclusiv în
bibliografie, fără a fi citat și în conținutul lucrării.

VII.1.3. PROCEDEE DE IDENTIFICARE A PLAGIATULUI

Tehnologiile/programele automatizate de detectare a plagiatului (Turnitin,

Grammarly, Plagscan etc.). Evident că mijloacele automatizate, programele și
platformele computerizate, nu pot stabili decât asemănările la nivelul exprimării
lingvistice (coincidențe la nivelul unor frazări mai ample). Ele nu pot detecta
70
plagiatul de idei ori metode de analiză, de exemplu, ori (auto)citările indirecte și
parafrazările care nu implică ghilimele. (Uneori, nu sunt remarcate nici
diferențele între citate și preluări ilicite de texte.) De aceea este necesară
evaluarea acestor rezultate preliminare de către specialiști ai domeniului
respectiv, care pot judeca felul în care lucrarea respectă normele specifice de
conduită a citării.
Chiar dacă nu pot înlocui evaluarea umană, mijloacele computerizate fac
munca de detectare a plagiatului mai ușoară și mai precisă. Printre Indicii
sesizabili prin vigilența specialistului:
● Recunoașterea unei surse necitate;
● Incompatibilitatea lucrării cu nivelul de competență profesională și
lingvistică a autorului lucrării;
● Schimbările de „voce, registru discursiv, stil ori abordare pe
parcursul aceleiași lucrări;
● Lucrarea nu respectă tematica, obiectivele, metodologia și structura
convenite ori anunțate;
● Similarități între textele unor autori diferiți la nivelul excentricității
ori greșelilor atipice;
● Căutarea personalizată prin search engines a unor frazări
particulare, inedite ori stranii;
● Verificarea directă, față în față cu autorul, a gradului de
familiarizare cu ideile, noțiunile și informațiile vehiculate în textul
suspect de plagiat;

MIC DICȚIONAR DE TERMENI UZUALI ȘI SPECIFICI DIȘCIPLINEI

STUDIATE
Etica si Integritate Academica

71
Autonomia personală - Posibilitatea de a alege individual, în cunoștință de
cauză, programele de studiu şi cercetare, traseele de carieră academică,
oportunităţile de studiu şi cercetare, aplicarea deciziilor în privinţa propriei
cariere academice şi profesionale.
Binefacerea - Termenul se referă la acţiunile care promovează bunăstarea
altora. În context medical, acest lucru înseamnă adoptarea de măsuri care
servesc cel mai bine interesele pacienţilor.
Bunăvoinţa - Valoarea etică de a fi altruist şi grijuliu, de a oferi, ajuta şi a
acționa cu generozitate faţă de semeni.
Confidenţialitatea - Datoria de a împărtăşi informaţiile încredinţate în mod
responsabil.
Conflictul de interese - Un conflict de interese apare atunci când angajamente,
obligaţii sau norme profesionale ale Universităţii sunt susceptibile de a fi
compromise de interesele sau angajamentele mai ales economice ale unui
membru al corpului academic, în special în cazul în care aceste interese sau
angajamente nu sunt dezvăluite.
Conflictul de interese ştiinţific - Acest tip de conflict implică participarea la
comisiile de review prin care se iau decizii în ceea ce priveşte alocarea de
resurse sau publicarea de lucrări sau se referă la cineva care funcţionează în
calitate de expert ştiinţific.
Conflictul de conştiinţă - Un astfel de conflict poate apărea atunci când un
individ ale cărui convingeri personale (religioase, etice, sau morale), sunt atât de
puternice încât acestea influenţează decizia luată.
Colegialitatea - Colaborarea întregului corp academic într-un spirit de
colegialitate şi respect reciproc.
Competenţa - Asumarea de către fiecare membru al comunităţii academice la
nivelul său, răspunderea pentru calitatea procesului educaţional.
Dilema etică- Conflictele ce apar atunci când standarde concurente de bine şi
rău se aplică unei situaţii specifice în practica de consiliere.
Discriminarea, Discriminarea în mediul academic - reprezintă discriminarea
sau tratarea inegală a persoanelor, bazată explicit ori implicit pe criterii
extraprofesionale precum rasa, etnia, religia, convingerile politice etc., indiferent
de formele în care se manifestă, irelevante pentru activitatea lor.
Dreptatea şi echitatea - Aplicarea cu obiectivitate a criteriilor de evaluare a
competenţei profesionale, excluzând orice formă de favoritism, accesul şi

72
tratamentul discriminator, dreptatea bazându-se pe divizarea corectă şi echitabilă
a puterii şi prevenirea abuzului de putere.
Etica - Etica se referă la standardele de conduită care să indice modul în care ar
trebui să se comporte indivizii pe baza principiilor etice şi valorilor de bază sau
universale. Principiile etice sunt regulile de conduită care sunt derivate din
valorile etice.
Etica analitică - Ramură a eticii generale sau filozofice, care studiază natura
morală în sine; uneori supranumita "metaetica".
Etica aplicată - Subdiviziune a eticii, care se concentrează pe cazuri sau situaţii
pe care le utilizează pentru a înţelege sau dezvolta standarde, norme şi teorii.
Etica aplicată este împărţită în etica profesională, etică clinică, etica de
organizare, etica de mediu şi etica socială şi politică.
Etica aspiraţională - Valorile etice şi principiile care depăşesc foarte mult
minimul prevăzut de principiile etice, care sunt menţionate ca etici obligatorii.
Etica clinică - Ramura din etica aplicată care se concentrează în toate aspectele
legate de domeniul sanitar şi de cercetare.
Etica drepturilor - Teoria etică ce presupune că indivizii sunt purtătorii
drepturilor ce le sunt acordate. Un act este considerat bun din punct de vedere
moral atunci când respectă drepturile şi greşit atunci când încalcă drepturile.
Etica în afaceri - Aplicarea categoriilor şi principiilor etice în circumstanţele şi
responsabilităţile din afaceri şi management.
Etica îngrijirii - Teoria etică ce este înrădăcinată în persoane şi relaţii, în care
deciziile etice sunt efectuate concentrându-se pe relaţii, mai degrabă decât pe
acţiuni, datorii, sau consecinţe.
Etica în consecinţă - Teoria etică ce vizează realizarea celor mai bune
consecinţe posibile. Un act este considerat bun şi drept numai în cazul în care
tinde sa aibă mai multe consecințe benefice pentru toată lumea implicată.
Etica obligatorie - Nivelul minim de îndrumări etice concentrându-se pe
respectarea legilor şi standardele unui cod etic profesional şi ce nu este opţională
pentru practica acelei profesii.
Etica organizatorie - Formă a eticii ce recunoaşte impactul factorilor de
organizare şi implică folosirea intenţionată de valori pentru a ghida luarea
deciziilor în sistemele de organizare.

73
Etica profesională - Reguli convenite sau standarde stabilite într-o profesie ce
definesc ceea ce este o practică acceptabilă sau "bună".
Egalitatea de şanse - Când două persoane au un statut egal în cel puţin o
situaţie relevantă, acestea trebuie să fie tratate în mod egal cu privire la aceasta
situaţie.
Fabricarea în etica cercetării - "fabricare" înseamnă falsificare de date,
informaţii, experimente sau alte informaţii neadevărate semnificative în
propunerea, efectuarea cercetării sau a raportării cercetării.
Falsificarea în etica cercetării - termenul de "falsificare" înseamnă schimbarea
sau denaturarea de date sau experimente, denaturând sau prezentând date
eronate.

Frauda - O fraudă este o înşelătorie comisă intenţionat pentru a asigura un

câştig nedrept. Termenul de "fraudă de cercetare" sau "fraudă ştiinţifică" este
folosit pentru o înşelătorie intenţionată cu privire la rezultatele ştiinţifice.
Frauda academică - Frauda academică reprezintă un concept care cuprinde:
falsificarea unor date sau informaţii provenite din procesul de cercetare;
sabotarea lucrărilor altora prin împiedicarea acestora să-şi finalizeze lucrarea;
înşelarea sau coruperea în vederea obţinerii unor avantaje academice;
favoritismul aplicat unei persoane în dauna alteia.
Hărţuirea- Reprezintă un comportament destinat să deranjeze, să pună persoana
agresată într-o poziţie inconfortabilă prin abuz fizic, abuz verbal, ameninţări,
intimidare, hărţuire, coerciţie, sau un comportament care ameninţă sau pune în
pericol sănătatea sau siguranţa oricărei persoane.
Hărţuirea electronică - Utilizarea de instrumente electronice, e-mail sau
mesageria instant pentru a hărţui sau abuza o persoană sau un grup de persoane.
Hărţuirea prin intimidare - Este un fenomen complex de comportament
ofensiv şi rău intenţionat care subminează un individ sau un grup prin atacuri
persistent negative, care se poate manifesta sub formă fizică, verbală sau non-
verbală, cu scopul de a submina, umili, înjosi sau intimida destinatarul.
Hărţuirea persoanelor cu dizabilităţi - Este un comportament care include
referiri nepotrivite asupra handicapului, care creează un mediu de intimidare,
ostil sau ofensator pentru persoanele cu handicap, refuzul de a lucra şi
excluderea persoanelor cu handicap de la evenimente sociale sau reuniuni.

74
Hărţuirea rasială - Este un comportament nedorit bazat pe rasă, origine etnică
sau naţională, incluzând ameninţări verbale sau în scris, insulte pe criterii de
rasă, etnie, comentarii deplasate despre originea rasială, ridiculizare pe motive
culturale, glume rasiste, pagube materiale şi incitarea altora de a comite oricare
dintre cele de mai sus.
Hărţuirea religioasă - Este un comportament nedorit bazate pe convingeri sau
practici religioase şi care constă în denigrarea obiceiurilor culturale, comentarii
derizorii împotriva convingerilor unui individ.
Hărţuirea sexuală - Este un comportament care include o atenţie nedorită de
natură sexuală care denigrează sau ridiculizează persoana afectată, manifestată
prin comentarii nedorite sau remarci sexuale, remarci obscene, "glume" explicite
sau aluzii şi invitaţii compromiţătoare, inclusiv cererile pentru favoruri sexuale
în schimbul unor favoruri profesionale. Hărţuirea sexuală poate fi fizică, variind
de la atingeri nedorite, invazia spațiului personal, la agresiune sexuală, viol sau
expunere indecentă.
Integritatea academică - Respectarea de către întreg corpul academic a
valorilor şi principiilor etice: onestitate, încredere, echitate, respect şi
responsabilitate.
Integritatea morală- Fiecare membru al comunităţii academice trebuie să evite
situaţiile susceptibile care să creeze rezerve referitor la integritatea sa, să evite în
primul rând conflictele de interese.

Încălcarea eticii - este o acţiune ce încalcă litera sau spiritul unui standard etic
de practică.
Înşelăciunea - Folosirea unui sprijin neautorizat din partea unor persoane,
folosirea unor materiale sau mijloace de documentare interzise în timpul
evaluării etc.
Libertatea academică- Presupune dreptul şi libertatea oricărui membru al
comunităţii academice să studieze, să-şi exprima deschis opiniile ştiinţifice şi
profesionale fără interferenţe nejustificate sau restricţii, regulamente
instituţionale, sau presiune publică.
Meritul - Calitate, însuşire remarcabilă care face o persoană sau o colectivitate
să fie vrednic/ă de stimă, laudă, răsplată.

75
Mita - Ceva care este dat sau oferit unei persoane aflată într-o poziţie de
încredere în scopul de a o determina pe aceasta să-şi încalce obligaţiile de
serviciu sau să le îndeplinească conform dorinţelor ilegale ale unui individ.
Non-maleficienţa (conceptul) - „Mai întâi sa nu faci rău”, în latină „primum
non nocere”. Aspect considerat primordial în ceea ce priveşte etica medicală,
fiind mult mai important să nu se aducă prejudicii pacientului decât să i se facă
bine.
Onestitatea academică - Onestitatea academică este definită în chip esenţial de
respectul pe care-l acordă un membru al comunităţii academice faţă de acţiunile
personale şi academice ale celorlalţi membri ai comunităţii academice în
procesul de învăţare, predare, cercetare, activitate profesională
Plagiatul - O formă de comportament necinstit care constă în copierea aproape
în totalitate a ideilor sau expresiilor, sustragerea şi publicarea în altă limbă a
lucrării unui alt autor şi reprezentarea lor ca fiind propria lucrare originală.
Auto-plagiatul – atunci când un autor publică un articol în care sunt inserate
paragrafe şi date identice sau aproape identice, care deja au mai fost publicate de
el însuşi, fără a indica sursa originală.
Plagiatul complet – se trimite sau se raportează o lucrare scrisă de altcineva, iar
autorul lucrării originale nu face parte din autorii lucrării prezentate.
Plagiatul copiere la examen - Orice încercare frauduloasă de a da sau a obţine
asistenţă la un examen.
Plagiatul direct (cuvânt cu cuvânt) – se copiază complet o altă lucrare şi este
prezentată ca o creaţie proprie.
Plagiatul electronic – această modalitate de plagiat mai este cunoscută în
ultima perioadă ca cyber-plagiat, plagiat virtual, plagiat digital.
Plagiatul involuntar, prin utilizarea unor idei sau cuvinte, fără a preciza sursa,
citarea greşită a sursei, fără intenţie.
Plagiatul mascat – se reţine esenţialul dintr-o sursă, se interpretează textul, prin
schimbarea cuvintelor cheie (utilizarea sinonimelor) şi a frazelor.

Plagiatul prin dezinformare – la bibliografie se trec referinţe care nu există,

pentru a nu se putea decela sursa de informare şi plagiere.

76
Plagiatul prin parafrazare – se reformulează textul unui articol, interpretând
unele fragmente, fără a menţiona autorul şi fără a pune între ghilimele cuvintele
acestuia, lăsând impresia că aparţin plagiatorului.
Plagiatul prin publicare dublă sau multiplă – apare atunci când un studiu, un
articol este trimis la două publicaţii diferite.
Plagiatul tip “autor fantomă” – apare atunci când o altă persoană scrie un
articol, iar o personalitate în domeniul respectiv este cooptată ca autor principal,
pentru a avea, datorită notorietăţii, mai multe şanse de publicare.
Plagiatul tip “mozaic” – se adună idei, fraze şi paragrafe din mai multe surse,
se aranjează în aşa fel încât să nu se mai recunoască sursa, rezultând un mozaic
format din ideile şi cuvintele altora.
Plagiatul tip “salami-slicing” – un studiu care are aceeaşi bază de date, este
fragmentat, iar rezultatele sunt prezentate separat ca un studiu de sine stătător,
deşi el constituie un întreg care trebuie prezentat ca un tot unitar.
Plagiatul tip “xerox” – se copiază fragmente întregi dintr-o singură sursă, fără
să se modifice nimic şi se face un material întreg, cu mai multe referinţe.
Plagiatul voluntar - când ideile şi/sau rezultatele cercetării sau muncii altei
persoane sunt însuşite conştient de către plagiator.
Plângerea (etică) - O plângere formală a unui individ, numit reclamant, ce îşi
exprimă nemulţumirea vis-avis de acţiunea unui practicant, deoarece una sau
mai multe din standardele sale etice au fost încălcate.
Principiile etice - Norme sau directive de nivel superior, în cadrul unei societăţi,
care sunt în concordanţă cu principiile morale şi ce constituie standarde mai
ridicate de comportament moral sau atitudini.
Profesionalismul academic - Angajarea întregului corp academic în aplicarea
nu numai a cunoştinţelor, aptitudinilor şi competenţelor tehnice corespunzătoare,
dar şi acelor trăsături de caracter care încurajează aderarea la toate principiile
etice.
Responsabilitatea - Obligaţia membrilor comunităţii academice de a avea o
responsabilitate morală personală pentru respectarea drepturilor de proprietate
intelectuală şi a principiilor de bună practică relevante în acest sens.
Responsabilitatea implică un raport între individ şi colectivitate, răspunderea
implică un raport între autoritatea unei colectivităţi şi individ. În cazul
responsabilităţii, este o chestiune de percepţie interioară, conştientizată de voinţa

77
proprie. În cazul răspunderii, voinţa vine imperativ dinspre autoritatea societăţii
şi este necondiţionată.
Respectul şi toleranţa- Respectarea de către comunitatea academică a
demnităţii fiecărui individ într-un climat liber de orice manifestare şi formă de
hărţuire, exploatare, umilire, dispreţ, ameninţare sau intimidare.
Transparenţa universitară - Asigurarea transparenţei tuturor categoriilor de
informaţii care interesează membrii comunităţii universitare, potenţialii
candidaţi, absolvenţii, instituţiile cu care colaborează.

78
 BIBLIOGRAFIE
1.https://romaniafarajustitie.wordpress.com/2014/09/26/ce-este-integritatea/
2. Ion Bâtlan, Philosophia Moralis- Prelegeri de Etică, Editura Didactică și
Pedagogică, R.A., București, 1997
3. [http://www1.ase.md/integritatea/index.php?page=integritatea]
4. http://www.ceccarsatumare.ro/userfiles/INTEGRITATE.pdf
5. http://pe.forhe.ro/sites/default/files/ppt_integritate_si_etica_aid.pdf
6.http://www.stiucum.com/management/management-general/Etica-
profesionala-in-institut14219.php
7.http://www.gofree.ro/2012/11/08/comunicarea-in-universitati-profesorii-la-
catedra-studentii-pe-facebook/
8. Radu Emilian, pag. 250-251. Clasificare adaptată după Octave Gelinier, Ética
de los negocios, Editorial Espasa Calpe – CDN, Madrid, 1991.
9. Niţă Dobrotă (coordonator), Dicţionar de Economie, Editura Economică,
Bucureşti, 1999, pag. 205. 10. Gabriela Ţigu, pag. 10. 15, Alexandru Puiu,
Management în afacerile economice internaţionale, Ediţia a II-a, Editura
Independenţa Economică, Bucureşti, 1997, pag. 71.
11. Monique Canto-Sperber, Dictionnaire d`etique et de philosophie morale,
PUF, Paris, 1996, pag. 535-540, citată în Ioan Popa, Radu Filip, Management
internaţional, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 250.
12. Mihaela Miroiu, Gabriela Blebea Nicolae, Introducere în etica profesională,
Editura Trei, 2001, pag. 13. 8
13. Mic Dicţionar Filozofic, pag. 186-187.
14. Radu Emilian (coordonator), Managementul serviciilor: motivaţii, principii,
metode, organizare, Editura Expert, 2000 .
15. Gabriela Ţigu, Capitolul 10, Etică şi Management, pag. 247
16. Irina-Eugenia IAMANDI , Etică şi responsabilitate socială corporativă în
afacerile internaţionale, Curs Master Afaceri Internaţionale, București 2012
17. Etică şi responsabilitate socială corporativă în afacerile internaţionale,
Master Afaceri Internaţionale 2011-2012 București

79
18. Gabriela Ţigu, Etica Afacerilor în Turism, Editura Uranus, Bucureşti, 2003,
pag. 71.
19. Eugen Burduş, Management comparat internaţional, Editura Economică,
Bucureşti, 2001, pag. 175-177.
20. Gary Jhons, Comportament organizaţional, Editura Economică, Bucureşti,
1988, pag. 236.
21.(http://www.stthom.edu/cbes/oje/articles/xiaohe3.html).
22. Charles Mitchell, pag. 74. 98 George D. Chryssides, John H. Kaler, An
Introduction to Business Ethics, Chapman & Hall, UK, 1993, pag. 549-550,
preluat din Waqar Masood Khan, Towards an interest – free Islamic system, The
Islamic Foundation, 1985.
23. Gabriela Ţigu, pag. 71-72, preluat din Blackwell Encyclopedic
Dictionary of Business Ethics, Editorial Organizations, 1997
24. Jack Mahoney, Teaching Business Ethics in the U.K., Europe and the
U.S.A. – A Comparative Study, The Athlone Press, London & Atlantic
Highlands, 1992, pag. 105-106.
25. Robert E. Frederick, pag. 426-427 (Capitolul 28: La ética en los negocios
en Europa: historia de dos esfuerzos, autor: Henk van Luijk).
26. George D. Chryssides, pag. 553-558, preluat din H. N. S. Karunatilake,
This confused society, Buddhist Information Centre.
27. George D. Chryssides, pag. 548, preluat din Meir Tamari, In the
marketplace, Targum Press, 1991.
28. „Ghid împotriva plagiatului‖. Facultatea de Jurnalism și Științele
Comunicării, UB.
http://www.fjsc.unibuc.ro/h ome/doctorat/ghid-impotriva-plagiatului
29. Andrei Avram, Catalin Berlic, Bogdan Murgescu, Luminita Murgescu,
Marian Popescu, Cosmin Rughinis, D-tru Sandu, Emanuel Socaciu, Emilia
Secan, Bogdan stefanescu, Elena Tanasescu, Sanda Voinea- coordontor Liviu
Papadima, Deontologie Academica
30. Irina-Eugenia IAMANDI,Etică şi responsabilitate socială corporativă în
afacerile internaţionale, Curs Master Afaceri Internaţionale, Academia de Studii
Economice din Bucureşti Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale

80
 31. Alina Brezoi, Curs Etica in afaceri, Universitatea Petrol- Gaze din
Ploiesti
32. Deontologie academică : ghid practic / Emilia Şercan ‒ Bucureşti :
Editura Universităţii din Bucureşti, 2017
33. Glosar de termeni de Etica Universitara, Comisia pentru Probleme
Juridice, Etice şi Disciplină Universitar, Universitatea de Medicina si Farmacie
din Craiova

81