SUBIECTE SIMULĂRI ȘI PROIECTE DE MANAGEMENT

1. Modelul economic – concept,clasificare

Concept

Modelarea este procesul de cunoaştere a unui fenomen, având un element de bază

numit model, care reprezintă o imagine convenţională a fenomenului cercetat.
Aşadar, modelul înlătură aspectele neesenţiale pentru a evidenţia conţinutul,
forma şi funcţionarea unui mecanism în raport cu punctul sau punctele de vedere
considerate.

Clasificare

Printre criteriile de clasificare a modelele economico-matematice amintim1:

1. În funcţie de sfera de cuprindere a sistemelor economice reale:

Modele macroeconomice- la nivel de ansamblu al economiei

Modele mezoeconomice – la nivel regional

Modele microeconomice - la nivel de agent economic

2. După tipul variabilelor

Modele deterministe - variabilele modelului nu sunt aleatoare, ci într-o ipostază

dată pot lua o valoare şi numai una, ceea ce însemnă că pentru valori cunoscute
ale variabilelor de intrare se pot determina cu certitudine valorile variabilelor de
ieşire

Modele stocastice – conţin cel puţin o variabilă stocastică

 3. În raport cu factorul timp

Modele statice - dependenţele dintre variabilele modelului se referă la acelaşi

moment (perioadă) de timp

Modele dinamice care, la rândul lor pot fi :

modele dinamice cu variabila timpul

modele autoregresive

modele cu decalaj

4. După numărul de ecuaţii

Modele cu o singură ecuaţie (conţin o singură variabilă rezultativă y, indiferent

de numărul n al elementelor vectorului variabilelor cauzale ,

Modele cu mai multe ecuaţii (conţin mai multe variabile rezultative)

5. După numărul factorilor luaţi în considerare:

Modele unifactoriale

Modele multifactoriale

6. După forma dependenţei dintre variabilele independente (cauzale) şi cele

dependente (rezultative)

Modele liniare (există dependenţă liniară între variabilele rezultative şi cele

cauzale)

Modele neliniare (dependenţa este neliniară)

 7. În funcţie de domeniu şi obiectivul urmărit

Modele econometrice; Modele de alocare; Modele de transport; Modele de

aşteptare; Modele cibernetico-economice; Modele de simulare; Modele de
prognoză; etc

2. Procesul de modelare

În procesul modelării intervin următoarele elemente:

– obiectul modelării: fenomenul (sistemul) economic real supus cercetării;

– subiectul modelării (cercetătorul, analistul): cel care realizează cercetarea

urmărind un scop bine precizat;

– modelul propriu zis: rezultatul procesului de modelare.

3. Simularea – concept și etapele simulării

Concept

În proiectarea sistemelor, deosebit de importantă este obţinerea unor informaţii

despre sistem înainte ca el să fie realizat concret; acest lucru este posibil aplicând
tehnica simulării.

Prin simulare numerică se înţelege totalitatea procedeelor matematice şi de calcul

destinate studiului comportării în timp a sistemelor reale cu ajutorul
calculatoarelor electronice numerice, presupunându-se că în evoluţia acestor
sisteme intervin şi elemente aleatoare.
 Etapele

1. Definirea problemei : este una din cele mai importante etape ale
procesului de luare a deciziilor, următoarele faze depind de ea, deci, este
foarte important ca problema ce urmează a fi rezolvată, să fie corect
definită.
2. Identificarea factorilor critici : este o etapă strâns legată de prima,
factorii critici rezultând din întrebările formulate pentru definirea
problemei.
3. Elaborarea alternativelor posibile : se caută toate soluţiile posibile care
pot constitui rezolvări ale problemei.
4. Analiza alternativelor: se prezintă pentru fiecare analiză avantajele şi
dezavantajele.
5. Selectarea celei mai bune alternative: în alegerea alternativei optime
intervine experienţa managerului, testarea soluţiei propuse, tehnica
costisitoare, sau realizarea modelelor matematice şi simularea problemei. –
6. Implementarea soluţiei: presupune formularea precisă şi concretă a
alternativei selectate şi transmiterea acesteia către subordonat; se trece la
punerea deciziei în practică.
7. Stabilirea sistemelor de control şi evaluare: această etapă oferă
informaţii despre reacţia sistemului.

4. Avantajele şi dezavantajele simulării

avantaje:

– fenomenul/procesul supus cercetării poate fi reprezentat în stare „pură”, fără a

fi denaturat de fenomene străine sau detalii de prisos;
– permite efectuarea experimentelor acolo unde acest lucru ar fi imposibil
datorită accesibilităţii obiectului real sau costului ridicat;

– oferă posibilitatea repetării experimentului până la obţinerea unor concluzii

fundamentale;

– permite modificarea caracteristicilor obiectului real şi studierea

comportamentului acestuia;

– costul scăzut al studierii proceselor pe baza modelelor

dezavantaje:

- existenta unei pregătiri speciale in construirea modelelor de simulare; se spune

că simularea este mai degrabă o artă decât o ştiinţă, care se învaţă în timp şi prin
experienţă;

- rezultatele simulării sunt aproximative şi nu exacte, iar uneori sunt greu de

interpretat;

- cele mai multe ieşiri ale sistemului sunt variabile aleatoare (bazate pe intrări
aleatoare) ale căror repartiţii trebuie cunoscute si determinate.

5. Managementul proiectelor – definiție și principii fundamentale

definitie

Managementul proiectelor este ştiinţa de planificare, organizare, conducere,

control a activităților și a resurselor alocate, astfel încât acestea să acopere în
întregime realizarea unui proiect. Resursele sunt rezerve, posibilităţi, surse,
disponibilităţi, mijloace care pot fi valorificate la un moment dat. Resursele pot fi
financiare, umane, materiale, intelectuale, energetice, de timp, informaționale etc.
 principii

1. Principiul angajamentului. Între finanţator şi organizaţia care îşi propune să

deruleze un proiect trebuie să existe un tip de angajament echitabil înainte de
începerea oricărei activităţi. Acest angajament înseamnă că ambele părţi
implicate cunosc foarte bine ce efort trebuie depus pentru a se realiza proiectul,
cunosc, cel puţin în mare, procesele şi riscurile asociate proiectului, sunt dispuse
să îşi împartă şi să îşi asume responsabilităţile, riscurile şi un eventual eşec.

2. Principiul succesului predefinit. Normele pe bază cărora proiectul este

considerat un succes, atât în ceea ce priveşte derularea, cât şi produsul final,
trebuie să fie definite de la bun început, înainte de declanşarea oricărei activităţi.
Astfel, criteriile de succes convenite pot să constituie baza procesului de luare a
deciziei şi a evaluării finale.

3. Principiul eficienţei/consistenţei interne/interdependenţei. Între aria de

cuprindere a proiectului, timpul alocat, bugetul stabilit și calitatea proiectată a
produsului final există o relaţie de interdependenţă. Cele patru elemente sunt inter
relaţionate, trebuie să fie realizabile şi să se reflecte unul pe celălalt. Cu alte
cuvinte, bugetul, spre exemplu, trebuie să fie în concordanţă cu toate celelalte
elemente – nu se poate solicita o sumă foarte mare de bani pentru rezolvarea unei
probleme minore, cu o arie de cuprindere foarte îngustă.

4. Principiul strategiei. Orice proiect trebuie să aibă la bază o strategie. În cazul

domeniului pe care îl avem în vedere – managementul proiectelor – planificarea
precede întotdeauna execuţia. În termeni simpli, acest principiu stabileşte ce
trebuie făcut şi când trebuie făcut.

5. Principiul controlului. Toate proiectele trebuie să beneficieze de politici şi

proceduri riguroase şi eficiente de control şi monitorizare. Spre deosebire de
principiul anterior, acest principiu stabileşte cum trebuie făcut un anumit lucru şi
de către cine.

6. Principiul canalului unic de comunicare. Între finanţator şi managerul de

proiect trebuie să existe un singur canal prin care sunt comunicate deciziile de
importanţă vitală pentru proiect. Important este ca, în procesul de luare a
deciziilor şi de comunicare a acestora în cadrul unui proiect, atât finanţatorul, cât
şi promotorul proiectului să comunice prin intermediul unui singur reprezentant.

7. Principiul mediului de lucru stimulativ. Managerul de proiect are datoria de a

crea, pentru membrii echipei, un mediu de lucru stimulativ, care să exploateze
întreg potenţialul acestora. Crearea acestui mediu încurajator se realizează atât
prin adoptarea unui stil managerial adecvat tipului de proiect, cât şi prin
administrarea inteligentă a relaţiei cu organizaţia în ansamblu.

6. Planificarea activităților din cadrul unui proiect managerial cu

ajutorul Diagramei Gantt

Diagrama (altfel denumit Graficul) GANTT, inventată de către inginerul american

Henry L. Gantt în 1917, este unul dintre instrumentele folosite în managementul
proiectelor în etapa de planificare, urmărind etapele desfășurării acestuia în
funcție de durată. Diagrama Gantt oferă o ilustrare grafică a unui program de
activități ajutând la planificarea, coordonarea și monitorizarea unor sarcini
specifice dintr-un proiect . Metoda Gantt este utilizată pentru programarea şi
urmărirea atât în ansamblu cât şi pe etape a modului de derulare a unui proiect și
permite ordonarea diferitelor activităţi ale unui proiect în funcţie de o serie de
factori cum ar fi: 1.Durata activităţilor; 2. Relaţiile de precedenţă care există
între diferitele activităţi; 3. Termenele ce trebuie respectate; 4. Capacităţile de
producţie etc.
7. Metoda Drumului Critic
Metoda Drumului Critic este o metodă deterministă care permite controlul
timpului și costului de execuție a unui proiect, folosind doar o singură durată de
timp asociată fiecărei activități, ceea ce duce la o precizie foarte bună.

Această metodă se folosește cu precădere în cazul proiectelor de construcții,

care sunt dependente de resurse și se bazează pe estimări de timp foarte exacte.
Metoda Drumului Critic, prin folosirea unui model grafic în rețea, oferă un tablou
general al proiectului și permite determinarea duratei totale de realizare a
acestuia.

Drumul Critic este un procedeu pentru elaborarea programelor temporale.

Structura proiectului este reprezentată printr-o rețea cu activitățile pe arcuri, în
care fiecărei activități i se asociază durata normală, exprimată printr-o singură
valoare.

Trăsăturile specifice ale acestei metode sunt următoarele :

* Este de natură deterministă, bazându-se pe o singură estimare a duratei;

*Utilizează o rețea cu activitățile pe arcuri şi evenimente în noduri, întreaga rețea
fiind orientată pe evidențierea activităților;

*Folosește un singur parametru (timpul); numai un timp estimat care reprezintă

durata normală a proiectului.

8. Metoda de simulare Monte Carlo (pag. 261 - 263)

Simularea proceselor utilizează o reprezentare sau un model al sistemului
pentru a analiza comportamentul său performanţele acestuia. Metoda Monte
Carlo (MC) este o metodă numerică de rezolvare a problemelor teoretice şi
practice cu ajutorul modelării statistice, bazată pe ideea, cutiei negre” folosind
tehnica modernă de calcul, a unui proces aleator artificial, care are toate
caracteristicile sistemului ce urmează a fi studiat.

Metoda Monte Carlo permite explorarea mai multor ordonanţări combinând

scenarii diferite pentru sarcinile proiectului conducând la o analiză probabilistă a
anumitor informaţii că durata proiectului sau probabilitatea ca o sarcină să fie
dificil de realizat. Esenţa metodei MC consta în aceea că se modelează repetând
de un număr mare de ori, realizările aleatoare ale sistemului studiat. Cu ajutorul
metodei MC se determină, pe baza unui anumit număr de experimente repetate,
probabilităţile unor evenimente şi valorile medii ale unor mărimi aleatoare.

Această metodă a devenit folosită pe scară largă odată cu dezvoltarea tehnicii

modeme de calcul. Metodei MC îi sunt proprii două caracteristici: structura
simplă a algoritmului şi eroarea de calcul.

Structura simplă a algoritmului şi eroarea de calcul care, de regulă, este

proporţionala, cu numarul încercarăilor/experimentelor. Rezolvarea unei
probleme cu ajutorul metodei MC presupune parcurgerea următoarelor etape:
*elaborarea modelelor probabilistice ale proceselor reale de studiu;

* modelarea mărimilor aleatoare cu o lege de repartiţie dată;

*rezolvarea problemei de teorie statistică a estimaţiei.

9. Jocurile de întreprindere –definiție, elemente constitutive, obiective

Definitie
Jocurile de întreprindere sunt modele de simulare ce cuprind mai mulţi
participanţi angajaţi întrun proces informaţional-decizional ce simulează o
situaţie de competiţie reală. Un număr de echipe de jucători sunt organizate ca un
oligopol, fiecare echipă încercând să-şi maximizeze propriul profit printr-o
secvenţă de decizii în domenii cum ar fi: producţia, stocurile, investiţii, marketing,
întreţinere, cercetare sau finanţare.

Noţiunea de joc de întreprindere se regăseşte şi sub denumirea de joc de

conducere (management game) sau joc de afaceri (business game), acestea
particularizând prin denumire sfera de aplicabilitate.

Elemente constitutive
- organizaţia - unitatea economică sau procesul economic pe exemplul căruia se
efectuează simulările;
- conjunctura - este mediul în care organizaţia evoluează, caracterizat de
structura pieţei, resursele disponibile, concurenţi potenţiali, tradiţii, etc.; -
-deciziile - mulţimea strategiilor posibile ce se pot adopta corespunzător fiecărui
obiectiv simulat; acestea se pot referi la politica preţurilor, politica de personal,
politici de desfacere, de aprovizionare, structura de plan etc.;

- rezultatele - se constituie din mulţimea informaţiilor oferite participanţilor la

joc; acestea sunt determinate de conjunctura aleasă şi de deciziile luate şi se
referă la indicatorii de performanţă rezultaţi în urma strategiilor adoptate de
jucători.

Jocurile urmăresc însuşirea unor abilităţi, a unei îndemânări în conducerea

organizaţiei pornind de la ideea că abilitatea se dobândeşte prin practicare.

Obiective

- a demonstra, ceea ce înseamnă a crea o situaţie în care participanţii la joc

privesc ceea ce se întâmplă, câştigând astfel o înţelegere mai profundă decât dacă
pur şi simplu li s-ar explica;

- a distribui, adică a promova un schimb de cunoştinţe în interiorul grupului de

participanţi la joc, astfel încât lucruri cunoscute de unul dintre ei să poată deveni
comune tuturor; principala ipoteză este că multe din cunoştinţele dorite, le posedă
nu numai conducătorul jocului ci şi altcineva, posibil chiar mai multe persoane;
- a examina, ceea ce înseamnă a pune pe participanţii la joc în situaţia de a
observa comportamentul decizional al celorlalţi parteneri;

- a stimula gândirea, ceea ce înseamnă a folosi jocul ca un exerciţiu intelectual, în

speranţa creşterii abilităţii participanţilor la joc în rezolvarea problemelor
specifice;

- a evalua unele dintre îndemânările şi abilităţile participanţilor la joc;

- a prevedea, adică a indica o succesiune a faptelor aşteptată;

- a construi o echipă, adică a mări efectele cooperante ale unui grup;

- a promova schimbarea, ceea ce înseamnă a încuraja adoptarea unui mod diferit

de lucru.
10. Simularea sistemelor continue cu tehnici Forrester ?/???
11. Teste grilă