POLITICA FINANCIARA

Politica financiară – concept. Coordonatele politicii financiare în domeniul cheltuielilor

publice. Coordonatele politicii financiare în domeniul resurselor financiare publice.

3.1. Conceptul şi trăsăturile politicii financiare

Metodele şi mijloacele concrete privind procurarea şi dirijarea resurselor
financiare, precum şi instrumentele, instituţiile şi reglementările financiare utilizate de stat
pentru influenţarea proceselor economice şi a relaţiilor sociale, într-o etapă determinată,
constituie componente ale politicii financiare a acestuia.
Principalele domenii de manifestare a politicii financiare sunt următoarele:
a) domeniul resurselor financiare publice care vizează:
- veniturile ordinare, cu caracter fiscal şi nefiscal;
- resursele financiare extraordinare atrase pe calea împrumuturilor, a
asistenţei financiare internaţionale nerambursabile, a privatizării unor
întreprinderi ale statului, a vânzării altor bunuri ale statului;
b) domeniul cheltuielilor publice;
c) domeniul creditului bancar;
d) domeniul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă.
Politica financiară în sens restrâns este limitată la finanţele publice, având ca obiect
numai veniturile şi cheltuielile publice.
Politica financiară face parte din politica generală a statului şi îndeplineşte un rol
important în realizarea programelor de dezvoltare economică, a celor sociale, de apărare etc.
Politica financiară prezintă o independenţă relativă faţă de politica statului din
celelalte domenii de activitate, deoarece are obiective proprii şi utilizează metode şi
instrumente specifice pentru atingerea acestora. În acelaşi timp, politica financiară nu
constituie un scop în sine, ci, alături de celelalte politici ale statului (economică, socială,
monetară etc.), contribuie la realizarea obiectivelor economice, sociale, din alte domenii de
interes naţional.
Politica financiară acţionează nemijlocit în sfera repartiţiei, asupra relaţiilor generate
de formarea şi de dirijarea fondurilor publice de resurse financiare în vederea satisfacerii
nevoilor sociale. Totuşi, prin modul în care se înfăptuieşte repartiţia, prin dimensiunile şi
destinaţia fondurilor constituite, ca şi prin obiectivele pe care le urmăreşte în mod sistematic,
politica financiară influenţează, practic, şi celelalte faze ale reproducţiei sociale: producţia,
schimbul şi consumul.
Raportând noţiunile de strategie şi tactică la politica financiară a statului, se poate
considera că deciziile care stabilesc coordonatele politicii financiare pentru fiecare etapă
determinată din punct de vedere istoric, precum şi programele financiare de perspectivă
îndelungată formează cadrul strategiei financiare, iar actele administrative de planificare pe
perioade scurte şi măsurile concrete care se iau pentru realizarea sarcinilor pe termen scurt ţin
de domeniul tacticii financiare.
Politica financiară a statului se modifică în funcţie de interesele categoriilor sau
grupurilor sociale pe care le exprimă partidul (partidele) la putere şi de condiţiile interne şi
internaţionale specifice fiecărei perioade.
Politica financiară diferă de la o ţară la alta în funcţie de: potenţialul economic, gradul
de dezvoltare economică, resursele naturale de care dispune, orânduirea socială, metoda de
conducere a economiei, de alţi factori.

3.2. Obiectivele politicii financiare

Politica promovată în domeniul veniturilor publice trebuie să stabilească:
- volumul şi provenienţa resurselor financiare publice;
- metodele de prelevare a resurselor financiare publice;
- influenţa pe care o exercită instrumentele fiscale asupra economiei, precum şi
obiectivele ce trebuie atinse prin utilizarea acestora.
Volumul resurselor financiare publice se determină în funcţie de mărimea
cheltuielilor publice. În realitate, însă, între cheltuielile considerate indispensabile pentru
satisfacerea nevoilor sociale (cererea de resurse financiare publice) şi volumul resurselor ce
pot fi procurate pe plan intern (oferta de resurse financiare publice) nu există concordanţă.
Volumul resurselor financiare ce pot fi mobilizate la fondurile publice depinde de:
- gradul de dezvoltare a economiei;
- de soluţiile adoptate de autorităţile publice cu privire la modul de
satisfacere a nevoilor sociale şi de finanţare a cheltuielilor pe care le antrenează.
Resursele financiare publice pot proveni din interiorul ţării sau pot fi atrase de pe plan
extern. Se recomandă ca resursele externe să fie utilizate numai în completarea celor interne,
iar decizia de a se apela la datorii externe trebuie riguros motivată, evitându-se îndatorarea, în
condiţii oneroase, pentru scopuri neproductive.
 Resursele interne pot proveni, în proporţii diferite, de la sectoarele public şi privat, în
funcţie de structura de proprietate din economie. Prin politica financiară, statul poate trata în
mod egal pe toţi contribuabilii (persoane fizice şi juridice), indiferent de forma de proprietate,
sau poate încasa de la aceştia impozite şi taxe în cote şi cuantumuri diferite, chiar dacă
veniturile impozabile sunt egale în mărime absolută, avantajând una dintre formele de
proprietate. Diferenţierea obligaţiilor fiscale mai poate fi făcută în funcţie de forma juridică
de organizare a contribuabilului (societate de persoane sau de capital), dimensiunea
întreprinderii (mică, mijlocie, mare), ramura sau subramura în care îşi desfăşoară activitatea,
de zona geografică în care acţionează, de rezidenţă etc.
Diferenţierea obligaţiilor fiscale (ca mărime absolută şi/sau relativă) se bazează pe
diferite criterii, precum: puterea contributivă a plătitorului (exprimată prin nivelul veniturilor
sau mărimea averii); situaţia personală a acestuia şi numărul persoanelor pe care le are în
întreţinere; capacitatea de muncă (integrală, parţială sau incapacitate totală); grupa socio-
profesională (salariat, liber-profesionist, proprietar imobiliar etc.).
Prin politica financiară se stabileşte numărul şi tipul impozitelor, taxelor,
contribuţiilor etc. Teoretic, s-ar putea folosi un singur impozit, dar practica tuturor ţărilor a
infirmat această modalitate de formare a veniturilor publice. Soluţia folosirii mai multor
impozite, taxe şi contribuţii care să alimenteze fondurile financiare permite o adaptare a
obligaţiilor fiscale la natura agenţilor economici, la mărimea veniturilor impozabile,
asigurând diferenţierea şi echitatea impunerii.
Politica financiară concepe impozitele, taxele, contribuţiile etc. nu numai ca surse de
alimentare a fondurilor financiare publice, ci şi ca instrumente (pârghii financiare) de
influenţare a activităţii economice, de realizare a unor obiective de ordin social, demografic
sau de altă natură.

În domeniul cheltuielilor publice, politica financiară trebuie:

- să stabilească nivelul, destinaţia şi structura acestor cheltuieli;
- să definească obiectivele ce trebuie realizate cu ajutorul acestor cheltuieli;
- să precizeze metodele de finanţare.
Dimensionarea cheltuielilor publice presupune stabilirea mărimii absolute (volumul
total exprimat în moneda naţională) şi relative (ponderea în PIB) a acestora. Cheltuielilor
publice trebuie să fie menţinute în limitele resurselor ce pot fi mobilizate, în condiţii normale,
pe plan intern, fără să se recurgă la emisiune monetară sau la credite externe nejustificate.
 La stabilirea destinaţiei cheltuielilor publice este necesar să se pornească de la
nevoile sociale ce trebuie satisfăcute, cu prioritate, pe seama resurselor publice. Stabilirea
corectă a opţiunilor şi priorităţilor pentru fiecare etapă prezintă o importanţă deosebită,
deoarece influenţează ritmul creşterii economice, nivelul de trai al populaţiei, satisfacerea
celorlalte nevoi sociale.
La repartizarea produsului intern brut, este necesar să se asigure un raport judicios
între consum şi formarea brută de capital, între investiţiile cu caracter productiv şi cele cu
destinaţie neproductivă sau indirect productivă, între consumul individual şi cel social.
Cheltuielile publice se dimensionează pe fiecare destinaţie (învăţământ, sănătate,
cultură, acţiuni economice, apărare etc.) cu luarea în considerare a obiectivelor stabilite de
organele de decizie şi a structurii economice a cheltuielilor necesare realizării obiectivelor
respective (cheltuieli de personal, bunuri şi servicii, dobânzi, subvenţii, transferuri, cheltuieli
de capital etc.).
Întrucât resursele financiare sunt limitate, iar destinaţiile acestora sunt concurenţiale,
cu ocazia determinării cheltuielilor, care exprimă efortul maxim recunoscut de societate ca
justificat pentru realizarea unui anumit obiectiv, se impune cuantificarea efectului util ce
poate fi obţinut. Altfel spus, autorizarea efectuării oricărei cheltuieli publice necesită
cunoaşterea eficienţei sau a eficacităţii acesteia.
În scopul creşterii eficienţei sau a eficacităţii în utilizarea fondurilor publice, prin
politica financiară se urmăreşte şi stimularea beneficiarilor fondurilor publice prin metode de
finanţare şi gestionare sau prin alte instrumente specifice. Aceasta se poate realiza prin
alegerea metodei de finanţare adecvate pentru fiecare categorie de obiective sau acţiuni:
- autofinanţare, cu completarea resurselor proprii pe seama creditului;
- autofinanţare, cu completarea resurselor proprii pe seama alocaţiilor bugetare;
- finanţarea integrală pe seama alocaţiilor bugetare.
Se pot obţine rezultate pozitive şi prin înlocuirea finanţării directe din fondurile
publice a unor obiective sau acţiuni cu acordarea de stimulente fiscale (avantaje indirecte)
celor care asigură acoperirea anumitor categorii de cheltuieli pe seama resurselor proprii.
Un obiectiv important al politicii financiare îl reprezintă problema echilibrului
financiar. În acest sens, organele de decizie trebuie să îşi precizeze poziţia în legătură cu
eventualele neconcordanţe dintre volumul cheltuielilor publice şi resursele publice care pot fi
mobilizate, în condiţii normale, într-o anumită perioadă: dacă acceptă dezechilibrul; în ce
împrejurări şi în ce limite (raportul dintre deficitul bugetului general consolidat şi PIB)
acceptă deficitul bugetar; ce modalităţi pot fi utilizate pentru acoperirea deficitului.
 Dacă se apelează la împrumuturi pentru acoperirea deficitului bugetar, prin politica
financiară trebuie să fixeze: scopul împrumuturilor (realizarea unor obiective economice
productive, pentru infrastructură, pentru investiţii în resurse umane sau pentru consum),
resursele pe seama cărora vor fi rambursate împrumuturile (veniturile generate de obiectivele
realizate din sumele împrumutate, din venituri publice special afectate acestui scop sau din
veniturile generale ale bugetului), termenul, condiţiile, moneda în care se contractează
împrumutul.