POLITICI FINANCIARE SI MONETARE

PRIVIND ASIGURAREA ECHILIBRULUI

FINANCIAR

1
CUPRINS :

1. Politica financiara …………………………………………… 3

1.1 Coordonatele politicii financiare in domeniul
cheltuielilor publice...................................................................................... 6
1.2 Coordonatele politicii financiare vizand procurare
resurselor financiare publice……………………………………………... 9
2. Politica monetară..................................................................... 13
3. Mixul politicilor financiare şi monetare pentru asigurarea
echilibrului financiar................................................................................. 17

2
 POLITICI FINANCIARE SI MONETARE PRIVIND

ASIGURAREA ECHILIBRULUI FINANCIAR

Politica reprezintă o formă de organizare şi conducere a societaţii

umane, pentru satisfacerea intereselor acesteia sau un ansamblu a deciziilor
luate de autorităţi pentru conducerea diverselor sfere, domenii şi interese ale
unei naţiuni.
Politica economică reprezintă ansamblul deciziilor adoptate de
către autorităţile publice în vederea orientării activităţii economice
într-un sens considerat rezonabil pe teritoriul naţional. Politica
economică este menită să elimine fenomenele negative observate în
economie, să schimbe sau să prevină schimbarea unor variabile
economice.
Sistematizarea instrumentelor de intervenţie a statului în economie, în
funcţie de instituţiile ce le promovează şi din punct de vedere al obiectivelor
ce pot fi atinse, a condus la separarea în următoarele categorii de politici –
componente: bugetare, fiscale, monetară, valutară, veniturilor, comerciale,
de preţuri, ocupării, sectoriale

1. Politica financiara

Se defineste ca reprezentand ansamblul masurilor , actiunilor si

instrumentelor de colectare a resurselor financiare si de utilizare a acestora
in scopul satisfacerii consumului de bunuri publice.
In literatura de specialitate politica financiara este denumita uneori
si politica fiscala.
In ceea ce ne priveste ,consideram ca fiind mai adecvata , in raport
cu continutul economic al proceselor definite si cu semantica
notiunii ,utilizarea conceptului de politica financiara ,care sa subsumeze
politica fiscala- prin care se stabilesc sursele ,metodele de prelevare si
veniturile fondurilor publice ,precum si politica bugetara – ca expresie a
dimensionarii si ierarhizarii cheltuielilor publice prin actiuni si instrumente
specifice.
La nivel macroeconomic politica financiară reprezintă totalitatea
deciziilor, metodelor şi a mijloacelor concrete privind procurarea şi dirijarea
resurselor financiare, precum şi instrumentele, instituţiile şi reglementările
financiare utilizate de stat pentru direcţionarea proceselor economice şi a
relaţiilor sociale într-o etapă determinată, în vederea realizării obiectivelor

3
politicii macroeconomice (ocuparea forţei de muncă, menţinerea stabilităţii
preţurilor, asigurarea creşterii economice şi echilibrarea balanţei de plăţi
externe) şi obţinerii echilibrului general în economie.
Prin conţinutul său politica financiară este indisolubil legată de
celelalte componente ale politicii economice. Astfel, dacă politica
economică a statului îşi popune, ca obiective: dezvoltarea, retehnologizarea
şi modernizarea ramurilor economiei naţionale, relansarea economică,
creşterea economică, distribuirea mai echitabilă a veniturilor, atunci politica
financiară trebuie să urmărească aceleaşi obiective şi să contribuie la
stimularea investiţiilor şi a relaţiilor internaţionale prin acordarea de ajutoare
financiare, de credite pentru investiţii şi stimularea cercetărilor ştiinţifice
prin finanţarea lor de la buget etc.
Caracteristicile politicii financiare:
 este o componentă a politicii generale a statului,
 influenţează şi celelalte faze ale reproducţiei financiare;
 se realizează în baza unei anumite strategii şi tacticii;
 are un caracter dinamic;
 diferă de la o ţară la altă în funcţie de potenţialul economic, gradul
de dezvoltare, tipul de conducere a economiei etc.
 domeniile în care se manifestă sunt:
a. cheltuielile publice;
b. resursele financiare publice
c. creditul bancar
d. asigurări şi reasigurări

La randul sau,politica monetara – reprezinta ansamblu actiunilor si

instrumentelor prin care banca centrala ,utilizand volumul( oferta) si costul
(rata dobanzii) monedei,influenteaza nivelul activitatii economice (produsul
intern brut) si al preturilor ( rata inflatiei).
Atat politica financiara cat si politica monetara conditioneaza in mod
direct echilibrul financiar la nivelul macroeconomic.
Definit in sinteza ca o stare optima a finantelor publice ,echilibrul
financiar exprima concordanta dintre necesarul de resurse financiare
solicitate de furnizarea bunurilor publice , pe de o parte ,si resursele posibile
de mobilizat pe plan intern si extern in acest scop ,p de alta parte.
Echilibrul financiar nu reprezinta un scop in sine ,ci el se
circumscrie ,in mod organic, politicii economice promovate de guvern si se
afla in directa corelatie cu principalii indicatori macroecomici (marimea
produsului intern brut ,rata inflatiei, rata somajului si soldul contului

4
current al balantei de plati), alaturi de care poate contribui la asigurarea
echilibrului general economic.
In tara noastra , instrumentul de reflectare a echilibrului financiar
public,la nivel national,il reprezinta bugetul general consolidat.

Acesta exprima totalitatea resurselor si respective,a cheltuielilor

publice.
Bugetul general consolidat poate fi echilibrat sau dezechilibrat ;in
aceasta ultima situatie soldul bugetului general consolidate putand sa se
prezinte in doua ipoteze ,excedentar (venituri mai mari decat cheltuielile)
sau deficitar (cheltuieli superioare veniturilor).
Politica financiara si cea monetara exercita un impact direct asupra
soldului bugetului general consolidat , asa cum se va arata in continuare.
Identificarea nivelului si a proportiilor corecte ale diferitelor
impozite,taxe si contributii la fondurile publice,precum si stabilirea
volumului si a destinatiilor adecvate ale cheltuielilor publice ,reprezinta un
demers complex ,cu multiple consecinte in plan economic si social.
Venitul al veniturilor publice,care reduce puterea de cumparare a
populatiei si potentialul de investitii din sectorul real al economiei ,depinde
in mod direct de dimensiunile cheltuielilor publice ,care la randul lor ,sunt
determinate de cantitatea si structura bunurilor pe care autoritatile publice
centrale si locale decide sa le furnizeze populatiei prin intermediul sectorului
public.
Asadar,efectuarea cheltuielilor publice presupune alocarea unei
parti din resursele materiale ,financiaresi umane ale societatii in beneficial
intregiii societati,prin diminuarea proportionala a utilizarii acestora in scop
privat.
Bunurile publice (educatia,ingrijirea sanatatii,,cultura,mentinerea
ordinii publice,apararea nationala ,infrastructurile rutiere,feroviare,de
comunicatii,etc.).,spre deosebire de cele pentru uzul privat , nu sunt
tranzactionate pe piata si sunt disponibile in mod egal pentru toti
cetatenii ,indiferent de contributiile acestora la formarea fondurilor publice.
Anumite bunuri publice,constituind categorii mai restranse ,sunt
disponibile numai pentru unele grupuri de cetateni(pensionari,elevi si
studenti bursieri ,persoane fara loc de munca,etc),in functie de starea lor
economica si sociala.
Proportia dintre activitatea sectorului public si volumul bunurilor de
uz privat este determinata de optiunea politica a autoritatilor de stat din
fiecare tara.

5
 Astfel spus de optiunea acestora fie spre politicile economice de
orientare keynesista (in care statul indeplineste un rol in economie),fie spre
cele de natura liberala (care promoveaza teoria statului minimal si a
politicilor economice neutrale raportat la fenomenele si procesele
economice),fie spre un mix intre aceste doua curente ideologice.

In raport cu optiunea guvernamentala pentru unul sau altul dintre

tipurile de politici mentionate mai sus ,actiunile autoritatilor de stat in plan
financiar si monetar se racodeaza la particularitatile deciziei politice si devin
factori activi pentru realizarea obiectivelor strategice ale acesteia.

1.1 Coordonatele politicii financiare in domeniul cheltuielilor publice

Politica promovata in domeniul cheltuielilor publice trebuie sa

stabileasca marimea, destinatia si structura optima ale acestor cheltuieli, sa
defineasca obiectivele ce trebuie atinse prin efectuarea diferitelor categorii
de cheltuieli, sa precizeze caile, metodele si instrumentele ce trebuie folosite
pentru ca obiectivele respective sa fie realizate cu minimum de efort
financiar.
A.) Dimensionarea cheltuielilor publice presupune stabilirea marimii
absolute (volumul total exprimat in moneda nationala) si relative (ponderea
in PIB) a acestora.
Volumul total al cheltuielilor publice, prevazut pentru anul de plan,
comparativ cu cel realizat in perioada anterioara, arata tendinta de crestere,
mentinere sau diminuare al efortului financiar al statului.
Comparatia este utila si concludenta daca cheltuielile sunt exprimate
in preturi constante, altfel ea este deformata de fenomenul inflationist
(cheltuielile publice medii/loc. exprimate intr-o moneda de larga circulatie
internationala ($) ajuta la compararea cu tari din acelasi grup sau diferit).
Ponderea cheltuielilor in PIB arata cat din acest produs este preluat de
colectivitatea nationala si utilizat pentru satisfacerea nevoilor sociale.
Experienta arata ca intre gradul de dezvoltare economica al unei tari si
marimea cheltuielilor publice ale ei, exista o corespondenta (directa).
Pentru a ajunge in esalonul tarilor dezvoltate trebuie sa actionam
energic pentru cresterea absoluta a PIB-ului. Pe masura cresterii acestuia
vom putea spori si ponderea cheltuielilor publice in PIB si marimea acestora
pe un locuitor.

6
 Cheltuielile publice in cea mai mare parte a lor sunt utilizate in scop
de consum si de investitii cu caracter neproductiv si numai intr-o mica
masura pentru obiective si actiuni economice productive.
O preocupare de cea mai mare insemnatate a organelor de decizie, in
domeniul politicii financiare a statului, trebuie sa fie circumscrierea
cheltuielilor totale ale societatii in limita resurselor ce pot fi mobilizate pe
plan national.
Nici o societate nu trebuie sa consume mai mult decat produce-
adevar axiomatic.
Transpusa pe plan financiar, aceasta cerinta presupune mentinerea
cheltuielilor publice in limita resurselor ce pot fi mobilizate in conditii
normale, pe plan intern, fara sa se recurga la emisiune baneasca, ori la
credite externe.
Apelul la emisiune baneasca fara acoperire duce la deteriorarea
puterii de cumparare a monedei, la scaderea nivelului de trai al populatiei,
iar contractarea de credite externe pentru consum determina cresterea
datoriei externe si a poverii financiar-valutare a tarii.

B.) La stabilirea destinatiei cheltuielilor publice este necesar sa se

porneasca de la nevoile sociale ce trebuie satisfacute cu prioritate pe seama
resurselor publice. Stabilirea corecta a optiunilor si prioritatilor influenteaza
ritmul cresterii economice, gradul de satisfacere a nevoilor de trai, materiale
si spirituale ale populatiei si a celorlalte nevoi obstesti.

In conditiile economice de piata, politica financiara a statului va

trebui sa asigure:
- realizarea obiectivelor de politica economica nationala: stimularea
progresului tehnic si stiintific in toate ramurile economiei nationale,
sprijinirea dezvoltarii economice a tuturor regiunilor tarii, asigurarea
ocuparii fortei de munca, incurajarea initiativei, creativitatii si
competitivitatii, mentinerea stabilitatii monedei nationale.
- realizarea obiectivelor de politica sociala: ridicarea nivelului de instruire
si cultura al populatiei, formarea profesionala a fortei de munca, cresterea
numarului specialistilor cu pregatire superioara, imbunatatirea asistentei
medicale si sociale, asigurarea conditiilor necesare pentru educatie fizica
sport si petrecerea timpului liber, protectia mediului inconjurator,
imbunatatirea calitatii vietii in general.
- buna functionare a institutiilor chemate sa asigure ordinea publica,
democratia, respectarea drepturilor omului, apararea tarii, dezvoltarea
relatiilor cu celelalte state, satisfacerea celorlalte nevoi obstesti.

7
 In perioada de tranzitie, politica financiara va trebui sa sprijine
procesul de restructurare de ramura a economiilor si intreprinderilor prin
stimularea acelora care se angajeaza in sporirea productiei utile societatii, cu
performante ridicate, eficiente si competitive pe plan international;
restrictionarea marilor consumatori de materii prime, combustibili si energie
(influenteaza negativ mediul inconjurator).
La repartizarea VN este imperios necesar sa se asigure un raport
judicios intre investitiile cu caracter productiv si cele cu destinatie
neproductiva sau indirect productiva, intre consumul individual si cel social.
Trebuie continuat cu stabilirea cheltuielilor publice pe
destinatii: sanatate,
invatamant, cultura, asigurari si asistenta sociala, actiuni economice, aparare.
La fiecare: salarii si alte drepturi de personal, materiale si servicii,
transferuri si subventii, investitii si alte cheltuieli de capital, etc.
Luarea in considerare a unei majorari de salarii, pensii, ajutoare sau
alte transferuri catre persoane fizice fara acoperire cu marfuri si servicii nu
face decat sa submineze echilibrul monetar, sa accentueze procesele
inflationiste.

C.) Faptul ca resursele financiare, ca de altfel si cele valutare ori

materiale, sunt limitate, iar destinatiile sunt concurentiale, reclama utilizarea
lor in conditii de maxima eficienta.
Intereseaza atat eficienta economica a fondurilor utilizate, acolo
unde se poate masura, cat si eficacitatea sociala a fiecarui buget cheltuit
pentru invatamant, sanatate, cultura, etc.
La angajarea cheltuielilor pentru realizarea unui obiectiv sau a unei
actiuni, trebuie sa se examineze cu atentie toate solutiile susceptibile a fi
luate in considerare in vederea alegerii variantei optime, care prezinta cel
mai avantajos raport intre efortul solicitat si efectul obtinut de pe urma
acestuia.
Politica financiara trebuie sa urmareasca cresterea sistematica a
eficientei tuturor cheltuielilor.

D.) Pentru a obtine o eficienta cat mai inalta in utilizarea fondurilor

publice, pe langa dimensionarea si repartizarea judicioasa, este nevoie de
stimularea beneficiarilor prin metode de finantare si gestionare ori prin alte
instrumente specifice.
Acest lucru poate fi realizat prin alegerea metodei de finantare
adecvate: autofinantare cu completarea resurselor proprii pe seama
creditului, auto finantarea cu completarea resurselor proprii pe seama

8
alocatiilor bugetare, finantare integrala cu titlu definitiv si nerambursabil din
fondurile bugetare sau extrabugetare dupa caz.

Se pot obtine rezultate pozitive prin inlocuirea finantarii directe,

totale sau partiale din functiile publice, cu acordarea de stimulente fiscale,
celor ce asigura acoperirea anumitor categorii de cheltuieli pe seama
propriilor resurse.

1.2 Coordonatele politicii financiare vizand procurare resurselor

financiare publice.

Politica promovata in domeniul resurselor financiare publice

trebuie sa stabileasca volumul si provenienta resurselor ce pot fi procurate,
de stat, in conditii normale la fondurile sale financiare, metodele de
prelevare ce urmeaza a fi utilizate, precum si obiectivele ce trebuie atinse de
instrumentele fiscale folosite in procesul constituirii fondurilor respective.
1) Volumul resurselor financiare de care statul are nevoie pentru
indeplinirea functiilor si sarcinilor sale, este indicat de cuantumul
cheltuielilor publice aferente perioadei considerate.
Intre volumul cheltuielilor considerate indispensabile pentru
satisfacerea nevoilor sociale (cererea de resurse financiare) si volumul
resurselor financiare posibile de procurat pe plan intern (oferta de resurse),
nu intotdeauna exista o concordanta deplina: fie cererea de resurse este mai
mare decat oferta, fie invers.
Neconcordanta dintre aceste marimi se poate localiza la nivelul
administratiei centrale de stat, la cel al unitatilor administrativ teritoriale, al
asigurarilor sociale de stat sau al unor fonduri extrabugetare.
Asemenea discrepante evidentiaza stari de dezechilibru financiar
ce trebuie prevenite si lichidate.
Volumul resurselor financiare susceptibile de a fi mobilizate la
fondurile publice este cu atat mai mare, cu cat economia nationala este mai
puternic dezvoltata, iar activitatea desfasurata de agentii economici mai
eficienta.
Pe masura ce creste PIB-ul ce revine in medie pe un locuitor,
creste si ponderea resurselor financiare ce pot fi prelevate la fondurile
publice.

9
 In tarile dezvoltate, in care o buna parte din cheltuieli cu caracter social
(pentru invatamant, cultura, sanatate, asigurari sociale) se suporta direct de
beneficiarii acestora, de agentii economici, biserici,
fundatii si alte asociatii fara scop lucrativ, se fac prelevari mai mici de
resurse financiare la fondurile publice.

Volumul resurselor financiare prelevate la fondurile publice depinde nu

numai de gradul de dezvoltare economica a tarii, ci si de solutiile adoptate
de autoritatile publice cu privire la modul de satisfacere a nevoilor sociale si
de finantare a cheltuielilor pe care le antreneaza.
2) Provenienta resurselor financiare: organele de decizie au 2
alternative, fie sa opteze pentru folosirea de resurse interne ce pot fi
procurate pe plan national, fie sa apeleze la resursele externe, ce pot fi atrase
din afara.
Nu poate fi vorba de o optiune care sa se bazeze exclusiv pe
resursele straine, ci numai de completare a resurselor interne cu resurse
externe.
In orice tara satisfacerea nevoilor sociale trebuie sa se bazeze in
primul rand pe pe fortele sale proprii si numai in subsidiar pe mijloace
straine.
Decizia de procurare a unor resurse din strainatate pentru
acoperirea cheltuielilor publice, avand un dublu caracter, financiar si valutar,
trebuie riguros motivata pentru a evita indatorarea tarii (pentru scopuri
neproductive).
Resursele financiare interne pot proveni in proportii diferite de
la sectoarele: public, privat sau de la populatie, in functie de structura de
proprietate din economie.
Organele de decizie pot promova o politica financiara care
trateaza pe picior de egalitate pe toti agentii economici, sau una
preferentiala, care favorizeaza o anumita forma.
In primul caz, la venituri egale contributia financiara este
egala, in al doilea caz ea este relativ mai mica pentru sectorul privilegiat.
Diferentierea contributiei mai poate fi facuta in functie de forma
juridica a intreprinderii (Societati de persoane sau capital), dimensiunea
intreprinderii (mica, mijlocie, mare), ramura careia ii apartine, zona
geografica in care este amplasat sediul acesteia (in tara sau strainatate).
Egalitarismul (antichitate si evul mediu) se intalneste sporadic in
epoca moderna.

10
 Diferentierea contributiei, larg aplicata in secolul nostru, are la baza
diferite criterii:
- puterea contributiva a platitorului (necasatorit, vaduv, divortat, casatorit,
cu sau fara copii sau alte persoane in intretinere, varsta, etc.)
- capacitatea de munca (integrala, partiala, incapacitate totala)
- grupa socio-profesionala careia ii apartine (salariat, pensionar, liber-
profesionist, fermier, comerciant).
3) Numarul si tipul canalelor (modalitatilor) de prelevare a contributiei
la fondurile publice.
In ce priveste numarul sunt de luat in considerare 2 solutii: a)
folosirea unui singur canal sau a mai multora.
Prima solutie nu si-a gasit aplicabilitate in practica. b) folosirea mai
multor canale (de ordinul unitatilor sau chiar zecilor) satisface mai bine
exigentele practicii, permite o mai buna solutionare a problemelor
financiare, mai mult decat numarul conteaza tipul canalelor, felul
instrumentelor de prelucrare.
Contributia poate imbraca forma: a. impozitelor si taxelor stabilite in
mod individual pe persoane fizice si juridice, in functie de venit (profit),
avere (activitate neta) sau de alte criterii si percepute la termene dinainte
stabilite; b. impozite si taxe percepute la vanzarea de bunuri sau prestarile de
servicii, la importul sau exportul de produse, etc, fara ca acestea sa fie in
prealabil repartizate pe platitori.
Marimea acestor impozite, suportata de o anumita persoana,
depinde de consumul acesteia si nu de puterea ei contributiva.
Cele 2 tipuri de impozite si taxe sunt dimensionate si percepute in
mod diferit; este necesar ca organele de decizie sa cunoasca exact
caracteristicile acestora, mecanismele lor de functionare si impactul pe care-l
produc la introducerea fiecarui impozit sau la modificarea celor existente.
Asezarea judicioasa a impozitelor si taxelor constituie una din cele
mai importante probleme ale politicii financiare a statului, deoarece ea
afecteaza interesele tuturor categoriilor sociale si ale tuturor agentilor
economici.
4) Impozitele si taxele constituie nu numai metode (canale) de preluare a
unor resurse financiare la fondurile publice, dar si de instrumente (parghii
financiare) de influentare a proceselor economice.
Ele trebuie concepute incat sa raspunda si cerintelor de influentare a
activitatii economice intr-o anumita directie:
- sa incite agentii economici la efectuarea de investitii productive in anumite
ramuri economice;
- la crearea de noi locuri de munca;

11
- la ridicarea nivelului calitativ si a competitivitatii produselor;
- sa stimuleze producatorii agricoli sa sporeasca productia agricola vegetala
si animala pentru acoperirea nevoilor pietii interne si pentru export;
- sa dezvolte sericicultura si apicultura;
- sa lucreze pamantul incat sa obtina randamentul maxim la hectar;
- sa franeze scoaterea terenurilor din circuitul agricol si silvic;
- irigatii, desecari, etc.
Impozitele pot fi folosite si ca instrumente de realizare a unor
obiective de ordin social, sanitar, demografic sau de alta natura.
5) Veniturile provenind de la sectorul public dupa modul de
organizare si gestionare:
- dupa modelul intreprinderilor private (ca S.C.);
- dupa modelul adaptat la specific (ca R.A.);
- dupa modelul institutiilor publice (ca unitatile economice in regim
bugetar).
In functie de solutia adoptata se stabilesc si relatiile acestora cu
bugetul.
Daca unitatile economice de stat sunt rentabile, organele de decizie
trebuie sa stabileasca daca ele varsa la buget intregul profit realizat, numai
partea care depaseste nevoile proprii de dezvoltare si functionare sau o suma
stabilita potrivit legislatiei fiscale, independent de nevoi.
6) Problema echilibrului financiar. Organele de decizie trebuie
sa-si fixeze pozitia in legatura cu eventualele neconcordante ce apar intre
volumul cheltuielilor necesare a fi acoperite de la fondurile publice si
volumul resurselor posibile de mobilizat la acestea.
Atunci cand organele de decizie sunt adepte ale unei politici de
echilibru financiar, pentru acoperirea eventualelor deficite, acestea
contracteaza imprumuturile de stat, evitand apelul la emisiunea monetara
care provoaca fenomene inflationiste. In situatia cand autoritatile considera
deficitele bugetare ca un fenomen normal sau le folosesc in mod deliberat
pentru acoperirea diferentei dintre cheltuielile si veniturile publice, acestea
folosesc deopotriva emisiunea monetara si imprumuturile de stat.
7) Contractarea de imprumuturi ridica multiple probleme de
politica financiara: din ce resurse se ramburseaza, pentru ce scopuri vor fi
folosite, pe ce termen si in ce conditii se contracteaza, daca este insotit de
conditii economice, politice, militare, etc.
De acestea depinde reusita actiunii de contractare a imprumutului,
efortul financiar reclamat de rambursarea acesteia si plata dobanzilor
aferente, eficienta actiunii finantate pe seama imprumutului.

12
 Politica financiara presupune nu numai stabilirea obiectivelor urmarite
intr-un domeniu sau altul, precum si mijloacele pentru atingerea acestora,
dar si analiza critica a rezultatelor obtinute prin promovarea sa in vederea
corectarii eventualelor carente, neajunsuri, greseli ivite sau comise pe
parcurs.

2. Politica monetară

Poate fi definită ca activitatea de influenţare a proceselor economico-

sociale prinr-o serie de instrumente monetare în vederea realizării
principalelor scopuri macroeconomice şi obţinerii echilibrului general în
economie. Politica monetară reprezintă ansamblul de măsuri sau
intervenţiilor Băncii Centrale sau ale autorităţilor monetare efectuate asupra
lichidităţii economiei naţionale (controlul ofertei de monedă) prin
intermediul unor tehnici şi instrumente în scopul realizării politicii
economice.
Politica monetară include 2 componente: creditară şi valutară.

Politica monetară include deciziile şi acţiunile vizînd oferta de monedă şi

derularea circulaţiei monetare în economia naţională, asigurarea echilibrului
monetar şi menţinerea puterii de cumpărare a monedei în scopul realizării
unor obiective ale politicii generale.
Politica creditară reprezentă ansamblul deciziilor, metodelor şi tehnicilor
care vizează reglementarea şi supravegherea a volumului de credite în
economie, precum şi a ratei dobînzii pentru realizarea obiectivelor
macroeconomice legate de procesele economisirii şi investirii şi
contracararea inflaţiei.
Politica valutară se referă la modalităţile de procurare şi utilizare a
resurselor valutare şi echilibrarea balanţei de plăţi externe, crearea rezervelor
de valută, evoluţia cursului valutar şi efectuarea de tranzacţii pe pieţele
financiar-valutare.
Politica monetară, valutară şi creditară se elaborează de Banca
Naţională în comun acord cu Guvernul. Sistemul monetar al Republicii
Moldova se află în dezvoltare permanentă, în sensul elaborării şi introducerii
în practică a instrumentelor monetare existente în toate ţările dezvoltate
(instrumentele de supraveghere bancară, crearea atributelor pieţei hârtiilor de
valoare, implementarea mecanismului contabil conform principiilor
internaţionale, etc.).

13
 Politica monetară utilizează, în general, următoarele instrumente:
- volumul şi structura masei monetare în economie, care vizează
crearea monedei şi controlul masei monetare, în funcţie de cererea şi ofertă
pe piaţa;
- operaţiuni pe piaţa deschisă cu hârtii de valoare de stat constituie
operaţiuni de vânzare (plasare) - cumpărare (răscumpărare) de către Banca
Naţională a hârtiilor de valoare emise de stat cu scopul de a mări sau
micşora cantitatea de bani din circulaţie. Vânzarea hârtiilor de valoare
conduce la diminuarea ofertei de bani rezultată din retragerea unei părţi din
masa monetară din circulaţie, ca rezultat rata dobânzii creşte, creşte puterea
de cumpărare a valutei naţionale şi se diminuează volumul investiţiilor în
economia naţională. Cumpărarea hârtiilor de valoare de stat contribuie la
creşterea ofertei de bani, la micşorarea ratei dobânzii, stimularea investiţiilor
şi inflaţie.
- rata dobânzii. Băncile pot să-şi mărească rezervele creditare prin:
atragerea de noi depuneri, contractarea de credite de la alte bănci comerciale
şi procurarea de resurse creditare de la Banca Naţională. În Republica
Moldova băncile comerciale procură resurse creditare la licitaţia creditară
interbancară, unde cel mai mare furnizor de resurse creditare este Banca
Naţională. Prin mecanismul licitaţiei propunând oferte mari sau mici de
resurse creditare pentru vânzare, Banca Naţională influenţează rata dobânzii.
Efectele modificării ratei dobînzii se referă la:
a) scăderea ratei dobînzii stimulează investiţiile şi creşterea ocupaţiei
forţei de muncă, pe fondul unei anumite tendinţe de creştere a
preţurilor;
b) creşterea ratei dobînzii conduce la diminuarea investiţiilor şi apariţia
tendinţei de creştere a şomajului. Pe fondul anumitei stabilităţi a
preţurilor se dezvoltă procesele de stagnare.
- rata rezervelor obligatorii - presupune ca o parte din depozitele
bancare şi mijloacele atrase din alte surse să fie depozitate de către băncile
comerciale în conturi deschise la Banca Naţională. Cerinţa, confirmată prin
lege, conform căreia o parte din depozitele bancare şi mijloacele primite din
alte surse trebuie să se păstreze în Banca Centrală, în primul rînd contribuie
la asigurarea băncii şi protejarea clientelei, în al doilea rînd, Banca Centrală
mărind sau micşorînd rata rezervelor obligatorii, influenţează direct volumul
creditelor acordate de băncile comerciale şi ca rezultat, măreşte sau
micşorează oferta de bani.
- rezervele valutare ale Băncii Naţionale. Instrumentul de promovare a
politicii, în context internaţional utilizat de băncile centrale, se numeşte
intervenţie pe pieţele valutare. Intervenţia valutară reprezintă activitatea de

14
stabilizare a nivelului cursurilor valutare prin blocarea forţelor pieţei, care
ridică sau scad nivelul cursurilor de schimb ale valutei proprii.
Mecanismul intervenţiei valutare este analogic celui al operaţiunilor pe
piaţa deschisă. Acest instrument presupune operaţiuni de vânzare-cumpărare
a dolarilor. De exemplu, dacă cursul valutei naţionale scade, Banca
Naţională intervine prin operaţiuni de vânzare a dolarilor, fapt ce contribuie
la procurarea valutei naţionale, la creşterea cererii de monedă naţională şi la
creşterea puterii ei de cumpărare. Dacă cursul valutei naţionale creşte,
Banca Centrală din contra, începe activ să vîndă moneda sa, pentru a
produce efectul creşterii ofertei de monedă proprie. Astfel se urmăreşte
stabilizarea cursului valutar.
Materializarea politicii monetare trebuie să aibă ca premise fundamentale
atât faptul că nevoile economiei reale sunt exprimate prin intermediul
băncilor comerciale, cât şi realitatea că cerinţele finanţelor publice sunt
reflectate de situaţia şi acţiunile trezoreriei statului.
Modificările în politica monetară influenţează în mod sensibil evoluţia
parametrilor de bază ai stabilităţii macroeconomice, inclusiv a echilibrului
financiar.
Astfel, sporirea masei monetare într-o economie caracterizată prin
subutilizarea forţei de muncă conduce la creşterea volumului producţiei de
bunuri şi servicii datorită stimulării expansiunii economice, inclusiv a
investiţiilor - factor sensibil la majorarea creditelor disponibile în condiţii de
dobândă mai redusă.
Se înţelege că o politică monetară restrictivă, de reducere a ofertei
monetare; concomitent cu creşterea ratei dobânzii, are efecte favorabile
asupra inflaţiei, dar şi consecinţe nefavorabile asupra economiei reale, care
se contractă sub impactul scumpirii creditului şi al reducerii investiţiilor.
Deoarece atât politica financiară cât şi cea monetară acţionează asupra
cererii agregate, economiştii sunt divizaţi atunci când îşi propun să
recomande care-dintre cele două politici trebuie să fie preponderentă.
Monetaristii utilizează ecuaţia schimbului (modelul Fisher) pentru a
proiecta evoluţiile macroeconomice:

M x V= P x Y,
în care:
M = masa monetară
V = viteza de circulaţie a banilor;
P = nivelul general al preţurilor;
Y = volumul tranzacţiilor.

15
 Dacă în cadrul teoriei keynesiste banii afectează economia prin
intermediul ratei dobânzii, care, la rândul său influenţează în primul rând
investiţiile, consumul privat şi cheltuielile publice, pentru monetarişti
orizontul de acţiune al banilor asupra economiei este mai amplu. Astfel, pe
lângă raţa dobânzii, aceştia iau în calcul masa monetară şi viteza de
circulaţie a banilor ca factori determinanţi ai evoluţiei veniturilor şi
preţurilor în economie.
Luate separat, ambele teorii sunt valabile, dar, totodată, sunt şi
incomplete, deoarece ele oferă o imagine a economiei numai din perspectiva
cererii agregate, fără a oferi elemente de evaluare a
comportamentului,ofertei agregate. De aceea, proiectarea evoluţiei
producţiei şi a nivelului-preţurilor necesită şi studierea componentei privind
oferta agregată pe intervalul de timp analizat. .
Revenind la chestiunea privind preponderenţa;politicii financiare sau
a celei monetare în cadrul strategiilor de macrostabilizare economică, trebuie
subliniat că cei mai mulţi economişti sunt de acord că ambele politici au un
impact semnificativ asupra cererii agregate. Totuşi, keynesiştii înclină spre a
acorda intâietate politicii financiare, pe când monetaristii se bazează în mod
prioritar pe virtuţile politicii monetare.
Teoria şi practica economică demonstrează că acţiunile politicii
financiare (exercitate, spre exemplu, în sensul modificării cheltuielilor
publice sau a consumului individual) influenţează mai rapid şi mai prompt
cererea agregată comparativ cu politica monetară.
Aceasta din urmă, la rândul său, se dovedeşte mai eficace în ceea ce
priveşte operaţionalizarea, deoarece conducerea autorităţii monetare poate să
intervină mult mai rapid asupra economiei decât o poate face guvernul.
Astfel, factorii de decizie ai Băncii Centrale se întâlnesc frecvent şi pot
adopta oricând măsurile impuse de starea economiei, acţiunile decisede
autoritatea monetară intrând imediat în funcţiune. Spre deosebire de banca
de emisiune, autoritatea guvernamentală nu poate schimba politica fiscală
decât pe baza unor legi aprobate de forul-legislativ -proces care, de obicei,
durează mai multe luni; totodată, politica bugetară nu poate fi modificată
decât prin legea bugetară, care se aprobă anual, putându-se amenda - de
obicei o singură dată - pe parcursul execuţiei.
Eficienţa politicii monetare în efortul de stabilizare macroeconomică
şi impactul său asupra echilibrului financiar, depind în mod direct de situaţia
şi de evoluţia ofertei agregate, raportat la schimbările intervenite, prin
intermediul pârghiilor monetare, în dinamica cererii agregate.
Înţelegerea profundă a acţiunii pdlitţcii monetare, raportate la obiectivul
stabilizării macroeconomice, precum şi conexiunile acesteia cu măsurile

16
specifice ale politicii financiare prezintă o însemnătate deosebită din
perspectiva echilibrului economic, în general, a celui financiar, în special.
întrucât ambele politici influenţează nivelul PIB şi al preţurilor, luând în
calcul şi gradul de fiscalitate, rezultă că politicile financiar-monetare
exercită un impact direct asupra veniturilor bugetare. Totodată, volumul
cheltuielilor publice, ca element constitutiv al politicii bugetare -care
influenţează, la rândul lor, nivelul PIB şi al preţurilor trebuie să se situeze la
cote rationale raportat la veniturile bugetare proiectate, pentru a se evita
apariţia unor deficite bugetare fără surse viabile de finanţare, prevenindu-se
astfel emisiunea monetară generatoare de inflaţie.
Iată cum, prin parametrii deficit al bugetului general consolidat
(inclusiv sursele sale de finanţare) şi rata inflaţiei se pot identifica punctele
de contact dintre politica financiară şi echilibrul financiar, pe de o parte, şi
politica monetară, pe de altă parte.

3. Mixul politicilor financiare şi monetare pentru asigurarea

echilibrului financiar

În raport cu starea economiei la un moment dat şi cu obiectivele

politicii economicorsociale, bugetul general consolidat se impune să.fie
echilibrat sau să înregistreze fie un surplus (excedent),fie un deficit.
Principial, atunci când cererea privată de bunuri şi servicii C + I t (X - IM)
este slabă, este de dorit o politică financiară expansionistă, care,să contribuie
la relansarea cererii din economie prin intermediul creşterii cheltuielilor
publice (G), ceea ce determină, în cele mai multe cazuri, un anumit deficit
bugetar. Când, dincontră, cererea privată este prea puternică, se impune o
politică financiară restrictivă, cu un volum mai redus al cheltuielilor publice,
ceea ce poate genera echilibru sau chiar excedent bugetar.
Aşadar, obiectivul central al politicii financiare cu cele două
componente ale sale, politica fiscală şi respectiv cea bugetară - trebuie să fie
acela al echilibrării cererii agregate cu oferta agregată şi nu de a echilibra
bugetul. Soldul bugetului şi, implicit, politica financiară reprezintă, în mod
preponderent, instrumente active de influenţare a evoluţiei economiei şi nu
o. reflectare pasivă a dinamicii acesteia.
Tipul adecvat de politică financiară depinde, pe lângă alţi parametri
macroeconomici, de caracteristicile politicii monetare. Să presupunem,
pentru o mai bună înţelegere a acestei corelaţii, că, la un moment dat în
economic, curbele cererii agregate şiale ofertei agregate se intersectează în

17
punctul A din figura de mai jos, care asigură folosirea deplină a forţei de
muncă, în condiţiile unui buget general consolidat echilibrat.
Dacă în politica monetară se produc modificări de natură restrictivă,
curba cererii agregate se deplasează spre interior (D1D1), noul punct de
echilibru va fi B, ceea ce corespunde unei reduceri a PIB de la nivelul Y 0 la
Y1, şi apariţiei „prăpastiei recesiunii". Pentru a; readuce PIB la cota Y 0, care
asigură o folosire deplină a forţei de muncă (punctul A), este necesară
lansarea unei politici financiare expansioniste, concretizată. în creşterea
cheltuielilor publice şi/sau reducerea impozitelor şi a taxelor, ceea ce, faţă de
situaţia iniţială, va genera un anumit deficit al bugetului.

Fig.1 Interactiunea politicii fiscale cu cea monetara

Utilizând acelaşi raţionament şi presupunând că în figura 1. reducerea

cererii agregate a fost determinată de o diminuare a cheltuielilor publice, în
scopul contrabalansării acestei acţiuni şi al atingerii punctului de echilibru
iniţial A, este necesară aplicarea,imediată a unei politici monetare
expansioniste.
Deficitul bugetar indus de o politică financiară agresivă; generează o
anumită creştere a preţurilor, lucru demonstrat anterior. Trebuie reamintit,
totuşi, că doza de inflaţie nou apărută este redusă în condiţiile în care
deficitul bugetar acţionează într-o economie cu un grad incomplet de
utilizare a resurselor - situaţie în care curba ofertei agregate are o formă
relativ plană. Şi viceversa, promovarea unui deficit bugetar într-o economie
caracterizată printr-un grad înalt de utilizare a resurselor (cu o curbă de
formă abruptă a ofertei agregate) va fi o măsură puternic inflaţionistă.

18
 Puntea de legătură dintre politica financiară - ce se poate concretiza
într-un anumit deficit bugetar şi politica monetară o reprezintă modul de
acţiune al Băncii Centrale.
În mod principial, o politică financiară: expansionistă, concretizată
într-un anumit deficit bugetar, conduce la creşterea PIB şi, concomitent, a
preţurilor, producând următoarele mutaţii în comportamentul pieţei
monetare:

Fig.2 Corelatia dintre politica fiscala expansionista si rata dobanzii

Aşadar, curba cererii de bani se deplasează spre exterior (M 0D0 devine
M1D1), iar punctul de echilibru al pieţei monetare se modifică de la A la B,
acestuia din urmă corespunzându-i o rată mai înaltă a dobânzii.
Daca Banca Centrală consideră că, în contextul obiectivelor
economico-sociale programate de guvern şi al parametrilor macroeconomici
proiectaţi, nu este oportună o creştere a ratei dobânzii, autoritatea monetară
trebuie să se angajeze într-o politică expansionistă de creştere a ofertei de
bani în circulaţie.

Fig.3 Corelatia dintre procesul de monetizare si rata dobanzii

19
 In figura 3. se observă că, prin sporirea ofertei monetare, curba MoSo
se deplasează spre exterior, devenind M1S1, iar punctul de intersecţie cu
curba cererii de; bani este C. Acesta se găseşte la acelaşi nivel pe axat ratei
dobânzii cu punctul A (de echilibru iniţial), ceea ce semnifică faptul că
suplimentarea ofertei monetare a determinat menţinerea, la acelaşi nivel a
ratei dobânzii, cu toatexă cererea de bani a fost mai mare ca efect alunei
politici financiare expansioniste generatoare a unui anumit deficit bugetar.
Optând pentru.iaceastă variantă de politică ^monetară, Banca Centrală
-trebuie să-şi intensifice operaţiunile de open-market, respectiv achiziţiile de
obligaţiuni guvernamentale. în fapt, prin această acţiune Banca Centrală a
procedat la monetizarea deficitului bugetar (total sau parţial).
Deficitele bugetare monetizate sunt mai inflaţioniste decât cele
nemonetizate, pentru simplul fapt că expansiunea în acelaşi timp a politicilor
financiară şi monetară este o acţiune mai inflaţionistă decât expansiunea
numai a politicii financiare.
Figura 4. reflectă modul cum o politică financiară expansionistă
(generatoare de deficit bugetar) determină deplasarea cererii agregate spre
exterior (DoDo devine D1D1 dacă intervine şi Banca Centrală pentru
monetizarea într-o anumită proporţie a deficitului bugetar, o asemenea
politică monetară expansionistă provoacă deplasarea şi mai spre exterior a
curbei cererii agregate (D1D1 devine D2D2). Deci, deficitul bugetar monetizat
(punctul C) este mai inflaţionist decât cel nemonetizat (punctul B).
Aceste principii fundamentale ale corelaţiilor dintre politica financiară
şi cea monetară, pe de o parte, dintre aceste două politici şi parametrii
macroeconomici esenţiali, pe de altă parte, trebuie avute în vedere de
autorităţile de decizie guvernamentală şi respectiv monetară: pentru ca, prin
combinarea; politicii financiare cu cea monetară,: să se obţină maximum de
efecte benefice pentru o dezvoltare economică durabilă a ţării şi crearea
premiselor de prosperitate pentru cetăţeni.

20
 Fig.4 Corelatia dintre monetizarea defictului bugetar si nivelul preturilor

Ţinând seama de consecinţele negative în-planul inflaţiei ale

monetizării deficitului bugetar; Banca Centrală procedeazăi de obicei, la
acoperirea numai parţială a acestuia prin metoda respectivă. Spre exemplu,
în SUA, în deceniul al nouălea, datoria publică internă a crescut cu aproape
1 500 mld. dolari, în timp ce volumul obligaţiilor guvernamentale- deţinute
de Federal-Reserve System (Fed) a crescut cu numai 140 mld. dolari
(9,33%).
Deficitele bugetare, care, acumulându-se de la un an la altul, conduc
la creşterea necontenită a datoriei publicerinterne}.'afectează atât latura
cererii din eco-nomie - cum am văzut mai sus— , cât şi pe cea a ofertei.
Această, consecinţă se produce prin intermediul ratei dobânzii, care,
aşa cum s-a-arătat anterior, dacă Banca Centrală'nu !ia•anumite măsuri"de
sporire a ofertei monetare, este influenţată direct, în sensul creşterii, de
deficitul bugetar. La rândul său, o rată a dobânzii mai ridicată conduce la
reducerea volumului de investiţii din economie, ceea ce afectează oferta
agregată atât pe termen scurt (încetineşte dezvoltarea şi modernizarea
capacităţilor productive), cât şi pe termen lung (generaţiile viitoare-
moştenind capacităţi de producţie mai reduse şi mai uzate moral, PIB
potenţial din perioadele viitoare va fi mai mic).
În paralel cu această abordare a relaţiei dintre deficitul bugetar,
politica1 monetară şi oferta agregată, economiştii mai analizează aceeaşi
corelaţie şi din alt unghi. Şi anume al reacţiilor de pe pieţele financiare
atunci când guvernul optează pentru creşterea cheltuielilor publice şi
gestionarea deficitelor bugetare. în această ipoteză, guvernul trebuie să se
împrumute atât pe piaţa creditului intern, cât şi de la populaţie, emiţând
obligaţiuni de stat. întrucât sectorul guvernamental absoarbe o parte, uneori
substanţiala, din creditul intern disponibil şi din economiile cetăţenilor,
sectorul neguvernamental (economia reală, conţinând operatori cu capital de

21
stat, privat şi mixt) se confruntă cu fenomenul de evicţiune („crowding aut)
sau, altfel spus, de contracţie (eliminare). Unii dintre criticii politicilor
financiare expansioniste, materializate In deficite bugetare, au mers până
acolo încăt au afirmat că fiecare unitate bănească cheltuită de guvern (G)
prin opţiunea pentru un buget deficitar, conduce la contractarea (eliminarea)
cu exact aceeaşi unitate bănească a cheltuielilor de investiţii ale sectorului
neguvernamental (I), ceea ce, susţin aceştia, conduce la anularea oricărui
efect pozitiv al deficitului bugetar asupra cererii agregate.
În condiţii normale, acest fenomen nu se poate realiza în fapt, din
câteva motive:
- deficitele bugetare moderate provoacă numai creşteri mici ale ratei
dobânzii;
- senzitivitatea cheltuielilor sectorului neguvernamentâl la o evoluţie uşor
crescătoare a ratei dobânzii este limitată, firmele continuând să împrumute
pentru a-şi finanţa investiţiile destinate dezvoltării şi modernizării activităţii,
în scopul creşterii competitivităţii;
- nu în ultimul rănd, există o contraforţă, care poate compensa efectul de
contracţie („crowding puf) exercitat asupra sectorului neguvernamentâl,
denumită efectul anti-contracţie. Acesta se concretizează în faptul că
deficitul bugetar, în perioadele de utilizare incompletă a resurselor
economice, accelerează creşterea economică, iar, în acest context de
relansare, firmele găsesc, în general, profitabil să-şi extindă capacităţile
productive prin investiţii, pentru a satisface cererea în creştere a
consumatorilor. Aşadar, majoritatea economiştilor sunt de acord că o
anumită creştere a cheltuielilor publice tinde să genereze mai degrabă
sporirea investiţiilor decât reducerea lor, implicit efectul de „crowding in"
fiind superior celui de „crowding aut", cu condiţia ca volumul cheltuielilor
publice să crească în perioadele de recesiune, când curba ofertei are o formă
relativ plană.
Dacă cheltuielile publice înregistrează creşteri în intervalele de timp
când resursele economice sunt folosite într-un grad ridicat (curba ofertei
agregate având o formă mai abruptă), creşterea cererii agregate va genera
majorarea nivelului preţurilor, ridicarea ratei dobânzii şi încetinirea
investiţiilor, sectorul neguvernamental fiind supus în mod preponderent
efectului de contracţie („crowding out').
Rezultă că mixul politicii financiare cu cea monetară trebuie realizat
cu raţionalitate, în raport cu. situaţia concretă a economiei şi cu obiectivele
economico-sociale programate a se obţine într-un anumit orizont de timp.
Politicile respective trebuie, însă, proiectate şi aplicate cu precauţie având în
permanenţă în vedere necesitatea păstrării echilibrului financiar, monetar,

22
valutar şi, ca un corolar al acestora, asigurarea echilibrului general
economic.
În acest context, considerăm că este extrem de importantă, atât din
perspectiva echilibrului financiar, cât şi din cea a echilibrului general
economic, utilizarea atât în faza de proiectare a evoluţiilor macroeconomice,
cât şi pe parcursul execuţiei şi ulterior, cu ocazia analizelor retrospective, a
următorului model economic, asupra căruia acţiunile politicii financiare şi
ale celei monetare se manifestă în mod direct şi interdependent:
a) Se porneşte de la ecuaţia de bază a veniturilor în sistemul conturilor
naţionale:
S= Y+ IM= D= C+ l+G + X, în care:
S= oferta agregată; D = cererea agregată; Y= produsul intern brut.

b) Se introduce în ecuaţie rolul politicii fiscale, respectiv al impozitelor

şi taxelor, simbolizate prin % mărime care se scade din ambii termeni ai
identităţii:
(Y-T) + IM=C+I+G + X-T
(Y-T)-X+ IM-C-I=G-T
(Y- T) - (X-IM)-C- I= (G-T)
(Y- T-C) - (X-IM)-I=(G-T),
în care: Y- T- C reprezintă economisirea sectorului
neguvernamentar(SA).
Deci: (SA-I) - (X-IM) = (G-T)
sau (SA-I) + (T- G) = {X- IM).
Această formulă exprimă, relaţia cantitativă dintre soldul economiilor şi
investiţiilor sectorului neguvernamentâl, soldul bugetului general consolidat
al statului şi soldul contului curent al balanţei de plăţi.În sinteză, pentru ca
economia să se prezinte echilibrat atât pe ansamblu, cât şi în plan
financiar ,si al sectorului extern, se impune ca suma algebrică dintre soldul
economiilor şi investiţiilor sectorului neguvernamental, pe de o parte, şi
soldul bugetului general consolidat al statului (sectorul guvernamental), pe
de altă parte, să fie egală cu zero.
Dacă excedentul net al economiilor sectorului neguvernamental (SA > I)
este superior deficitului bugetar (G > T) ţara respectivă este în poziţia de
exportator net de mărfuri şi servicii (X > IM) ceea ce îi creează premisele de
a fi un potenţial exportator de capital în sfera pieţei internaţionale.
În condiţiile în care, însă, investiţiile neguvernamentale sunt mai mari
decât economiile aceluiaşi sector (/ > SA), iar finanţele publice prezintă un
excedent mai redus decât soldul negativ al sectorului neguvernamental sau
un anumit deficit bugetar, ori relaţia dintre cele două sectoare este inversă,

23
deficitul total de resurse interne trebuie să fie acoperit exclusiv din surse
externe, conducând la un sold negativ al contului curent al balanţei de plăţi;
ţara respectivă aflându-se atât în postura de importator net de mărfuri şi
servicii (X < IM), cât şi în cea de importator de capital de pe pieţele externe.
În general, ţările cu. economii competitive înregistrează excedente
nete ale sectorului neguvernamental şi prezintă la contul curent şi buget tot
excedente sau eventuale deficite care însumate, sunt însă, inferioare
excedentului menţionat, statele respective fiind în situaţia de a exporta
capital. La polul opus, se situează ţările în curs de dezvoltare, inclusiv
economiile în tranziţie de la conducerea prin plan la economia de: piaţă,
care, confruntate cu probleme de potenţial economic şi de competitivitate,
sunt nevoite să-şi finanţeze deficitul de economii faţă de investiţii şi cel
bugetar pe seama surselor externe (investiţii străine directe, de portofoliu şi
împrumuturi fie de la organismele financiare internaţionale, fie de la alte
state sau de pe piaţa privată de capital).
Pentru exemplificare, în tabelul urmator redăm dinamica raportului
economisire-investiţie, precum şi a soldului contului curent al balanţei de
plăţi şi bugetului general consolidat în cazul României, pentru perioada 1998
- 2002, care se prezintă după cum urmează:

Nr.Explicatii 1990 1992 1996 2000 2001 2002

1.Decalajul dintre rata de economisire (maimica) si -9,4 -3,3 -3,5 +0,3 -2,2 -0,9
rata de investire (mai mare)- sectorul guvernamental.
2.Soldul bugetului general consolidat – sectorul +1,0 -4,7 -3,8 -4,0 -3,3 -2,5
guvernamental
3.Soldul contului curent al balantel de plati(3=1+2) -8,4 8,0 -7,3 -3,7 -5,5 -3,4

24