MANAGEMENTUL

INVESTIȚIEI

NOȚIUNI GENERALE PRIVIND INVESTIȚIILE

(2)
 Scopul cursului
- înțelegerea unor noțiuni generale despre investiții

Data trecută:
1.1. Conceptul de investiție
1.2. Decizia de investiție
1.3. Tipologia investițiilor
OBIECTIVE:
- identificarea caracteristicilor investițiilor
- politici și strategi investiționale
PENTRU EXAMEN:

Subiect 4: Caracteristici ale investițiilor(2 p)

- enumerarea caracteristicilor
- descrierea caracteristicilor
 1.4 CARACTERISTICI ALE INVESTIȚIILOR

Investiţiile reprezintă acţiuni sau succesiuni de acţiuni prin care

anumite resurse disponibile sau atrase sunt transformate în
bunuri concrete în scopul obţinerii de efecte viitoare sub formă
de profit.

Derularea temporară a investiţiilor se realizează pe intervale

lungi de timp, fiind însoţită de o separare a perioadelor de
angajare a eforturilor (perioada propriu-zisă a cheltuielilor
investiţiei) şi de obţinere a efectelor (veniturilor).

Ireversibilitatea investiţiilor se raportează la imposibilitatea

recuperării ca atare a resurselor implicate pentru realizarea lor.
Complementaritatea investiţiilor este evidentă în raport cu
caracterul limitat al resurselor (în principal, financiare) de care
investitorul dispune sau pe care le poate atrage pentru realizarea
acţiunilor sale. Astfel, alocarea unor resurse pentru un proiect
diminuează proporţional şansele alocării de resurse pentru alte
proiecte ale investitorului.

Caracterul conex sau indus al investiţiilor este dat de

intercondiţionările dintre proiecte. Practic, orice investiţie
induce nevoia de alte investiţii atât în aval, cât şi în amonte.

Unicitatea
Chiar dacă investiţii pot să aibă acelaşi profil, volum, calitate,
ele nu sunt identic reproductibile şi, de aceea, determinările şi
analizele sunt specifice pentru fiecare investiție în parte.
Exercițiu:

Identificați caracteristicile investițiilor în următorul exemplu

PENTRU EXAMEN:

Subiect 5: Politici și strategii investiționale (2 p)

- decizia strategică și decizia de investiție
- concepțiile strategice
- strategia investițională
 1.5 POLITICI ȘI STRATEGII
INVESTIȚIONALE

Una din erorile frecvente care se fac la nivelul factorilor de

decizie este aceea de a confunda politica de investiţii cu
strategia la nivelul întreprinderii sau organizației.

Analiza strategică – fundamentul deciziei strategice este

premergătoare deciziei de investiţii, între cele două trebuind să
existe coerenţă pentru că strategie fără investiţii nu există.
În scopul unei înţelegeri depline a politicii de investiţii, a
criteriilor ce stau la baza alegerii proiectelor ce pot fi
implementate pe un orizont de timp determinat, trebuie cunoscute
- obiectivele strategice,
- principiile metodologice ce constituie baza evaluării căilor şi
mijloacelor de atingere a lor.

Anterior definirii politicii de investiţii, întreprinderea trebuie

să-şi stabilească coordonatele strategice de acţiune,
pertinenţa opţiunilor strategice.
a) Ce criterii trebuie să stea la baza alegerii strategiei ?
b) Opţiunea aleasă este într-adevăr „strategia cea mai
bună?”
c) Resursele şi mijloacele disponibile asigură punerea în
practică a strategiei?
d) Care sunt modalităţile de implementare a strategiei alese?

De asemenea este indispensabilă analiza punctelor forte şi a

celor slabe pentru a se putea stabili poziţia în faţa concurenţei
pe diferite planuri.

Pentru a-şi stabili linia strategică firma trebuie mai întâi să

cunoască forţa dar şi propriile slăbiciuni, fiind necesară o
analiză complexă a mediului său tehnic şi de afaceri.
În analiza mediului tehnico-economic trebuie să se identifice
factorii de presiune şi raporturile cu aceştia. În general firmele
se confruntă cu presiuni generate de: climatul politic, cadrul
normativ şi reglementar, poziţia în peisajul tehnologic, piaţa şi
amploarea sa, clienţii şi furnizorii, alţi parteneri şi/sau
concurenţi.
Pe plan financiar se vor analiza: structura capitalului, profitul
raportat la cifra de afaceri, rata de creşteri fără pierderea
autonomiei etc.
Pe plan comercial – imaginea de marcă, reţeaua de distribuţie,
ponderea pe piaţa produselor etc.
Pe plan tehnic – portofoliul de brevete, know-how, potenţialul
de cercetare, vârsta şi eficienţa echipamentelor analiza
strategică şi diagnosticul întreprinderii constituie baza de
formulare a scenariilor cu privire la evoluţia viitoare a firmei.
Corelând aspectele concurenţiale cu dimensiunea pieţei se pot
defini TREI CONCEPŢII STRATEGICE privind viitoarea
evoluţie:

1.Strategia de dominare prin costuri oferă posibilităţi de

impunere în faţa concurenţei datorită unor costuri de producţie
scăzute. Cauza o constituie procesele tehnologice mai
performante, un management mai eficient. Sunt astfel create
premisele obţinerii unui profit peste media sectorului, care în
cazuri de tensiune poate fi folosit drept instrument de presiune
asupra mediului concurenţial. O asemenea strategie este indicată
atunci când întreprinderea are o poziţie bună în sectorul său de
activitate şi pe piaţa produsului.
Temă seminar: Identificați firme care s-au impus printr-o
strategie de dominare prin prețuri scazute
2.Strategia de diferenţiere se bazează pe dorinţa de a crea un
produs/serviciu cu caracter de unicat în sectorul respectiv, din
punct de vedere al calităţilor sale funcţionale, al serviciilor
ataşate etc. O astfel de strategie pune firma la adăpost în faţa
concurenţei prin formarea unei clientele fidele care recunoaşte şi
preferă produsul/serviciul devenind imun la preţ. Dificultatea se
referă la faptul că o asemenea strategie păstrează cu greu
avantajele pe termen lung.

Temă seminar: Identificați firme care au investit intr-un singur

produs si are caracter unicat, și-au format o clientelă fidelă ce a
devenit imună la preț
3. Strategia de focalizare (concentrare) este orientată pe un
anumit grup de clienţi sau pe un segment de produse pe o
piaţă localizată geografic. Se stabileşte o ţintă îngustă spre care
vor fi orientate toate eforturile şi mijloacele. Prin concentrare fie
atingerea celor mai scăzute costuri, fie o foarte bună
diferenţiere, protecţia în faţa concurenţei decurgând din
performanţele atinse pe segmentul ţintă.

Strategia investiţională ocupă un loc central în cadrul

strategiilor şi politicilor firmei având însă în vedere şi celelalte
strategii ale firmei (de restructurare, de piaţă, de informatizare
etc.), înscriindu-se în strategia globală a firmei, în politica sa
economică.
Elaborarea unei strategii investiţionale presupune
raţionamente şi analize minuţioase pentru că nu totdeauna
strategia de a obţine cel mai mare profit este cea mai bună.
Atenţia trebuie să se îndrepte spre cumpărători deoarece
calitatea produsului este dată de cerinţele cumpărătorului, de
ceea ce doreşte acesta. Pentru fundamentarea strategiei
investiţionale trebuie să se analizeze rolul şi locul firmei în
cadrul ramurii, să se facă un studiu al comportamentului
celorlalţi producători, al furnizorilor, al obiceiurilor şi tradiţiilor
locale.
Orice strategie investiţională trebuie să răspundă la cel puţin 4
întrebări de bază:
1. Care este potenţialul firmei şi care ar trebui
să fie?
1. Ce urmează să se facă ? 2. Ce este realizabil?
3. Ce este prioritar?
2. Cu ce se va face?

3. Care sunt modalităţile prin care se va realiza scopul?

4. Cum se va face evaluarea la ceea ce s-a propus să se

realizeze?
1. Ce urmează să se facă ?

Trebuie avut în vedere că investiţia este o cheltuială cu

caracter ireversibil. Ca atare o strategie investiţională bine
fundamentată trebuie să stabilească priorităţile firmei în
domeniul resurselor investiţionale. Se consideră că pentru o
unitate economică existentă ordinea de alocare a resurselor
trebuie să fie:
- modernizarea utilajelor existente şi a producţiei,
- pentru reutilarea secţiilor,
- pentru dezvoltare
- şi numai în ultimă instanţă pentru constituirea de noi
capacităţi de producţie.
 2. Cu ce se va face?
se referă la resursele umane, materiale şi financiare

Un loc important îl ocupă aici stabilirea surselor de finanţare a

viitorului obiectiv, (surse proprii şi surse atrase).
Indiferent de forma de finanţare aleasă se va urmări creşterea
eficienţei economice a investiţiei, un rol important având
evaluarea eforturilor corespunzător fiecărei surse de finanţare şi
apoi alegerea variantei optime.
3. Care sunt modalităţile prin care se va realiza scopul?
soluţiile tehnice, tehnologice şi constructive

La baza stabilirii acestora trebuie să stea principiul eficienţei

economice şi pluralităţii variantelor, care permite analiza mai
multor variante şi alegerea soluţiei optime.
4. Cum se va face evaluarea la ceea ce s-a propus să se
realizeze?
se referă la modalitatea de evaluare a ceea ce s-a propus să se
realizeze

În ceea ce priveşte metodologia de evaluare trebuie să se aibă în

vedere următoarele:

- evaluarea eficienţei să aibă la bază un sistem de indicatori

care să asigure comparabilitatea dintre efecte şi eforturi, nu
indicatori de volum (profit, venit, cifra de afaceri etc.) care
sunt nesemnificativi.
- la calculul indicatorilor de eficienţă economică trebuie să se
ţină seama de influenţa factorului timp, fiind binecunoscut
faptul că aceeaşi sumă de bani obţinută în perioade diferite de
timp are o altă valoare economică;

- investiţia fiind o cheltuială certă pentru un viitor incert, trebuie

ca evaluarea eficienţei economice să cuprindă şi un studiu al
sensibilităţii proiectului la anumite modificări nefavorabile
ale condiţiilor pe parcursul duratei de viaţă a acestuia;
- la evaluarea principalelor elemente ale costurilor trebuie să se
ia în calcul costurile de pe piaţa internaţională şi nu cele de
conjunctură, existente la un moment dat, la un anumit furnizor
pentru că preţurile internaţionale au un grad mai mare de
stabilitate; aceeaşi evaluare ar trebui să se facă şi pentru forţa
de muncă – la nivelul pieţei mondiale

- evaluarea cât mai exactă a eforturilor necesită însumarea

acestora pe durata de realizare a investiţiei şi pe cea de
funcţionare a viitorului obiectiv; un efort investiţional mai
mare pentru acelaşi nivel al capacităţii de producţie va duce la
un consum mai redus de resurse în perioada de exploatare a
obiectivului; un alt aspect în procesul unei evaluări corecte a
eforturilor şi efectelor vizează includerea ca venituri a
creditelor în momentul primirii şi luarea în calcul a lor drept
cheltuieli în momentul restituirii.
MANAGEMENTUL
INVESTIȚIEI

Procesul investițional la nivel de firmă (1)

 Scopul cursului
- identificarea fazelor procesului investițional

OBIECTIVE:
- prezentarea celor trei faze ale procesului investițional
PENTRU EXAMEN:

Subiect 6: Fazele procesului investițional (2 p)

- Faza pre-investițională
- Faza investițională
- Faza de exploatare
 2.1 FAZELE SPECIFICE PROCESULUI
INVESTIȚIONAL LA NIVEL DE FIRMĂ

Ce este procesul investițional ?

Totalitatea activităţilor şi operaţiunilor întreprinse în vederea

înfăptuirii lucrărilor necesare realizării şi punerii în funcţiune -
exploatare a unor obiective economice, sociale, etc. angrenând
resurse materiale, umane, de muncă, precum şi timp, prin
intervenţia diferitor factori - constituie procesul investiţional.

Procesul investiţional se identifică cu totalitatea activităţilor şi

operaţiunilor întreprinse de către subiectul activităţii
investiţionale în vederea orientării resurselor investiţionale în
obiecte investiţionale.
Fazele procesului investițional:
I. faza pre-investiţională (de concepţie, de pregătire)
II. faza investiţională (de realizare)
III. faza de exploatare (de funcţionare)
Faza pre-investiţională sau de concepţie este subordonată în
întregime elaborării deciziei investiţionale. Această fază
cuprinde, în principal, activităţi de natură intelectuală, de
cercetare ştiinţifică, analize, calcule, concretizate în final într-un
proiect de investiţii.
Faza investiţională constituie perioada de timp, în care se
realizează fizic obiectivul de investiţii.
Atât faza de concepţie cât şi cea de realizare trebuie să se
desfăşoare într-un interval de timp destul de scurt pentru a se
ajunge mai repede la scopul urmărit de către beneficiarul de
investiţii (faza de exploatare).
Faza pre-investiţională include câteva etape:
a) Analiza posibilităţilor investiţionale;
b) Alegerea prealabilă a proiectului (studiul de pre-fezabilitate);
c) Formularea proiectului (cercetarea tehnico-economică, studiu
de fezabilitate propriu zis);
d) Evaluarea finală şi luarea deciziei de investire.

Analiza posibilităților Studiu de

investiționale pre-fezabilitate

Formularea
Evaluarea Finală
proiectului

Decizia de investiție
Analiza posibilităţilor investiţionale

În analiza posibilităţilor se evidenţiază posibilitatea investirii.

Sunt supuse analizei următoarele direcţii:

- Resursele naturale, care pot fi prelucrate sau folosite în

producţie (spre ex., pădurile pentru întreprinderile de
prelucrare a lemnului);
- Cererea viitoare la unele mărfuri, cerere ce poate creşte în
urma creşterii numărului populaţiei sau a capacităţii de
cumpărare;
- Mărfurile importate şi posibilităţi de înlocuire a importului;
- Sectoarele industriei prelucrătoare, ce funcţionează eficient;
- Posibilităţi de legătură cu alte ramuri, atât autohtone cât şi
din străinătate;
- Posibilităţi de diversificare (de exemplu, producţie
farmaceutică într-un complex petrolier);
- Posibilităţi de creştere a volumului de producţie cu scopul
atingerii volumului optimal al producţiei;
- Climatului general investiţional;
- Politica industrială;
- Costul şi prezenţa factorilor de producţie;
- Posibilitatea exportului etc.
Alegerea prealabilă a proiectului sau Studiul pre-fezabilitate

La etapa alegerii unui proiect se face apel la anumite analize

detaliate, dar şi la anumite studii tehnico-economice, care, de
obicei, sunt costisitoare şi îndelungate. Astfel, înainte de a
purcede la analiza tehnico-economică este necesar de efectuat un
studiu preventiv de fezabilitate (pre-fezabilitate) pentru
formularea liniilor generale ale proiectului investiţional.
Studiul preventiv de fezabilitate (SPF) poate fi determinat ca o
etapă de legătură între cercetarea posibilităţilor şi studiul
tehnico-economic (STE) amănunţit, astfel încât diferenţele dintre
aceste etape constau în gradul de detaliere al studiului
De aceea, chiar şi la etapa SPF este nevoie de cercetat toate
alternativele economice:
- Piaţa şi puterea întreprinderii: efectuarea cercetării cererii şi
pieţii, vânzărilor şi marketingului, programului de producţie şi
posibilităţilor întreprinderii;
- Cheltuielile materiale;
- Locul amplasării întreprinderii;
- Aspectele tehnice ale proiectului: tehnologiile şi utilajele,
obiectele de construcţii sociale;
- Cheltuieli: de producţie, administrative şi comerciale;
- Cadrele: forţa de muncă;
- Realizarea proiectului;
- Analiza financiară: a cheltuielilor de investiţii, finanţarea
proiectului, costuri de producţie şi profitabilitatea comercială.
Formularea proiectului (cercetarea tehnico-economică, studiu
de fezabilitate propriu zis)

Studiul de fezabilitate este destinat optimizării ipotezelor şi

hotărârilor privind realizarea proiectului de investiţii.
Cercetarea tehnico-economică constituie baza tehnică,
economică şi comercială necesară pentru a lua decizia de a
investi într-un anumit proiect.

În cadrul acesteia se analizează toate elementele mai importante

cu privire la fabricarea produsului sau prestarea serviciului
(obiectul investiţiei), concomitent cu variantele alternative ale
proiectului.
O astfel de cercetare trebuie să contribuie esenţial la elaborarea
proiectului, ţinând cont de toate costurile de investiţie, veniturile
posibile etc.

Pentru acesta este necesară elaborarea şi respectarea unui proces

complex cu legături inverse (feed back), care ar cuprinde un set
de variante alternative pentru programul respectiv, ca: alegerea
celor mai optime tehnologii, organizarea lucrului personalului
etc.
Dacă datele primite nu adeveresc viabilitatea proiectului, atunci
este necesar de a efectua schimbări de parametrii, a programei de
lucru, a factorilor materiali sau a tipurilor de tehnologii folosite,
pentru a obţine rentabilitatea scontată.
Pregătirea studiului de fezabilitate ar trebui să răspundă la unele
întrebări privind aspectele de bază a proiectului, după analiza
amănunţită a tuturor variantelor alternative.

Analiza tehnico-economică întruneşte toate aspectele şi

elementele mai importante ale proiectului, cum ar fi:
- gradul de veridicitate a informaţiilor despre mediul de
afaceri existent,
- eficienţa proiectului,
- gradul de risc,
- prognozarea pieţei,
- tendinţele tehnologice,
- schema proiectului etc.
Prognozarea prezintă unul din cele mai importante aspecte la
realizarea studiului respectiv şi se bazează pe datele curente şi pe
calculele în baza acestora.
În condiţiile unei economii în tranziţie realizarea unui astfel de
studiu se poate solda cu rezultate imprecise, ce poate orienta
investitorul la folosirea ineficientă a resurselor sale. Studiul
(cercetarea) trebuie să ţină cont de aşa aspecte ca:
- factorii de producţie existenţi,
- specificul pieţei,
- condiţii de muncă etc.

O astfel de abordare presupune analiza proiectului din punct

de vedere al veniturilor şi a cheltuielilor.
Analiza tehnico-economică poate fi orientată spre:
- o anumită piaţă, ori
- anumiţi factori materiali.
Astfel, investitorul se va baza pe cererea existentă (prevăzută)
sau pe existența factorilor materiali (energie, materie primă etc.).
Însă luând în consideraţie faptul că cererea şi analiza pieţei sunt
absoluţi indispensabili într-un studiu de fezabilitate, acestora li
se acordă o atenţie mai mare decât factorilor materiali.
Este de reţinut faptul că analiza tehnico-economică, nu este un
obiectiv pentru investitor, ci prezintă un instrument, o
modalitate de a răspunde la întrebarea: a investi în proiectul
dat sau nu, al cărui răspuns nu neapărat coincide cu
concluziile cercetării.
Un studiu calitativ de fezabilitate va cuprinde următoarele
direcţii (părţi) necesare de analizat:
- Motivaţia şi istoria proiectului
- Analiza generală a pieţei şi a concepţiei de marketing
- Materia primă şi livrările
- Localizarea în spaţiu şi mediul înconjurător
- Proiectarea şi tehnologia
- Organizarea activităţii
- Resursele umane (de muncă)
- Schema implementării proiectului
- Analiza financiară şi evaluarea investiţiilor etc
Evaluarea proiectului

Stadiul de evaluare implică tot ansamblul de informaţii în

termeni de intrări şi ieşiri. Investitorul trebuie să decidă dacă va
aplica modele sofisticate de evaluare sau va utiliza modele
destul de simple pentru a le înţelege şi, totuşi, suficient de
complicate ca să înglobeze cele mai importante relaţii care au
loc într-un mediu real (o evaluare a unui proiect de investiţii este
tot atât de bună ca şi presupunerile pe care acesta se bazează).

O consideraţie atentă este necesară privind influenţa asupra

investiţiilor a unor astfel de factori cheie ca: pieţele, producţia,
resursele financiare, resursele umane etc.
Fiecare proiect trebuie să aibă o totalitate standard, o totalitate
complexă de informaţii, ce permite efectuarea independentă a
evaluării ideilor propuse spre finanţare, printr-o metodă unică,
utilă practic, pentru orice proiect.
În prezent există mai multe metode de acest fel, dar cele mai
recunoscute şi populare, practic, sunt:

- metodele BERD (Banca Europeană de Reconstrucţie şi

Dezvoltare) şi
- UNIDO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare
Industrială).
 Bibliografie:
1. Ciomoş V., Managementul investiţiilor, Editura Pro Universitaria,
Bucureşti, 2009.
2. Cucu V., Modele de fundamentare a deciziei de investiţie, Editura Artifex,
Bucureşti, 2008.
3. Dobrea R.C., Managementul investiţiilor (suport de curs ID),
Universitatea Hyperion, Bucureşti, 2011.
4. Dumitraşcu V., Managementul investiţiilor, Editura Universitară,
Bucureşti, 2014.
5. Ilie G., Managementul investiţiilor, Editura Universitară, Bucureşti, 2013.
6. Vasilescu I, Cicea C., Dobrea C., Gheorghe A., Managementul
investițiilor, Editura Eficon Press, București, 2009.