STUDIUL TEORIEI CLASICE A PROIECTARII

Generalitati

Activitatea de proiectare.

Activitatea de proiectare este legata de transformarea mijloacelor de investitii in

utilaje, masini, echipamente, instalatii, cladiri, intreprinderi, constructii, bunuri de
consum, etc. Proiectarea ca faza distincta a procesului de productie a aparut odata cu
trecerea de la productia manufacturiera la productia industrial. Aflata intr-un proces
continuu de scientizare, activitatea de proiectare a trebuit sa parcurga un amplu si rapid
drum de profunde transformari care au afectat metodele si tehnicile sale specifice, ea
devenind o stiinta care aplica in practica industriala rezultatele cercetarii, cu scopuri
economice precise.

Trasaturile caracteristice ale activitatii de proiectare.

Inainte de a prezenta o defnitie a activitatii de proiectare, se cuvine sa punctam

acele trasaturi ale ei care permit incadrarea notiunii intr-o sfera mai larga precum si
acelor care o deosebesc de celelalte elemente ale acelei clase.

Sunt prezentate in literatura de specialitate numeroase definitii ale activitatii de

proiectare, considerata fie distinct, fie incadrata intr-o notiune mai larga (cum ar fi aceea
de "design", in acceptiunea de proiectare, nu aceea mai restransa de estetica formelor
industriale). Din toate aceste definitii, se pot desprinde cloud importante trasturi ale
acestei activitati, anume:
- proiectarea este o latura a activitatii umane;
- proiectarea este o activitate de creatie.
 Fiind o latura a activitatii umane, deci un proces constient, proiectarea trebuie sa
aiba un obiectiv. Acesta, din punct de vedere al subiectului este reprezentat prin tema
sau sarcina de proiectare, iar privit prin prisma beneficiarului cuprinde utilitatea sociala
a activitatii de proiectare. Rezultatul concret al proiectarii it reprezinta proiectul, care
este un model conceptual al obiectului proiectat, ce urmeaza a fi materializat in
activitatea de productie.

Latura creativa a activitatii de proiectare rezida in aceea ca, prin excelenta,

proiectarea urmareste realizarea unui lucru nou. Datorita acestui fapt, proiectarea se afla
intr-o stransa interdependenta cu cercetarea, ea urmarind rezolvarea unor situatii noi
folosind principii, metode si tehnici cunoscute, cercetarea abordand cautarea noului
tocmai in sfera metodelor, principiilor si a tehnicilor.

Proiectarea find un proces de munca, in intelesul economic al notiunii, in cadrul

ei se actioneaza asupra unui object al muncii, care in cazul proiectarii este informatia.
Privita sub acest aspect, proiectarea este deci un proces de prelucrare a informatiei.

Empirism si stiinta in proiectare

Revolutia stiintifica-tehnica actioneaza in toate sferele productiei sociale.

Aceasta se caracterizeaza si prin patrunderea tot mai rapida a cuceririlor stiintei in sfera
productiei materiale, determinand cristalizarea unor forme complet noi de pregatire a
productiei, datorita atat valorii din ce in ce mai mari a resurselor materiale spirituale
inglobate in produse cat si complexitatii sporite a productiei. Se vorbeste mult astazi
despre societatea bazata pe cunoastere. Unii autori definesc proiectarea ca pe o forma de
management al cunstintelor.

0 abordare stiintifica a proiectarii a devenit necesara si din cauza uzurii morale

tot mai rapide a proceselor tehnologice, rata aparitiei produselor noi find in cazul unor
produse de 1-3 luni, fata de cativa ani acum doua decenii. Din aceasta cauza trebuie sa se
tina seama, inca din faza de proiectare, de dinamica interna a proiectarii insasi. 0
premisa de baza a unei stiinte a proiectarii este generalizarea, adica desprinderea unui set
de principii general valabile si a unei metode de aplicare a acestora in cazurile concrete.
 Etapele activitatii de proiectare
Proiectarea reprezinta un proces complex. Componenta elementara a activitatii
de proiectare, "molecula" ei constitutiva este prezentata in figura 1. Ea contine trei
elemente distincte, trei actiuni tipice: analiza (A), sinteza (S) Si interpretare (I). Intre
acestea exista o conexiune circulara. Dupa opinia altor autori, aceste actiuni elementare
au denumirile mai potrivite de "divergenta", “convergenta” si "transformare".

Fig.1.Componenta elementara a activitatii de proiectare

Etapa de analiza, sau divergenta are ca scop extinderea, pornind de la tema data, a
frontierelor problemei, astfel incat sa se obtina un spatiu de cercetare suficient de larg si
suficient de fructuos pentru a putea cauta cat mai multe solutii posibile pentru aceasta.
Trasaturile esentiale ale acestei etape sunt:
- caracterul relativ nestabil si provizoriu al obiectivelor;
- nu se fac evaluari, nici un element susceptibil de a fi pertinent
problemei nu este trecut cu vederea;

- scopul urmarit este acumularea de informatii si fapte, prin accentuarea deliberata a

incertitudinii;

- frontierele problemei sunt explorate pe baza criteriului stabilitatii sau al sensibilitatii

factorilor interesati la modificarea lor.
 Justificarea acestei etape este aceea ca prin dezmembrarea temei originale se pot
identifica acele trasauri ale ei care sa permita in etapa urmatoare modificari care sa
conduca la generarea solutiilor posibile.

Etapa urmatoare, aceea de sinteza sau de transformare, reprezinta etapa salturilor

calitative. Obiectul cu care se opereaza in aceasta etapa este modelul conceptual. In
aceasta etapa se fac ordonari, evaluari eliminari, recombinari si se iau decizii.
Caracteristicile principale ale acestei etape sunt:

- orientarea transformarilor de asa maniera incat sa permita in etapa urmatoare

convergenta intr-un singur punct;

- se fixeaza obiectivele, se identifica variabilele critice, se stabilesc restrictiile si

frontierele problemei;

- problema este defalcata in subprobleme care se pot rezolva independent, in

serie sau in paralel.

Ultima etapa aceea de interpretare sau convergenta, reprezinta punctul de

inchidere a ciclului elementar de proiectare in care se actioneaza in sensul reducerii
treptate a gradului de incertitudine, pana la elaborarea solutiei finale.
Caracteristicile esentiale acestei etape sunt:

-preponderenta stabilitaii si a rigiditatii in gandire;

- cresterea treptata a gradului de detaliere pe masura apropierii de punctul de

convergenta;
- caracterul preponderent liniar, unidirectional al desfasuarii activitatii;
-creterea gradului de concretete al modelului conceptual;
- reducerea treptată a numărului de opţiuni, fără replieri neprevăzute către o singură
soluţie.
Proiectarea ca proces dialectic.

După ce am trecut în revistă toate trăsăturile esenţiale ale ciclului elementar de

proiectare, putem analiza modul în care acestea sunt interconectate pentru a da naştere
procesului complex de proiectare. Sub acest aspect, se relevă un caracter dialectic al
procesului de proiectare, în sensul că, fiecare ciclu elementar generează un nou ciclu,
reluat pe un plan superior, astfel
- că întregul proces capătă aspectul unei elice cilindrice, ieşirea din fiecare ciclu fiind
dispusă pe aceeaşi verticală cu ieşirea din ciclul precedent ca în figura2.

Fig. 2. Caracterul dialectic al procesului de proiectare

În acelaşi timp, se poate identifica şi un caracter de proces cibernetic, propriu

proceselor informaţionale, reluările ieşirile în intrări realizând o conexiune inversă, prin
care informaţia de ieşire reglează intrarea. Acest caracter este propriu atât procesului
complex, cât şi ciclului elementar, cum se poate vedea în figura 3.

Fig3 Proiectarea ca proces cibernetic

Strategii în activitatea de proiectare.

Termenul de "strategie" desemnează aici modui şi succesiunea de desfăşurare al unei serii

de acţiuni întreprinse de un proiectant sau de un colectiv de proiectare in scopul
transformării unei Ome de proiectare într-un proiect.
Atunci când etapele distincte ale procesului/de proiectare una alteia în aşa fel încât
fiecare etapă depinde de ieşirea celei precedente, dar este independentă de ieşirile celei
care o succed, avem de-a face cu o strategie liniară, ilustrată în schema bloc din figura 4.

Fig4. Strategia liniara in activitatea de proiectare

 Fig.5 Schema bloc a strategiei ciclice

Dacă o etapă anterioară trebuie reluată după ce se cunoaşte ieşirea dintr-o etapă
ulterioară, strategia devine ciclică. Această strategie, prezentată în schema bloc din
figura 5, conţine în structura sa mai multe bucle de reacţie.
Atunci când unele acţiuni sunt independente între ele, putându-se desfăşura în
paralel, avem o strategie ramificată a cărei schemă bloc este prezentată în figura 6.

Fig.6 Schema bloc a strategiei ramificate de proiectare

Strategiile adaptive sunt acelea, în care se stabileşte numai conţinutul primei etape, alegerea fiecărei
acţiuni (etapej ulterioare fiind influenţată de rezultatul etapei precedente (figura 7.)
 Fig. 7 Schema bloc a strategiei adaptive de proiectare

Fig.8 Schema bloc a strategiei incrementale (pas cu pas) de proiectare

O altă strategie, aflată la baza proiectării clasice, este strategia incrementală, sau "pas,
cu pas", care reprezintă o variantă a strategiei adaptive. Ea se bazează pe modificarea unei
variabile a soluţiei existente pentru generarea unei soluţii (figura 8). Intrată mai de curând în
arsenalul metodelor de proiectare este strategia aleatoare. Aplicată mai ales în situaţiile unui
mare număr de variante posibile, ea se bazează pe explorarea ,la intâmplare a câmpului de
variante posibile (figura 9 ). În această categorie se situează de exemplu metodele de
proiectare bazate pe algoritmi genetici, cunoscute şi sub numele de metode evolutive.

Fig. 9 Schema bloc a metodelor evolutive de proiectare.

Evoluţia conceptului de proiectare

În concepţia tradiţională, liniară, proiectantul era un om specializat în domeniul său,
misiunea sa constând în a regrupa într-un ansamblu coerent diferite locale răspunzând
funcţionalităţilor de bază ale produsului, la care adăuga elemente de legătură permiţând
completarea definirii pieselor, reunite într-un desen tehnic care nu permitea prea multe
interpretări.
 Structurarea cunoştinţelor ca şi facilitarea transmiterii lor a permis o multitudine de
abordări logice pentru alegerea Şi dimensionarea soluţiilor locale. Anii 1970-1980, marcaţi de
dezvoltarea informaticii grafice, au permis proiectanţilor transcrierea cunoştinţelor lor pentru
algoritmi programabili pe calculatoare realizându-se biblioteci de componente, apărând
software-uri pentru desen tehnic utilizând aceste componente şi chiar subansamble
parametrizate .

Aceasta marchează debutul CAD. Punerea în practică a soluţiilor locale nu era însă
suficientă pentru a se defini o piesă, fiind necesar a se reliefa aceste soluţii prin aspecte
suplimentare care au avut drept scop, spre exemplu în domeniul mecanic, poziţionarea în
spaţiu a diferitelor elemente tehnologice pe de o parte, şi asigurarea pentru ansamblu a unei
rezistenţe mecanice compatibile cu eforturile puse în joc la nivelul elementelor tehnologice
(durată de viaţă, deformaţie, etc.). S-a abordat astfel a doua viziune a problemelor de
proiectare sub aspectul calculelor de structuri, aspect care era deja existent, apropiat
componentelor tehnologice, dar ascuns prin utilizarea de legi experimentale (astfel primele
explicaţii ale necesităţii calcului sarcinii radiale pentru un rulment au pornit de la un plan de
experienţe la oboseală).
Aplicaţiile de calcul au demarat prin utilizarea masivă a rezisten -ţei materialelor, deoarece
formele adiţionale se doreau a fi cât mai regulate posibil, răspunzând metodelor de bază ale
acestei tehnici. Utilizarea de elemente mecanice cunoscute pentru condiţiile extreme
(automobile, aviaţie aplicaţii spaţiale, etc.) a condus la realizarea de coduri de calcul
puternice (prin metoda elementului finit, de exemplu) în care au fost introduse legi de
comportament din ce în ce mai complexe. De la un sistem utilizat în principal pentru
desenare se trece către un sistem care se apropie de integrarea pe domenii.
in domeniul mecanic spre exemplu dezvoltarea s-a orientat către soluţii de asamblare
de elemente pur geometrice în perioada de apogeu a calculului de structuri şi a proiectării de
mari ansamble. in anii 1975 se realizează deasemenea legătura între calculul numeric a
mecanicii şi analiza matematică de optimizare, permiţându-se optimizarea formei. Prin
această nouă abordare de calcul s-a născut un paradox: capabilitatea de a se desena şi
dimensiona structuri complexe (TGV, Airbus, etc.) dar şi incapacitatea de a se desena o
maşină de bază pentru industrie sau un element curent. Se întâlneau în birourile de proiectare
în fapt două generaţii: vechii proiectanţi mânuind uneltele tradiţionale şi tinerii care nu
utilizau decât calculatorul şi elementele finite, incapabili de a desena tradiţional. Primii foarte
competenţi pentru realizarea de

locale complexe, foarte abili de a reuni aceste soluţii într-o structură adaptată.

in 1980 s-a născut inteligenţa artificială. Ea şi-a căutat domeniile de aplicaţie şi a

găsit o evoluţie spectaculoasă în domeniul sistemelor CAD cu ajutorul sistemelor expert care
Inmagazinează cunoştinţele proiectanţilor, cunoştinţe formate din elemente foarte diferite,
uneori independente. Se năşteau întrebări: nu se poate oare cu regulile de producţie să se
descrie mecanismele de alegere a unui algoritm, să se fixeze parametrii legilor de
comportament în funcţie de contextul utilizării, să se supravegheze evoluţia calculelor pentru
a se detecta divergenţele, buclele, blocajele,...? Cum se pot utiliza deci pentru proiectare
aceste sisteme capabile să inmagazineze cunoştinţele mai multor experţi, atât acelor vechi cât
şi a celor tineri?

Experienţele moderne în proiectarea asistată de calculator au demarat practic în

această epocă, ajungând astăzi la sisteme integrate de gestionare a cunoştinţelor, desenare,
generare de scheme conceptuale, inserare de elemente
standardizate, modelare vizuală 3-D, prototipare virtuală, fabricaţie asistată de calculator, ş.a.

Proiectarea orientată pe produs

Proiectarea este o "artă." dificilă. S-a creat o metodologie de proiectare bazată pe

etape intermediare, puncte de întâlnire şi fixarea soluţiilor. Se vorbeşte astfel despre
proiectarea (preliminară) sau faza zero, proiectarea de ansamblu (faza A), şi proiectarea de
detaliu (faza B). Fiecăreia din aceste faze îi corespunde un nivel de abordare a produsului de
realizat, faza zero permiţând specificarea aşteptărilor şi evaluarea soluţiilor posibile, faza A
realizând o arhitectură a sistemului şi calculând elementele de interfaţă între diferitele părţi
ale produsului, faza B asigurând în detaliu proiectarea fiecărei părţi . Această decupare
permite, la fiecare nivel, luarea în considerare a unui ansamblu de parametrii suficient de mici
pentru a se putea efectiv înţelege fenomenele studiate şi deci a se lua decizii.
 Este clar că acest sistem conţine chiar în el germenii imperfecţiunii. Decuparea în
elemente considerate ca independente, când de fapt ele nu sunt aşa niciodată, nu poate
conduce decât la optimizări locale, suma optimelor locale necorespunzând în mod evident cu
optimul global. Pe de altă parte neluarea în considerare a unor parametrii în fazele iniţiale
conduce în mod implacabil la momente de impas, necesitând bucle de retur, numeroase
întoarceri şi plecări. 0 astfel de metodologie confundă termenii de complicat şi respectiv
complex. O problemă complicată se poate fracţiona în probleme mai simple putând fi
rezolvată la finele arborescenţei descrise.

O problemă complexă nu se poate însă rezolva, deoarece nu este posibil a se extrage din
această problemă elemente suficient de independente pentru a putea fi tratate de sine stătător.
Problema proiectării este o problemă complexă, la care participă mai mulţi intervenanţi,
parteneri, de profesii diferite, ale căror interacţiuni sunt permanente. Luarea în considerare a
multitudinii acestor profesii în mod succesiv nu permite dezlegarea problemei de proiectare
fără incercări multiple şi fără a se determina din timp în timp căi care împiedică obţinerea
soluţiei ideale. Este deci deosebit de util a se realiza o organizare a proiectării care să permită
fiecărei profesii să recunoască care este punctul de blocaj in derularea actului de proiectare şi,
in consecinţă să aducă propriul aport sub forma unei reduceri a complexităţii problemei prin
restricţii (condiţii) suplimentare care reduc deasemenea combinaţiile posibile pentru
rezolvarea problemei. Trebuie deci ca fiecare participant care intervine la un moment dat în
viaţa produsului, să fie prezent încă din faza de proiectare a produsului pentru a
Fig.10

interveni la timp şi pentru o definire exactă a acestuia. Acesta devine veritabilul sens al
noţiunii de proiectare integrată sau proiectare paralelă existentă astăzi pe plan mondial.

Spre exemplu, proiectarea unui produs sau sistem mecanic, constă în a se stabili un
ansamblu de propuneri care permit descrierea acestuia (formă, dimensiuni, tehnici de
obţinere, etc.) răspunzând global la un caiet de sarcini (fig.10).

Proiectarea tradiţională, linigră a unui produs parcurge un ansamblu de etape pornind

de la specificaţiile caietului de sarcini funcţionale până la distrugerea obiectului creat. Iată
.
descrierea principalelor faze care formează procesele tip de proiectare:
 PROIECTARE ________________________________
Caiet de sarcini __________________________________.Răspuns produs

Funcţie Formă
Încărcarea Dimensiuni
Durata de viată Material
Mediul Punere în functiune

no fază (0) de evaluare a oportunităţii tehnico-economice;

no fază (A) de studii de fezabilitate a produsului;

no fază (B) de definire a proiectului,

no fază (C) de dezvoltare, conţinând trei subfaze de proiectare de detaliu , de validare

tehnică şi de fabricaţie.

in mod global, aceasta corespunde progresiei diferitelor afirmaţii care pot fi examinate de
responsabilul întreprinderii: "este ceva de făcut", "este posibil", " aceasta ne interesează",
"este sigur, aceasta va merge", "aceasta trebuie să meargă", "aceasta merge", "totui este bine".
Deseori, pentru a se acoperi aceste etape, un mare număr de persoane intervin succesiv
(personalul de marketing care defineşte caietul de sarcini, inginerul care construieşte o
soluţie tehnică, desenatorul care o reprezintă, designerul care defineşte o formă agreabilă,
inginerul de calcul care dimensionează elementele garantând compararea în lucru sau în
durata de viaţă a produsului, biroul de metode care va alege procedeul de obţinere şi va
studia prelucrările de fabricaţie, personalul atelierului care va realiza prototipul, echipa de
încercări care va accepta sau respinge produsul după verificarea conformităţii sale cu caietul
de sarcini şi, în sfârşit, echipa de întreţinere care va urmări produsul în lucru).

Analizând activităţile particulare ale fiecăruia se descoperă o suită de activităţi

generale: prima constă în înţelegerea punerii problemei analizând documentele realizate de
predecesori, a doua se bazează pe refiecţiile proprii, interne, iar a treia constă în luarea unei
decizii. Aceste decizii sunt consemnate într-un într-un document pentru a fi transmise
intervenantului următor.
in concluzie, este posibil a se schematiza actul de proiectare sub forma unui flux de la
punctual de plecare (A) care este exprimarea cerinţelor, la punctual de destinaţie (B) pentru
faza finală a ciclului de viaţă, aceea a reciclării produsului, iar diferitele etape posibil de
parcurs între A şi B sunt lucrări ale intervenanţilor intermediari. Numărul intervenanţilor
nefiind în mod obligatoriu acelaşi pentru diversele tipuri de produse, o buclă în derivaţie
permite reparcurgerea drumului de câte ori este necesar prin intervenţia unui nou participant
(fig.11).

Din această schemă se pot observa deficienţele acestei metode liniare de proiectare
în care, în majoritatea timpului, de la un intervenant la celălalt se transmit doar
documentele:

ninterfeţe dificile sau chiar absente între secvenţele succesive ale proiectului şi între
profesii;

nperico1 optimizărilor locale care pot aduc prejudicii optimizării globale ale
proiectului;

nopacitatea criteriilor de alegere pentru opţiunile tehnice luate în fazele din amonte;

naccentuarea ireversibilităţilor şi construcţie prea în amonte de aceste

ntimp prea lung pentru proiect corespunzând adiţionării timpilor de intervenţie pentru
fiecare din diferitele profesii (meserii) succesive care concură la realizarea produsului.

Din această analiză care arată un număr clar de limitări, rezultă necesitatea de a se
regândi organizarea globală a activităţilor de proiectare şi, în special, de a se redefini
modalităţile şi tehnicile de cooperare între competenţe, ceea ce presupune a se gândi la alte
moduri de organizare şi de circulaţie a cunoştinţelor.
Necesitatea Stăpânirii globalităţii ciclului de viaţă a unui produs a condus la evoluţia
mentalităţii în ceea ce priveşte proiectarea unui produs.

In primul rând este de dorit de a nu se lua în calculul de rentabilitate numai costurile

direct suportate de intreprindere, acestea trebuind să fie extinse si la costurile indirecte
 induse pentru utilizator sau pentru societate. Acestea devin tot mai diverse (transport,
stocare, oprire, depoluare, maladii profesionale, etc.), dificil cifrabile şi foarte rar specificate
clar. Reglementări specifice pot obliga proi.ectanţii să ia în considerare aceste costuri
indirecte (reciclare, dată limită de utilizare, etc.).

Fără îndoială că ingineria paralelă sau simultană vine astăzi să ilustreze aceste
necesităţi luând în calcul ciclul de via-ţă al produsului şi necesitatea de a elimina procesul
liniar, secvenţial, prin facilitarea intervenţiei ansamblului diferitelor profesii pe care caută să
le facă să lucreze în paralel în vederea obţin'erii unei convergenţe mai rapide a rezultatelor
muncii lor.

Ideea principală a proiectării paralele, simultane sau integrate constă în

► punerea în practică a unei colegialităţi a proiectării în care toţi actorii potenţiali sunt
prezenţi în orice moment, fiecare putând să dea un aviz competent vizând consecinţele luării
unei decizii colective.

Acest mod de funcţionare permite, cel puţin în principiu, rezolvarea unei mari părţi
din problemele ridicate de proiectarea liniară:

interfaţa între fazele proiectului sau profesii este suprimată;

■ toţi participanţii au acces în mod permanent la dosarul de produs, raţiunile unei

alegeri sau respingeri de soluţie fiind cunoscute;

nnu trebuie să mai existe dezvoltări conducând la o soluţie de blocare pentru o fază
ulterioară;

ntoţi participanţii putând începe activitatea lor cât mai devreme şi în paralel cu ceilalţi
intervenanţi, timpul proiectului nu mai este suma timpilor de intervenţie ale diferiţilor
actori, beneficiind de suprapunerea unor taskuri (fig. 12).
Fig
. 12

Noţiunea de integrare acoperă astăzi mai multe accepţiuni:

nintr-un prim sens, integrarea constă în luarea în considerare a evenimentelor care
trebuie să apară, mai devreme sau mai târziu, în fabricaţie, punere în funcţiune,
utilizare sau distrugere a produsului, încă din faza de proiectare. Trebuie deci să existe
o legătură între proiectant şi ciclul de viaţă al produsului. Un produs nu este neapărat
realizat pentru o fază de utilizare normală, dar are o origine, un sfârşit, necesităţi de
reparaţie, de distrugere şi de reciciare.

nÎntr-un al doilea sens integrarea constă în posibilitatea de a se imagina soluţii in

funcţie de contextul în care trebuie să evolueze produsul. Desigur acesta este deja
direct legat de ciclul de viaţă prezentat 1n prima abordare, dar utilizarea produsului
este puternic legată de mediul în care acesta evoluează sau va evalua. Mediul este
văzut aici într-un sens larg fiind vorba atât de mediul social, cât şi de cel fizic al
produsului, atât în faza de proiectare cât şi în faza de fabricaţie sau de utilizare.
Integrarea este deasemenea legată de integrarea meseriilor deoarece luarea în
considerare a restricţiilor specifice de fabricaţie va depinde de existenţa mijloacelor
disponibile pentru realizarea produsului. Se pot lua deasernenea în considerare soluţii
neobişnuite de utilizare, cu alte cuvinte, puţin forţat, prevederea imprevizibilului.
Într-un al treilea sens integrarea este văzută sub aspectul participativ al diferitelor
corpuri profesionale pe parcursul proiectării. Prin integrarea competenţelor profesionale,
luarea în considerare a cerinţelor profesioniştilor din fiecare specialitate care concură la
confecţionarea produsului, conduce la o evoluţie a proceselor în direcţii acceptabile prin
 eliminarea ireversibilităţilor în
procesul de proiectare cât mai rapid, posibil, reducându-se la maximum intrările

ieşirile intre diferiţii actori de profesii diferite cauzate de incompatibilităţi ale lucrărilor deja
efectuate.

Astăzi integrarea regrupează toate cele trei sensuri, luându-se in considerare ciclul de
viaţă al produsului plasat în mediul său de dezvoltare şi de dezvoltare şi de utilizare, prin
intervenţia pe parcursul derulării proiectării a diferiţilor actori care mai devreme sau mai
târziu au de a face cu produsul .

3:4. Proiectarea pentru producţie - DFM

1
În fig. 3.13 se prezintă principalele conexiuni între parametrii de proiectare şi
diferitele aspecte ale fabricaţiei sub aspectul modelului de bază al dispoziţiilor şi deciziilor
pe diferite nivele.

Fig.13
 Problema care a impus DFM constă în necesitatea concordanţei intre datele de
proiectare şi posibilităţile de fabricaţie pe tot parcursul dezvoltării produsului şi a
realizării acestuia.

Parametrii de proiectare se pot clasifica pe trei nivele în funcţie de punctual de

vedere pe care reprezintă:

nconceptui: principii de bază (funcţii, operaţii, tipul tehnologiei, etc.), relaţiile

interne ;

nstructura: construcţia obiectului (module, sistem de bază, informaţii, flux de

materiale, etc.);

nproiectarea de detaliu: setul de detaliu (suprafeţe, toleranţe, dimensiuni, etc.).

Spre exemplu, pentru realizarea unui nou comutator electric pot exista 16 variante
în funcţie de voltaj, numărul de contacte, etc., relaţiile între parămetrii de proiectare şi ai
sistemului de producţie putând fi descrise pe trei nivele
(fig 14).

Fig.14
Interpretarea celor din figura 14 se poate efectua astfel(fig.15):

Fig.15

Intr-o acceptiune mai larga se prezinta in fig 16 modelul conexiunilor necesare intre
parametrii de proiectare si diferite activitati de productie.

Fig.16
 Fig.17

Prioritatea task-urilor pe baza modelului de conexiuni din fig.16, prin

sublinierea principalelor relaţii şi conexiuni urmărind determinarea soluţiilor pentru
conformitatea cu pararnetrii de proiectare este subliniată în fig.17.
Această abordare integrată a proiectării subliniază că toate activităţile necesare
pentru activitatea de producţie trebuie acoperite pe cât este posibil încă din această fază
bazându-se pe conceptele introduse de ingineria concurenţială/paralelă sau simultană.

Proiectarea pentru asamblare - DFA

Un aspect important pentru creşterea productivităţii şi reducerea costurilor îl
constituie activitatea de asamblare a produselor. Acest lucru implică proiectarea de produse
modulare, cu un număr cât mai mic de componente care să se poată asambla uşor, de regulă
pe un modul principal. Termenul apărut incă din anii 1980 constituind o metodă de evaluare a
eficienţei asamblării încă din faza de proiectare.
O evaluare globală a importanţei DFA conduce la câteva criterii necesare a fi
urmărite Incă din faza de proiectare:
 numărul de componente trebuie minimizat căutându-se pe cât este posibil
numărul minim teoretic de componente pentru creşterea potenţialului (CP) al
fiecărui produs care se poate calcula după relaţia:
(Numărul actual de componente) - (Numărui teoretic minim de componente)

Numărul actual de componente

Potenţialul de creştere, în situaţia în care produsul este proiectat trebuie ţinut cont de
creşterea actuală care se poate stabili după relaţia:
(Numărul de comp. proiectate) (Numărul de comp. reproiectate )

Numărul de componente proiectate

  proiectarea produsului se efectuează astfel incât poziţionarea componentelor să
se efectueze în funcţie de o componentă de bază, care se poziţionează precis
nefiind indicată repoziţionarea ei pe parcursul operaţiei de asamblare.
 alegerea secvenţei de asamblare cea mai eficientă.
 Reducerea la minimum a componentelor separate.
Pentru măsurarea eficienţei asamblării se numără mai întâi numărul de componente
sau subansamble folosite în produs. imbunătăţirea caracteristicii în numărul de
componente se realizează redesenând produsul în ordinea reducerii componentelor
considerate.

Proiectarea pentru costuri DTC

Este deosebit de important să fie generat un cost estimativ al produsului ce

trebuie obţinut încă din faza conceptuală. Estimarea schiţată a costului este tot mai
detaliată pe măsură ce proiectarea este aprofundată. Se are zn vedere că, în momentul
în care intervin modificări sau completări 1n proiect, este necesară o nouă estimare a
costului de la linia de pornire. La proiectele complete, estimarea costului trebuie să
conveargă către costul final. Dar acest calcul estimativ necesită ajutorul unui
specialist. De aceea, majoritatea centrelor de proiectare au un departament de estimare
a costului componentelor proiectate sau necesar a fi cumpărate.

Una din cele mai cunoscute metode de fabricaţie pentru producţii de serie mare
este injectarea plastică. Această metodă permite o mare flexibilitate a formelor
componentelor şi, pentru fabricarea în serie (peste 100.000), are un cost eficient. În
mare, toţi factorii care afectează costul componentelor "injection- molded". Singura
diferenţă este că se foloseşte un singur tip de maşină, o maşină "injection- molded". În
plus, dimensiunile principale ale componentei, grosimea peretelui şi componentele
complexe, trebuie să fie cunoscute pentru a determina mărimea maşinii "injection-
molded" necesară, timpul pe care îl vor lua componentele pentru a se răci suficient
după ieşirea din maşină, numărul componentelor maşinii şi costul maşini.

Un alt exemplu semnificativ poate fi legat de cele prezentate referitor la DFA

pentru evaluarea costului de asamblare deoarece o parte a costului muncii în
fabricarea produsului este costul de asamblare a acestuia, pentru multe produse
reprezentând o pondere semnificativă în costul de execuţie.
 Identificarea oportună a costurilor în toate fazele dezvoltării şi proiectării cât şi la
planificarea muncii devine deci deosebit de importantă pentru respectarea costurilor ţintă.

Structura costurilor de producţie arată că se pot deosebi costuri individuale

(raportabile direct la un putător de cost, de exemplu la o piesă) şi costuri generale (care
nu pot fi raportate direct uni purtător de cost). Trebuie să se facă distincţia între costurile
fixe (neschimbate pe un interval de timp de producţie) şi costurile variabile (dependente
de cantitatea comandată, mărimea lotului/serie,etc.). Deciziile luate în etapa de
proiectare influenţează în primul rând costurile variabile. Analiza valorii are drept scop
reducerea costurilor. Modul de lucru al acesteia este determinat printr-un mers de calcul
standardizat. Acesta stabileşte obligatoriu echipa de Iucru şi deciziile de costuri orientate
pe funcţii. Corespunzător se obţin două centre de greutate ale metodei:

rezultatele activităţii apar prin colaborarea interdisciplinară a personalului de

specialitate de la desfacere, aprovizionare, proiectare, fabricaţie şi calculaţie;

ncosturile sunt definite şi stabilite drept costuri de funcţii. Pentru aceasta funcţiile de
îndeplinire de către produs, respectiv de piesa cercetată, vor fi raportate purtătorilor de
cost, care pot fi formaţi din unul sau mai multe piese individuale.

Din costurile calculate ale pieselor individuale se pot apoi estima costurile
rezultante pentru realizarea funcţiei globale cerute şi a funcţiilor parţiale necesare. Prin
alegerea altor soluţii pot fi economisite funcţii parţiale individuale, sau acestea pot fi
rentabilizate (reducerea costurilor de funcţii).

Pentru a avea o vedere de ansamblu a costurilor este necesară şi analizarea structurii

costurilor la beneficiar care pot avea aspecte foarte diferite de la un produs la altul.
Proiectarea pentru cost (Design For Cost sau Design To Cost) reprezintă tendinţa de a urmării
costul viitorului produs începând cu faza de proiectare a acestuia. Se poate face de fapt o
estimare a costului final al produsului încă înainte de a proiectarea lui încercându-se punerea
in evidenţă a unei valori globale, deduse de exemplu pe baza unui studiu de marketing sau al
unui produs similar al concurenţei. Se continuă cu descompunerea costului general al
produsului pe subansamble şi componente ajungându-se la sarcini concrete pentru proiectare.
Este evidentă luarea în considerare a activităţii de proiectare a produsului ca factor
deterrninant al costului final al acestuia, deşi ponderea cheltuielilor de proiectare rămâne de
multe ori foarte redusă pe ansamblul costului produsului. Este imperios necesar ca pe măsura
conturării produsului. Să se revizuiască permanent estimările costurilor cu o precizie tot mai
mare pe măsura acumulării informaţiilor.

in practică se folosesc două grupe de procedee de estimare :

■ procedee de tip global, utile în cazul unei etape timpurii a produsului, adică foarte
săracă în informaţii; aceste procedee pot folosi sau anumite caracteristici generale
( masa, putere, -diametru, costurile cu materiale etc.) sau asemănări, mai ales la
seriile tipodimensionale, pe baza unor relaţii de similitudine;

■ procedee analitice, respectiv calcule bazate pe datele geometrice deja fixate ale
produsului, eventual chiar a unor date de fabricaţie , deduse odată cu stabilirea
tehnologiei; aici sunt la dispoziţie o mare varietate de tratări matematice ca: analize
statistice, regresii şi corelaţii, analize de tip cluster etc.
Scopul tuturor acestor analize de cost este reducerea costurilor în principal în execuţie
(de exemplu prin alegerea unor soluţii constructive cât mai uşor de executat), dar pomind de
la nivelul proiectării (de exemplu prin tipizarea şi standardizarea reperelor şi subansamblelor
şi astfel raţionalizarea activităţii). Pentru a se asigura o corelare cât mai bună între proiectarea
produsului şi evaluarea costului acestuia apare necesitatea utilizării intensive a calculatorului.
Pentru piese turnate complexe (de exemplu de tip carcasă) s-au intocmit, ca elemente
de sprijin, clasificări ale acestei categorii de piese, formule empirice de calcul al costurilor de
tip politropic (folosind caracteristici I geometrice, mecanice, tehnologice etc. şi date
statistice).
La Institutul pentru inovare şi transfer (IIT) al FHTE (Fachhochschule fuer Technik
Esslingen din Germania) s-a dezvoltat un pachet de programe bazate pe cunoştinţe
CATWISEL pentru asistarea proiectării de produse şi tehnologii din domeniul angrenajelor
cilindrice. O parte componentă a acestuia o reprezintă programele de calcul al costurilor
INFOGUSS, care susţin în primul rând proiectarea orientată pe costuri: se porneşte de la
elementele (tehnologice) de formă. (ETF) definite iniţial, în timp ce costurile de fabricaţie ale
pieselor turnate sunt clasificate în:
n costuri pentru execuţia modelului Cm ;

n costurile materialuiui necesar şi ale turnării semifabricatului CT;

 ncosturile prelucrărilor prin aşchiere şi eventual al altelor prelucrări suplimentare
Cp.
Costurile de turnare Cr se bazează pe studiul lui Pacyna efectuat pentru forme
temporare din amestec de formare, executate manual, pentru piese din fontă cenuşie
(au fost analizate cca. 1000 piese prin regresie multiplă. În formulă se mai pot
introduce coeficienţii de,-orecţie pentru corectarea costului cu rata inflaţiei şi cu alte
cheltuieli generale (de aprovizionare, de administraţie etc.). în forma prezentată mai
sus calculul costurilor se poate face doar de către oameni de specialitate, cu un volum
mare de date introduse manual.

In ceea ce priveşte costurile Pentru aşchiere s-a folosit o metodologie bazată

pe operaţiile de prelucrare, din procesul tehnologic, deduse în regim automat. S-a
considerat că fiecăiui ETF îi corespunde câte un miniplan de operaţii, conţinând
operaţiile de aşchiere, tipurile de maşini-unelte şi timpii (de bază, auxiliari şi de
pregătire-Incheiere) aferenţi. Conform cu dimensiunile fiecărui ETF se
multiplicălautomat timpii de proces şi se determină costul fiecărei operaţii şi RTF
apoi ale întregii prelucrări prin aşchiere a piesei in figura 18 este reprezentată
schematic structura utilizată.

Fig.18

Proiectarea pentru fiabilitate DFR

Fiabilitatea este văzută practic drept calitatea extinsă în timp fiind definită mai riguros
drept probabilitatea ca un element sau un sistem vor lucra corect:

nrespectând un set specificat de parametri funcţionali,

nîn condiţii specifice de mediu,
 nla un moment de timp dat.

Cele trei conditii aparent greu de urmărit şi verificat, sunt de cele mai

multe ori evidente, în logica binară "merge" - "nu merge". Predicţiile de fiabilitate trebuie
conjugate cu ceilalţi factori care influenţează procesul de proiectare: mentenanţa,
disponibilitatea, dependenţa (în sensul în care dependenţa de o componentă devine un
parametru de proiectare foarte important arătând în ce măsură condiţiile sistemului combină
fiabilitatea şi mentenabilitatea), optimizarea, parametrii de cost, DFA, DFP.

Pentru a se determina importanţa acestor atribute pentru proiectarea sistemului este

necesar a se stăpâni relaţiile matematice pe care le presupune.

Problema devine tot mai complicată odată cu creşterea complexităţii sistemului, de

exemplu prin creşterea numărului de componente, performanţa unui sistem de componente
depinzând de fiecare din acestea.
In cea mai simplă configuraţie sistemele au, din punct de vedere al fiabilitatii
o structură de tip serie, adică sistemul se defectează (în realitate este suficient să iasă din parametri)
dacă oricare din componentele sale se defectează; această structură, aparent foarte fragilă, este
varianta standard pentru produsele curente şi fiabilitatea sistemului sporeşte prin mărirea
oricăreia dintre componente.
Structurile mai fiabile, de tip paralel sau combinate, au evident un cost mai ridicat, justificându-se
economic în situaţii ,deosebite, solicitând o siguranţă sporită (echipamente nucleare, tehnica aviatică
şi cosmică, militară etc.). În ceea ce priveşte calculul propriu-zis al fiabilităţii sistemului, revenind de
fapt la un calcul de probabilităţi, trebuie de la început stabilită dependenţa sau independenţa
componentelor din punct de vedere al fiabilităţii în cadrul sistemului (dacă defectarea unei
componente, pe lângă defectarea sistemului, determină deteriorarea altei componente sau nu). În cel
mai simplu caz se face ipoteza independenţei componentelor, în celălalt situaţii folosindu-se
probabilităţi condiţionate, sensibil mai complicate.
Aparent simplu, calculul pentru determinarea fiabilităţii in vaza de proiectare devine nesigur în
măsura în care valorile numerice folosite nu corespund exact cu componentele din sistem, de cele mai
multe ori oferind însă o valoare estimativă, suficient de precisă a sistemului pentru o primă evaluare,
care urmează să fie ameliorată odată cu evoluţia proiectului şi eventual pe baza unor incercări
specifice.
Dintre posibilitatile de optimizare a fiabilităţii sistemelor se pot aminti:
n proiectarea întregului sistem pentru o fiabilitate ridicată, fără restricţii de cost;
n urmărirea unui nivel cât mai bun de fiabilitate, dar în limitele unui cost rezonabil;
n trecerea condiţiilor de cost pe primul plan, spre exemplu pentru bunurile
de larg consum, în acelaşi timp suficient de simple şi având în compunere componente
uzuale, deja verificate în practică.

In particular este necesar:

 n Să se stabilească o valoare globală a fiabilităţii sistemului, sub forma unei
valori medii (uzual MTBF-timpul mediu între defecţiuni, mai semnificativ în
cazul repartiţiei exponenţiale, unde este şi inversa intensităţii de defectare λ a
legii de repartiţie a fiabilitatii sau
parametrilor acestei legi (de exemplu λ , în cazul repartiţiei exponenţiale). Această valoare
poate constitui un criteriu de performanţă al produsului, ponderată însă de cost (câţi
oameni ar cumpăra un televizor, un frigider, un aspirator sau chiar un calculator care
nu se strică niciodată sau cel puţin 10 ani, dar costă de 10 ori mai scump ?). Această
valoare se poate impune pe considerente comerciale şi de marketing, având în vedere
şi performanţele concurenţei sau ale unor produse proprii anterioare. de către staff-
ul companiei, drept parametru de proiectare, urmând ca teamul de concepţie să
depună eforturi in vederea atingerii lui.

n Să se atingă în cadrul proiectului valoarea prescrisă la punctul anterior. Pentru

aceasta trebuie să se descompună sistemul în blocuri (subansamble) şi să
se stabilească relaţia dintre ele din punct de vedere al

fiabilitatii (serie, paralel etc.); pentru fiecare bloc să se caute în baza de date parametrii de
fiabilitate specificaţi (de exemplu 2 λ, ) şi să se determine fiabilitatea prevăzută a sistemului
(evident dacă nu există date complete se poate recurge la similitudini, aproximări etc., eventual
să se modifice împărţirea pe blocuri pentru a folosi la maximum datele existente). Dacă
rezultatul corespunde (fiabilitatea calculată este egală sau depăşeşte valoarea prescrisă)
atunci se poate trece la alte aspecte ale proiectării, obiectivele de fiabilitate fiind atinse.

In caz contrar trebuie luate măsuri de mărire a pentru atingerea

valorn propuse:
 în cazul în care nu există date pe blocuri sau nu corespund cu valorile prescrise, să se
aloce/realoce valorile fiabilităţii pe blocuri sau se aleagă o altă structură de fiabilitate,
cu un nivel mai mare sau mai mic de redondanţă. (cu restricţii de cost , gabarit, putere
etc.).
 în situaţii mai complexe să se apeleze la metode mai sofisticate cum ar fi analiza
modurilor de defectare şi a efectelor defectărilor (AMDEC-FMEA în limba engleză),
analiza arborilor de defectare etc.
 pentru ansamble sau componente de o anumită natură se pot aplica metode
specifice cum ar fi, de exemplu, proiectarea probabilistică a componentelor
mecanice, pe baza repartiţiei solicitărilor şi eforturilor unitare.
 Proiectarea în contextul actual

După mai multe decenii de utilizare întreprinderile industriale trebuie să facă faţă
evoluţiei interservicii a sistemelor lor CAD care trebuie să vizeze toate aspectele posibile
acoperind ciclul de viaţă al proiectelor/produselor. Calitatea şi nivelul tehnologic al produselor,
gradul lor de noutate , serviciile asociate, respectarea termenelor, constituie puncte
esenţiale ale competitivităţii întreprinderilor. Pentru aceasta se impune o bună înţelegere
şi stăpânire a parametrilor care definesc proiectul unui produs ca şi interdependenţele
acestora în orice moment.
Există o gamă foarte largă de produse software specifice pentru proiectare asistată de
calculator. Fiecare dintre ele are drept scop final calitatea şi costurile reflectate în produsul
acestei activităţi. A alege şi apoi a integra un nou software CAD reprezintă o decizie
importantă. Dacă trebuie să se ţină cont de evoluţia aplicaţiilor, evoluţia sistemelor de
operare impune deasemenea un punct de reflexie. În mod paradoxal alegerea
platformelor este impusă de alegerea software-ului, iar pentru o alegere în deplină
cunoştinţă de cauză trebuie să se decidă între vastul evantai de software-uri disponibile
pentru sistemele de exploatare cele mai uzitate pe piaţă asociate unor platforme
hardware performante. Problematica sistemelor CAD este identică cu a celorlalte
subsisteme CIM, în acest moment în întreprinderi coexistând sisteme din mai multe generaţii
şi de tipuri diferite care se doreşte să fie utilizate în continuare cu de comunicare cu
noile sisteme apărute pe piaţă. Un autentic sistem CAD capabil să satisfacă cerinţele
exprimate sau latente ale întreprinderilor nu se mai poate limita la PC-uri performante
şi/sau la staţii grafice performante sau la software-uri specifice pentru CAD capabile să
lucreze pe aceste platforme.

Sistemul CAD trebuie să integreze pe lângă factorii enumeraţi mai sus şi următoarele
componente:

no arhitectură client-server deschisă - OCS (Open Client Server) capabilă să

integreze toate sistemele CAD existente deja în întreprindere (fig.19);

un sistem de gestiune a datelor tehnice (SGDT) care să ofere

posibilitatea gestionării tuturor datelor tehnice generate de CAD;
nsoftware-uri de middleware pentru punerea în funcţie a arhitecturii OCS;

unul sau mai multe servere capabile să suporte software-urile

intermediare şi pentru SGDT şi bazele de date proprii sistemelor CAD.
in

vederea atingerii acestor obiective la OMG (Object Management Group) au aderat atât
constructorii de echipamente (Bull, Digital, IBM, HP, Siemens, Sun, etc.), editorii de
software (Borland, Informix, Microsoft, Mentor, Lotus, Usl, etc.) cât şi utilizatorii. Acest
mediu orientat obiect permite încapsularea în sensul în care reuşeşte să facă să
funcţioneze într-un acelaşi mediu client software-uri CAD care nu au fost prevăzute iniţial
pentru a opera împreună, totul fără a se modifica codul sursă al acestora. Această situaţie a
fost impusă de marea diversitate de software-uri aplicative şi platforme materiale existente pe
piaţă.
 Acestea se pot împărţi în câteva categorii importante:
n Software pentru SGDT,
n CAD în domeniul mecanic,
n Calcul de structuri,
n CAD în domeniul electric.

Partajarea informaţiilor prin intermediul unei arhitecturi client-server deschide

serviciile. De la o organizare verticală bazată pe funcţii (compartiment de proiectare,
compartiment de metode, fabricaţie, etc.) întreprinderea industrială a trecut la o
integrare care vizează în primul rând cerinţele clienţilor.
Prin această abordare integrată întreprinderea poate reduce termenele de comercializare,
realizează creşterea rentabilită-ţii şi ameliorarea serviciilor sale, accelerarea lansării produselor.
Soluţiile moderne client-server care se vor prezenta favorizează astăzi o colaborare largă,
independentă de localizările geografice, apropiind utilizatorii, instaurând schimburile
dinamice între toate departamentele funcţionale ale întreprinderii (servicii tehnice,
administrative, informatice, etc.). Toate acestea se realizează conservându-se mediul de lucru
obişnuit, utilizatorul putând accede la toate resursele din reţea în funcţie de nivelul de
autorizare (server de comunicaţie, server de imprimare, server CAD, sever pentru aplicaţii de
calcul, etc.) Datele şi prelucrările sunt deci repartizate pe servere accesibile de o manieră
transparentă utilizatorilor de la posturile lor client, în toate punctele reţelei. Această libertate
permite întreprinderii să-şi optimizeze propriile sisteme CAD în funcţie de organizare şi
performanţele cercetate şi să realizeze o abordare globală a informaţiilor de produs,
autorizând o reorganizare a proceselor de lucru independent de serviciile întreprinderii.
Această arhitectură permite în acelaşi timp o mai bună exploatare a tuturor capacităţilor
existente în întreprindere (PC-uri, staţii de lucru, reţele, servere).

La această evoluţie se adaugă eforturile de standardizare, în special cele legate de

schimbul de informaţii grafice, de definire a modelului de date de produs, de crearea de
documentaţiei sau a cadrului general de modelare a întreprinderii.

Normele existente, realizate după eforturi şi investiţii importante de către utilizatori şi

fumizori, au atins un grad de maturitate şi de fiabilitate satisfăcător. Ele permit, IGES pentru
desenul tehnic, VDA pentru suprafeţe simple sau SET pentru modelarea suprafeţelor
complexe şi volumice, schimbul de date, prin fişiere neutre, între software-urile de
proiectare tratând domenii învecinate. Dificultăţile existente se datorează diversităţii
conceptelor manipulate de către sisteme care nu sunt întotdeauna partajate între acestea.

Din acest punct de vedere STEP, bazat pe o tehnologie modernă, adaptată prelucrărilor
informatice performante posibile astăzi, se apropie foarte bine de abordarea orientată obiect.
Utilizarea unei metode pentru definirea a specificaţiilor, bazată pe utilizarea unui
limbaj de definire a datelor, EXPRESS, permite formularea de o manieră strictă şi coerentă a
modelelor de date, în timp ce conceptul de protocol de aplicaţie pune la dispoziţia
utilizatorilor posibilitatea expertizei în domeniul propriu.

Reuşita STEP ca un mijloc esenţial pentru gestiunea şi partajarea datelor de definire

a produselor depinde în continuare de strategia organismelor de normalizare pentru
dezvoltarea viitoare a normei, de susţinerea şi participarea utilizatorilor pentru adaptarea
normei la cerinţele proprii, de disponibilitatea furnizărilor de sisteme informatice pentru
introducerea pe piaţă de software-uri bazate pe STEP sau cu de utilizare a acestuia,
organizarea unei reţele de centre de expertiză STEP care să lucreze împreună pentru
asigurarea

specificaţiilor, promovarea utilizării acestora, pregătirea mijloacelor de migrare către STEP

care să permită trecerea de o manieră controlată şi eficace de la utilizarea normelor actuale
la utilizarea STEP.
 Din acest punct de vedere realizarea noilor metode de proiectare a produselor
care înlocuiesc proiectarea liniară pentru a favoriza ingineria paralelă se realizează
treptat prin crearea noilor tehnici şi mijloace de dialog între intervenanţii care concură la
realizarea unui produs. Din acest punct de vedere realizarea obiectivului STEP de definire a
modelului datelor de produs constituie un element deosebit de important pentru
proiectarea integrată deoarece conduce la partajarea informaţiilor prin crearea unui
jeton care înglobează toate informaţiile care acoperă ciclul de viaţă al unui produs.
Elementele principale de atingere a acestor obiective pornesc de la pilonul principal
constituit de modelarea produsului, prin descrierea obiectivelor care trebuiesc manipulate
(entităţile), abordarea proiectării asociată contextului integrării, definirea mod.elului de
produs propus şi implementarea acestui model în contextul unor staţii de lucru cooperante.

Concluzii:
 In acest capitol s-a incercat sa se sintetizeze din literatura de specialitate, cu
unele comentarii şi interpretari, stadiul actual a ceea ce este numit generic Teoria
proiectării sau Ştiinţa proiectării, aşa cum este ea azi unanim acceptată de specialiştii
în dorneniu.

Se constată că proiectarea a trecut de la categoria de activitate empiricopractică,

de meşteşug de nivel înalt, bazat pe talent, experienţă, fler, capacitate de
reprezentare a ideilor în domeniul activităţilor scientizate, care au un fundament
ştiinţific, teoretic, bazat pe principii generale care pot fi aplicate în diferite situaţii şi dau
rezultate repetabile.

Ca orice alt domeniu ştiinţific, şi Ştiinţa proiectării este în măsură să ofere

practicienilor metode şi metodologii pentru rezolvarea problemelor concrete.
Există în două şcoli în domeniul ştiinţei proiectării, una inductivă şi alta
deductivă.

Prima încearcă să extragă principiile din experienţa trecută, prin

generalizarea faptelor, în scopul rafinării continui a unor percepte generale, uşor de
aplicat. În planul practicii, aceste metode se regăsesc parţial în metodologia germană
standardizată şi bine documentată a VDI (Asociaţia inginerilor germani), pe care o
regăsim expusă pe larg în Hutte, Dubbel şi alte manuale ale inginerului care au făcut
epocă.
 PROIECTAREA PRODUSELOR
ŢINÂND CONT DE CICLUL DE VIAŢĂ

Scenariul unui proiect tehnic

Un proiect nu se derulează ca un simplu proces liniar şi totalmente previzibil.

Acestea sunt caracteristici pentru proiecte mici, deseori realizate din comoditate, pe bază de
intuiţie şi improvizaţie sub pretextul că termenele sunt scurte şi bugetul de dimensiuni
reduse. Există o serie de date, factori şi informaţii care ne pun în postura de a avea
o cu totul altă atitudine faţă de

demersul unui proiect:

- complexitatea şi incertitudinea datelor
- orizontul temporal pus la dispoziţie pentru realizarea proiectului
- obiectivele tehnice/costurile prevăzute
resursele echipei proiectului
justeţea tehnologiilor de dezvoltare.
Toate aceste întrebări se regăsesc notate într-un cumul care face obiectul unei
analize de fezabilitate a proiectului iar optimizarea etapelor trebuie fundamentată pe
o analiză temeinică filtrând şi reorganizând informaţiile complete şi numeroase
provenite de la un mediu nu întotdeauna favorabil.

Se numeşte scenariu construcţia coerentă de ipoteze care pot clarifica

fezabilitatea globală a proiectului. Exploatarea globală sau parţială a căilor posibile ce
pot conduce . de la o stare actuală A la o stare viitoare B este o operaţie care pentru a
avea obiectiv de optimizare a deciziei trebuie să, prevină riscurile specifice ale proiectului.

Pilotarea proiectelor trebuie să ia în considerare natura dinamică a acestuia.

Proiectele sunt ca şi celelalte lucruri în viaţă ele sunt create, trăiesc şi apoi mor cu alte
-

cuvinte trec printr-un ciclu natural de via -ţă. Acest ciclu de viaţă al unui proiect este un
focar de polarizare în jurul căruia pot fi folosite procese manageriale şi tehnici specifice
pentru a aduce rezultatele proiectului la un timp corect stabilit şi la o limită a bugetului cât
mai optimă, .

Demersul de a te angaja într-un proiect trebuie neapărat să ţină cont de hazard

(risc). Efectul derulării proiectului se poate vedea uneori după câteva luni sau chiar ani,
iar beneficiile sale se evidenţiază cu mult mai târziu. Creditul investit, mijloacele
mobilizate, in condiţiile manageriale se pot transforma în pierderi dacă.
rezultatele aşteptate nu sunt realizate. intr-un context tehnic, economic şi social în
continuă evoluţie nici o decizie nu poate fi considerată realmente definitivă, iar schimbările
de orientare în cursul realizării ţin atât de client cât şi de alţi factori interni sau externi.

in aceste condiţii, asimilarea derulării proiectului in globalitatea sa cu noţiunile de

durată de via-ţă a unui produs clasic, creează posibilitatea abordării structurale şi sistemice
a activităţilor desfăşurate precum şi evidenţierea elaborării unor documente specifice
şi deosebit de utile. Un proiect se înscrie intr-un proces global de sistematizarea
demersurilor umane care constituie durata de viaţă a produsului.
Ciclul de viaţă al unui proiect poate fi descompus în şase faze (fig. 5.1).

1. Fezabilitatea este faza de informare în timpul căreia se reunesc toate elementele

care permit precizarea nevoilor şi pot da o imagine asupra oportunităţii lansării
unei noi realizări: se definesc funcţiunile aşteptate, se evaluează criteriile de
performanţă dorite şi se identifică constrângerile din mediu. Produsul se află în stare
funcţională definit printr-un caiet de sarcini funcţional (CSF).

2. Definirea: în această fază se evaluează, se alege, se validează exigenţele tehnice,

normele, siguranţa în funcţionare, metodele de dezvoltare, procesul şi tehnicile de
realizare. in finalul fazei se realizează o stare specificată definită prin specificaţiile
tehnice ale nevoilor (STN).
3. Dezvoltarea. Această fază regrupează toate etapele de studiu, de punere la punct şi
de validare, care permit obţinerea unei descrieri complete nu doar a produsului şi
reproductibilităţii lui ci şi cele necesare pentru producţie, servicii, tot ce este necesar în
fazele de utilizare şi retragere din funcţiune. Produsul este într-o stare definită care face
obiectul unui dosar de definire (DD).

4. Producţia. Această fază conduce la punerea la dispoziţie a unui număr de produse ce

răspund criteriilor funcţionale iniţiale, produsul este acum în stare reală, starea de
funcţionare este certificată printr-un caiet de schiţe şi un certificat de conformitate.
5. Utilizarea. in această fază, care corespunde stării active a produsului când starea
funcţională este atinsă şi menţinută adaptând-o la noile nevoi sau la noi constrângeri.
Starea interoperaţională este premergătoare retragerii fie datorită uzurii naturale, fie
evoluţiei contextului de utilizare.
Fig.20 Fazele duratei de viata a proiectului

6.

Retragerea din serviciu: regrupează toate operaţiile de oprire, stocare,

dezafectare, de distrugere, deseori neglijată dar ea trebuie derulată după metode
prevăzute în faza de fezabilitate.

PrincipaIele componente ale proiectului, ţinând cont de fazele de mai sus sunt
definite în tabelul 1.

Tabelul 1
Componentele şi categoriile de probleme a e proiectului

Categoria de Complexitatea şi obiectivul Tehnica de lucru

probleme

Pentru ce? Proiectul permite Organigrama funcţională

satisfacerea unei nevoi

Cine? Proiectul ne favorizează Organigrama produsului

Structura arborescentă
realizarea unui obiectiv final unic:
lucrarea

Cum? El este realizat prin Dosarul de conducere a activităţilor

derularea unor activităţi
etapizate şi
intercondiţionate

Cu cine? Intervin parteneri cu Organizarea operaţională

competenţe specializate şi
care trebuie coordonaţi de către
un responsabil unic

Când? Termene Controlul activităţilor

Cât? Costuri

Echilibrul factorilor determinanţi în proiectele tehnice

Angajarea progresivă într-un proiect
Intr-un proiect, stăpânirea riscurilor de ordin financiar, organizaţional şi tehnic depind în mare măsură de
pertinenţa orientărilor care sunt alese încă în fazele Deci zi il e din fazel e d e fezabi li tate şi
defin ire hotărăsc în mare măsură nivelul de costuri total, chiar dacă în aceste faze cheltuielile angajate sunt
încă relativ scăzute (fig.21).
Această observaţie subliniază interesul activităţilor din studiul preliminar: cu un grad ridicat de
incertitudine ele pot totuşi în condiţiile când riscurile sunt limitate să valideze noile concepte să
confirme anumite opţiuni deja luate determinând ecartul cel mai realist în funcţie de căile alese. Fazele
de amonte din ciclul de via-ţă sunt cu mai mare risc, cu incertitudini şi toată problema este de a găsi soluţiile
viabile fără a le elimina pe acelea foarte inovante dar cu aproximări considerabile. Se jalonează
fiecare fază în care se iau decizii realizându-se un angajament progresiv în care sunt evidenţiate
 rezultatele intermediare şi faptul că se poate continua şi în caz de eşec prin investigaţii menite să
găsească alte (fig.22).

Fig.21 Nivelul de costuri pentru un proiect tehnic

Identificarea de noi nevoi, care poate justifica angajarea în realizarea proiectelor este
o consecinţă a unui comportament antecedent în principal ca o reacţie a pieţei sau o
speculaţie de viitor. Această percepţie este încă foarte subiectivă faţă de
aşteptările clientului şi din această cauză greu de evaluat, dar reprezintă un criteriu
sigur în materializarea sistemului.

Figura 22 Procesul angajarii progresive in proiectele tehnice

 Derularea fazei de fezabilitate este esenţială datorită necesităţii reducerii
nedeterminării create abordărilor în metode noi şi concepte originale. Se pot face studii
de oportunitate, simulări matematice şi se construiesc machete pe care se studiază
proiectul. Aceste studii sunt efectuate în faza preliminară a proiectului propriu-zis şi permit
elaborarea unui dosar de orientare care descrie evantaiul de solutii posibile.
Ele contribuie la clarificarea şi eliminarea incertitudinilor şi dau date
orientative generale de continuare a proiectului Alte complemente ale studiului de
fezabilitate sunt legate de termene, încărcări precum şi constrângerile impuse de cost.
Dintr-o multitudine de soluţii posibile sunt reţinute doar acelea care se dovedesc
interesante din punct de vedere al opţiunilor manifestate. În faza de definire
principalele opţiuni sunt cunoscute şi in proporţie de 80% deciziile de angajare a
proiectului pot sau au fost luate.

Realizarea de prototipuri de dezvoltare şi de serie reprezintă partea finală a

primei etape şi permite prima nivelare. În această fază cheltuielile deja sunt
considerabile şi o revenire poate pune proiectul intr-o situaţie dificilă.

Procesul de angajare progresivă vizează găsirea celei mai bune soluţii. Produsul
trebuie să corespundă specificaţiilor tehnice, termenelor şi costurilor prevăzute prin
bugetul alocat. Găsirea unui compromis real între cele trei preocupări
predominante in toate fazele realizării unui proiect reprezintă obiectivul
principal al managementului modern. Integrarea celor trei factori determinanţi care
sunt performanţele, termenele şi costurile se realizează de obicei in trei timpi iar
noţiunea de echilibru între cei trei factori este foarte subiectivă (fig.23)

Fig. 23 Fazele echilibrului factorilor determinanti

 Faza 1. Preponderente sunt aspectele tehnice. Dificultăţile de realizare sunt încă
puţin cunoscute. Trebuie evaluate prin fezabilitate conceptele, soluţiile posibile.

Faza 2. Integrarea factorului timp. Aspectele tehnice sunt mai bine stăpânite, se
cunoaşte potenţialul de resurse, se elaborează prima planificare. Trebuie determinat
timpul necesar fără rabat la calitate şi utilizând mijloacele puse la dispoziţie. Se pot
reajusta obiectivele tehnice doar în limitele acceptate de client.

Faza 3. Optimizarea celor trei factori. O mai bună cunoaştere a

mijloacelor poate determina un buget previzional. Se pot revedea obiectivele şi astfel
putem scădea cheltuielile? O mărire a duratelor de execuţie poate conduce Ia reducerea
costului?

Metode de generare a ideilor în proiectare

Ideea inovatoare reprezintă baza, originea proiectului, ea având surse multiple
(în laboratoare universitare, în cercetare-dezvoltare, servicii de marketing,
compartimentul clienţi, sugestiile distribuitorilor). Mai ales specialiştii în
marketing pot genera dezvoltarea unor tehnici de creativitate pentru a găsi idei pentru
produse noi.

A. Ideea trebuie generată şi verificată.

Aceasta etapă trebuie realizată de către colective pluridisciplinare care

conturează primul scenariu conceptual şi va stabili liniile directoare printr-un studiu de
fezabilitate globală.

Tehnologia cheie o reprezintă tehnologia inovantă care ajută

întreprinderea şi conducerea, este o competenţă fundamentală în activitatea de
dezvoltare a produselor noi şi care creează întreprinderii un net avantaj
concurenţial.
Obiectivul este de a transfera ideea prin trei etape forte:
Ideea defineşte care sunt funcţiunile principale ce vor fi realizate de produs
posibilităţile produsului descrise în termeni funcţionali pe care întreprinderea le oferă în
vederea satisfacerii clientului pentru o lansare pe piaţă.
 Conceptul de produs, un răspuns funcţional a unei nevoi particulare (în care
avizul utilizatorului este prioritar în acest concept), ca o reprezentare subiectivă particulară
destinată consumatorului pe care întreprinderea încearcă a încorpora ideea de produs.

- Imaginea produsului care corespunde unei valori simbolice şi

subiective pe care utilizatorul o acordă produsului, o reprezentare subiectivă,
particulară a consumatorilor care dobândesc produsul.
Lucrările de specialitate prezintă o serie de metode de stimulare a
creativităţii, de dezvoltare a capacităţii de inovare: liste de control, liste de atribute,
brainstorming, metoda Gordon, sinectica, cataloage de idei.

Probabilitatea de a găsi soluţia unei probleme tehnice creşte odată cu numărul şi cu

calitatea ideilor pe care le-a suscitat problema respectivă. Pentru a mări cantitatea şi originalitatea
ideilor şi pentru a realiza acest lucru în cel mai scurt timp, există metode deja consacrate şi larg
utilizate.

Se foloseşte termenul de creativitate pentru a desemna capacitatea de a descoperii

solu-ţii noi, originale, a inventa metode noi, a formula ipoteze verosimile, a propune
explicaţii inedite. Această capacitate individuală, legată de capacitatea de a organiza şi a reorganiza,
se dezvoltă în cadrul discuţiei în grup, creativitatea colectivă fiind superioară creativităţii
individuale.

METODELE CLASICE fac apel la memorie, la experienţă, la o problemă de aceeaşi

natură care a mai fost rezolvată. in acest caz soluţia este copiată sau adaptată. Acesta este cazul
problemelor rezolvate prin analogie.

Aceste metode eficace, comportă totuşi unele dezavantaje:

 nu dau decât un număr limitat de soluţii, printre care nu figurează neapărat cea mai bună;
 nu duc către direcţii noi, încetinind astfel progresul.

METODELE ANALITICE se bazează pe reexaminarea sistematică a

diferitelor părţi ale unei probleme sau ale unui obiect.

Metoda listei de control. Bine întocmite, listele de control semnalizează domeniile

de cercetare care ar fi putut eventual trece neobservate sau neglijate.

Exemplu de listă de control simplă şi având o aplicare foarte generală (după Alex
F. Osborn):

căutarea altor utilizări;

 adaptarea;
modificarea;
dezvoltarea (mărirea, lărgirea, înmulţirea);
 micşorarea (reducerea, miniaturizarea, divizarea);
înlocuirea;
 aranjarea;
inversarea;
 combinarea;
 disocierea.

Metoda listei de atribute sau a listei calitative, dezvoltată de Robert Platt Crawford,
profesor la Universitatea Nebraska City. Această metodă constă in întocmirea unei liste de
atribute sau de calităţi pe care le are un obiect sau o problemă, incercându-se apoi să se
schimbe sau să se modifice fiecare atribut sau grup de atribute într-un număr cât mai mare
de feluri posibile.

Aceste două metode menţionate mai sus sunt deosebit de indicate pentru a
modifica un obiect sau îmbunătăţind un procedeu existent.
Metoda plecare-sosire sau intrare-ieşire. Prin analogie cu problemele de utilizare a
energiei, orice sistem dinamic poate fi definit în raport cu ceea ce intră sau iese din
sistem şi în raport cu specificaţiile lui sau cu ale sale.După definirea problemei ca mai sus
se va încerca să se lege plecarea
de sosire, punându-se atâtea întrebări câte se consideră necesar. Această metodă este
indicată atât pentru cercetarea mijloacelor noi sau de înlocuire, cât şi pentru a se atinge un
obiectiv în prealabil definit .

METODE DE ASOCIAŢII LIBERE, permit exprimarea oricărei idei care ne vin în

minte. Neraţionale şi anarhice, dar mai înainte de toate pragmatice, aceste metode,
utilizate în mod convenabil, stau de multe ori la baza unor

pe de-a-ntregul noi.
Dezlănţuirea ideilor. Cunoscută în general sub numele de brainstorming
(dezlănţuirea ideilor), aceasta este o metodă de cercetare colectivă, care permite exprimarea
unor idei care în ambianţa obişnuită nu ar fi exprimate, din teamă de a părea lipsite de
seriozitate sau de competenţă. in cursul şedinţelor, participanţii trebuie deci să se
abţină de la orice critică, orice apreciere şi orice verdict asupra ideilor emise.

Exprimarea unor idei în aparenţă fanteziste trebuie favorizată, Intrucât ele pot da
naştere la alte idei prin asociaţie; ceea ce se caută în primul rând este o multiplicitate de
idei. Ideile emise sunt înscrise pe măsura exprimării lor şi rămân sub ochii
participanţilor la şedinţă, ceea ce uşurează referirea la aceste idei în timpul discuţiei.
Analiza şi critica ideilor exprimate au loc într-o şedinţă ulterioară, fie în cadrul aceluiaşi
grup de participanţi, fie în cadrul unui a1t grup.

Pentru a se obţine un rezultat bun, trebuie luate anumite precauţii:

- numărul participanţilor trebuie să fie între 4 şi 12;
- durata şedinţelor trebuie să fie între o jumătate de oră şi o oră;
-trebuie asigurat un grup de lucru cât mai eterogen posibil (de exemplu bărbaţi, femei,
cumpărător, vânzător, inginer proiectant etc.), dar fără diferenţe importante de ordin
ierarhic;

-atmosfera trebuie să fie destinsă, asigurându-se o perfectă izolare faţă de

lumea exterioară;
- şedinţele trebuie convocate de preferinţă la sfârşitul zilei, datorită dificultăţii
participanţilor de a se repune repede în condiţiile de lucru obişnuite;
- natura problemei trebuie prezentată numai la începutul şedinţei şi
niciodată înainte;

problema trebuie expusă clar, pe larg, însă fără exces de detalii, şi trebuie să
constituie întotdeauna un obiectiv concret.

Metoda Gordon. După Wiliam J.J. Gordon, dezlănţuirea ideilor duce prea repede la
soluţii care, din această cauză, riscă să, fie superfi ciale. in cadrul metodei Gordon,
aceasta fiind şi ea o metodă de cercetare colectivă, numai conducătorul grupului de
discuţie cunoaşte problema de rezolvat. Subiectul de discuţie ales este în conformitate
cu problema, fără, a se releva insă natura ei e x a c t ă . C o n d u c ă t o r u l , d i r i j â n d ş i
o r i e n t â n d t r e b u i e s ă p e r c e a p ă dintre ideile exprimate şi problema în dezbatere.

Practic trebuie întrunite anumite conditii:

 durata şedinţelor să aibă aproximativ trei ore;
 participanţii trebuie să aibă bine însuşită utilizarea metodei;
subiectul de discuţie trebuie bine ales;
 conducătorul trebuie să fie foarte înzestrat.

Această ultimă condiţie este capitală. intr-adevăr, în metoda Gordon, între

idei pot scăpa mai uşor atenţiei decât in cadrul metodei precedente. Acest
inconvenient poate fi remediat în mai multe feluri; variantă a acestei metode,
problema este dezvăluită la sfârşitul şedinţei şi înregistrarea discuţiei este apoi
difuzată participanţilor; într-o altă variantă, anumiţi membri participanţi cunosc chiar
de la începutul şedinţei problema de rezolvat .
 Dacă metoda de dezlănţuire a ideilor se aplică la cercetarea mai multor idei, metoda
Gordon este indicată mai cu seamă pentru găsirea unei idei sau a unei cu totul noi.

METODELE RELAŢHLOR FORŢATE. Se bazează pe stabilirea unor relaţii

neobişnuite, folosite ca punct de plecare pentru asociaţii libere.

Metoda enumerării. Se stabileşte o listă de idei sau de obiecte cu sau fără legătură între
ele. Se caută pe care le are fiecare obiect, luat în ordinea de pe listă, cu fiecare dintre
celelalte obiecte de pe listă. intr-o variantă se confruntă în acelaşi timp trei obiecte sau chiar
mai multe.

Metoda catalogului. Plecând de la o sursă de documentare care conţine o mare varietate

de obiecte, se aleg la întâmplare două sau mai multe obiecte între care se încearcă să se
stabilească o relaţie.

Metoda concentrării asupra scopului ce trebuie atins. Se deosebeşte de metoda

precedentă prin aceea că unul dintre obiecte sau una dintre ideile ce trebuie să intre în relaţie nu
este aleasă la întâmplare, ci într-o strânsă legătură cu scopul ce trebuie atins. Al doilea obiect
este ales la întâmplare sau arbitrar.

Metodele relaţiilor forţate nu sunt adaptate la rezolvarea problemelor definite, afară de

cazul când aceste probleme sunt formulate în sensul lor cel mai larg. Ele conduc mai degrabă la
idei noi decât la soluţionarea unor probleme. De aici utilizare lor în domeniile artistice şi literare.

Metoda sinectică. Sinectica este o metodă care permite sporirea capacităţii

creatoare a cercetătorilor. Această metodă a luat naştere în urma
cercetărilor efectuate în S.U.A. şi care au pus în evidenţă următoarele fapte:
-„este cu putinţă. (spre deosebire de părerea comună) să se cunoască prin
observaţie şi analiză produsele mintale subconştiente ale creaţiei;
-aptitudinea indivizilor şi a grupurilor de a inventa poate fi considerabil sporită şi dezvoltată
când ei înţeleg mecanismele psihice care funcţionează inăuntrul lor şi ajung să le folosească
corect;
în procesele creatoare, elementul emoţional contează mai mult decât elementul
intelectual; iraţionalul prevalează asupra raţionalului „.

Dacă vrem să sporim probabilitatea de a descoperi soluţii de calitate, trebuie să

favorizăm dezvoltarea aspectelor iraţionale ale personalităţii cercetătorilor.
Creativitatea colectivă părând în genere superioară creativităţii
individuale, e recomandabil să se creeze în întreprinderi grupuri de sinectică alcătuite din
indivizi (cadre) aparent eterogeni (formaţie şi funcţii diferite), dar unii de fapt prin
aptitudinile lor comune pentru cercetare. 0 dată constituite, aceste grupuri sunt sistematic
formate şi antrenate în vederea unor metode de gândire proprii creativităţii.

Cataloage de idei. Această metodă este bazată pe o evidenţă: este inutil să se

inventeze din nou ceea ce a fot descoperit mai inainte. Această constatare, cu valabilitate
generală, constituie baza aşa-numitelor metode clasice. in acest caz însă nu se apelează
numai la memorie. Ideile căpătate cu ocazia cercetărilor anterioare sunt clasificate
sistematic, de pildă pe funcţii. Cataloagele de idei astfel obţinute sunt într-o oarecare
măsură subprodusele cercetărilor şi ale realizărilor anterioare.

Aplicarea metodei aşa-numite a listei de control la cataloagele de idei permite în

plus să se obţină idei originale. Şi, dimpotrivă, cataloagele de idei pot servi la verificarea
faptului dacă o cercetare a fost efectuată într-un număr cât mai mare de direcţii posibile.

Cataloagele de idei sunt utile atunci când este necesar să se ajungă la un rezultat
rapid şi cu un preţ minim; ele trebuie ibsă să stimuleze imaginaţia, nu so frâneze.
B. Validitatea noii idei

In această etapă se realizează consecinţele: dacă are sau nu un caracter novator

produsul oferit. Această activitate poate regrupa patru operaţii :

căutarea de informaţii
testarea conceptului
analiza globală a scenariului comercial
studiul critic al prototipului
Informaţille reprezintă materia primă necesară unui proiect inovant; ele permit evaluarea
nivelului de originalitate a ideii şi în ultimă instanţă şansa de succes comercial a noului
produs. Obiectivul demersului este de a studia perioada anterioară ideii şi de a face
remarci la crearea produsului şi la reducerea riscului de inovare.

Principalele surse de informare sunt:

1. Surse interne întreprinderii

-rapoarte de vânzare cu produse similare sau de substituţie;

-statistica vânzărilor care prezintă dinamica atracţiei produsului;

-fişierele clienţilor care pot avea o imagine despre grupul ţintă căruia i se
adresează demersul;
 - reclamaţiile de la clienţi: principalele probleme rezultate din activităţile derulate:
proiectare-producţie-desfacere şi impactul acestora asupra utilizatorilor.
2. Surse externe intreprinderii
-laboratoarele şi centrele tehnice din sectorul industrial;

-expoziţii şi saloane profesionale naţionale şi internaţionale;

-conferinţe şi colocvii pe teme legate de noile produse;

-furnizorii şi distribuitorii care in amonte şi aval pot furniza informaţii utile ce

susţin salturi calitative;

-eşantionul potenţialilor utilizatori.

3. Organismele care furnizează informaţii

-agenţii regionale;
-instituţii naţionale;
-reţea de INTERNET;
-standarde şi norme.

C. Testarea conceptului
Obiectivul testării este de a măsura originalitatea ideii şi de a demara un prim
scenariu asupra fezabilităţii comerciale. Testul se realizează cu un eşantion de clienţi
potenţiali prezentându-le o descriere sumară a caracteristicilor principale ale
produsului imaginat. Dacă reacţiile sunt favorabile, iniţiatorii au motive de a continua
proiectul, dacă reacţiile sunt doar parţial favorabile se realizează o analiză de detaliu a
inconvenientelor sau a lipsurilor inventariate.

Contribuţii privind utilizarea metodelor de creativitate

stimulată la generarea şi selectarea soluţiilor în proiectarea
echipamentelor pentru industie

Metoda analizei multicriteriale

Această metodă de analiză, aplicabilă în faza de decizie în alegerea unei soluţii din
multitudinea de soluţii posibile, face parte din arsenalul "analizei şi ingineriei valorii". Ea
serveşte la stabilirea unui criteriu unic de comparaţie a mai multor variante de soluţii â
unei probleme, în cazul în care diferitele variante care stau la dispoziţia proiectantului
satisfac un grad diferit un set de criterii, iar importanţa relativă a criteriilor este la rândul
ei diferită şi dictată de o serie de factori conjuncturali. Ne propunem să aplicăm această
metodă pentru alegerea variantei optime de acţionare în condiţii date pentru un
echipament mobil pentru industrie.

Fie variantele de Vi V2 ,....., Vn ale unei probleme de proiectare,

valoarea unei variante fiind de tipul "variabilă categorie" (de exemplu: Vi - maşină de
încărcat cu cupă, V2 maşină de iricărcat cu cupă şi siloz, V3 maşină de încărcat cu
braţe, ş.a.m.d.).
Fie criteriile Ci C2 ,....., după care fiecare variantă este ierarhizată în

raport cu celelalte, în funcţie de gradul de satisfacere al criteriului respectiv (de exemplu: C1

- productivitate, C2 greutate specifică, C3 - distanţă maximă de transport, etc.).

Importanţa relativă a criteriilor este dată de coeficienţii de pondere 1,2,

...............,m.

Gradul în care fiecare variantă satisface un anumit criteriu se obţine stabilind

ierarhia variantelor în cadrul fiecărui criteriu prin cifre romane matrice de ierarhizare.