MANAGEMENTUL

INVESTIȚIEI

SURSELE DE FINANȚARE A INVESTIȚIILOR (2)

 Scopul cursului
- Identificarea surselor de finanțare a investițiilor

Data trecută:
2.1. Sursele interne de finanțare

OBIECTIVE:
- Sursele de finanțare externă
PENTRU EXAMEN:

Subiect 10: Surse externe de finanţare a investiţiilor

- Creditul bancar
- Leasingul
- Împrumutul obligatar
- Surse de finanțare nerambursabile
 3.3. SURSE EXTERNE DE FINANŢARE A
INVESTIŢIILOR

Alegerea oricărei surse externe de finanţare trebuie să aibă o

argumentare serioasă, investitorul trebuie să previzioneze
consecinţele stingerii datoriilor formate şi influenţa acestui fapt
asupra rezultatelor finale ale activităţii sale.

CREDITUL BANCAR
Una din cele mai importante surse externe de finanţare a
investiţiilor este creditul bancar. Creditarea investiţiilor ca
operaţiune cu caracter financiar se integrează procesului de
finanţare pe termen lung, întrucât, de regulă, creditul apare ca o
resursă complementară de acoperire a unor proiecte realizate
prin investiţii.
Firmele apelează la aceste credite bancare atunci când resursele
proprii sunt insuficiente, în cazul unora cu activităţi mai puţin
rentabile, iar în cazul altora, cu activitate prosperă, atunci când îşi
propun proiecte de mare anvergură.

Datorită incertitudinilor pe care le prezintă o investiţie,

întreprinderile manifestă prudenţă (precauţie) în legătură cu
împrumuturile bancare, căutând să le folosească în proporţie cât
mai mică. Schema rambursării creditelor şi dobânzilor aferente
acestora au o influenţă importantă asupra eficienţei proiectului
investiţional. Acest indicator poate fi majorat în cazul în care se
găseşte o modalitate optimă de a organiza rambursarea creditelor
după un grafic stabilit reieşind din disponibilul de mijloace
băneşti.
Creditele pentru investiţii, în funcţie de garanţiile care stau la
baza lor, îmbracă mai multe forme.

- Credite bancare ce se acordă pe bază de garanţii materiale.

Aceste garanţii se referă la capitalul sau patrimoniul firmei.
- Credite ipotecare. Cel care solicită creditul ipotechează o
valoare, în general clădiri, terenuri şi mijloace circulante cu
mare transferabilitate (convertire rapidă în lichidităţi). Această
categorie de credite este, în general, mai restrânsă, fiind legată
de micii investitori, şi se referă la locuinţe, la micile investiţii
din agricultură, la micile investiţii ale antreprenorilor care
lucrează pe cont propriu, asociaţii familiale, mici SRL-uri etc.
- Credite de cash-flow. Aceste credite nu sunt garantate
material. Singura garanţie este studiul de fezabilitate al
afacerii.
Costul surselor externe atrase sub forma creditului bancar
Mărimea costului creditului bancar respectiv, suma dobânzii
(SD) depinde de trei factori: volumul creditului (C), rata
dobânzii (D), şi timpul de creditare (T).

D= (k*t*r) / (360*100)
unde: D = dobânda;
k = capitalul împrumutat;
t = perioada (nr. de zile) (la depozitele la termen este
considerata perioada de gestiune de 30 zile);
r = rata dobânzii
APLICAȚIE
Întreprinderea BETA solicită un împrumut în valoare de 36.000
lei pentru completarea surselor necesare finalizării unei investiții.
Conform contractului încheiat cu banca împrumutul a fost acordat
pe o perioadă de 6 luni, cu o rată a dobânzii de 7%/an
Să se determine costul plătit de investitor pentru sursa de finanțare
externă atrasă.

APLICAȚIE pentru seminar

O întreprindere solicită un împrumut în valoare de 18.000 lei
pentru completarea surselor necesare finalizării unei investiții.
Conform contractului încheiat cu banca împrumutul a fost acordat
pe o perioadă de 9 luni, cu o rată de 8%/an.
Să se determine costul plătit de investitor pentru sursa de finanțare
externă atrasă.
LEASING-UL

Leasing-ul este o formă de a efectua o investiţie de către un

agent economic (denumit în continuare beneficiar), fără ca el să
recurgă în mod explicit, la credite.
Leasing-ul, exprimă un singur lucru: achiziţionarea de către o
societate specializată (financiară) de la furnizori a unor bunuri
şi închirierea acestora unor beneficiari (care nu dispun de
resursele băneşti necesare achiziţionării lor direct de la
furnizor).
Închirierea se face pe o perioadă dată pe baza unui contract
care stipulează condiţiile de plată, cuantumul ratelor, obligaţiile
părţilor şi condiţiile de transfer al bunului în proprietatea
beneficiarului la opţiunea acestuia.
Privită prin prisma societăţii de leasing, operaţiunea
reprezintă o cumpărare a unui bun cu scopul închirierii urmată
de o închiriere în scopul vânzării.
Deci, leasing-ul este o operaţiune de finanţare (creditare), pe
baza unui contract specific, prin intermediul căruia utilizatorul
poate folosi un bun în schimbul promisiunii de a plăti chiria
aferentă şi eventual, de a achiziţiona în final bunul (transferul
dreptului de proprietate contra achitării ratei reziduale).
Din punctul de vedere al beneficiarului, leasing-ul este o
formă de creditare în cadrul căruia sumele necesare achiziţionării
bunului se obţin din exploatarea acestuia, iar rambursarea lui (a
creditului) se face eşalonat, sub forma ratelor de leasing şi a
preţului rezidual (rata reziduală) achitată în final.
Creditul obţinut este însă sub formă de echipamente şi nu
bănească.
Astfel, în funcţie de durata închirierii avem:
- leasing pe termen scurt (renting, hire);
- leasing pe termen mediu (equipment leasing);
- leasing pe termen lung (plant leasing).
Leasing-ul pe termen scurt - constă în închirierea bunurilor pe o
durată de câteva ore, zile sau luni, la mai mulţi beneficiari în
vederea amortizării cât mai urgente.
Leasing-ul pe termen mediu - presupune amortizarea bunului,
prin închirierea consecutivă a acestuia la mai mulţi beneficiari, pe
termene scurte de 2-3 ani.
Leasing-ul pe termen lung - se practică frecvent pe piaţa
bunurilor imobiliare pentru clădiri complet utilate, durata fiind de
cca. 20 - 30 de ani. În fapt, durata normală de leasing corespunde
celei de funcţionare normală a bunului, urmând ca după perioada
de închiriere, beneficiarul să poată opta pentru cumpărarea
acestuia la un preţ inferior celui iniţial.
În funcţie de părţile participante la contract, distingem:
- leasing direct, în care finanţatorul este şi furnizorul
(producătorul);
- leasing indirect, în care finanţarea îi revine unei societăţi
specializate.
În funcţie de ponderea ratelor în preţul de vânzare a bunului,
distingem:
- leasing funcţional (operaţional), care presupune recuperarea în
perioada de locaţie doar a unei părţi din bunul închiriat. Durata
locaţiei este mai redusă decât cea de funcţionare a bunului;
- leasing financiar, care urmăreşte recuperarea integrală a valorii
bunului în perioada de locaţie şi obţinerea unui profit. La sfârşitul
acestei perioade, beneficiarul poate opta pentru intrarea în
posesie a bunului prin achitarea valorii reziduale.
După modul de calcul al costurilor pe baza cărora se
calculează ratele de leasing, distingem:
- leasing-ul net, în care ratele se calculează numai pe baza
preţului net de vânzare a bunului, chiria incluzând preţul
folosinţei;
- leasing-ul brut (full service leasing), în care ratele includ
cheltuielile de asigurare, întreţinere şi reparaţii ale bunului.
Această formă de leasing se întâlneşte frecvent la instalaţiile
complexe sau acolo unde se doreşte cucerirea pieţei. Ea
reprezintă o modalitate de permanentizare a relaţiilor dintre firme
şi adâncire a colaborării dintre ele.
 Schema “clasică” este aceea în care finanţatorul dispune de
resurse financiare proprii, pe care le antrenează în finanţarea
achiziţiei bunului care va face obiectul contractului de leasing.
ÎMPRUMUTUL OBLIGATAR

Împrumutul obligatar este o modalitate de procurare a

resurselor financiare necesare asigurării creşterii economice şi
respectării unor obligaţii de plăţi asumate.
El este accesibil numai marilor societăţi pe acţiuni sau statului.
Pentru a emite un împrumut obligatar societăţile pe acţiuni
trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, cum ar fi:
- să aibă cel puţin doi ani de existenţă şi două bilanţuri legal
aprobate de organele fiscale;
- să ofere garanţii obligatarilor: direct - prin patrimoniul propriu;
indirect - prin mijlocirea unor terţi, precum bănci, consorţii
bancare etc.
Obligaţiunea este un titlu de credit pe termen lung emis de către
o societate pe acţiuni sau o instituţie guvernamentală, a cărei
rambursare este în mod obişnuit garantată prin bunuri
patrimoniale sau ipoteci. În timp ce pentru emitent obligaţiunile
reprezintă datorii care generează plăţi periodice sub formă de
dobânzi, pentru subscriitori ele reprezintă drepturi de creanţă.

Remuneraţia investitorului se materializează în dobânzi care se

plătesc periodic sub formă de cupoane.
APLICAȚIE

O societate comercială hotărăște atragerea unor surse de

finanțare prin apelarea la un împrumut obligatar. În urma acestei
decizii emite 1000 obligațiuni la o valoare nominală de 20 lei.
Valoarea de vânzare a obligațiunilor este egală cu valoarea
nominală. Rata cuponului este de 4%.
Să se calculeze care este costul acestei surse de finanțare. Să se
precizeze care este remunerația investitorilor.
SURSE DE FINANȚARE NERAMBURSABILE

Pentru obţinerea unei finanţări nerambursabile se poate apela

la una dintre următoarele metode:

Tehnicile de “fund-raising”, respectiv “vinderea” unei idei,

obţinerea unei sponsorizări, sau a unei donaţii;

Obţinerea unei finanţări în cadrul unui program derulat în

România, sau la care participă România, prin depunerea unei
propuneri de proiect în cadrul apelurilor lansate de conducătorii
de programe.
Organizaţiile din România pot beneficia în prezent de mai
multe categorii de programe de finanţare nerambursabilă şi
anume:
- Programe europene
- Acorduri bilaterale cu diverse state
- Programe naţionale
- Programe coordonate de fundaţii şi organizaţii
neguvernamentale

Temă seminar
Identificați surse de finanțare nerambursabile pentru o investiție
aleasă de dumneavoastră.
 MANAGEMENTUL
INVESTIȚIEI

EVALUAREA ȘI SELECȚIA PROIECTELOR DE

INVESTIȚII (1)
PENTRU EXAMEN:

Subiect 11: Evaluarea proiectelor de investiții

- Definirea proiectelor de investiții
- Metodele de evaluarea a proiectelor de investiții
- Criterii în alegerea celei mai bune metode de evaluare
 4.1. EVALUAREA PROIECTELOR DE INVESTIȚII

Proiectul de investiţii poate fi definit ca un ansamblu optimal

de acţiuni de investiţii bazate pe o planificare sectorială, globală
şi coerentă, pe baza căreia o combinaţie definită de resurse
umane, materiale, etc. provoacă o dezvoltare economică şi
socială determinată.

Fiecare activitate trebuie să se desfăşoare într-o ordine

prestabilită, adică nici prea devreme, deoarece acest lucru ar
însemna o risipă de resurse, dar nici prea târziu pentru că ar
compromite realizarea proiectului.
Decizia de investire se fundamentează pe evaluarea financiară
și economică a proiectelor de investiţii.

- Firmele, în general, au resurse limitate şi nu dispun de

fonduri pentru a investi în toate proiectele posibile (sau
recunoscute sau imaginate ca posibile).
- Dacă un set de proiecte de investiţii este identificat şi evaluat
ca fiind promiţător, atunci este necesar să respingem alte
câteva proiecte de investiţii sau seturi de proiecte de investiţii
de la finanţare.

Acest proces de evaluare serveşte la concretizarea strategiei

întreprinderii şi există o mare varietate de metode care asistă
managerii în activitatea de planificare şi evaluare a proiectelor
de investiţii.
Uneori, aplicarea concretă a acestor metode poate conduce la
decizii contradictorii, deoarece, proiectele supuse evaluării sunt
de multe ori incompatibile sau incomparabile.
 Bibliografie:
1. Ciomoş V., Managementul investiţiilor, Editura Pro Universitaria,
Bucureşti, 2009.
2. Cucu V., Modele de fundamentare a deciziei de investiţie, Editura Artifex,
Bucureşti, 2008.
3. Dobrea R.C., Managementul investiţiilor (suport de curs ID),
Universitatea Hyperion, Bucureşti, 2011.
4. Dumitraşcu V., Managementul investiţiilor, Editura Universitară,
Bucureşti, 2014.
5. Ilie G., Managementul investiţiilor, Editura Universitară, Bucureşti, 2013.
6. Vasilescu I, Cicea C., Dobrea C., Gheorghe A., Managementul
investițiilor, Editura Eficon Press, București, 2009.