2022-2023

DREPT FINANCIAR ŞI FISCAL

Titular de disciplină:
Conf.univ.dr. Rada POSTOLACHE

Suport de curs – învăţământ cu frecventa

Drept/anul II, Semestrul III
AP/anul II, Semestrul III
AP/anul III, Semestrul V

Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor și orice folosire alta decât în
scopuri personale este interzisă de lege sub sancțiune penală
 I INTRODUCERE

1. Locul și rolul disciplinei în cadrul programului de studii:

Cursul de Drept financiar și fiscal se adresează studenților programului de studii
Drept, anul II de studiu, fiind o disciplină de specialitate, esențială pentru pregătirea oricărui
jurist. Parcurgerea acesteia este cu atât mai necesară în contextul actual, marcat de puternice
transformări inclusiv cu implicatii de natură financiară și fiscală, generând modificări frecvente
ale legislaţiei şi jurisprudenţei naţionale in acest domeniu.
Dreptul financiar și fiscal se află în strânsă relație cu unele discipline studiate în anul
I, precum Teoria generală a dreptului, Dreptul constituțional și Dreptul administrativ, a căror
cunoaștere facilitează mai buna înțelegere și însușire a unora dintre instituțiile sale specifice. În
același timp, cursul de Drept financiar și fiscal oferă suportul necesar înțelegerii altor discipline
prevăzute în cadrul programelor de master Administratie publica europeana și Dreptul afacerilor
- disciplinele: Proces bugetar si fiscalitate europeana, Regimul juridic al finanțării europene,
Fiscalitatea operatiunilor comerciale.

2. Obiective:
Obiectivul general al disciplinei Drept financiar si fiscal constă în familiarizarea
studenţilor cu mecanismele juridice de formare, întrebuinţare, colectare şi control ale finanţelor
publice, potrivit sistemului juridic românesc.
Obiectivele specifice vizează:
- abordarea noţiunilor, conceptelor şi principiilor de bază din domeniul finanţelor publice
- studierea continutului juridic al componentelor structurale ale finanţelor publice
- studierea elementelor de procedură bugetara si fiscala
- abordarea jurisdicţiei financiare si fiscale
Competențe dobândite:
La finalizarea studiului acestei discipline, studenţii vor fi capabili:
- să explice noțiunea de buget public/sistem bugetar/buget public național;
- să parcurgă etapele procesului bugetar din cadrul unei institutii publice finantate de la
bugetul de stat/local;
- să configureze elementele constitutive ale unui impozit/taxe/contributii, pe baza
normelor incidente din Codul fiscal
- să identifice autoritățile de control financiar si fiscal competente intr-o situatie faptica
data;
- să identifice corect normele de drept financiar aplicabile într-o situaţie faptică/concretă
dată;
- să identifice corect consecințele incălcării regulilor dreptului financiar si fiscal.

3. Structura cursului
Prezentul material de studiu acoperă următoarele teme:
 1. Noţiuni introductive privind dreptul financiar (obiectul reglementării, juridice
financiare, normele, raportul şi izvoarele dreptului financiar şi fiscal; aparatul financiar al
statului/2 ore.

2. Sistemul bugetar. Bugetul de stat (notiunea si caracteristicile bugetului public si

reforma bugetară in România; principiile dreptului bugetar; procesul bugetar (etape);
cuprinsul bugetului de stat).

3. Bugetul asigurarilor sociale de stat (noțiune, principii specifice, procedură,

cuprins).

4. Bugetele unitatilor administrativ-teritoriale (notiune și autonomie financiara

locala; principii specifice; procedura bugetara; cuprinsul bugetelor UAT, controlul
executiei bugetare).

5. Teoria impozitelor şi elemente de procedură fiscală (notiune, trasaturi, elemente

constitutive, clasificare si calificare juridică; elemente de procedură fiscală - - noțiunea
procedurii fiscale, notiunea obligatiei fiscale, individualizarea, colectarea/stingerea
impozitelor, taxelor, contribuțiilor sociale obligatorii).

6. Teoria şi practica împrumutului public (reglementare juridică, importanţă şi

necesitate, noţiune şi terminologie, forme ale creditului public; datoria publica
guvernamentala – contractare, rambursare, tehnici de asigurare a rambursarii, gestionare;
datoria publica locală – aprobarea, contractarea, fondul de risc, împrumuturile din contul
curent general al trezoreeriei statului, gestionare și raportare).

7. Controlul financiar și fiscal (noţiune și funcţii; organizare/forme; controlul

financiar preventiv – organizare, exercitare).

II CONTINUTUL CURSULUI

NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1. Obiectul reglementării juridice financiare

1.1 Finanţele publice – obiect al reglementării juridice financiare

Fac obiectul reglementării juridice financiare doar finanţele publice. Acestea au un regim
de drept public, sunt asociate cu existenţa statului şi folosite pentru satisfacerea intereselor
generale ale societăţii; diferă de finanţele private, ce au un regim juridic de drept privat, fiind
asociate cu întrepriderile, băncile şi societăţile private, puse în slujba realizării de profit de către
acestea.
Resursele financiare publice fac parte din resursele financiare ale societăţii, ce au o sferă
de cuprindere mult mai largă, incluzând şi finanţele publice, raportul dintre ele fiind de la întreg
la parte.
 Termenul de finanţe este de sorginte latină, expresiile „finantio”, „financias”, „financia
pecuniaria”, ce desemnează o plată efectuată în bani, derivând din cuvintele finare sau finis,
utilizate cu sensul de termen de plată.
Apariţia şi evoluţia finanţelor publice este inseparabil legată de existenţa de tip statal şi
de folosirea banilor şi a formelor valorice de realizare şi repartizare a produsului social.
Procedeele sau mijloacele prin care statul şi alte colectivităţi publice îşi procură fondurile băneşti
necesare satisfacerii acestora se realizează pe baza reglementării lor prin norme juridice
referitoare la impozite, taxe, contribuţii şi cheltuieli, la modul de percepere şi, respectiv, de
efectuare a lor, la bugetul de stat etc.
Finanţele publice nu pot exista în afara relaţiilor băneşti, având însă o sferă mai restrânsă
decât acestea. Numai în cadrul relaţiilor desfăşurate şi realizate cu ajutorul banilor este posibilă
mobilizarea anumitor resurse băneşti la dispoziţia statului şi repartizarea lor în conformitate cu
nevoile reale ale acestuia.
Au un conţinut economic, între participanţii la procesul de realizare a acestora (transferul
de valoare la şi de la fondurile care se constituie în economie) existând:
- relaţii care apar între participanţii la procesul de constituire a fondurilor de resurse
financiar-publice şi colectivitate, reprezentată prin stat;
- relaţii care apar între colectivitate, reprezentată prin stat şi beneficiarii fondurilor
băneşti ce se constituie în economie.
Aceste relaţii s-au constituit în toate tipurile de comunitate umană, sub formă valorică,
bănească, având o sferă diferită de la o orânduire la alta.
În doctrina juridică, finanţele sunt considerate şi ca ramură a dreptului public care are
drept obiect studiul regulilor şi operaţiunilor referitoare la banul public.
Definim finanţele publice ca ”totalitatea relaţiilor sociale, de natură economică, ce apar
în procesul realizării, repartizării şi întrebuinţării, în formă bănească, a resurselor necesare
statului pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale”1.
Din Legea nr. 500/2002 şi Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale se
desprind următoarele componente ale finanţelor publice:
- bugetul public naţional, având în structura sa bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat şi bugetele unităţilor administrativ-teritoriale;
- cheltuielile publice bugetare, clasificarea şi obiectul lor, condiţiile generale de efectuare
a lor;
- veniturile bugetare, gruparea şi principalele condiţii de realizare a lor;
- creditul public;
- finanţele instituţiilor publice;
- controlul financiar, ce se exercită asupra „constituirii, repartizării şi utilizării resurselor
financiare ale statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice, precum şi
asupra păstrării şi întrebuinţării mijloacelor materiale şi băneşti ale sectorului public”.
Constituţia României foloseşte noţiunea de sistem financiar (art. 137), ce include
resursele financiare ale statului, unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice. Cu
un înţeles identic, în cele două acte normativ este reglementat conceptul de sistem financiar
public, ce constituie obiectul de studiu al Dreptului financiar.

1
Abordarea completă a conceptului de finanţe publice impune şi analizarea funcţiilor lor - funcţia de
repartiţie şi funcţia de control, unanim acceptate în doctrina economică.
 Care este obiectul reglementării juridice financiare ?

1.2 Noţiunea dreptului financiar

Reglementarea juridică având ca obiect componentele structurale ale finanţelor publice
poate purta denumiri diferite, fiecare având o răspândire diferită, cum ar fi:
- drept financiar, disciplina cuprinzând şi alte reglementări financiare decât cele care au
ca obiect componentele structurale ale finanţelor publice, ce au un regim de tranziţie spre
economia de piaţă;
- legislaţie financiară, considerându-se că între cele două denumiri există sinonimie,
ambele având acelaşi obiect de reglementare -„procedeele sau mijloacele financiare”;
- drept financiar public, al cărui obiect de reglementare îl constituie doar componentele
stucturale ale finanţelor publice;
- dreptul finanţelor publice, denumire ce concordă cu titlul Legii finanţelor publice nr.
500/2002, ambele având acelaşi obiect de reglementare;
- drept financiar şi fiscal, denumire întâlnită în doctrină, fără a se da o explicaţie
cuvântului „fiscal”, ataşat expresiei „drept financiar”. Denumirea creează aparenţa unui
pleonasm, întrucât Dreptul fiscal sau legislaţia fiscală este o subramură a dreptului financiar.
Considerăm mai adecvată potrivită denumirea de Drept financiar public2.
În raport de obiectul şi funcţiile finanţelor publice, în cadrul dreptului financiar se disting
mai multe subramuri: dreptul bugetar, dreptul fiscal, cheltuielile publice, dreptul de control
financiar, creditul public, finanţele instituţiilor publice.
- Dreptul bugetar - grupează normele juridice privind bugetul public naţional.
- Dreptul fiscal - grupează normele juridice privind impozitele, taxele şi celelalte venituri
ale bugetului statului şi ale bugetelor locale, precum şi procedura fiscală, concepută ca
ansamblul de norme juridice privind stabilirea, încasarea şi urmărirea realizării impozitelor şi
taxelor, precum şi sancţionarea administrativă a abaterilor financiare.
- Creditul public - grupează normele juridice privind împrumuturile publice, interne şi
externe - de stat sau contractate de autorităţile publice locale ori garantate de acestea.
- Cheltuielile bugetare - grupează normele juridice privind categoriile de cheltuieli
bugetare, procedeele tehnico-financiare de stabilire şi condiţiile de efectuare a lor.
- Finanţele instituţiilor publice
Sunt reglementate, în principal, prin Legea nr. 500/2002, Cap. IV, în care sunt prevăzute
sursele de finanţare a cheltuielilor curente şi de capital ale acestora.
Avem în vedere instituţiile publice în accepţiunea Legii nr. 500/2002, art. 2 pct. 30 -
„Parlamentul, Administraţia prezidenţială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale
administraţiei publice, alte autorităţi publice, instituţiile publice autonome, precum şi instituţiile
din subordinea acestora, indiferent de modul de finanţare a acestora” şi a Legii nr. 273/2006, art.
2 pct. 39 - „institutii publice locale - comunele, orasele, municipiile, sectoarele municipiului

2
In prezentul suport de curs, vom utiliza denumirea de Drept financiar, acestuia subsumându-i-se şi
componenta fiscală.
Bucuresti, judetele, municipiul Bucuresti, institutiile si serviciile publice din subordinea
acestora, cu personalitate juridica, indiferent de modul de finantare a activitatii acestora”.
- Controlul financiar. Are ca temei juridic general dispoziţiile Legii finanţelor publice
şi se realizează potrivit actelor normative speciale.
Dreptul financiar este o disciplină complexă, dinamică, influenţată direct de modificările
structurale generate de reforma financiară.
Concluzionâd, dreptul fianciar este ansamblul normelor juridice care reglementează, în
regim de drept public, constituirea şi întrebuinţarea fondurilor băneşti ale statului şi ale
celorlalte colectivităţi publice, pentru satisfacerea intereselor generale ale societăţii.

Definiti dreptul financiar

2. Normele Dreptului financiar

Normele de drept financiar se particularizează prin „obiectul specific - financiar public”
de reglementare juridică, format din actele şi operaţiunile ce alcătuiesc finanţele publice.
Pe acest temei, cât şi din nevoia de realizare practică şi operativă a dispoziţiilor lor, în
Dreptul financiar întâlnim şi norme cu caracter cvasigeneral şi chiar individual, dar care îşi
păstrează caracterul normativ.
Cele mai multe sunt prescriptive şi nu descriptive, trăsătură ce derivă din regimul de
drept public al acestei discipline.
Elementul structural (structura logico-juridică) al normei juridice financiare care se
particularizează este sancţiunea. În domeniul financiar, pe lângă sancţiuni comune (exemplu,
amenda bănească), întâlnim şi sancţiuni specifice, exemplu suspendarea finanţării, suspendarea
creditării bugetare, anularea unui credit bugetar, penalitatea de nedeclarare a unei obligatii
fiscale.
Raportat la conduita pe care o prescriu, normele financiare pot fi onerative, prohibitive,
permisive. În rândul acestora predomină cele onerative, care prescriu în mod expres obligaţia de
a săvârşi o acţiune.
Normele prohibitive sunt cele care interzic săvârşirea unor acte, operaţiuni, din obiectul
de reglementare financiară (ex. interdicţia de a înscrie o cheltuială în bugetul public fără ca
aceasta să aibă stabilită sursa de finanţare).
Normele permisive sunt rare în cadrul acestei discipline, sunt edictate în scopul
constituirii şi asigurării anumitor fonduri băneşti, de exemplu, dispoziţiile potrivit cărora
„consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, pot aproba
contractarea sau garantarea de împrumuturi interne sau externe, pe termen scurt, mediu sau lung,
pentru realizarea de investiţii publice de interes local, precum şi pentru refinanţarea datoriei
publice locale”.

Dati exemple de sancțiuni financiare/fiscale

 3. Raportul juridic financiar
Raporturile juridice financiare sunt relaţii sociale care se nasc, modifică sau sting în
cadrul activităţii financiare a statului şi organelor sale, realizată în procesul constituirii,
repartizării şi întrebuinţării fondurilor sale băneşti, pentru satisfacerea nevoilor generale ale
societăţii. Identificăm următoarele specii de raporturi juridice financiare:
- raporturi juridice bugetare;
- raporturi juridice de realizare a veniturilor publice bugetare;
- raporturi juridice de efectuare a cheltuielilor publice sau de finanţare;
- raporturi juridice de control financiar;
- raporturi juridice rezultând din datoria publică.
În prezentul capitol vor fi prezentate numai elementele lor comune.
3.1. Premisele raportului juridic financiar
Naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice de Drept financiar presupune
existenţa următoarelor premise fundamentale:
- existenţa normei juridice financiare;
- existenţa subiectelor de drept financiar;
- faptele juridice - „acele împrejurări care potrivit normelor juridice atrag după sine
apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice”, aceasta particularizându-se prin
elemente specifice, rezultate din finalitatea specific financiară a relaţiilor sociale reglementate de
normele dreptului financiar.
a. Actele financiare şi faptele materiale. În cadrul acestei premise, se evidenţiază, cu
trăsături proprii, specifice, actele financiare şi faptele materiale financiare producătoare de efecte
juridice.
b. Actele financiare sunt acte de o mare diversitate, corespunzător relaţiilor financiare pe
care le realizează, iar prin modul de adoptare/emitere şi executare se aseamănă cu actele de
drept administrativ, întrunind, de regulă, trăsăturile acestora:
- organele emitente sunt, de regulă, organe ale puterii executive, deci făcând parte din
structura organele administraţiei publice, centrale şi locale şi având competenţe privind
administrarea finanţelor publice;
- sunt manifestări unilaterale de voinţă - a purtătorului autorităţii publice, prin forme
specifice, prevăzute de normele juridice financiare, în concordanţă cu interesul general al
reglementării şi cu natura de drept public a relaţiilor financiare reglementate prin normele acestei
ramuri de drept;
- conţin dispoziţii, ordine, pe care celălalt subiect trebuie să le execute întocmai;
- au un caracter normativ (de exemplu, hotărârea unui consiliu local de aprobare a
bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale respective) sau individual (de exemplu, decizia
de impunere);
- sunt adoptate sau emise pentru executarea normelor juridice ce constituie izvorul
Dreptului financiar;
 - produc efecte juridice de la data publicării sau aducerii lor la cunoştinţă, după caz; de
regulă, produc efecte pentru viitor; interesul realizării întocmai a programelor financiare, a
obligaţiilor fiscale impune acestora şi efecte retroactive, pentru o perioadă anterioară emiterii
sale (ex. de la data naşterii bazei de impunere, de la data întrebuinţării fără bază legală a unui
credit bugetar);
- executarea lor este asigurată de puterea publică, prin mijloacele şi metodele prevăzute
de lege.
Condiţiile de fond şi de formă ale actelor juridice financiare, sunt, de regulă, aceleaşi cu
ale actelor de Drept administrativ.
Operaţiunile tehnico-materiale cu caracter financiar-public. Pe lângă actele juridice
financiare şi faptele materiale care produc efecte juridice avem, ca şi în Dreptul administrativ, o
gamă variată de fapte materiale care nu produc efecte juridice prin ele însele, dar fără a căror
săvârşire nu se pot adopta sau emite acte financiare, sau, dacă au fost adoptate sau emise, ele nu
pot fi executate:
a) acte pregătitoare, pentru că premerg adoptării sau emiterii unui act financiar
(acorduri, avize). Se poate exemplifica aprobarea dată de Guvernul României pentru
documentaţiile tehnico-economice ale obiectivelor de investiţii care depăşesc pragul valoric
prevăzut de Legea finanţelor publice sau care se realizează pe bază de credite externe contractate
sau garantate de stat, indiferent de valoarea acestora [art. 42 alin. (1) lit. a) şi alin. (2), Legea
finanţelor publice].
b) operaţiuni tehnico-materile (premergătoare, concomitente, posterioare) care, de
asemenea, nu produc efecte juridice prin ele însele, însă în lipsa lor actul financiar neputându-se
adopta sau emite sau negenerând efecte juridice, după caz. Însemnătatea lor trebuie avută în
vedere, în primul rând, raportat la pregătirea, emiterea şi executarea actelor financiare (de
exemplu, dactilografierea proiectului unui buget local, calculul veniturilor impozabile şi a
impozitelor de către funcţionarii organelor fiscale, ca operaţiuni financiare preparatorii pentru
întocmirea titlului de creanţă fiscală, act juridic financiar, de constatare şi individualizare a unei
obligaţii fiscale; întocmirea înscrisurilor necesare pentru plăţile în numerar sau pentru
decontarea fără numerar, ca modalitate de executare prin plată a unei obligaţii fiscale.
Spre deosebire de actele financiare, operaţiunile tehnico - financiare pot fi săvârşite de
toţi participanţii la raporturile juridice financiare, de funcţionarii de specialitate financiar
contabilă, care au atribuţiuni pe linie financiară şi a căror activitate concură la realizarea
concretă a relaţiilor financiare.
Avem în vedere, în primul rând, pe cei care au calitate de emitenţi ai actelor juridice
financiare, iar în al doilea rând pe cei cărora le revine obligaţia de a calcula şi declara veniturile
impozabile, de exemplu, contribuabilii ce intră sub incidenţa normelor juridice privind impozitul
pe profit.

3.2. Structura raporturilor juridice financiare

a. Subiectele. Primul subiect participant în raporturile juridice financiare este un organ al
statului, investit cu atribuţii în procesul de formare, repartizare şi întrebuinţare conformă a
fondurilor băneşti ale statului, organelor de stat, instituţiilor şi ale altor colectivităţi publice.
Ca prim subiect al raporturilor juridice financiare apare, de cele mai multe ori, Ministerul
Finanţelor (ex. în raportul de deschidere a creditelor bugetare).
 Al doilea subiect participant poate fi o persoană juridică sau fizică, căreia îi revin prin
lege obligaţii cu caracter financiar, inclusiv un organ de stat, o instituţie publică (de exemplu,
instituţiile publice cărora le revine dreptul de a calcula, reţine şi plăti un impozit având regim de
reţinere la sursă; cei cărora le revin obligaţii privind declararea veniturilor şi bunurilor
impozabile pe care le deţin).
Primul subiect participant, reprezentă interesele financiare ale statului, este purtător al
autorităţii statale, putând pretinde celuilalt subiect anumite prestaţiuni sau abţineri; în acest sens,
el poate controla, sancţiona sau executa silit, în condiţiile legii.
b. Conţinutul. Include drepturile şi obligaţiile ce revin subiectelor participante la
raporturile juridice financiare, specific financiare.
Putem avea, ca exemplu, raportat la primul subiect participant al raporturilor juridice
financiare, drepturi şi obligaţii privind elaborarea proiectelor bugetelor publice, de a lua măsuri
pentru executarea lor, de a acţiona pentru stabilirea şi încasarea veniturilor publice, de a le
administra în mod corespunzător, de a le repartiza conform destinaţiilor legale, de exercitare a
controlului cu privire la aplicarea normei juridice financiare.
Cel de-al doilea subiect al raporturilor juridice financiare poate avea o diversitate de
drepturi şi obligaţii, circumscrise de aceleaşi componente structurale ale finanţelor publice; de
exemplu, dreptul de a fi finanţat din bugetul public şi obligaţia de a efectua cheltuielile bugetare
conform dispoziţiilor bugetare, dreptul de a participa la cumpărarea de titluri de stat în cadrul
raporturilor juridice de credit public, obligaţia de a executa întocmai impozitele şi taxele legal
datorate, dreptul de a ataca măsurile considerate nelegale şi de a solicita aplicarea corectă a
normelor juridice financiare, obligaţia de a se supune controlului financiar exercitat de cei
abilitaţi etc.
c. Obiectul. Obiectul raporturilor juridice financiare îl constituie conduita ce trebuie
realizată de subiecţi, prin exercitarea drepturilor şi obligaţiilor din conţinutul raportului juridic
financiar. Putem avea activităţi de prognoză şi de natură organizatorică în materie bugetară,
activităţi de finanţare bugetară, de stabilire şi încasare a veniturilor publice, de administrare şi
repartizare a fondurilor bugetare pe destinaţii legale, de control financiar, de urmărire şi
executare silită prin poprire, mobiliară şi imobiliară a veniturilor şi bunurilor urmăribile ale
subiecţilor debitori, de plată a impozitelor şi taxelor legal datorate, de atacare a măsurilor
financiare nelegale etc.
Raportul juridic financiar are şi un obiect material, reprezentat de sumele de bani
respective, dat fiind că relaţiile financiare sunt relaţii băneşti. Cel mai adesea, acest obiect
derivat este întâlnit în raporturile care implică plata şi încasarea unor sume de bani, precum cele
de finanţare bugetară, cele prin care se individualizează, încasează şi plătesc impozite şi taxe,
cele de credit public etc.

1 Avem următoarea situaţie:

X, persoană fizică, cu domiciliul in Municipiul Târgoviste, la data de 15 iunie 2021
dobândeste în proprietate prin cumpărare un teren impozabil, situat în oraşul Pucioasa.
In raport cu cele relatate, stabiliţi:
felul/tipul raportului juridic financiar generat de dobândirea bunului imobil în
proprietate;
premisele acestui raport;
elementele sale constitutive, cu particularizarea lor
 2 Ce rol/calitate poate avea o persoană fizică in cadrul unui raport juridic fiscal?

4. Izvoarele Dreptului financiar şi fiscal

În raport cu gradul de generalitate sau specificitate, distingem:
- izvoare comune Dreptului financiar şi altor ramuri de drept;
- izvoare specifice Dreptului financiar.
A. Din prima categorie fac parte:
a) Constituţia. Ocupă primul loc în ierarhia izvoarelor dreptului, dispoziţiile sale
constituind temeiul de maximă generalitate pentru adoptarea legilor ordinare din domeniul
financiar (Titlul IV – „Economia şi finanţele publice”, art. 135-140);
b) Legile;
c) Ordonanţele Guvernului, ex. Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic
al contravenţiilor, ce conţine şi reglementări aplicabile domeniului supus aici analizei, precum
plata, încasarea, urmărirea executării amenzilor care sunt venit al bugetului public; OUG nr
57/2019- codul administrativ.
d) Hotărârile Guvernului.

B. În cadrul izvoarelor specifice dreptului financiar, avem:

a) Legile3. Cadrul legislativ general pentru finanţele publice este dat de Legea finanţelor
publice nr. 500/2002 şi de Legea nr. 273/2006 cu privire la finanţele publice locale, adevărate
„constituţii financiare”. Un loc esenţial îl ocupă legile de instituire a veniturilor bugetare şi de
administrare a acestora (în principal, Legea nr. 227/2015 – Codul fiscal al României4, Legea nr.
86/2006 - Codul vamal al României, Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală5),
legile bugetare anuale, care, pe lângă „programul” de venituri şi cheltuieli, conţin dispoziţii
generale privind încasarea unor venituri şi efectuarea cheltuielilor bugetare, legile privind
controlul financiar (de exemplu, Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de
Conturi).
b) Ordonanţele Guvernului. Menţionăm: Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999 privind
controlul intern şi controlul financiar preventiv; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 64/2007
cu privire la datoria publică6.

3
Domeniul financiar nu este menţionat între domeniile prevăzute la art. 73 alin. (3) din Constituţie, a căror
reglementare este realizată prin lege organică, cu unele excepţii, ex. organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi
(Legea nr. 92/1994).
4
M. Of., Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2.015.
5
M.Of., Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015.
6
M. Of., Partea I, nr. 439 din 28 iunie 2007.
 c) Hotărârile Guvernului. Sunt adoptate pentru organizarea executării dispoziţiilor
generale din Legea finanţelor publice şi din celelalte legi cu caracter financiar, ex. HG nr.
707/2006 cu privire la aprobarea Regulamentului de aplicare a Codului vamal român.
d) Nórmele metodologice, instrucţiunile şi ordinele7 emise de ministrul
finanţelor/președintele ANAF (pt domeniul fiscal). Sunt acte normative care dezvoltă şi detaliază
cuprinsul dispoziţiilor generale cu caracter financiar din cadrul actelor normative având o forţă
juridică superioară acestora şi au menirea de asigura o aplicare uniformă a lor. Au caracter
executiv-dispozitiv, neputând însă să adauge sau să fie contrare legii.
e) Hotărârile consiliilor judeţene şi locale. Consiliile judeţene şi locale [(comunale,
orăşeneşti, comunale), inclusiv ale sectoarelor municipiului Bucureşti şi al Mun. Bucureşti]
adoptă hotărâri prin care aprobă bugetul propriu de venituri şi cheltuieli al fiecărei unităţi
administrativ-teritoriale cu personalitate juridică, măsurile privind executarea acestor bugete,
conturile anuale de execuţie a acestor bugete.
În baza autonomiei financiare locale, consiliile locale au dreptul să stabilească impozite
şi taxe locale, taxe speciale şi să le modifice, în condiţiile legii.
Suntem martorii unei mobilităţi excesive a acestor izvoare de drept; chiar dacă normele
fiscale au fost codificate, Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală nu se bucură încă de
stabilitatea caracteristică unei codificări.
Instabilitatea şi multitudinea acestor izvoare sunt generate de complexitatea domeniului,
dar şi de poziţionarea sa la confluenţa domeniilor de importanţă economică şi socială. Este
supus, în permanenţă influenţelor din aceste domenii.

1 Precizați care sunt izvoarele specifice ale Dreptului financiar şi fiscal si stabiliţi
conexiunea lor cu normele din Constituţia României, ce reprezintă temeiul lor juridic de
maximă generalitate.

2 Precizati care sunt izvoarele comune ale dreptului financiar................................

.........................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
..................................................................................................

2 Analizati sintagma: ”Hotărârile consiliilor judeţene şi locale – ca izvoare specifice

(formale) ale dreptului financiar și fiscal”.

7
Li se adaugă ordinele şi instrucţiunile preşedintelui ANAF – in materie fiscală, pentru asigurarea aplicării
unitare a Codului fiscal şi a Codului de procedură fiscală.
 5. Dreptul financiar în cadrul dreptului pozitiv
Dreptul financiar este o ramură a sistemului de drept, caracterizată de următoarele
trăsături:
- este o ramură de sine stătătoare – are un obiect propriu de reglementare, specific
financiar, principii care conferă unitate normelor sale juridice şi metodele specifice de
reglementare;
- face parte din dreptul public, fiind poziţionat după dreptul constituţional, administrativ,
între care există relaţii de apropiere şi interferenţă, reglementările sale fiind destinate satisfacerii
intereselor generale sau publice.
5.1. Delimitarea de dreptul constituţional. În Dreptul constituţional sunt analizate
conceptele fundamentale pentru dreptul financiar (ex. bugetul public naţional), competenţa
autorităţilor publice - Parlamentul, Guvernul României - pentru aprobarea, respectiv elaborarea
proiectului bugetului de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, obligativitatea cetăţenilor de a
contribui prin impozite şi taxe („contribuţii financiare”) la cheltuielile publice.
Totodată principiile fundamentale în dreptul constituţional au aplicabilitate şi-n sfera
dreptului financiar .
5.2. Delimitarea faţă de dreptul administrativ. Există o interferenţă între aceste două
ramuri, concretizată în:
- Dreptul financiar s-a desprins din dreptul administrativ, ca ramură de sine stătătoare,
preluând de la acesta principiile şi metodele de reglementare, însă construindu-şi obiectul său de
reglementare specific financiar. Aparatul financiar de stat (organele financiare) face parte din
categoria organelor administraţiei de stat, ca atare organizarea şi funcţionarea lui sunt
reglementate de normele dreptului administrativ;
- activitatea financiară impune completarea normelor Dreptului financiar (norme
speciale) cu normele Dreptului administrativ, ca izvoare comune, ex. normele juridice privind
contravenţiile fiscale se completează cu normele juridice din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001,
precitată, privind regimul juridic al contravenţiilor sau normele din Legea nr. 273/2006 privind
finanţele publice locale, ce se completează cu normele cu conţinut financiar din Legea nr.
215/2001 cu privire la administraţia publică locală;
- în ambele raporturi juridice (financiare/administrative) cel puţin unul din subiecte este
un organ al statului;
- în ambele ramuri de drept, prevalează metoda subordonării participanţilor la raportul
juridic.
 5.3. Delimitarea de dreptul civil. Se aseamănă prin faptul că relaţiile sociale
reglementate de ambele ramuri ale dreptului sunt relaţii patrimoniale, având în conţinutul lor
drepturi şi obligaţii exprimate în bani ( în dreptul civil avem şi relaţii personale nepatrimoniale).
Există însă suficiente elemente care le diferenţiază, rezultând, cel puţin, din următoarele
elemente:
- aplicarea normelor Dreptului civil impune respectarea principiilor generale stabilite de
normele Dreptului financiar (de exemplu, introducerea unei cereri de chemare în judecată pentru
restituirea unui împrumut civil necesită plata prealabilă a taxei judiciare de timbru);
- metoda de reglementare, care în Dreptul financiar este cea a subordonării, în timp ce în
dreptul civil este cea a egalităţii juridice;
- subiectele raportului juridic care nu pot fi decât cei cărora le revin prin lege drepturi sau
obligaţii juridice, obligatoriu, un organ al statului, în timp ce în Dreptul ]civil, poate fi oricine,
chiar şi statul;
- prevalează normele cu caracter onerativ, prohibitiv, în timp ce în Dreptul civil,
prevalează cele cu caracter permisiv;
- relaţiile băneşti reglementate au în vedere interesele generale, ale statului, ele fiind
raporturi de constituire, administrare, repartizare şi folosire a resurselor băneşti publice, în timp
ce raporturile juridice civile au în vedere interesele particulare, ale persoanelor fizice şi/sau
juridice.

6. Aparatul financiar al statului

6.1. Noţiunea aparatului financiar
În sens larg, prin aparat financiar ar trebui să înţelegem totalitatea organelor care
contribuie la realizarea activităţii financiare a statului, direct sau indirect.
În sens restrâns, prin aparat financiar ar trebui să înţelegem doar organele de specialitate
financiară, stabilite ca atare prin lege. În raport de una sau alta din interpretările date conţinutului
aparatului financiar, vom avea două categorii de organe: organe cu competenţă generală şi
organe cu competenţă specială.
6.1.1. Organele cu competenţă generală. Sunt cele care au şi atribuţii în domeniul
financiar:
a) Parlamentul;
b) Guvernul României; are atribuţiuni în procesul realizării activităţii financiare a
statului. Potrivit Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, art. 18 alin. 2 lit. c), „Guvernul
(....) exercită conducerea generală a activităţii executive în domeniul finanţelor publice, în care
scop examinează periodic situaţia financiară pe economie, execuţia bugetului public naţional şi a
bugetelor fondurilor speciale şi stabileşte măsuri pentru stabilirea sau îmbunătăţirea echilibrului
bugetar, după caz”;
c) ministerele8;
d) consiliile locale9 şi serviciile publice locale;
e) instituţiile publice centrale10 şi locale, în accepţiunea Legii nr. 500/2002 şi 273/2006.
8
Un rol de bază în domeniul financiar îl are Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor
Vârstnice. Este avut în vedere aici prin prisma atribuţiunilor sale din domeniul bugetului asigurărilor sociale de stat,
în condiţiile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice (M.Of. nr. 852 din 20 decembrie 2010) şi
ale altor reglementări aplicabile acestui domeniu.
9
În condiţiile Legii nr. 273/2006 cu privire la finanţele publice locale şi ale Legii nr. 215/2001 cu privire la
administraţia publică locală.
10
Sunt relevante cu privire la aspectul analizat de noi aici:
 6.1.2. Organe cu competenţă specială. Organele cu competenţă specială sunt cele care
au atribuţii exclusiv cu caracter financiar. Includem aici:
a) Ministerul Finanţelor11; este organ al administraţiei publice centrale de specialitate cu
rol de sinteză, care aplică strategia şi programul Guvernului în domeniul finanţelor publice”,
„exercită administrarea generală a finanţelor publice”, atribuţiunile sale în domeniul finanţelor
publice fiind stabilite la art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice şi în actul
normativ privind organizarea şi funcţionarea sa, precitateste.
b) Agenţia Naţională de Administrare Fiscală12. Organizare. Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală a fost înfiinţată potrivit O.G. nr. 86/2003 privind reglementarea unor
măsuri în materie financiar-fiscală13.
Este un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, instituţie publică cu
personalitate juridică, în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, finanţată de la bugetul de
stat.
Actualmente, având în vedere, în special, necesitatea consolidării cadrului legal privind
lupta împotriva evaziunii cât şi importanţa existenţei unui mecanism unic de control care să
înlăture paralelismele şi să elimine astfel evaluarea fiscală diferită sau chiar contrară a aceleiaşi
operaţiuni economice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a fost reorganizată, ca urmare
a fuziunii prin absorbţie şi preluare a activităţii Autorităţii Naţionale a Vămilor şi prin preluare a
activităţii Gărzii Financiare (instituţie publică desfiinţată), potrivit art. 1 din O.U.G. 74/2013
privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative14.
Ca urmare a desfiinţării Gărzii Financiare, în cadrul A.N.A.F. a fost constituită Direcţia
generală antifraudă fiscală, structură fără personalitate juridică, cu atribuţii de prevenire şi
combatere a actelor şi faptelor de evaziune fiscală şi fraudă fiscală şi vamală. În cadrul structurii
centrale a Direcţiei generale antifraudă fiscală funcţionează pe lângă structurile de prevenire şi

a) Banca Naţională a României, în condiţiile Legii nr. 312/2004 cu privire la statutul Băncii Naţionale a
României (M.Of. nr. 582 din 30 iunie 2004). Banca Naţională a României efectuează operaţiuni pe contul statului,
ţinând în evidenţele sale contul curent general a Trezoreriei statului (art. 27-29 din Legea nr. 312/2004).
b) Casa Naţională de Pensii Publice (C.N.P.P.), instituţie publică autonomă de interes naţional, cu
personalitate juridică, organ de specialitate al administraţiei publice centrale care administrează şi gestionează
sistemul public de pensii şi sistemul de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale şi care acordă
persoanelor asigurate pensii şi alte prestaţii de asigurări sociale, aflată sub autoritatea Ministerului Muncii, Familiei,
Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice şi organizată potrivit H.G. nr. 118/2012 privind aprobarea statutului
Casei Naţionale de Pensii Publice (M.Of. nr. 159 din 9 martie 2012).
c) Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (C.N.A.S.), organizată potrivit Legii nr. 95/2006 privind
reforma în domeniul sănătăţii, art. 266-296 (M.Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006). Este instituţie publică autonomă de
interes naţional, cu personalitate juridică, care administrează şi gestionează sistemul de asigurări sociale de sănătate,
asigurând o funcţionare unitară şi coordonată a acestuia, în vederea aplicării politicilor şi programelor în domeniul
sanitar ale Ministerului Sănătăţii Publice şi are în subordine casele de asigurări de sănătate judeţene şi Casa de
Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti. Din aria prerogativelor sale interesează aici gestionarea fondului
naţional unic pentru asigurări sociale de sănătate (prin preşedintele CNAS, împreună cu casele de asigurări), supus
dispoziţiilor art. 256-265 din acest act normativ.
11
Organizat şi având competenţele potrivit H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului
Economiei şi Finanţelor, M. Of., Partea I, nr. 52 din 28 ianuarie 2009.
12
Organizată şi având competenţele potrivit H.G. nr. 520/2013 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală, M.Of. nr. 470 din 30 iulie 2013.
13
M.Of. nr. 634 din 31 august 2003.
14
M.Of. nr. 389 din 29 iunie 2013.
control Direcţia de combatere a fraudelor, care acordă suport tehnic de specialitate procurorului
în efectuarea urmăririi penale în cauzele având ca obiect infracţiuni economico-financiare15.
În subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală există direcţiile generale
regionale ale finanţelor publice, instituţii publice cu personalitate juridică, conduse de un
director general, funcţionar public, înfiinţate prin transformarea direcţiei generale a finanţelor
publice a judeţului în care va fi stabilit sediul direcţiei generale regionale, prin fuziunea prin
absorbţie a celorlalte direcţii generale judeţene ale finanţelor publice din aria de competenţă
stabilită potrivit O.U.G. nr. 74/2013.
În cadrul direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice funcţionează, ca structuri
fără personalitate juridică: a) direcţii regionale vamale; b) administraţii judeţene ale finanţelor
publice; c) servicii fiscale municipale şi orăşeneşti, precum şi birouri fiscale comunale; d) birouri
vamale de interior şi de frontieră.
Obiective generale. Potrivit art. 4 alin. (1) H.G. nr. 520/2013 privind organizarea şi
funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precit., A.N.A.F. asigură
„administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor venituri bugetare date prin lege în
competenţa sa, aplicarea politicii şi reglementărilor în domeniul vamal şi exercitarea atribuţiilor
de autoritate vamală, precum şi controlul operativ şi inopinat privind prevenirea, descoperirea şi
combaterea oricăror acte şi fapte care au ca efect evaziunea fiscală şi frauda fiscală şi vamală,
precum a altor fapte date prin lege în competenţa sa”.
c) Trezoreria finanțelor publice. Este o structură de tip bancar, însă fără a fi o instituţie de
credit, fiind grefată pe structura Ministerului Finanţelor Publice şi a structurilor teritoriale ale
acestuia, şi înfiinţată potrivit H.G. nr. 78/1992. Potrivit art. 2 din acest act normativ, prin
trezoreria finanţelor publice se asigură:
- execuţia bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor locale, prin
încasarea veniturilor bugetare pe baza unei evidenţe stricte pe fiecare plătitor, din care să rezulte
obligaţiile de plată, sumele încasate şi debitele rămase de încasat, asigurarea finanţării
cheltuielilor în limita creditelor bugetare şi destinaţiei stabilite, încadrarea în echilibrul prevăzut
de lege;
- gestionarea mijloacelor extrabugetare şi a fondurilor speciale prin conturi distincte, pe
instituţii şi categorii de resurse;
- gestionarea datoriei publice interne şi externe prin urmărirea primirii împrumuturilor
guvernamentale interne şi externe, folosirea acestora potrivit destinaţiei prevăzute în contracte,
rambursarea ratelor la scadenţă, precum şi a dobânzilor aferente;
- constituirea de depozite la vedere şi termen ale persoanelor fizice şi juridice16;
- efectuarea de plasamente pe termene a disponibilităţilor mobilizate în conturile
trezoreriei;
- efectuarea altor operaţiuni financiare în contul organelor administraţiei centrale de stat.

15
În acest scop, inspectorii antifraudă din cadrul acestei direcţii sunt detaşaţi în cadrul parchetelor, în
condiţiile legii, pe posturi de specialişti [art. 3 alin. (3) din O.U.G. 74/2013]. Aceştia, în exercitarea atribuţiilor de
serviciu, din dispoziţiile procurorului efectuează: a) constatări tehnico-ştiinţifice, care constituie mijloace de probă,
în condiţiile legii; b) investigaţii financiare în vederea indisponibilizării de bunuri; c) orice alte verificări în materie
fiscală dispuse de procuror. Aceste dispoziţii sunt în spiritul celor reglementate de art. 1201 din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară (M.Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005) potrivit cărora: „În cadrul parchetelor îşi pot
desfăşura activitatea specialişti în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte
domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală”.
16
Nu o transformă în instituţie de credit, prerogativa în esenţa ei fiind integrată în contractarea datoriei
publice, ca una din formele acesteia.
 Sintetic, în sensul legii speciale17, „trezoreria este un sistem unitar şi integrat prin care
statul asigură efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind fondurile publice, inclusiv cele
privind datoria publică şi a altor operaţiuni ale statului, în condiţii de siguranţă şi în conformitate
cu dispoziţiile legale în vigoare”.
d) Consiliul fiscal. Este o autoritate independentă, înfiinţată în baza Legii
responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010 şi finanţată din fonduri publice. Consiliul fiscal are
drept obiectiv sprijinirea activităţii Guvernului şi a Parlamentului în cadrul procesului de
elaborare şi derulare a politicilor fiscal-bugetare, pentru a asigura calitatea prognozelor
macroeconomice care stau la baza proiecţiilor bugetare şi a politicilor fiscal-bugetare pe termen
mediu şi lung [art. 40 alin. (1)].
Fiind un organ consultativ, existenţa sa nu înseamnă şi delegarea atributelor de bază ale
politicii fiscal-bugetare către acesta. Prin activitatea sa, contribuie, indirect, la politici fiscale mai
bune, la promovarea transparenţei şi sustenabilităţii finanţelor publice.
e) Comitetul Naţional de Stabilitate Financiară. Este constituit în baza Acordului de
cooperare în domeniul stabilităţii financiare şi al gestionării crizelor financiare, 2007, de către
autorităţile publice semnatare ale acestuia: Ministerul Economiei şi Finanţelor18, Banca
Naţională a României şi fostele organisme Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor şi Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private [preluate
de Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF)]19.
Obiectivul central al Comitetului constă în asigurarea stabilităţii sistemului financiar, prin
promovarea unui schimb de informaţii permanent şi eficient între autorităţile membre, precum şi
cu gestionarea problemelor cu potenţial impact negativ asupra sistemului financiar naţional.
c) Curtea de Conturi20. Este organ de specialitate financiară, având ca atribuţiune de bază
realizarea auditului financiar extern21 cu privire la formarea, administrarea şi întrebuinţarea
resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public.

17
Art. 1 lit. a) din O.U.G. nr. 146/2002 cu privire la formarea şi utilizarea resurselor derulate prin trezoreria
statului, republicată (M.Of. nr. 295 din 16 aprilie 2008).
18
Denumirea de la acea dată.
19
Prerogativele acestora au fost preluate de către Autoritatea de Supraveghere Financiară. Aceasta este
înfiinţată potrivit O.U.G. nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere
Financiară (M.Of. nr. 874 din 21 decembrie 2012), ca o autoritate administrativă autonomă, de specialitate, cu
personalitate juridică, independentă, autofinanţată. Înfiinţarea acesteia a fost generată de disfuncţionalităţile
constatate în activitatea desfăşurată în sectorul pieţei de capital şi cel al asigurărilor, cu scopul de a asigura
eficientizarea activităţii de supraveghere sectorială realizată în afara ariei ţinând de competenţa băncii centrale a
României.
Supravegherea exercitată de Autoritatea de Supraveghere Financiară, prevăzută la art. 2 alin. (1) din O.U.G.
nr. 93/2012, se realizează prin: a) acordarea, suspendarea, retragerea ori refuzul acordării, după caz, în condiţiile
legii, de autorizaţii, aprobări, avize, atestate, derogări; b) emiterea de reglementări, care se publica în Monitorul
Oficial al României, Partea I; c) realizarea controlului asupra entităţilor şi operaţiunilor prevăzute la art. 2 alin. (1)
pe baza raportărilor primite şi prin verificări la faţa locului; d) dispunerea de măsuri şi aplicarea de sancţiuni.
În acest context, prerogativele Comitetului Naţional de Stabilitate Financiară sunt exercitate prin structurile
care-l alcătuiesc: Banca Naţională a României; Ministerul Finanţelor Publice şi Autoritatea de Supraveghere
Financiară.
20
Înfiinţată potrivit Legii nr. 94/1992 cu privire la organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi.
21
Este singura entitate care auditează foloisirea fondurilor europene structurale şi de investiţii (SIE), prin
autoritatea de audit constituită in cadrul său, la nivel central.
 1 Precizati care sunt autoritățile care realizează activitatea financiară a statului:
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
2 Ce este ANAF și care este obiectivul său general?
..............................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
3 Ce este Trezoreria Statului si care sunt prerogativele acesteia?
..............................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................

Test de autoevaluare:
A. Completați următoarele enunțuri:
1 Dreptul financiar și fiscal este o ramură a .................................................................
2 Sunt premise ale dreptului financiar si fiscal: .............................................................
............................................................................................................................................
...........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
3. Primul subiect al raportului juridic financiar este:
………………………...………………………………………………………………….…….
4 Cel de-al doilea subiect al raportului juridic financiar poate fi:
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
........................................................................................................................................................
5. Temeiul juridic de maxima generalitate al dreptului financiar îl reprezintă:
..........................................................................................................................................................
B. Rezolvați următoarele teste-grilă*:
1. Sunt izvoare (formale) specifice ale Dreptului financiar și fiscal:
a) Legea finantelor publice locale nr 273/2003
b) Codul fiscal – Legea nr. 207/2015
c) Codul administrativ – OUG nr 57/2019
d) Legea finanţelor publice nr 500/2002

2 Sunt reglementări juridice ale domeniului fiscal:

a) Codul fiscal
b) ordinele şi instrucţiunile emise de preşedintele Agentiei Naționale de Administrare Fiscala
c) Codul de procedură fiscală
d) OUG nr 99/2006 cu privire la instituţiile de credit

* mai multe variante de răspuns corect

 SISTEMUL BUGETAR. BUGETUL DE STAT

1. Noţiunea și caracteristicile bugetului public și reforma bugetară în România

Noţiunea bugetului public. Economia publică, prin dimensiune şi complexitate,

presupune un program economic, pe timp determinat, acoperit printr-un program financiar care
este bugetul public.
Potrivit Legii nr. 500/2002, art. 2 pct. 6, bugetul (public –s.ns.) este „documentul prin
care sunt prevăzute şi aprobate în fiecare an veniturile şi cheltuielile sau, după caz, numai
cheltuielile, în funcţie de sistemul de finanţare a instituţiilor publice”.
Potrivit doctrinei financiare, „a face un buget înseamnă a enumera, evalua şi compara în
mod periodic, dinainte şi pentru o perioadă de timp viitor, cheltuielile de făcut şi veniturile de
perceput”.
În opinia cursului, bugetul este actul în care sunt prevăzute veniturile de încasat şi
cheltuielile de efectuat pentru o perioada de timp, de regulă, un an, ale statului sau ale altor
instituţii publice.

Caracteristicile bugetului public

Din aceste definiţii rezultă ca trăsături specifice ale bugetului public:
 bugetul public, act de previziune, prin care se stabileşte un raport între veniturile
publice şi nevoile sociale, urmărindu-se evitarea inechităţii în repartiţia sarcinilor fiscale asupra
membrilor societăţii;
 bugetul public, act de autorizare, un document prin care puterea executivă este
împuternicită de puterea legislativă să cheltuiască şi să perceapă venituri în raport cu prevederile
bugetare;
 bugetul, act anual, un plan, limitat la o perioadă care să permită programarea şi
urmărirea execuţiei bugetare;
 este expresia financiară a unei viziuni politice şi, în acelaşi timp, o miză a puterii.

În cadrul reglementărilor speciale ale dreptului bugetar, întâlnim și conceptele:

 buget public naţional, compus din: bugetul de stat; bugetul asigurărilor sociale de
stat; bugetele unităţilor administrativ-teritoriale (apare în Constituţia României).
 sistem bugetar, înţeles ca sistem unitar de bugete, ce cuprinde: bugetul de stat;
bugetul asigurărilor sociale de stat; bugetele fondurilor speciale; bugetul trezoreriei statului;
bugetele instituţiilor publice autonome; bugetele instituţiilor finanţate integral sau parţial din
bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz;
bugetele insituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii; bugetul fondurilor provenite
din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale căror rambursare, dobânzi şi alte
costuri se asigură din fonduri publice; bugetul fondurilor externe nerambursabile (Legea nr.
500/2002).
Veniturile şi cheltuielile sistemului bugetar, cumulate la nivel naţional, alcătuiesc
veniturile bugetare totale, respectiv cheltuielile bugetare totale, care după consolidare, prin
eliminarea transferurilor dintre bugete, vor evidenţia dimensiunile efortului financiar public pe
anul respectiv, starea de echilibru sau dezechilibru, după caz
 Cum se poate observa, bugetul de stat este parte integrantă a bugetului public naţional, a
sistemului unitar de bugete, alături de celelalte bugete.

Rezolvați următoarele teste-grilă*:

1. Fac parte din sistemul bugetar:
a) bugetul de stat
b) bugetele unităților administrativ-teritoriale
c) bugetele fondurilor speciale
d) bugetele instituțiilor de credit și ale societăților de asigurare

2 Potrivit Constitutiei, Bugetul public national include:

a) bugetele fondurilor speciale
b) Bugetul Trezoreriei statului
c) bugetul asigurarilor sociale de stat
d) bugetul de stat

* mai multe variante de răspuns corect

Reforma bugetară în România

După anul 1989, primul pas semnificativ în instituirea noului mecanism financiar l-a
constitut instituirea cadrului juridic adecvat. Cele mai semnificative reglementări juridice sunt:
- Legea nr.10/1991, Legea finanţelor publice22, „o mică constituţie financiară”, în spiritul
noii concepţii financiare;
- Constituţia din anul 199123, care consacră Titlul IV, intitulat Economia şi finanţele
publice, domeniului supus analizei noastre;
- Legea finanţelor publice nr. 72/199624, ce a abrogat Legea nr. 10/1991;
- Legea nr. 189/1998 privind finanţele publice locale25, ce întăreşte autonomia
administraţiei publice locale sub aspectul posibilităţii de a-şi dimensiona bugetele locale în
funcţie de nevoile publice locale şi de posibilităţile de realizare a veniturilor;
- Legea nr. 19/200026 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări
sociale, aliniată tradiţiilor româneşti şi nevoii de trecere la un sistem privat de asigurări;
- Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii şi alte depturi de asigurări sociale;
- Legea nr. 500/2002 cu privire la finanţele publice27, ce are şi semnificaţia unui salt
calitativ sub aspectul sistematizării normelor pe care le conţine;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2003 privind finanţele publice locale28, o
pârghie de bază a noului mecanism economico-financiar;

22
Abrogată.
23
Republicată, M. Of., Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.
24
Abrogată.
25
Abrogată.
26
Legea privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale de stat, M. Of., Partea I, nr. 140
din 1 aprilie 2000, actualmente abrogată.
27
M. Of., Partea I, nr. 597 din 13 august 2002.
 - Legea nr. 273/2006 cu privire la finanţele publice locale29.
Dinamica şi numărul mare al actelor normative constituie un argument pentru
permanenta adaptare a conţinutului acestora la noile realităţi economico-sociale.
Autonomía bugetară. Reglementările menţionate consacră o largă autonomie bugetelor
care compun sistemul unitar de bugete, titularii acestora beneficiind de independenţă în cadrul
procesului bugetar, în special cu privire la dimensionarea veniturilor şi cheltuielilor. Au fost
eliminate raporturile de subordonare existente între bugetele din cadrul bugetului public naţional;
acestea sunt elaborate şi aprobate de organe diferite, prin acte normative diferite, între ele
existând corelaţii în partea de venituri sau cheltuieli, după caz. Acordarea de sume de la bugetul
de stat pentru susţinerea lor nu constituie un argument pentru subordonarea lor.

1 Precizati care sunt trasaturile bugetului

public...............................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................
...................................................................
2 Analizati, într-un paragraf, sintagma: ”bugetul de stat este expresia financiară a
unei viziuni politice şi, în acelaşi timp, o miză a puterii”.
.........................................................................................................................................................
......................................................................................................................
.....................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................
...............

2. Principiile dreptului bugetar

2.1 Principii comune domeniului bugetar
Dreptul bugetar grupează normele juridice privind cuprinsul şi procedura elaborării,
aprobării, executării şi raportării bugetelor din sistemul unitar de bugete.
Aplicarea normelor Dreptului bugetar interferează, fără a se suprapune, cu normele
juridice reglementând celelalte componente structurale ale finanţelor publice.
La baza Dreptului bugetar stau principiile, legale sau doctrinare30:
28
Abrogată.
29
M. Of., Partea I, nr. 618 din 18 iulie 2006.
  principiul universalităţii;
 principiul publicităţii;
 principiul unităţii;
 principiul anualităţii;
 principiul specializării bugetare;
 principiul unităţii monetare;
 principiul echilibrului bugetar;
 principiul realităţii;
 principiul neafectării bugetare,
ultimele două fiind doctrinare.
Acestea se aplică tuturor bugetelor din sistemul bugetar, din moment ce legea (500/2002)
nu diferenţiază, limitându-se la a le intitula Principii şi reguli bugetare –Capitolul II, Secţiunea
1.
a. Principiul universalităţii bugetare. Universalitatea semnifică cuprinderea în
bugetul public a tuturor veniturilor şi cheltuielilor publice, cu sumele lor brute (totale) din fiecare
exerciţiu bugetar. Veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu
excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor care au destinaţii distincte.
Are la bază două cerinţe: necompensarea veniturilor colectate cu cheltuielile de efectuat,
fiecare având un regim juridic specific; neafectarea – veniturile sunt percepute pentru a
cheltuială anume (un sunt predestinate), cu unele excepţii, ex. un venit din donaţie.
Universalitatea bugetară este complementară principiului anualităţii, permite cunoaşterea
exactă a politicii şi orientării financiare din fiecare an, cunoaşterea şi controlul sumei exacte a
cheltuielilor publice, precum şi a legăturii ce există între anumite venituri şi cheltuieli, însă
conduce la proporţii mari ale bugetului public, având consecinţe asupra amplificării evidenţei
contabile bugetare.
b. Principiul publicităţii bugetare. Publicitatea asigură un caracter deschis şi transparent
sistemului bugetar şi se realizează prin:
- dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;
- dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu prilejul
aprobării acestora;
- publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor normative de aprobare a
bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora; publicarea în presa locală sau afişarea la
sediul autorităţii administraţiei publice locale a proiectului de buget local şi a contului anual de
execuţie a acestuia;
- mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra conţinutului
bugetului, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile, prevăzute de lege.
c. Principiul unităţii bugetare. Are semnificaţia înscrierii veniturilor şi cheltuielilor într-
un singur document, pentru a se asigura utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice;
impune elaborarea, în fiecare an, a unui buget unic, posibilitatea rectificării anuale neafectând în
nici un fel consistenţa acestuia, ci având menirea de a da eficienţă realităţii bugetare.

30
Pentru bugetul asigurărilor sociale de stat, se impune a diferenţia între principiile bugetare enunţate la art.
8 - 13 din Legea finanţelor publice, ce i se aplică, şi principiile reglementate de Legea nr. 263/2010 privind sistemul
public de pensii sociale de stat, care au în vedere sistemul public de asigurări şi nu elaborarea şi execuţia acestuia.
 Este interzisă reţinerea şi utilizarea de venituri în regim extrabugetar şi constituirea de
fonduri publice în afara bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale,
dacă legea nu prevede altfel.
În unele state se practică şi principiul pluralităţii bugetare, desprins din posibilitatea ca,
pe lângă bugetul statului, considerat ca procedeu central sau general, să fie admise, excepţional,
şi alte bugete. Se practică, de regulă, bugetele extraordinare, bugetele anexă, bugetele autonome
etc, numite şi „abateri” sau derogări de la acest principiu, ce permit debugetarizarea unor
cheltuieli publice.
d. Principiul anualităţii bugetare. Durata de timp pentru încasarea veniturilor publice şi
pentru efectuarea cheltuielilor publice este limitată, de obicei la un an, la expirarea perioadei
fiind nevoie de o altă autorizare a autorităţii competente, pentru o altă perioadă de timp, bugetul
public naţional, în structura sa prevăzută de lege fiind anual. Toate operaţiunile de încasări şi
plăţi efectuate în cursul unui an bugetar în contul unui buget aparţin exerciţiului corespunzător de
execuţie a bugetului respectiv.
Anualitatea poate fi exprimată sintetic prin sintagma „Veniturile şi cheltuielile bugetare
sunt aprobate, în condiţiile legii, pe o perioadă de un an, care corespunde exerciţiului bugetar”.
Cheltuielile pentru investiţii, ce necesită aprobări pentru perioade mai îndelungate, nu pot
confirma plurianualitatea, ca excepţie de la acest principiu. Atunci când executarea lor se
derulează pe parcursul a mai multor ani, partea aferentă unui an bugetar este defalcată şi aprobată
în legea bugetară anuală sau în hotărârea consiliului local, după caz. În buget se înscriu, distinct,
creditele de angajament (limita maximă a cheltuielilor ce pot fi angajate, în timpul exerciţiului
bugetar, în limitele aprobate) şi creditele bugetare (suma aprobată prin buget, reprezentând
limita maximă până la care se pot ordonanţa şi efectua plăţi în cursul anului bugetar pentru
angajamentele contractate în cursul exerciţiului bugetar sau şi/sau din execerciţii anterioare
pentru acţiuni multianuale, respectiv, se pot angaja, ordonanţa şi efectua plăţi din buget pentru
celelalte acţiuni).
e. Principiul specializării bugetare. Presupune aprobarea de către Parlament a veniturilor
pe surse de provenienţă şi a cheltuielilor pe categorii de cheltuieli, grupate după natura lor
economică şi destinaţia acestora, potrivit clasificaţiei bugetare.
f. Principiul unităţii monetare. Este nou reglementat de o lege şi presupune ca toate
operaţiunile bugetare să fie exprimate în moneda naţională.
g. Principiul echilibrului bugetar. În România, echilibrul bugetar nu se mai regăseşte
printre principiile enunţate în Legea finanţelor publice, putând fi extras din ansamblul normelor
juridice care fac referire la echilibrul bugetar. Este reglementat ca atare în Legea nr. 273/2006
privind finanţele publice locale şi are semnificaţia egalităţii dintre veniturile şi cheltuielile
bugetare în cadrul unui exerciţiu bugetar, a acoperirii integrale a cheltuielilor unui buget prin
veniturile bugetului respectiv.
Echilibrul bugetar trebuie realizat pe întregul parcurs al execuţiei bugetare, de la
adoptarea bugetului, până la încheierea execuţiei bugetare, legea oferind soluţii pentru
echilibrarea celor două părţi ale bugetului. Deficitul bugetului de stat poate fi acoperit prin
împrumuturi de stat şi prin utilizarea disponibilităţilor aflate temporar în contul general al
trezoreriei statului. Pentru bugetul asigurărilor sociale de stat, deficitul curent se acoperă din
disponibilităţile anului precedent şi din fondul de rezervă constituit în cadrul acestui buget. De
regulă acest buget este echilibrat de la adoptare.
Pentru bugetele locale, pentru echilibrare pot fi folosite modalităţile de completere a
veniturilor acestui buget: cotele defalcate din impozitul pe venit şi din alte venituri ale bugetului
statului, sumele defalcate de la bugetul statului, împrumuturile pe termen scurt, mediu şi lung,
interne şi externe, contractate de autorităţile publice locale, împrumuturile fără dobândă din
disponibilităţile contului general al trezoreriei statului (pentru deficitul curent).
Pentru situaţia unui buget excedentar, avem în legea care reglementează fiecare tip de
buget dispoziţii care dau posibilitatea utilizării resurselor astfel rezultate la sfârşitul anului
bugetar, ele fiind diferite pentru fiecare buget din structura sistemului bugetar şi respectând
ordinea prevăzută de lege; poate fi diminuarea deficitului din anii precedenţi, diminuarea datoriei
publice, regularizarea cu bugetul statului, în limita subvenţiilor primite, a transferurilor
consolidabile, reportarea sumelor excedentare pe anul bugetar următor, având destinaţia
prevăzută de lege.
h. Principiul realităţii bugetare. Reglementările în vigoare nu mai conţin dispoziţii cu
privire la realitatea bugetară, aceasta impunându-se de la sine. De realitatea bugetară ar trebui
ataşată şi rectificarea anuală a bugetelor publice, permisă de cele două legi financiare, deşi există
tendinţa ca aceasta să fie considerată ca un argument în sprijinul pluralităţii bugetare.
În legea nouă, trimiterea, pentru elaborarea bugetelor, la „posibilităţile de finanţare a
deficitului bugetar”, subînţelege, desigur, aşezarea cheltuielior numai în acord cu cifrele de
venituri posibil de realizat.
i. Principiul neafectării bugetare. Este un principiu doctrinar şi are afinităţi cu principiul
universalităţii bugetare. Neafectarea veniturilor bugetare înseamnă perceperea şi utilizarea lor
pentru acoperirea cheltuielilor publice prevăzute în ansamblul lor, şi nu pentru finanţarea unei
cheltuieli anume; prin percepere, veniturile se depersonalizează, servind satisfacerii nevoilor
(cheltuielilor) în ansamblul lor. Excepţiile de la acest principiu nu sunt excluse şi putem
exemplifica cu dispoziţiile existente în legislaţia noastră, ce permit posibilitatea perceperii unor
venituri cu afectaţie specială; intră aici veniturile şi cheltuielile fondurilor speciale prevăzute la
art. 10 alin. (3) din Legea nr. 500/2002.
2.2 Principii specifice. Avem în vedere aici principiile specifice domeniului asigurărilor
sociale şi celui al finanţelor publice locare, altele decât cele comune, reglementate ca atare în
normele juridice speciale, potrivit particularităţilor acestor domenii. Pentru bugetul asigurărilor
sociale de stat, ca principii specifice, avem: unicitatea; egalitatea; solidaritatea socială;
obligativitatea; contributivitatea; repartiţia; autonomia. Pentru bugetele unităţilor administrativ-
teritoriale avem următoarle principii specifice: principiul transparenţei, principiul solidarităţii,
principiul autonomiei locale financiare, principiul proporţionalităţii, principiul consultării (art.
15-18, Legea nr. 273/2006).

A. Completati următoarele enunturi:

1 Sunt principii bugetare comune:
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
..............................................................................
2 Principiile specifice vizează următoarele bugete:
........................................................................................................................................................
3 Sunt cerinte ale universalitatii bugetare:
........................................................................................................................................................
4. Necompensarea veniturilor cu cheltuielile semnifică:
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
.....................................................................................................................................................
B. Rezolvati următorul test –grilă:
Sunt principii bugetare comune:
a) transparenta/publicitatea bugetară
b) solidaritatea
c) contributivitatea
d) echilibrul bugetar

* mai multe variante de răspuns corect

3. Procedura bugetului de stat

Bugetul de stat cuprinde bugetele:

 Camerei Deputaţilor,
 Senatului,
 Președinției,
 Guvernului,
 ministerelor,
 altor instituții publice care nu au organe ierarhic superioare

Bugetul de stat nu se confundă cu bugetul economiei naţionale; în timp ce bugetul de stat

este actul care previzionează veniturile şi cheltuielile statului, bugetul economiei naţionale
conţine elemente privind evoluţia întregii economii naţionale; cuprinde, pe lângă formarea şi
utilizarea resurselor statului, şi informaţii previzionale privind producţia, repartiţia, consumul
produsului intern brut dintr-o ţară pe o perioadă de un an de zile, neavând caracter de lege şi
nesubstituindu-se bugetului public naţional.

Rezolvați următoarul test-grilă*:

 1 Bugetul de stat reprezintă:
a) bugetul economiei naționale
b) Bugetul Trezoreriei statului
c) bugetul administratiei centrale de stat
d) bugetul general consolidat al României
e) o componenta integrată, conceptual, bugetului public national
* mai multe variante de răspuns corect

Procesul bugetar constă în etape consecutive de elaborare, aprobare, executare, control

şi raportare ale bugetului şi se încheie cu aprobarea contului general de execuţie a acestuia (art. 2
pct. 36 din Legea nr. 500/2002).
3.1. Competenţe şi responsabilităţi în procesul bugetar. Sunt, potrivit legii, competente în
materie bugetară: Parlamentul, Guvernul, Ministerul Finanţelor Publice, ordonatorii de credite,
compartimentele financiar-contabile.
a. Parlamentul. Are, potrivit Constituţiei, art. 137, competenţa de adoptare a legii
bugetului de stat şi a legii bugetului asigurărilor sociale de stat; are, potrivit Legii finanţelor
publice, art. 17, competenţa de adoptare a legilor bugetare, legilor de rectificare bugetară,
elaborate de Guvern în contextul strategiei macroeconomice asumate de acesta şi legilor contului
general anual de execuţie.
b. Guvernul. „Asigură realizarea politicii fiscal-bugetare, care ia în considerare
perspectivele economice şi priorităţile politice cuprinse în Programul de guvernare acceptat de
Parlament”. Este organ cu competenţe generale în cadrul finanţelor publice, atribuţiunile sale
fiind reglementate în Legea nr. 500/2002.
c. Ministerul Finanţelor. Este organ central al administraţiei de stat de specialitate
financiară, atribuţiunile sale în domeniul finanţelor publice fiind stabilite la art. 19 din Legea nr.
500/2002 privind finanţele publice şi în actul normativ privind organizarea şi funcţionarea sa,
precitat.
d. Ordonatorii de credite ai bugetului de stat. Sunt cei care au calitatea de conducători ai
instituţiilor publice, aşa cum sunt definite la art. 2 pct. 30 din Legea nr. 500/2002 şi art. 2 pct. 39
din Legea nr. 273/2006.
Ordonatorii principali sunt miniştrii, conducătorii celorlalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale, conducătorii altor autorităţi publice şi conducătorii instituţiilor
publice autonome. În cazurile prevăzute de legi speciale, ordonatorii principali de credite sunt
secretarii generali sau persoanele desemnate prin aceste legi.
Ei au competenţa de a repartiza creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu şi
pentru bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori
secundari sau terţiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii. Pot
delega această calitate înlocuitorilor de drept, secretarior generali sau altor persoane
împuternicite în acest scop, prin actul de delegare stabilind limitele şi condiţiile delegării.
Conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică din subordinea ordonatorilor
principali de credite sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite. Ordonatorii secundari
repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor
publice subordonate, ai căror conducători sunt ordonatori terţiari de credite, în raport cu sarcinile
acestora, potrivit legii.
 Ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare care le-au fost repartizate,
numai pentru realizarea sarcinilor instituţiilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din
bugetele aprobate şi în condiţiile stabilite prin dispoziţiile legale.
Responsabilitatea ordonatorilor de credite. Ei toţi au obligaţia de a angaja şi de a utiliza
creditele bugetare numai în limita şi potrivit destinaţiei aprobate, pentru cheltuieli strict legate de
activitatea instiuţiilor pe care le conduc şi cu respectarea dispoziţiilor legale.
Ei răspund, potrivit legii, de:
- angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare
repartizate şi aprobate potrivit legii;
- realizarea veniturilor;
- angajarea şi utilizarea creditelor bugetare pe baza bunei gestiuni financiare;
- integritatea bunurilor încredinţate instituţiei pe care o conduc;
- organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a situaţiilor financiare
asupra patrimoniului aflat în administrare şi execuţiei bugetare;
- organizarea sistemului de monitorizare a programului de achiziţii publice şi a
programului de lucrări de investiţii publice;
- organizarea evidenţei programelor, inclusiv a indicatorilor aferenţi acestora;
- organizarea şi ţinerea la zi a evidenţei patrimoniului, conform legii.
e. Compartimentele financiar- contabile. Sunt structuri organizatorice în cadrul instituţiei
publice, în care este organizată execuţia bugetară (serviciu, birou, compartiment); legea se ocupă
de conducătorul compartimentului financiar-contabil, acestuia revenindu-i obligaţia de a verifica
documentele justificative şi de a întocmi instrumentele de plată a cheltuielilor efectuate pe seama
fondurilor publice. Atribuţiunile acestuia nu se confundă cu cele ale ordonatorilor de credite,
acestea fiind separate de lege; în timp ce atribuţiunile ordonatorilor de credite se plasează în
primele trei faze ale execuţiei cheltuielilor bugetare – angajare, lichidare, ordonanţare-,
atribuţiunile conducătorului comp. fin. contabil se plasează în ultima fază, de plată a cheltuielilor
bugetare. Pentru efectuarea plăţii, acesta trebuie să verifice existenţa documentelor justificative
sus menţionate, verificarea neavând semnificaţia unui control asupra activităţii ordonatorului de
credite.

3.2. Elaborarea bugetului de stat. Elaborarea proiectului se face de Guvern (sistemul

iniţiativei guvernamentale), prin Ministerul Finanţelor Publice, ca organ central al administraţiei
centrale de specialitate financiară. În această etapă, ca şi în celelalte, un rol esenţial îl au
ordonatorii de credite.
În fapt, proiectul bugetului de stat se realizează de către Ministerul Finanţelor Publice, pe
baza propunerilor ordonatorilor principali de credite.
Procedura începe în cursul anului, trebuie să se încadreze în calendarul bugetar, încât
până la sfârşitul anului bugetul pentru anul viitor să fie aprobat. Pentru această etapă, în Legea
finanţelor publice avem un adevărat „scadenţar” al actelor şi operaţiunilor care concură la
elaborarea proiectului bugetului de stat şi la aprobarea acestuia.
Tot în această etapă, Ministerul Finanţelor Publice elaborează proiectele bugetelor
fondurilor speciale, pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite, responsabili cu
gestionarea fondurilor respective.

Cerinţe juridice la elaborarea proiectului bugetului de stat.

 În elaborarea părţii de venituri şi cheltuieli se impune respectarea următoarelor cerinţe
legale:
- legalitatea impunerii, potrivit căreia impozitele, taxele şi orice alte venituri se înscriu în
bugetul de stat numai dacă au fost stabilite prin lege (reglementarea, ca atare, prin legea
specială); legea nu a mai reţinut cerinţa cuprinderii impozitelor şi taxelor într-o listă-anexă la
bugetul de stat;
- interzicerea perceperii, sub orice titlu şi sub orice denumire, de contribuţii directe sau
indirecte, în afara celor stabilite prin lege.
- nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget dacă nu există bază legală pentru aceasta.
- o documentare completă, respectarea normelor de evaluare şi de calcul al veniturilor şi
cheltuielilor, a normelor şi normativelor de cheltuieli, pentru încadrarea în principiul realităţii
bugetare.
Cheltuielile pentru investiţii publice şi alte cheltuieli pentru investiţii care se finanţeză din
fonduri publice (bugetul statului, din bugetele fondurilor speciale şi din credite externe) se
cuprind în proiectele de buget pe baza programelor de investiţii publice, care se prezintă ca
anexă la bugetul fiecărui ordonator principal de credite.
Aprobarea programului de investiţii este condiţionată de existenţa şi de avizarea
documentaţiei tehnico- economice, cu respectarea competenţei şi a limitelor valorice stabilite
prin lege şi a notelor de fundamentare, în cazul cheltuielilor asimilate investiţiilor.

3.3. Aprobarea bugetului de stat şi legea bugetară anuală

3.3.1 Termen legal
Proiectul de buget se examinează şi se aprobă de către Parlament, în şedinţa comună a
Camerei Deputaţilor şi a Senatului, pe ansamblu, pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole,
precum şi alineate, după caz, şi pe ordonatorii principali de credite, pentru anul bugetar, precum
şi creditele de angajament multianuale. Estimările pentru următorii trei ani au semnificaţia
informaţiilor privind necesarul de finanţare pe termen mediu şi nu vor face obiectul autorizării
pentru anii bugetari respectivi.
Regula o constituie aprobarea bugetului de stat cu cel puţin trei zile înainte de expirarea
exerciţiului bugetar. Dacă nu s-a reuşit încadrarea în acest termen, Legea finanţelor publice oferă
două posibilităţi:
- încredinţarea Guvernului de a îndruma execuţia bugetară, comform cifrelor de venituri
şi cheltuieli din exerciţiul bugetar anterior, până la adoptarea noului buget, limitele lunare de
cheltuieli neputând depăşi, de regulă, 1/12 din prevederile bugetului anului precedent, cu
excepţia cazurilor deosebite, temeinic justificate de ordonatorii principali de credite de stat.
Soluţia juridică oferită pune problema ultraactivităţii legii bugetare;
- încredinţarea Guvernului de a îndruma execuţia bugetară, până la adoptarea noului
buget, limitele lunare de cheltuieli fiind de 1/12 din sumele propuse în proiectul de buget, în
situaţia în care acestea sunt mai mici decât acelea din anul precedent, după caz. Aici se pune
problema retroactivităţii legii noi, pentru perioada din noul an bugetar, în care bugetul de stat nu
a fost aprobat, dar s-au încasat venituri şi s-au efectuat cheltuieli.
În realitate, fiecare din cele două soluţii are semnificaţia autorizării legale bugetare,
pentru asigurarea unei execuţii bugetare fără intermitenţe, pentru continuitatea raporturilor
juridice financiare.
Ca natură juridică, acestea reprezintă părţi corespunzătoare din bugetul viitor sau un
buget provizoriu, având un cuantum de venituri şi cheltuieli stabilit ad-hoc.
 Procedura de urgenţă. Procedura de urgenţă constituie un argument pentru anualitate şi
legalitatea autorizărilor pentru perceperea veniturilor şi încasarea cheltuielilor bugetare. Este
reglementată pentru asigurarea încadrării în calendarul bugetar; este aplicabilă în cazul în care
legile bugetare anuale, depuse în termen legal (cel mai târziu, la data de 15 noiembrie a fiecărui
an), nu au fost adoptate de către Parlament până cel târziu la data de 15 decembrie a anului
anterior anului la care se referă proiectul de buget, conform art. 17 alin. (2) din Legea nr.
500/2002 privind finanţele publice.
În situaţia în care în ultimele trei luni ale anului se organizează alegeri generale
parlamentare, proiectul de buget şi celelalte documente care îl însoţesc vor fi supuse aprobării
Parlamentului, cel mai târziu, în 20 de zile de la investirea noului Guvern, fără a depăşi data de
31 decembrie a anului în curs (art. 351 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice).

3.3.2. Natură jurică a bugetului de stat

Bugetul de stat este un act juridic, în care sunt înscrise veniturile de realizat şi cheltuielile
de efectuat pentru o perioadă de un an. S-au formulat mai multe opinii cu privire la natura
juridică a bugetului de stat:
 bugetul de stat este act condiţiune de natură administrativă;
 bugetul de stat este atât lege, cât şi act administrativ;
 Bugetul de stat este o lege.
Bugetul de stat este o lege, întrucât actul prin care se aprobă este o lege, adoptată de
autoritatea legiuitoare a ţării, Parlamentul, conform art. 72 alin. (1) din Constituţie, având însă un
cuprins adecvat stabilirii veniturilor şi cheltuielilor bugetare anuale, cu posibilitatea rectificării,
în funcţie de necesităţile conjuncturale din fiecare an bugetar.
Într-o variantă, bugetul de stat ar fi lege doar în sens formal, întrucât este elaborat de
Parlament, conform procedurii legislative, nu şi în sens material, întrucât legea bugetară conţine
dispoziţii concrete, şi nu reguli de drept, cu caracter general, care să aibă un caracter normativ.

Legea bugetară anuală31 prevede şi autorizează, pentru anul bugetar, veniturile şi

cheltuielile bugetare, precum şi reglementări specifice exerciţiului bugetar; are un conţinut
adecvat domeniului de reglementare, specific financiar. Legea bugetară cuprinde:
- la venituri, estimările anului bugetar;

31
Bugetele din sistemul bugetar se aprobă astfel:
a) bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele creditelor
externe contractate sau garantate de stat şi bugetele fondurilor externe nerambursabile, prin lege;
b) bugetele instituţiilor publice autonome, de către organele abilitate în acest scop prin legi speciale;
c) bugetele instituţiilor finanţate parţial din bugetele prevăzute la lit. a, prin lege, ca anexe la bugetele
ordonatorilor principali de credite;
d) bugetele instituţiilor finanţate integral din bugetele prevăzute la lit. a, de către ordonatorul de credite
ierarhic superior al acestora;
e) bugetele instituţiilor care se finanţează integral din venituri proprii, de către organul de conducere al
instituţiei publice şi cu acordul ordonatorului de credite ierarhic superior;
f) bugetul trezoreriei statului, prin hotărâre a Guvernului;
g) bugetele locale, prin hotărâre a consiliului local.
Sintagma “legi bugetare” are în vedere: legile de aprobare a bugetelor sus-menţionate, legile de rectificare a
acestora, legile de aprobare a rezultatelor fiecărui exerciţiu bugetar -legea de aprobare a contului general anual de
execuţie a bugetului de stat, legea de aprobare a contului general anual de execuţie a bugetului asigurărilor sociale
de stat.
 - la cheltuieli, creditele bugetare determinate de autorizările conţinute în legi specifice, în
structura funcţională şi economică a acestora;
- deficitul sau excedentul bugetar, după caz;
- reglementări specifice exerciţiului bugetar, de exemplu, precizări privind efectuarea
unor cheltuieli, întrebuinţarea unor venituri realizate, acoperirea deficitului bugetar, precizări
privind plata unor impozite, taxe, unele facilităţi fiscale, desigur, toate acestea fiind limitate la o
perioadă de un an, egală cu anul financiar, precizări privind rectificarea Legii bugetare anuale.
În afara acestor dispoziţii, legea bugetară anuală conţine şi unele Anexe referitoare la:
- sintezele bugetului de stat, bugetelor fondurilor speciale, bugetelor creditelor externe
contractate sau garantate de stat şi bugetelor fondurilor externe nerambursabile, prin lege;
- bugetele ordonatorilor principali de credite şi anexele la acestea;
- sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi criteriile de repartizare a
acestora;
- alte anexe specifice.
Legea bugetară anuală conţine atât dispoziţii cu caracter general, cât şi dispoziţii cu
caracter cvasigeneral, chiar şi individual, justificat de specificul acesteia – program financiar
anual.

3.4. Execuţia bugetului de stat

Execuţia bugetară reprezintă cea de-a treia etapă în cadrul procedurii bugetare şi
înseamnă „activitatea de încasare a veniturilor bugetare şi de efectuare a plăţii cheltuielilor
aprobate prin buget” (art. 2 pct. 24 din Legea nr. 500/2002). Tratarea ca atare a execuţiei anuale
a bugetului de stat presupune abordarea următoarelor aspecte, ce trebuie avute în vedere în
integralitatea şi finalitatea lor:
Execuţia are la bază repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetului de
stat, având semnificaţia „programării” acesteia, în funcţie de: termenele legale de încasare a
veniturilor; termenele şi posibilităţile de asigurare a surselor de finanţare a deficitului bugetar;
perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor se aprobă de către Ministrul
Finanţelor şi ordonatorii de principali şi secundari de credite, după diferenţierile făcute în lege.
Repartizarea trimestrială a veniturilor şi cheltuielilor poate fi schimbată, întrucât legea nu
o interzice, însă numai pentru situaţiile şi în condiţiile strict prevăzute de lege.
3.4.1. Realizarea părţii de venituri. Realizarea părţii de venituri echivalează cu încasarea
acestora la termenul şi în cuantumul legal, fiind totodată şi o condiţie a relizării părţii de
cheltuieli. Nerealizarea poate fi privită sub dublu aspect: fie sub aspectul neconformării
contribuabililor cu privire la dispoziţiile fiscale; fie sub aspectul unei planificări, prognozări
nerealiste a veniturilor de realizat, acoperirea deficitului bugetar realizându-se în condiţiile
reglementării privind datoria publică, precitată.
Veniturile înscrise în bugetul aprobat sunt pur evaluative, nu limitative, ca atare încasările
pot fi şi mai mari, în funcţie de realitatea existentă. Organele de specialitate nu sunt ţinute de
aceste previzionări; sunt obligate să respecte statutul juridic al veniturilor de încasat, putând fi
dispensate de acesta numai dacă legea fiscală le permite.
3.4.2. Realizarea părţii de cheltuieli. Creditele bugetare. Execuţia cheltuielilor se face cu
respectarea strictă a legii, în condiţii de eficienţă socială şi/sau economică şi are la bază instituţia
creditelor bugetare. Acestea sunt prevăzute şi aprobate prin legile bugetare anuale, pentru cheltuielile
fiecărui exerciţiu bugetar, în structura funcţională şi economică a acestora.
 Avem în vedere aici creditele bugetare32, definite ca „suma aprobată prin buget,
reprezentând limita maximă până la care se pot ordonanţa şi efectua plăţi în cursul anului bugetar
pentru angajamentele legale contractate în cursul exerciţiului bugetar şi/sau din exerciţii
anterioare” (art. 2 pct. 16 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice).
Ele sunt distincte de creditele de angajament – înţelese ca limita maximă în cadrul căreia
pot fi încheiate angajamentele legale în timpul anului bugetar.
Creditele bugetare constituie dreptul comun al autorizării bugetare, corolarul regulii
anualităţii bugetare.
Creditele bugetare au regimul juridic instituit prin legea finanţelor publice:
- au caracter temporar, fiind aprobate pentru un an de zile, cel al exerciţiului bugetar
căruia îi sunt afectate;
- creditele bugetare aprobate reprezintă limite maxime ce nu pot fi depăşite, efectuarea
cheltuielilor putându-se face numai în limita lor;
- creditele bugetare au o destinaţie prestabilită prin bugetul public, ordonatorii de credite
având obligaţia de a le angaja şi utiliza numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate,
pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice respective şi cu respectarea
dispoziţiilor legale; în mod excepţional pot fi şi «credite în alb», utilizarea loc având loc în
limitele şi în condiţiile legii;
- pot fi modificate pe parcursul execuţiei bugetare (majorare sau diminuare), prin
modalităţile (virări, retrageri, anulări, rectificarea legii bugetare, utilizarea fondului de rezervă
bugetară aprobat în bugetul de stat, redistribuirea), pentru situaţiile şi în condiţiile strict
prevăzute de lege33.
Creditele bugetare nu se confundă cu creditele bancare, faţă de care se deosebesc, cel
puţin, prin:
- reglementarea juridică diferită – legea finanţelor publice, respectiv, legislaţia bancară;
- aprobare lor cu respectarea unor condiţii diferite; creditele bugetare se aprobă prin
bugetul public (bugetele din sistemul unitar de bugete) şi cu respectarea cerinţelor stabilite de
legea specială pentru cheltuielile publice (ex. autorizările conţinute de legea specială, limitele de
cheltuieli, baza legală pentru cheltuiala respectivă), în timp ce creditele bancare au la bază
raporturile contractuale dintre instituţia de credit şi client, încheiate după întocmirea, verificarea
şi acceptarea de către instituţia de credit a documentaţiei de credit la care legea bancară face
referire expresă;
- nu sunt supuse restituirii, au un caracter definitiv, în timp ce creditele bancare acordate
clienţilor persoane fizice sau juridice sunt rambursabile, reprezentând un împrumut de folosinţă a
unor sume de bani; chiar clasificarea acestora din urmă se face din punctul de vedere al perioadei
de timp pentru care au fost acordate;
- nu sunt purtătoare de dobânzi, în timp ce dobânda este de natura creditului bancar
(toate contractele comerciale sunt oneroase), reprezintă costul folosirii sumelor împrumutate, dat
fiind interesul, scopul pentru care au fost acordate; dacă nu ar fi cerută, deşi toate contractele
comerciale sunt oneroase, am avea un împrumut cu titlu gratuit, care diferă de natura creditului
bugetar; accesoriile (dobânda fiscală, penalităţile de întârziere) care le generează utilizarea
neconformă a creditului bugetar au o altă natură decât dobânda percepută de bănci, cost al
creditului;

32
Numite de noi şi credite de plată – sume în limita cărora se pot face plăţi anual pentru cheltuielile
efectuate.
33
A se vedea dispoziţiile legii finanţelor publice.
 - creditele bugetare sunt aprobate pentru destinaţii publice, autorizate ca atare prin
bugetul public, în timp ce creditele bancare au destinaţii private, particulare, stabilite de
persoanele creditate inclusiv prin documentele contractuale, în care se consemnează creditul
acordat.
Baza legală a cheltuielilor legale. Efectuarea cheltuielilor publice este condiţionată de
existenţa bazei legale, prin aceasta înţelegând:
a. cuprinderea cheltuielii în bugetul instituţiei respective -„să aibă prevederi bugetare”;
cheltuielile bugetare având o destinaţie precisă şi limitată, cuprinderea ca atare trebuie să aibă la
bază reglementările juridice primare care să permită efectuarea acestora, „autorizările conţinute
în legi specifice şi în legile bugetare anuale”, în caz contrar, fiind nelegală;
b. deschiderea de credite bugetare, aprobare comunicată ordonatorului principal de
credite de către MFP prin trezoreria statului, în limita căreia se pot efectua repartizări de credite
bugetare şi plăţi ce are la bază repartizarea pe trimestre a cheltuielilor bugetare.
Prin „deschidere”, creditele bugetare sunt puse la dispoziţia ordonatorilor principali de
credite care, în exercitarea atribuţiunilor prevăzute de lege, le vor repartiza instituţiilor
subordonate, în limita dispoziţiilor bugetare şi vor aproba efectuarea cheltuielilor pentru bugetul
propriu al insituţiei pe care o conduc;
c. aprobarea efectuării cheltuielii, în sensul de angajare, lichidare, ordonanţare - de către
ordonatorul de credite, în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate creditelor bugetare, potrivit
legii.
3.4.3 Etape în efectuarea cheltuielilor bugetare. În procesul execuţiei bugetare,
cheltuielile bugetare parcurg următoarele faze:
- angajare;
- lichidare;
- ordonanţare;
- plată.
Execuţia bugetară se bazează pe principiul separării atribuţiilor persoanelor care au
calitatea de ordonator de credite, acesta realizând primele trei faze, pe baza avizelor
compartimentelor de specialitate ale instituţiei publice respective, de atribuţiile persoanelor care
au calitatea de conducător al compartimentului financiar-contabil, acestea realizând plata
efectivă a cheltuielilor.
Angajarea cheltuielilor este faza în procesul execuţiei bugetare, prin care instituţia
publică îşi asumă obligaţia de a plăti o sumă de bani, rezultată în urma îndeplinirii condiţiilor
stipulate într-un angajament legal pentru livrarea de bunuri, executarea de lucrări, prestarea de
servicii şi onorarea obligaţiilor de plată rezultate în baza legilor, hotărârilor de Guvern,
acordurilor, hotărârilor judecătoreşti, în limita creditelor de angajament aprobate prin legea
bugetara anuală.
Angajarea cheltuielilor din bugetele sistemului bugetar [prevăzute la art. 1 alin. (2)] se
face numai în limita creditelor de angajament şi în scopurile pentru care au fost aprobate.
Angajarea cheltuielilor peste creditele de angajament şi utilizarea creditelor bugetare în alte
scopuri decât cele aprobate atrag răspunderea celor vinovaţi, în condiţiile legii.
Angajarea cheltuielilor, ca operaţiune, nu se confundă cu angajamentul, trebuind însă să
fie concordantă acestuia. Angajamentul este bugetar şi legal, comportând, prin urmare, două
aspecte:
- pe de o parte, de ordin juridic, cu înţelesul de act sau fapt juridic, inclusiv un act
normativ, o hotărâre judecătorească, din care decurg obligaţii juridice pe seama fondurilor
publice (creează ori constată existenţa lor), el putând să emane şi de la alte entităţi decât
ordonatorul de credite; avem aici angajamentul legal;
- pe altă parte, un aspect de ordin contabil, ce constă în înscrierea, la finalul acestei
operaţiuni, a creditelor necesare şi indisponibilizarea lor, acesta ţinând numai de resortul
ordonatorului de credite; aici avem angajamentul bugetar, definiţia sa fiind în acest sens – „actul
administrativ prin care se rezervă creditul bugetar în vederea stingerii obligaţiei de plată ce
rezultă din executarea angajamentului legal”.
Angajarea este etapa in care instituția publică își asumă obligația de a plăti o sumă de
bani rezultată în urma indeplinirii condițiilor stipulate intr-un angajament legal și onorarea
obligației de plată din hotărâri, legi, acorduri, hotărâri judecătorești (in limita creditelor de
angajament aprobate).
Lichidarea este o fază a execuţiei cheltuielilor bugetare, în care se verifică existenţa
angajamentelor, se determină şi se verifică realitatea sumei datorate, se verifică condiţiile de
exigibilitate ale angajamentului, pe baza documentelor justificative care să ateste operaţiunile
respective.
Obligaţia de constatare a realităţii obligaţiei este fondată pe un principiu mai vechi – al
„serviciului prestat”, potrivit căruia plata obligaţiilor de către entităţile publice este subordonată
executării materiale integrale a obligaţiilor de către creditor, în conformitate cu angajamentele
asumate. Numai ca urmare a acesteia poate interveni lichidarea, în sensul strict al cuvântului,
care constă în verificarea totalului datoriei bugetare.
Ordonanţarea cheltuielilor este faza în procesul execuţiei bugetare prin care ordonatorul
de credite dă dispoziţie conducătorului compartimentului financiar-contabil să efectueze plata
cheltuielilor care au parcurs faza de lichidare.
Plata reprezintă actul final prin care instituţia publică achită obligaţiile sale faţă de terţi.
Plata cheltuielilor se efectuează de conducătorul compartimentului financiar – contabil/persoana
responsabilă cu efectuarea plăţii în baza ordonanţării acestora, în limita creditelor bugetare
aprobate şi a fondurilor disponibile cu această destinaţie.
Instrumentele de plată trebuie să fie însoţite la ordonatorul de credite, de ordonanţarea la
plată la care se anexează documentele privind recepţia cantitativă şi calitativă a
bunurilor/serviciilor/lucrărilor, după caz, în conformitate cu prevederile din angajamentele legale
încheiate, care certifică sumele de plată.
Efectuarea plăţilor, în limita creditelor bugetare aprobate, se face numai pe bază de acte
justificative, întocmite în conformitate cu dispoziţiile legale, şi numai după ce acestea au fost
lichidate şi ordonanţate potrivit prevederilor art. 24 şi 25, după caz (reglementând controlul
financiar preventiv propriu, respectiv controlul financiar preventiv delegat).
Plăţile în avans sunt permise pentru a se da posibilitatea părţilor contractante –
furnizor/prestator/executant - de a-şi organiza activitatea în vederea executării obligaţiilor ce le
revin din actele juridice încheiate cu instituţiile publice. Trebuie efectuate cu respectarea
dispoziţiilor legale privind acţiunile şi categoriile de cheltuieli pentru care acestea se pot efectua,
criteriile, procedurile şi limitele care se vor folosi în acest scop (până la 30% din fondurile
publice alocate acestora). Nejustificarea acestora prin prestaţiile efectuate până la sfârşitul anului
va conduce la recupararea lor de către instituţia publică care a acordat avansul, inclusiv a
dobânzilor prevăzute pentru veniturile bugetare, calculate pentru perioada de când s-au acordat şi
până când s-au recuperat, şi la restituirea lor bugetului de unde provin (aici, bugetul de stat).
 1 Care sunt etapele efectuarii unei cheltuieli bugetare ?
2 Stabiliti conexiunea intre angajarea unei cheltuieli si angajamentul legal.
3 Cui apartine prerogativa plății unei cheltuieli bugetare?

3.4.4. Execuţia de casă a bugetului de stat. Are semnificaţia unui complex de operaţiuni
care se referă la încasarea veniturilor şi la plata cheltuielilor bugetare. Se realizează printr-un
sistem organizat, care să permită derularea fluxurilor bugetare în numerar şi fără numerar, care
este Trezoreria statului, pe baza normelor metodologice emise de Ministerul Finanţelor. Este
organizată pe structura Ministerului Finanţelor, la nivel central, cât şi local.
În sensul legii speciale, „trezoreria este un sistem unitar şi integrat prin care statul asigură
efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind fondurile publice, inclusiv cele privind datoria
publică şi a altor operaţiuni ale statului, în condiţii de siguranţă şi în conformitate cu dispoziţiile
legale în vigoare”. Acest rol implică, naturalmente, şi funcţia de casă, realizată prin casierii
acesteia.
Înfiinţarea trezoreriei scurtează circuitele necesare realizării bugetului public naţional,
contribuind totodată la eficientizarea aparatului fiscal; operaţiunile de urmărire a execuţiei de
casă a bugetului de stat au trecut de la băncile comerciale la unităţile fiscale teritoriale; prin
atribuţiunile sale, trezoreria constituie o verigă importantă în lanţul circuitului bănesc.
Prin atribuţiunile sale, trezoreria constituie o verigă importantă în lanţul circulaţiei
băneşti. În baza reglementărilor aplicabile, trezoreria asigură, în principal, următoarele activităţi:
- încasarea veniturilor bugetare, trezoreria fiind, practic, „casierul” sectorului public;
- efectuarea plăţilor dispuse de persoanele autorizate ale instituţiilor publice, în limita
creditelor bugetare şi destinaţiilor aprobate potrivit dispoziţiilor legale. Prin trimitere la
instituţiile publice, norma juridică este tot atât de acoperitoare ca şi norma juridică abrogată,
deoarece intră sub incidenţa acestei reglementări tot ceea ce înseamnă instituţie publică şi venit
bugetar cuvenit bugetelor ce compun sistemul bugetar;
- efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind datoria publică internă şi externă
rezultată din împrumuturi contractate direct sau garantate de stat, inclusiv a celor privind
rambursarea ratelor la scadenţă şi plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi altor costuri
aferente;
- alte operaţiuni financiare în contul administraţiei publice centrale şi locale.
În contabilitatea trezoreriei se evidenţiază toate veniturile statului; pentru urmărirea
încasărilor, fiecare trezorerie înscrie în evidenţele sale analitice persoanele juridice sau fizice
care datorează impozite, taxe, contribuţii şi alte sume statului. Un element cu valenţă practică în
organizarea evidenţei din cadrul trezoreriei îl are codul fiscal atribuit fiecărui agent economic,
cât şi celorlalte persoane juridice, cod ce se înregistrează pe toate documentele prin care se
efectuază plata obligaţiilor fiscale.
Prin operaţiunile sus menţionate, de plăţi şi încasări, tezaurul face legătura dintre
serviciul de venituri şi cel al cheltuielilor publice, realizează unitatea execuţiei bugetului,
realizaeză execuţia de casă a bugetului de stat.
În afara acestor operaţiuni, prin trezorerie se pot efectua şi următoarele operaţiuni:
- păstrarea disponibilităţilor reprezentând fonduri externe nerambursabile sau
contravaloarea în lei a acestora, primite pe bază de acorduri şi înţelegeri guvernamentale şi de la
organisme internaţionale şi utilizarea acestora potrivit bugetelor aprobate sau folosirea acestora
pe bază de hotărâri ale Guvernului, potrivit destinaţiei stabilite de donatori sau pentru cheltuieli
de capital în sectoarele publice sau economice, după caz;
- efectuarea de plasamente financiare din disponibilităţile aflate în contul trezoreriei
statului, prin Banca Naţională a României;
În cadrul acestora pot fi incluse, dar nu cu titlu de plasamente financiare, întrucât au alt
regim juridic şi
- finanţarea temporară a deficitului bugetului de stat, în condiţiile legii;
- acoperirea temporară a golurilor de casă înregistrate în bugetele locale, în condiţiile
legii;
Aceste operaţiuni, prin finalitate, subliniază trăsătura subliniată în doctrina financiară
pentru trezorerie, de a fi şi „bancher al bugetului public”, pe lângă cea de „rezervor de resurse al
statului”.
Resursele tezaurului se păstrează în contul curent deschis la BNR, pe numele Ministerului
Finanţelor. Funcţionarea contului curent general al trezoreriei statului şi înregistrarea
operaţiunilor în acest cont se stabilesc prin convenţii încheiate între BNR şi MFP.
BNR primeşte încasările pentru contul curent general al trezoreriei statului şi efectuază
plăţile în limita disponibilităţilor existente în acest cont, percepe comisioane pentru decontarea
operaţiunilor prin acest cont şi plăteşte dobânzi pentru disponibilităţile din acest cont.
Au obligaţia de a efectua operaţiunile de încasări şi plăţi prin contul general al trezoreriei
statului toate instituţiile publice, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, inclusiv
activităţile de pe lângă unele instituţii publice, finanţate integral din venituri proprii; avem în
vedere instituţiile publice în accepţiunea Legii finanţelor publice, art. 2 pct. 30 şi a Legii
finanţelor publice locale, art. 2 pct. 39, precitate.

Completati enunturile:
 1 Execuția de casa a bugetului de stat se realizeaza de catre
......................................................................................................................................
........................................................................................................................................
2 Execuția de casa a bugetului de stat semnifică:
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
..................................................................
........................................................................................................................................
.......................................................................................................................................

3.5. Încheierea execuţiei, control şi raportare. Exerciţiul bugetar este anual, coincide cu
anul calendaristic şi se încheie la 31 decembrie, pe baza normelor metodologice elaborate de
Ministerul Finanţelor.
Contul anual general de execuţie a bugetului de stat. Încheierea execuţiei bugetere
implică anumite acte şi operaţiuni, după care se elaborează contul anual general de execuţie a
bugetului de stat34.
Contul anual de execuţie a bugetului de stat este elaborat de Ministerul Finanţelor
Publice, pe baza situaţiilor financiare prezentate de ordonatorii principali de credite şi a
conturilor privind execuţia de casă a bugetului de stat şi a bugetelor fondurilor speciale,
prezentate de organele care, potrivit legii, au această sarcină, după verificarea şi analizarea lor,
pe care îl prezintă apoi Guvernului.
În cadrul acestei etape, Guvernul are competenţa de a analiza lucrările cu privire la acest
cont şi de a prezenta Parlamentului, până la data de 1 iulie a anului următor celui expirat, contul
general anual de execuţie a bugetului statului, precum şi celelalte conturi anuale de execuţie (ale
bugetelor care alcătuiesc sistemul bugetar). Contul general anual de execuţie a bugetului de stat
se aprobă prin lege după verificarea acestora de către Curtea de Conturi.
Contul general anual de execuţie a bugetului de stat are ca anexe conturile anuale de
execuţie a bugetelor fondurilor speciale şi bugetele ordonatorilor principali de credite, inclusiv
anexele la acestea şi un cuprins35 asemănător acestora:
a. la venituri:
- prevederile bugetare aprobate iniţial;
- prevederile bugetare definitive36;
- încasările realizate (execuţia propriu-zisă a părţii de venituri);
b. la cheltuieli:
- creditele de angajament iniţiale;

34
Pentru o informare completă, a se vedea art. 56-58 din Legea finanţelor publice.
35
Art. 57 din Legea nr. 500/2002.
36
În urma legii de rectificare a bugetului de stat.
 - creditele de angajament definitive;
- credite bugetare inițiale;
- credite bugetare inițiale;
- plăţile efectuate (cheltuielile propriu-zise).
Cu ocazia aprobării contului general anual de execuţie, se poate aprecia excedentul,
deficitul sau situaţia de buget echilibrat, după caz, stabilit ca diferenţă între veniturile încasate şi
plăţile efectuate până la închiderea exerciţiului bugetar.
Deficitul bugetului de stat se finanţează temporar din disponibilităţile contului curent
general al trezoreriei statului şi definitiv prin împrumuturi de stat [art. 59 alin. (3) din Legea nr.
500/2002 privind finanţele publice].
Excedentul definitiv al bugetului de stat poate fi utilizat pentru diminuarea deficitelor din
anii precedenţi şi a datoriei publice guvernamentale.

Efectele încheierii exerciţiului bugetar/principii/reguli fundamentale ale încheierii:

a. execuția bugetară se încheie la 31 decembrie a fiecărui an.
b. toate operaţiunile efectuate în cursul unui an (venituri încasate, cheltuieli efectuate) în
contul unui buget aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului respectiv, ca atare:
- orice venit neîncasat se va încasa în contul bugetului pe anul următor;
- orice cheltuială nerealizată, dar angajată, lichidată şi ordonanţată în cadrul prevederilor
bugetare până la data de 31 decembrie se va plăti în contul bugetului pe anul următor. Legea
realizează un plus de claritate acum, reuşind să elimine incertudinile legate de angajarea unor
cheltuieli în cursul unu an bugetar şi neplătite până la finele acestuia, când, de regulă, se refuza
executarea lor în exerciţiul bugetar următor, aducându-se ca argument lipsa dispoziţiilor
bugetare.
Acest efect este intim legat de principiul anualităţii bugetare, motiv pentru care uneori
este abordat în cadrul acestuia;
c. creditele de angajament pentru care un au fost incheiate angajamente legale și creditele
bugetare neutilizate până la sfârşitul anului sunt anulate de drept, ca atare, vor trebui virate
bugetului public din care provin, neputându-se finanţa cheltuielile aferente altui exerciţiu
bugetar; este aici reflecţia dispoziţiilor art. 47 alin. 2 din Legea finanţelor publice, conform
cărora „creditele bugetare aprobate sunt autorizate pe durata exerciţiului bugetar”;
d. excedentele rezultate din execuţia bugetului de stat și a bugetelor fondurilor speciale,
echilibrate prin subvenţii de la bugetul de stat, sub forma transferurilor consolidabile 37, se
regularizează la sfârşitul exerciţiului bugetar cu bugetul de stat, în limita subvenţiilor primite;
e. disponibilităţile din fondurile externe nerambursabile şi cele din fondurile publice
destinate cofinanţării contribuţiei financiare a Comunităţii Europene, rămase la finele exerciţiului
bugetar în conturile structurilor de implementare, se reportează în anul următor, urmând a fi
utilizate cu respectarea Legii finanţelor publice şi în condiţiile acordurilor încheiate cu partenerii
externi.

37
Consolidare – operaţiunea de eliminare a transferurilor de sume dintre două bugete componente ale
bugetului general consolidat, în vederea evitării dublei evidenţieri a acestora (art. 2 pct. 19 din Legea nr. 500/2002).
 1. Avem următoarea situație: Institutia publica ”X” a avut alocat in buget, in anul
2020, un credit de angajament de 100000 lei pentru achiziționarea/cumpărarea unui bun.
Institutia publica nu a incheiat contractul de achizitie/vanzare-cumparare pana la data de
31 decembrie 2020.
Care este regimul juridic al sumelor alocate in ipoteza data?
............................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................
...................................................................................................2. Ce intelegeti prin
regularizarea excedentelor, mentionată la regula ”d”?
................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................
..........................................

4. Cuprinsul bugetului de stat38

4.1. Partea de venituri. În bugetul statului sunt colectate cele mai importante impozite şi
taxe, provenind din ramurile de activitate economică şi din acest buget se efectuează cele mai
importante cheltuieli39.
Prin cuprins, bugetul de stat depăşeşte sfera administraţiei centrale realizată de ministere,
fapt ce a justificat înlocuirea denumirii sale iniţiale, de buget al administraţiei centrale de stat cu
denumirea de buget de stat40.
Bugetul de stat cuprinde două părţi:
- partea de venituri;
- partea de cheltuieli.
Veniturile şi cheltuielile sistemului bugetar, cumulate la nivel naţional, alcătuiesc
veniturile bugetare totale, respectiv cheltuielile bugetare totale care, după consolidare, prin
eliminarea transferurilor dintre bugete, vor evidenţia dimensiunile efortului financiar public pe
anul respectiv, starea de echilibru sau dezechilibru, după caz.
Veniturile bugetare cunosc atât clasificări doctrinare, cât şi legale sau oficiale.
În doctrina financiară, veniturile bugetare au fost grupate conform criteriilor:
- provenienţă – venituri de la agenţii economici; venituri de la persoanele fizice;
- locul acestor venituri – venituri realizate prin redistribuirea veniturilor nete ale agenţilor
economici; venituri realizate prin redistribuirea veniturilor nete ale populaţiei;

38
A se vedea Rada Postolache, Drept financiar, ediţia 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014.
39
Veniturile bugetului Uniunii Europene provin din: prelevări agricole, drepturi vamale, venituri din taxa pe
valoarea adăugată, prelevări din venitul naţional brut al statelor membre, alte resurse şi excedentul exerciţiului
precedent. Pentru dezvoltări, a se vedea J.-L. Sauron, op. cit., p. 350-352.
40
Prin bugetul de stat sunt aprobate bugetele de venituri şi cheltuieli ale următoarelor autorităţi publice:
Camera Deputaţilor, Senatul, Administraţia Prezidenţială, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, autorităţile
judecătoreşti, Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii
Statului, Consiliul Concurenţei, Administraţia publică centrală – Secretariatul General al Guvernului, ministerele,
celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate.
 - destinaţie – destinate bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor
locale;
- denumire – impozite, taxe, contribuţii, alte venituri;
- înscrierea în evidenţa curentă – venituri cu debit, venituri fără debit.
Veniturile sunt grupate în bugetul de stat pe baza clasificaţiei bugetare, concepută de
Ministerul Finanţelor Publice în aplicarea principiului universalităţii şi al specializării bugetare.
Ca definiţie, clasificaţia bugetară înseamnă gruparea, numerotarea şi denumirea legală a
veniturilor şi cheltuielilor aparţinând statului, obligatorie pentru întregul cuprins al bugetului de
stat şi pentru evidenţa bugetară de stat. Clasificaţia bugetară este astfel concepută, încât grupează
veniturile după provenienţă, iar cheltuielile, în funcţie de destinaţia lor efectivă. Avem o
clasificaţie economică (cea bugetară) a cheltuielilor, iar în practică, pe lângă aceasta, se foloseşte
şi o clasificaţia funcţională, în cadrul căreia cheltuielile sunt grupate în raport de funcţiile,
sarcinile şi obiectivele urmărite de stat prin efectuarea acestora.
Conform clasificaţiei bugetare, veniturile sunt grupate în capitole, subcapitole de venituri
curente şi de capital, iar cheltuielile, în părţi, capitole, subcapitole, titluri şi articole, precum şi
alineate de cheltuieli, după caz.
Conform clasificaţiei bugetare – gruparea economică sau legală – veniturile sunt grupate
în acest buget astfel:
a. Venituri curente:
- fiscale, pe grupe unitare de impozite, acestea constituind sursa financiară de bază, cu
caracter permanent, a bugetului de stat: impozitul pe venit, profit şi pe câştiguri din capital;
impozite pe salarii; impozite şi taxe pe proprietate; impozite şi taxe pe bunuri şi servicii; impozit
pe comerţul exterior şi tranzacţiile internaţionale; alte impozite şi taxe fiscale;
- contribuţii de asigurări;
- nefiscale – veniturile obţinute de stat de la întreprinderile sau de pe domeniile sale,
reprezentând prelevări cu caracter nefiscal, încasate în etapa repartiţiei primare a venitului
naţional şi având o pondere mai mică – venituri din proprietate; vânzări de bunuri şi servicii;
b. Venituri din capital: veniturile rezultate din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor
publice, veniturile rezultate din valorificarea stocurilor de rezervă şi de mobilizare ale statului;
venituri din vânzarea locuinţelor construite din fondurile statului; venituri din privatizare;
încasări din valorificarea activelor bancare; venituri obţinute în procesul de stingere a creanţelor
bugetare; venituri din vânzarea unor bunuri aparţinând domeniului privat; alte venituri din
valorificarea unor bunuri;
c. Operaţiuni financiare: încasări din rambursarea împrumuturilor acordate;
d. Subvenţii: donaţii din străinătate.
În principiu, veniturile ordinare ale statului ar trebui să acopere integral cheltuielile
publice. În cazuri excepţionale, statul apelează la venituri extraordinare41, atunci când resursele
curente nu pot acoperi integral cheltuielile programate; din categoria acestor venituri fac parte
împrumuturile de stat, suplimentarea masei monetare aflate în circulaţie, înstrăinarea unor
bunuri din proprietatea privată sau chiar a unei părţi din rezervele de aur ale statului.
În bugetul statului sunt colectate cele mai importante impozite şi taxe, provenind din
ramurile de activitate economică şi din acest buget se efectuează cele mai importante cheltuieli 42.

41
Totalitatea acestora alcătuind plafonul de îndatorare publică.
42
Veniturile bugetului Uniunii Europene provin din: prelevări agricole, drepturi vamale, venituri din taxa pe
valoarea adăugată, prelevări din venitul naţional brut al statelor membre, alte resurse şi excedentul exerciţiului
precedent.
 Prin cuprins, bugetul de stat depăşeşte sfera administraţiei centrale realizată de ministere,
fapt ce a justificat înlocuirea denumirii sale iniţiale, de buget al administraţiei centrale de stat cu
denumirea de buget de stat.
4.2. Partea de cheltuieli
Potrivit art. 2 pct. 8 din Legea finanţelor publice, „cheltuielile bugetare sunt sumele
aprobate în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2)43, în limitele şi potrivit destinaţiilor stabilite prin
bugetele respective”. Cheltuielile bugetare fac parte din cheltuielilor publice, categorie
cuprinzătoare, incluzând toate cheltuielile efectuate în interes public-statal, cât şi în interesul
altor colectivităţi publice. Cheltuielilor bugetare le sunt asimilate, potrivit sistemului nostru de
drept, cheltuielile prevăzute a fi realizate din fondurile băneşti speciale44, aprobate anual de
Parlament, ca anexe ale legii bugetului de stat sau ale legii bugetului asigurărilor sociale de stat,
după caz.
Cheltuielile bugetare constituie unul din domeniile de manifestare a politicii financiare a
statului. Ele reflectă opţiunile politice ale statului, reprezentând costurile realizării acestei
politici.
Clasificare. Diversitatea nevoilor publice a generat o varietate de cheltuieli bugetare,
clasificate în doctrina de specialitate şi în lege potrivit mai multor criterii.
Clasificarea doctrinară. Teoretic, cheltuielile bugetare au fost încadrate pe categorii,
potrivit criteriilor:
a. conţinutul economic:
- cheltuieli care prezintă o avansare de venit naţional – pentru investiţii, construcţii,
modernizări, considerate şi cheltuieli productive;
- cheltuieli de consum de venit naţional – pentru administraţia publică, organele statului
şi întreţinerea instituţiilor publice, considerate şi cheltuieli neproductive;
b. destinaţia specifică:
- cheltuieli pentru sănătate, învăţământ şi educaţie, asistenţă şi protecţie socială;
- cheltuieli pentru economia naţională;
- cheltuieli cu caracter administrativ pentru organele de stat, ordinea publică şi forţele
armate.
Folosind drept criteriu doar destinaţia45, cheltuielile bugetare au fost grupate în doctrină
şi astfel:
- acţiuni social-culturale;
- apărare naţională;
- ordinea publică, autorităţi publice – legislative, executive, judecătoreşti, contribuţii şi
cotizaţii ale statului la organizaţii internaţionale;

43
Alcătuind sistemul bugetar.
44
Bugetele fondurilor speciale fac parte din sistemul unitar de bugete, fiind menţionate ca atare la art. 1 alin.
(2) lit. c) din Legea finanţelor publice.
Potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 500/2002, „Veniturile şi cheltuielile Fondului special pentru
dezvoltarea sistemului energetic şi ale Fondului special al drumurilor publice se introduc în bugetul de stat ca
venituri şi cheltuieli cu destinaţie specială, urmând regulile şi principiile acestui buget”.
Potrivit art. 78 alin. (1) din Legea nr. 500/2002, „Bugetele fondurilor speciale aprobate prin legi speciale,
care se constituie şi se administrează în afara bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat, sunt:
bugetul Fondului pentru asigurările sociale de sănătate şi bugetul asigurărilor de şomaj. Aceste bugete se aprobă ca
anexă la legea bugetului de stat şi, respectiv, la legea bugetului asigurărilor sociale de stat”.
45
Criteriu legal – clasificaţia funcţională.
 - domeniul economic, inclusiv transporturi şi comunicaţii, precum şi cercetare ştiinţifică
de interes economic;
- datorie publică şi fonduri băneşti de rezervă şi intervenţie.
Clasificarea legală. Clasificările legale sau oficiale ale cheltuielilor publice sunt
conţinute de actele normative interne sau ale organizaţiilor internaţionale. Potrivit sistemului
nostru financiar, cheltuielile publice sunt cuprinse în legile bugetare anuale, grupate pe baza
clasificaţiei economice şi funcţionale, obligatorie pentru toate bugetele publice, astfel:
A. Gruparea economică:
a. Cheltuieli curente:
Titlul I. Cheltuieli de personal;
Titlul II. Bunuri şi servicii;
Titlul III. Dobânzi;
Titlul IV. Subvenţii;
Titlul V. Fonduri de rezervă;
Titlul VI. Transferuri între unităţi ale administraţiei publice;
Titlul VII. Alte transferuri;
Titlul VIII. Asistenţă socială;
Titlul IX. Alte cheltuieli;
b. Cheltuieli de capital:
Titlul X. Active nefinanciare;
Titlul XI. Active financiare;
Titlul XII. Împrumuturi;
Titlul XIII. Rambursări de credite;
Titlul XIV. Rezerve, excedent/. deficit.
B Gruparea funcţională:
Partea I. Servicii publice generale;
Partea a II-a. Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională;
Partea a III-a. Cheltuieli social-culturale;
Partea a IV-a. Servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape;
Partea a V-a. Acţiuni economice;
Partea a VII-a. Rezerve, excedent/deficit.
C. Gruparea cheltuielilor pe instituţii. Cifrele de cheltuieli grupate şi aprobate potrivit
clasificaţiei economice şi funcţionale se vor regăsi, în final, repartizate pe instituţii publice, în
accepţiunea legii financiare. În ultimă instanţă, se întocmesc bugete pe ministerele coordonatoare
care, la rândul lor, repartizează fondurile pe instituţiile subordonate46.
Instituţiile publice vor utiliza subdiviziunile specifice domeniului lor de activitate şi
pentru care există bază legală pentru efectuarea lor, conform art. 3 din Ordinul M.F.P. nr.
1954/2005 pentru aprobarea Clasificatiei indicatorilor privind finanţele publice47.
Factorii creşterii cheltuielilor publice. Determinarea cheltuielilor publice, compoziţia şi
mărimea acestora se fac în raport cu politica financiară a statului, ce oferă indicii cu privire la
asumarea fiecăruia din rolurile sale la un moment dat, cu respectarea art. 28 din Legea nr.
500/2002.
Cheltuielile publice variază de la un an la altul, de la o categorie la alta, de la un mandat
parlamentar la altul, pe baza următorilor factori:

46
T. Moşteanu, op. cit., p. 92.
47
M. Of., Partea I, nr. 1.176 din 27 decembrie 2005.
 - demografici, ce implică creşterea cerinţelor populaţiei faţă de societate;
- economici, care vizează programele economice guvernamentale pentru dezvoltarea şi
modernizarea întreprinderilor din patrimoniul public care exploatează resursele şi bogăţiile
naturale naţionale, participarea acestuia la societăţile mixte, subvenţii pentru stimularea
exportului, cercetarea ştiinţifică în domenii de interes major pentru societate;
- sociali, ce implică cheltuieli mai mari pentru categoriile din sectorul public, inclusiv
pentru persoanele în vârstă şi pentru cele care necesită asistenţă socială;
- dezvoltarea infrastructurii, dezvoltarea gospodăririi locale, sistematizarea teritoriului şi
protecţia mediului înconjurător;
- militari, ce necesită sporirea cheltuielilor publice legate de pregătirea militară,
desfăşurarea conflictelor armate, aderarea la diverse alianţe militare, eliminarea efectelor
nefavorabile ale războaielor;
- dezvoltarea reţelei de instituţii publice – învăţământ, sănătate, cultură etc.;
Dinamica cheltuielilor bugetare poate fi şi expresia inflaţiei monetare, asociată cu
sporirea repetată şi alertă a preţurilor, tarifelor şi salariilor, pe fondul unei instabilităţi economice
– scăderea producţiei de bunuri, creşterea deficitelor bugetare şi ale balanţelor de plăţi externe.
Cheltuielile bugetare sunt integrate cheltuielilor publice, sursele celor din urmă fiind mai
largi (ex. din donaţii, sponsorizări),
Aderarea României la Uniunea Europeană impune respectarea de către România a
principiilor politicii bugetare comunitare:
- în Uniunea Europeană cheltuielile publice cresc, motiv pentru care se impune reducerea
cheltuielilor de natură administrativă prin raţionalizarea serviciilor publice şi a altor acţiuni de
acest gen;
- diminuarea, pe cât posibil, a cheltuielilor neoportune şi stabilirea, după principii optime
a unor criterii, fiind recomandată flexibilitatea cheltuielilor care vizează de obicei investiţii
publice;
- politica cheltuielilor publice trebuie însoţită de politica resurselor financiare publice,
prin impozite şi taxe netrebuind să fie afectate economiile populaţiei şi nici puterea de reinvestire
a agenţilor economici;
- în politica bugetară europeană sunt recomandate împrumuturile pe termen lung.

Temă de autoevaluare: completati următoarele nunturi:

1 Creditul de angajament semnifică:
.............................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................
.................................................................................................................
2 Ordonantarea unei cheltuieli este in sarcina ............................................si
semnifica:
.............................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................
.................................................................................................................
3 Creditele bugetare neutilizate la sfarsitul exercitiului bugetar sunt
.......................... ........................................................................................................
 .............................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................
..........................................................................................
4 Veniturile și cheltuielile bugetare sunt grupate in cuprinsul bugetului de stat
potrivit ........................................, aprobată prin
...................................................................................................................................
5. Potrivit clasificatiei bugetare, veniturile curente ale bugetului de stat sunt
alcătuite din:
.......................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................
..........................................................................................

Temă de control 1: Probleme de drept bugetar/bugetul de stat

Cerințe:
Pornind de la informațiile pe care le-ați regăsit pe parcursul acestui material, utilizând
bibliografia indicată la finalul cursului și efectuând o documentare suplimentară prin
parcurgerea actelor normative speciale aplicabile, completati enunturile de mai jos (punctul A)
si bifati raspunsurile corecte ale testului grila de mai jos (punctul B).

Bibliografie suplimentară recomandată:

- Legea finantelor publice nr 500/2002

Criterii de evaluare:
- pentru fiecare răspuns complet si corect - 10 de puncte;
- pentru grilă, se vor lua in considerare doar raspunsurile continând toate variantele
corecte alocate unui pachet de intrebari.
- punctaj maxim posibil - 100 de puncte.

A. Completați următoarele enunțuri:

1 Bugetul de stat include bugetele următoarelor autorități publice:
........................................................................................................................................................
........................................................................................................................................................
........................................................................................................................................................
..........................................................................................
2 Creditul bugetar semnifică: ........................................................
................................................................................................................................
 ................................................................................................................................
............................................................................................................................................
........................................................................................................................................................
.......................................................................................................................
3. Sunt ordonatori de credite ai bugetului de stat:
………………………...…………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………….
4 Sunt etape ale efectuării cheltuielilor bugetare:
........................................................................................................................................................
........................................................................................................................................................
.................................................................................................
5 Baza legală pentru efectuarea unei cheltuieli necesită/presupune:
........................................................................................................................................................
........................................................................................................................................................
........................................................................................................................................................
................................................................................

B. Rezolvați următoarele teste-grilă*:

1. Bugetul de stat este:
a) un document financiar-contabil
b) un document – miză a puterii
c) un act juridic administrativ
d) o lege

2 Sunt implicați in procesul bugetar (bugetul de stat):

a) Parlamentul României
b) Guvernul României
c) Agentia Națională de Administrare Fiscala
d) Minsterul Finantelor

3 Ordonatorii de credite (ai bugetului de stat) răspund de:

a) realizarea veniturilor instituției pe care o conduc
b) angajarea cheltuielilor bugetare
c) intocmirea documnetelor de plată a cheltuielilor bugetare
d) inventarierea patrimoniului instituției publice pe care o conduc

4 Soluția dousprezecimilor bugetare are ca efect:

a) retroactivitatea legii noi
b) ultraactivitatea legii vechi
c) autorizarea legală a efectuării cheltuielilor
d) soluționarea conflictului dintre principiul neretroactivității legii și cel al continuității
serviciilor publice

5 Repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor bugetare se face, potrivit

dispozitiilor din legea financiara, de către:
a) Parlamentul României
b) Ministerul Finanțelor
c) Agentia Națională de Administrare Fiscala
d) Ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat

6 Trezoreria finanțelor publice:

a) încasează veniturile publice
b) face plăti pentru cheltuielile publice
c) acordă împrumuturi instituțiilor de credit din disponibilitățile sale existente în contul
curent la BNR
d) poate efectua plasamente ale disponibilităților pe care le gestionează

* mai multe variante de răspuns corect

 BUGETUL ASIGURĂRILOR SOCIALE DE STAT

1. Noţiune
Riscurile sociale – premisă în configurarea bugetului asigurărilor sociale de stat. Riscul
social are o sferă foarte largă, putând include orice eveniment care afectează securitatea
economică a individului, cum ar fi: bătrâneţea, boala, maternitatea, invaliditatea, boala
profesională, accidentul de muncă, decesul, şomajul.
Riscurile sociale, inevitabile pentru persoanele care participă la o activitate salarială, au
determinat, în timp, un sistem de ajutorare bănească, numit sistem de asigurări sociale. A fost
instituit conceptul de „asigurări sociale de stat”, ca un procedeu financiar de constituire a unor
fonduri băneşti, prin plăţi sau contribuţii ale subiectelor de drept interesate, din care se acordă
pensii, ajutoare, indemnizaţii de asigurări sociale.
Fondurile băneşti (ce provin, în principal, din contribuţiile sociale obligatorii) pentru
acoperirea/contracararea riscurilor sociale (prin acordarea de pensii, ajutoare, indemnizaţii de
asigurări sociale, alte ajutoare, potrivit legii) sunt gestionate în sistem public, prin bugetul
asigurărilor sociale de stat, distinct de bugetul de stat (dar de la care este susţin financiar).

2. Principiile specifice asigurărilor sociale

Pe lângă principiile comune domeniului bugetar, în domeniului bugetului asigurărilor
sociale de stat operează şi principii specife, astfel reglementate în Legea specială nr. 263/2010
privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, precum:
 Unicitatea. Potrivit unicităţii, statul organizează şi garantează sistemul public
bazat pe aceleaşi norme de drept, fapt ce îi conferă un caracter unitar;
 Egalitatea. Asigură tuturor participanţilor la sistemul public, contribuabili şi
beneficiari, un tratament nediscriminatoriu în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile prevăzute
de lege;
 Solidaritatea socială. Participanţii la sistemul public îşi asumă reciproc obligaţii
şi beneficiază de drepturi pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor sociale prevăzute
de lege;
 Obligativitatea. Persoanele fizice şi juridice au, conform legii, obligaţia de a
participa la sistemul public, drepturile de asigurări sociale exercitându-se corelativ cu
îndeplinirea obligaţiilor;
 Contributivitatea. În baza acestuia, fondurile de asigurări sociale se constituie
pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public,
drepturile de asigurări sociale având ca temei contribuţiile de asigurări sociale plătite;
 Repartiţia. Fondurile realizate se redistribuie pentru plata obligaţiilor ce revin
sistemului public, conform legii;
 Autonomia. Are la bază administrarea de sine stătătoarea a sistemului public,
conform legii.

3. Procesul bugetar
3.1. Elaborarea bugetului asigurărilor sociale de stat.
 Guvernul elaboreaza anual48, pe baza propunerilor CNPP, proiectul bugetului asigurarilor
sociale de stat, pe care îl supune spre aprobare Parlamentului.
Daca legea bugetului asigurarilor sociale de stat nu a fost adoptata cu cel putin 3 zile
înainte de expirarea exerciţiului bugetar, se aplică în continuare bugetul asigurărilor sociale de
stat pe anul precedent până la adoptarea noului buget.
Procedura are la bază normele speciale din Legea nr. 263/2010 cu privire la sistemul
public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, precum şi dispoziţiile comune din Legea nr.
500/2002 privind finanţele publice şi parcurge aceleaşi etape ale procesului bugetar. Ca atare, ne
vom rezuma la precizarea elementelor specifice procesului bugetar.
Elaborarea are la bază deplina autonomie a acestui buget, ridicată la rang de lege, ce
vizează atât administrarea de sine stătătoare a sistemului public de asigurări sociale de stat, cât şi
întreaga procedură a bugetului asigurărilor sociale de stat. Autonomia trebuie raportată şi la
celelalte bugete din cadrul bugetului public naţional sau din sistemul bugetar, ele corelându-se cu
bugetul statului prin sumele care li se alocă de la acest buget, atunci când situaţia o impune.
Se impune, pentru un buget real, o fundamentare a veniturilor de realizat şi a cheltuielilor
de efectuat, cu respectarea specificului domeniului.
În această etapă, ca şi în cazul bugetului de stat sau al bugetelor locale, pentru a se da
posibilitatea realizării oricăror cheltuieli, pentru situaţii neprevăzute, se constituie fondul de
rezervă, ce se realizează prin prelevarea, anual, a 3% din veniturile BASS, acesta, cumulat,
neputând depăşi nivelul cheltuielilor pentru anul bugetar respectiv. Spre deosebire de fondul de
rezervă din bugetul de stat, fondul de rezervă constituit în acest buget se reportează în anul
următor şi se completează, fără a depăşi limita maximă sus menţionată. Ca destinaţie a acestuia,
avem acoperirea prestaţiilor de asigurări sociale în situaţii temeinic justificate sau a altor
cheltuieli ale sistemului public, aprobate prin Legea bugetului asigurărilor sociale de stat; acesta
nu se confundă cu disponibilităţile bugetului asigurărilor sociale de stat, rezultate ca urmare a
încheierii execuţiei bugetare.
3.2. Aprobarea bugetului asigurărilor sociale de stat. Se face de Parlament, în şedinţă
comună, prin lege, o dată cu legea bugetului de stat.
Dacă nu a fost adoptat cu cel puţin trei zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, se
vor aplica soluţiile prevăzute pentru bugetul de stat.
Concluzionând, bugetul asigurărilor sociale de stat este independent, autonom, specializat
şi se adoptă distinct de bugetul de stat, prin lege separată.
3.3. Execuţia bugetului asigurărilor sociale de stat
Presupune realizarea veniturilor programate şi efectuarea cheltuielilor cuprinse în acest
buget, pentru a acoperi contravaloarea prestaţiilor de asigurări sociale din sistemul public,
cheltuielile de organizare şi funcţionare a sistemului public, finanţarea unor investiţii proprii, alte
cheltuieli.
Se aplică, ca şi în cazul bugetului de stat, instituţia creditelor bugetare, bugetul ca atare
fiind gestionat de Ministerul Finanţelor, deşi este specializat.
Execuţia părţii de venituri. Are semnificaţia încasării integrale şi la termen a veniturilor
acestui buget, în special, a contribuţiei de asigurări sociale, principala resursă financiară a
acestuia. Potrivit O.G. nr. 86/2003 privind reglementarea unor măsuri în materie financiar –
fiscală, art. 27-45, începând cu anul 2003, declararea, constituirea, controlul, colectarea şi
soluţionarea contestaţiilor pentru contribuţiile sociale datorate de angajatori – persoane fizice şi
juridice – au trecut în competenţa Ministerului Finanţelor Publice (creditor bugetar), prin
48
Responsabilitatea formei finale a BASS revine Ministerului Finanțelor Publice.
unităţile sale teritoriale. Angajatorii, precum şi instituţiile care efectuează plata ajutorului de
şomaj au obligaţia să depună, în termenul stabilit de C.N.P.P., lunar, la Casa teritorială de pensii
în raza căreia îşi au sediul, declaraţia privind evidenţa nominală a asiguraţilor şi a obligaţiilor de
plată către bugetul asigurărilor sociale de stat. În cazul neachitării la termen, potrivit legii, a
contribuţiilor datorate acestui buget, structurile speciale din cadrul Ministerului Finanţelor vor
proceda la executarea silită asupra bunurilor şi veniturilor urmăribile ale debitorului bugetar.
Contribuţiile datorate de ceilalţi contribuabili au rămas în competenţa de colectare a
Casei Naţionale de Pensii Publice, prin unităţile sale subordonate, în condiţiile dispoziţiilor
speciale
Neplata atrage plata curgerea accesoriilor – dobânzi+penalităţi de întârziere, având
regimul juridic stabilit în Codul de procedură fiscală.
Mai mult, nereţinerea şi nevărsarea de către angajatori a contribuţiei individuale de
asigurări sociale (pentru angajaţi, asimilaţii acestora) generează plata accesoriilor acesteia,
datorate de aceştia, potrivit reglementărilor legale în vigoare.
Execuţia părţii de cheltuieli. Efectele acesteia se răsfrâng, în cea mai mare parte, în sfera
„securităţii sociale”, cu beneficiari individualizaţi pentru fiecare situaţie în parte, Legea nr.
263/2010 conţinând condiţiile de efectuare a prestaţiilor de asigurări sociale.
Sumele de bani necesare efectuării cheltuielilor acestui buget se obţin şi se întrebuinţează
cu particularităţile procedurale ale creditelor bugetare, conform Legii finanţelor publice.
Execuţia are la bază repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare, aprobată de
către Ministerul Finanţelor Publice şi de ordonatorul pricipal de credite al acestui buget – după
distincţiile făcute în lege. Execuţia necesită deschiderea de credite bugetare de către Ministerul
Finanţelor Publice, la cererea ordonatorului principal de credite, repartizarea şi/sau alimentarea
cu fonduri a conturilor deschise pe seama acestora.
Execuţia acestui buget se realizează prin CNPP; intră în atribuţiile sale administrarea
acestui buget, alături de alte atribuții integrate acestui domeniu49. Urmărirea executării
contribuţiei în cazul asiguraţilor este facilitată şi de atribuirea codului personal de asigurări
sociale, care coincide cu codul numeric personal.
Se urmăreşte o execuţie echilibrată; dacă se creează un deficit curent, legea oferă
următoarele posibilităţi de acoperire:
 folosirea disponibilităţilor din anii precedenţi şi, în continuare, dacă acestea sunt
insuficiente,
 folosirea fondului de rezervă al acestui buget;
 folosirea sumelor care se alocă de la bugetul de stat, dar numai în mod
excepţional, pentru situaţii motivate şi după epuizarea fondului de rezervă.
Ideea de garantare a dreptului de asigurări sociale de către stat impune intervenţia sa prin
alocarea de sume, atunci când bugetul este deficitar, asigurându-se beneficiarilor primirea
integrală a prestaţiilor de asigurări sociale.
Încheierea execuţiei bugetului asigurărilor sociale de stat. Are loc la sfârşitul anului
calendaristic, exerciţiul bugetar fiind anual, după care are loc elaborarea lucrărilor privind contul
anual de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat de către Ministerul Finanţelor Publice,

49
CNPP este instituţie publică autonomă de interes naţional, cu personalitate juridică, care administrează şi
organizează sistemul public de pensii. Atribuţiile sale sunt cele prevăzute expres la art. 144 din Legea nr. 263/2010,
realizarea lor fiind supusă controlului Ministerului Muncii, Familiei, Proecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice.
Ministerul Muncii monitorizează execuția bugetară și ia măsuri operative pentru asigurarea plății drepturilor de
protecție socială, în limita fondurilor aprobate.
pe care-l va prezenta Guvernului o dată cu celelalte conturi de execuţie anuală, pentru a fi
înaintate Parlamentului spre aprobare.
În situaţia unui buget înregistrat cu excedent, există ca posibilităţi:
 restituirea transferurilor primite de la bugetul statului;
 reportarea sumelor rămase neutilizate la acest buget, pentru anul următor, fiind
utilizate potrivit destinaţiilor aprobate prin lege;
 acoperirea deficitului bugetului asigurărilor sociale de stat.
Disponibilităţile băneşti sunt purtătoare de dobânzi. Avem o reportare a fondului de
rezervă în anul următor, acesta urmând a fi completat, neputând însă depăşi mai mult de nivelul
cheltuielilor prevăzute. Excedentele anuale nu au în vedere fondul de rezervă, acesta fiind
evidenţiat şi având un regim juridic diferit de primul.
Pentru acoperirea deficitului cu care s-a înregistrat bugetul la sfârşitul exerciţiului bugetar
nu există dispoziţii, Legea nr. 263/2010 conţinând reglementări referitoare doar la deficitul
curent (al anului în curs).

4. Cuprinsul bugetului asigurărilor sociale de stat

Bugetul asigurarilor sociale de stat cuprinde veniturile şi cheltuielile sistemului public de
pensii şi alte drepturi de asigurări sociale.
În principal, veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat provin din contribuţii de
asigurări sociale, dobânzi, penalităţi de întârziere, sume alocate de la bugetul de stat, alte
venituri, potrivit legii.
4.1. Partea de venituri
Ca şi la bugetul de stat, avem o grupare a veniturilor şi cheltuielilor conform clasificaţiei
bugetare.
Venituri curente:
- venituri fiscale, în care se includ impozitele directe: contribuţiile pentru asigurările
sociale - acestea au ponderea cea mai mare;
– venituri nefiscale, în care se include contribuţia pentru biletele de tratament balnear şi
pentru odihnă; încasările din alte resurse, încasările din rambursarea împrumutului acordat
bugetului de stat.
În afara acestora, se constituie ca venituri dobânzile şi penalităţile de întârziere, ca
accesorii ale acestora.
Trebuie menţionat că pentru asigurarea echilibrului bugetar, acestui buget îi sunt acordate
subvenţii de la bugetul statului.
a. Contribuţia de asigurări sociale de stat. Constituie sursa financiară de bază pentru
acest buget şi are regimul atribuit de Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii şi alte
drepturi de asigurări sociale. Ca prelevare socială obligatorie, este supusă Codului fiscal
(«Contribuţii sociale obligatorii »).
b. Contribuţia individuală pentru biletele de odihnă şi tratament. Asiguraţii şi membrii
lor de familie, beneficiari ai biletelor de odihnă şi tratament, au obligaţia de a plăti o contribuţie
individuală, în cuantumul stabilit în baza Legii nr. 263/201050. Nu intră aici biletele de tratament
care se acordă gratuit, în condiţiile Legii speciale.
c. Dobânzile. În afara contribuţiilor de asigurări sociale, în bugetul asigurărilor sociale de
stat se colectează şi dobânzile aferente disponibilităţilor existente la acest buget, plătite de banca
50
Criteriile pe baza cărora se acordă bilete pentru tratament balnear şi bilete pentru odihnă, precum şi nivelul
cotei de participare individuală a asiguraţilor se aprobă anual de CNPP, respectiv, prin hotărâre a Guvernului.
la care este deschis contul, de regulă Banca Naţională a României. Nivelul dobânzii este cel
stabilit prin convenţie de CNPP cu trezoreria statului sau cu băncile, după caz.
d. Dobânzile şi penalităţile de întârziere pentru neachitarea la termen a contribuţiilor de
asigurări sociale. Se fac venit la acest buget şi au regimul juridic instituit de Codul de procedură
fiscală pentru accesoriile obligaţiei fiscale. Sunt datorate, de drept, de toţi cei care au calitatea de
contribuabil, în situaţia în care nu execută întocmai obligaţia de plată a contribuţiilor de asigurări
sociale.
4.2. Partea de cheltuieli. Cheltuielile bugetului asigurarilor sociale de stat acopera
contravaloarea prestatiilor de asigurari sociale din sistemul public, cheltuielile privind
organizarea si functionarea sistemului public, finanţarea unor investitii proprii, alte cheltuieli
prevazute de lege. Se aplica clasificaţia economică şi funcţională, cu precizarea că este limitată la
cheltuielile specifice acestui buget ; în cadrul calasificaţiei functionale există doar Partea a III -
Cheltuielile social –culturale (pensii, ajutoare, în special), Partea a VI-a – Alte actiuni
(cheltuieli de administrare a fondului; cheltuieli cu transmiterea şi plata drepturilor; cheltuieli cu
personalul care gestionează fondurile) si Partea a IX-a – Plăţi de dobânzi şi alte cheltuieli.
Prestaţiile de asigurări sociale. Reformarea sistemului de asigurari sociale a condus la
limitarea prestatiilor de asigurari sociale la pensii (pensia pentru limită de vârstă; pensia
anticipată; pensia anticipată parţială; pensia de invaliditate; pensia de urmaş) si ajutoare (de
deces), celelalte prestatii fiind transferate bugetului national de asigurari sociale de sanatate.
Prin sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurari sociale se asigura numai
riscurile de batranete, invaliditate, deces.
Ajutoarele. Este reglementat aici ajutorul de deces, la care au dreptul, o singură dată, în
cazul decesului asiguratului sau al pensionarului, cel care care face dovada că a suportat
cheltuielile de deces şi care, după caz, poate fi: soţul supravieţuitor, copilul, părintele, tutorele,
curatorul, moştenitorul, în condiţiile dreptului comun, sau în lipsa acesuia, persoana care face
această dovadă. În cazul decesului unui membru de familie aflat în întreţinerea asiguratului sau
pensionarului şi care nu beneficiază de un drept propriu de asigurări sociale, beneficiază de
ajutor de deces asiguratul sau pensionarul în cauză, ajutorul cuvenit fiind jumătate din cuantumul
celui cuvenit în situaţia precedentă, stabilit anual prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat,
ce nu poate fi mai mic decât valoarea salariului mediu brut pe economie prognozat şi făcut public
anual de către CNPP.
Pentru fiecare dintre destinaţiile prevăzute în Legea nr. 263/2010, drepturile de asigurări
se vor stabili pentru fiecare beneficiar în parte, cu verificarea îndeplinirii condiţiilor impuse prin
această lege. Există o fluctuaţie a acestor sume, datorită schimbărilor care apar cu privire la
beneficiari.

Test de autoevaluare:
A. Completați următoarele enunțuri:
1 Potrivit legii, sunt riscuri/evenimente acoperite financiar din Bugetul asigurărilor
sociale de stat:
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
.................................................................................
2 Calcularea, retinerea si virarea CAS datorata de persoana angajata se fac de către
............................, prin metoda
...........................................................................................................................................................
.......................................................................................................................
.........................................................................................................................................
........................................................................................................................................

3. Potrivit clasificației bugetare, sunt venituri ale bugetului asigurarilor sociale de

stat:
………………………...……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………….
4 Potrivit clasificației bugetare, avem următoarele părti de cheltuieli in bugetul
asigurarilor sociale de stat:
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...................................................................................

B. Rezolvați următoarele teste-grilă*:

1. Bugetul asigurărilor sociale de stat:
a) face parte din bugetul public național
b) face parte din bugetul general consolidat
c) face parte din sistemul unitar de bugete
d) este subordonat bugetului de stat

2. Bugetul asigurărilor sociale de stat:

a) este autonom
b) este specializat
c) se aprobă de Guvern, prin OUG
d) se aproba de Parlament

3 Bugetul asigurărilor sociale de stat are la bază reglementările:

a) Codul vamal român
b) Legea nr 263/2010 privind sistemul public de pensii
c) Legea finanțelor publice nr 500/2002
d) Codul administrativ (OUG nr 57/2019)
e) Legea anuală a bugetului asigurărilor sociale de stat
f) Codul fiscal – Legea nr 227/2015

4 Sunt principii specifice ale asigurărilor sociale de stat:

 a) contributivitatea
b) anualitatea
c) publicitatea (transparenta)
d) obligativitatea

5. Sunt riscuri sociale/evenimente acoperite, în anumite condiții, prin Bugetul asigurărilor

sociale de stat:
a) atingerea unei limite de vărstă (bătrânețea)
b) pierderea locului de muncă (restructurare)
c) decesul
d) pierderea temporară a capacității de muncă

6. Sunt venituri ale bugetului asigurărilor sociale de stat:

a) impozitul pe profit
b) impozitul pe venit
c) contribuția de asigurări sociale
d)contribuțiile angajaților/pensionarilor pentru achiziționarea biletelor de odihnă/tratament

7. Potrivit clasificației bugetare, Bugetul asigurărilor sociale de stat contine următoarele părți
de cheltuieli:
a) Partea I. Servicii publice generale
b) Partea a II-a. Apărare, ordine publică, siguranță națională
c) Partea a III-a. Cheltuieli social-culturale
d) Partea a VII-a. Rezerve, excededent/deficit

8. Sunt prestații de asigurări sociale sustinute financiar prin BASS:

a) pensiile
b) biletele de odihnă
c) ajutorul de deces
d) indemnizația pentru concediile medicale ale asiguratilor

9. Contribuția de asigurări sociale este datorată obligatoriu de către:

a) persoana fizică care desfășoară activități pe bază de contract individual de muncă
b) persoanele care ocupă funcții elective
c) șomerii
d) membri ai întreprinderilor familiale

10 Potrivit Legii nr 263/2010 privind sistemul public de pensii, avem:

a) pensia pentru limită de vărstă
b) pensia anticipată
c) pensia de invaliditate
d) pensia de urmaș
* mai multe variante de răspuns corect
 BUGETELE UNITĂŢILOR ADMINISTRATIV-TERITORIALE
1 Concept si autonomia financiară locală

Concept
Bugetele unităţilor administrativ-teritoriale fac parte din bugetul public naţional, alături
de bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat. Sunt distincte de acestea, cât şi în raport
cu oricare alt buget din cadrul sistemului unitar de bugete. Au venituri proprii, în virtutea legii,
destinate cheltuielilor de funcţionare a serviciilor publice locale, cât şi investiţiilor UAT.
Bugetele vizează doar unitătile administrativ – teritoriale cu personalitate juridică.

Autonomie financiara/Tutelă şi independenţă în domeniu

Bugetele unităţilor administrativ-teritoriale sunt autonome şi au o identitate care le
diferenţiază de bugetul statului, de bugetul asigurărilor sociale de stat, cât şi de celelalte bugete
locale. Autonomia financiară a unităţilor administrativ-teritoriale a fost consacrată internaţional
prin conceptul de „resurse financiare ale colectivităţilor locale”, prevăzut în „Carta europeană
de autonomie locală”51. Conform acestui document, prin autonomie locală se înţelege „dreptul şi
capacitatea colectivităţilor locale de a rezolva, administra şi gera, în cadrul legii, pe propria lor
răspundere şi în folosul sau interesul populaţiei, o parte importantă din treburile publice”.
Autonomia financiară în dreptul intern. Legea nr. 189/1998 privind finanţele publice
locale, actualmente abrogată, a dat eficienţă dispoziţiilor sus menţionate şi a constituit prima
reglementare juridică de acest fel după perioada interbelică şi un pas esenţial pe linia reformei
bugetare. Actualmente, autonomia financiară a unităţilor administrativ-teritoriale este
reglementată în Ordonanța de urgență a Guvernului nr 57/2019 cu privire la Codul administrativ,
cât şi în Legea nr. 273/2006 cu privire la finanţele publice locale.
Pot fi menţionate câteva dintre drepturile autorităţilor publice locale, ce definesc
autonomia financiară:
- dreptul la resurse financiare proprii suficiente, proporţional cu competenţele
autorităţilor locale;
- sistemul resurselor financiare să fie adaptabil evoluţiei reale a cheltuielilor ce se prevăd
în bugetele locale;
- protejarea colectivităţilor locale mai slabe din punct de vedere financiar, prin repartizări
juste, care să corecteze efectele situaţiei inegale de resurse financiare locale;
- dreptul colectivităţilor locale de a fixa cotele redevenţelor şi impozitelor locale, de a
decide finanţarea şi cheltuielile bugetelor locale;
- accesul acestor colectivităţi la pieţele naţionale de capitaluri.
Organizarea distinctă a finanţelor locale conduce la degrevarea finanţelor centrale de o
gamă importantă de cheltuieli, reducerea dimensiunei fluxurilor băneşti între cele două niveluri
ale finanţelor publice şi la posibilitatea urmăririi mai clare a modului în care sunt utilizate
resursele băneşti constituite, în scopul satisfacerii mai bune şi mai eficiente a trebuinţelor
publice. Dacă autonomia este legiferată, trebuie totuşi observat până unde se întinde ea, altfel
spus, cât reprezintă centralizarea şi cât reprezintă descentralizarea în domeniul finanţelor
publice. Gradul de centralizare diferă de la un stat la altul, de la statele cu regim politic
parlamentar, la cele cu un regim politic totalitar. Descentralizarea bugetară reprezintă un reper al

51
Adoptată la Conferinţa autorităţilor locale şi regionale din anul 1985.
tranziţiei spre economia de piaţă, având menirea de a conduce la dobândirea autonomiei locale,
implicit la o mai bună repartizare a serviciilor publice, pe baza creşterii răspunderii autorităţilor
publice locale. În doctrina financiară mai veche se afirmă că este prezentă „tutela
administrativă”, atâta timp cât autonomia este circumstanţiată de „limitele şi condiţiile legii”.
Desigur, „limitele şi condiţiile legii” sunt cele care conferă legalitate în administrarea şi
gestionarea resurselor financiare locale. Dincolo de acestea, autorităţile publice locale sunt cele
care stabilesc şi percep impozitele şi taxele locale, elaborează şi aprobă bugetul de venituri şi
cheltuieli, dimensionat la nivelul unităţii administrativ- teritoriale, pe categorii de trebuinţe
publice locale. Finanţarea centrală se face pentru trebuinţele majore, care privesc pe toţi catăţenii
(administraţia de stat, apărarea, ordinea publică, protecţia mediului, învăţământul, sănătatea, etc),
dincolo de acestea situându-se descentralizarea financiară, pentru utilităţile locale (construirea de
drumuri, gospodăria comunală, transporturile publice locale, iluminatul public etc.).
Bugetele locale sunt autonome faţă de bugetul statului, însă este o autonomie uneori
formală, atât timp cât bugetele locale sunt dependente de sumele transferate de la bugetul
statului, aşa numitele procedeelor completatoare. Este motivul pentru care descentralizarea
bugetară trebuie să se bazeze pe forme şi tehhnici noi de transferuri şi repartiţii, apte să asigura
colectivităţilor locale sursele financiare acoperitoare nevoilor de cheltuieli publice.
Bugetele locale sunt autonome şi au o identitate ce exclude subordonarea, faţă de oricare
alt buget. În virtutea autonomiei locale, legea conferă şi posibilitatea raporturilor de colaborare,
cooperare, asociere, înfrăţire, aderare precum şi a participaţiilor cu capital sau bunuri în
numele colectivităţii locale pe care le reprezintă, la constituirea de societăţi comerciale sau la
înfiinţarea unor servicii de interes public local ori judeţean, după caz, în condiţiile legii.

1 Completati enuntul:
Sunt drepturi care susțin autonomia financiară locală:
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
...............................................................................................................................
 2. Principii specifice
Pe lângă regulile comune, analizate în prima parte a acestui capitol, bugetele unităţilor
administrativ-teritoriale sunt guvernate de reguli specifice, precum:
a. Principiul autonomiei locale financiare. Este un principiu fundamental pentru finanle
publice locale, legiferat. În sistemul nostru de drept, autonomia financiară este consacrată atât în
Legea nr. 273/2006, art. 16 – „principiul autonomiei financiare”, cât şi în Codul administrativ –
OUG nr. 57/2019, art. 8452.
b. Principiul transparentei si publicitatii, ce presupune: publicarea in presa locala, pe
pagina de internet a institutiei publice, sau afisarea la sediul autoritatii administratiei publice
locale respective a proiectului de buget local si a contului anual de executie a acestuia;
dezbaterea publica a proiectului de buget local, cu prilejul aprobarii acestuia; prezentarea
contului anual de executie a bugetului local in sedinta publica. Deşi este astfel formulat, în fond
este un principiu comun procesului bugetar.
c. Principiul solidaritatii. Prin politicile bugetare locale se poate realiza ajutorarea
unitatilor administrativ-teritoriale, precum si a persoanelor fizice aflate in situatie de extrema
dificultate, prin alocarea de sume din fondul de rezerva bugetara constituit in bugetul local. Din
fondul de rezerva bugetara constituit in bugetul local consiliile locale, judetene sau Consiliul
General al Municipiului Bucuresti, dupa caz, pot aproba acordarea de ajutoare catre unitatile
administrativ-teritoriale aflate in situatii de extrema dificultate, la cererea publica a primarilor
acestor unitati administrativ-teritoriale sau din proprie initiativa.
d. Principiul proportionalitatii, potrivit căruia, resursele financiare ale unitatilor
administrativ-teritoriale trebuie sa fie proportionale cu responsabilitatile autoritatilor
administratiei publice locale stabilite prin lege.
e. Principiul consultarii, potrivit căruia, autoritatile administratiei publice locale, prin
structurile asociative ale acestora, trebuie sa fie consultate asupra procesului de alocare a
resurselor financiare de la bugetul de stat catre bugetele locale.

Sunt principii specifice aplicabile bugetelor unităților adminstrativ – teritoriale:

...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................

52
„(3) Autonomia locală este numai administrativă și financiară, fiind exercitată pe baza și în limitele
prevăzute de lege. (4) Autonomia locală privește organizarea, funcționarea, competența și atribuțiile autorităților
administrației publice locale, precum și gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparțin comunei, orașului,
municipiului sau județului, după caz. (5) Autonomia locală garantează autorităților administrației publice locale
dreptul ca, în limitele legii, să aibă inițiative în toate domeniile, cu excepția celor date în mod expres în competența
altor autorități publice.”
...........................................................................................................................................................
.......................................................................................................................

3. Procesul bugetar
Legea nr. 273/2006 privind finanţelor publice locale constituie reglementarea de drept
substanţial pentru bugetele supuse analizei în acest capitol, sub aspectul cuprinsului şi al
procedurii acestora.
În înţelesul Legii nr. 273//2006, prin bugete locale se înţeleg documentele prin care sunt
prevăzute şi aprobate în fiecare an veniturile şi cheltuielile. Procedura acestui buget este
guvernată de principiul autonomiei financiare, alături de cea administrativă. Se realizează
conform dispozitiilor Legii nr. 273/2006 si ale Legii nr. 500/2002 cu privire la finantele publice
– dreptul comun in domeniu, asigurand un caracter uniform actelor şi operaţiunilor implicate de
realizarea etapelor procedurii.
3.1. Elaborarea bugetelor locale. Proiectul de buget se realizează de către ordonatorii
principali de credite - primarul unităţii adminstrativ-teritoriale (comună, oraş/municipiu/sector),
preşedintele consiliului judeţean, respectiv, primarul general al municipiului Bucureşti, ajutaţi
de funcţionarii de specialitate financiar- contabilă ai aparatului funcţional din cadrul unităţii
administrativ-teritoriale respective, ţinând cont de factorii menţionaţi in lege.
Pentru un buget echilibrat, real, un rol esenţial îl au aici operaţiunile specifice de
fundamentare a veniturilor şi cheltuielilor acestor bugete. Fundamentarea veniturilor se bazează
pe materia şi baza de impunere în funcţie de care se calculează impozitele şi taxele, pe evaluarea
serviciilor prestate şi a veniturilor obţinute din acestea, precum şi pe alte elemente specifice,
inclusiv pe serii de date, în scopul evaluării corecte a veniturilor.
Fundamentarea veniturilor bugetelor locale se bazeaza pe constatarea si evaluarea
materiei impozabile si a bazei de impozitare in functie de care se calculeaza impozitele si taxele
aferente, evaluarea serviciilor prestate si a veniturilor obtinute din acestea, precum si pe alte
elemente specifice, inclusiv pe serii de date, in scopul evaluarii corecte a veniturilor.
Fundamentarea, dimensionarea si repartizarea cheltuielilor bugetelor locale pe ordonatori
de credite, pe destinatii, respectiv pe actiuni, activitati, programe, proiecte, obiective, se
efectueaza in concordanta cu atributiile ce revin autoritatilor administratiei publice locale, cu
prioritatile stabilite de acestea, in vederea functionarii lor si in interesul colectivitatilor locale
respective.

Fundamentarea si aprobarea cheltuielilor bugetelor locale se efectueaza in stricta corelare

cu posibilitatile reale de incasare a veniturilor bugetelor locale, estimate a se realiza.
Cheltuielile pentru investiţiile publice şi alte cheltuieli de investiţii finanţate din fonduri
publice locale se cuprind în proiectul de buget, în baza programului de investiţii publice al
fiecărei unităţi administrativ-teritoriale, întocmit de ordonatorii principali de credite, care se
prezintă ca anexă la bugetul iniţial şi, respectiv, rectificat şi se aprobă de consiliul local, judeţean
şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Includerea investiţiilor în proiectul bugetului poate avea loc numai dacă există
documentaţiile tehnico-economice şi/sau notele de fundamentare privind necesitatea şi
oportunitatea efectuării cheltuielilor de investiţii, după caz, elaborate cu respectarea minimului
de informaţii cerute de lege, a structurii menţionate la art. 42 şi conform metodologiei stabilite de
Ministerul Finanţelor Publice (conţinut, formă, informaţii necesare) şi aprobate potrivit
dispoziţiilor legale.
Aprobarea lor presupune respectarea dispoziţiilor restrictive ale Legii nr. 273/2006,
competenţa de aprobare fiind diferită, în funcţie de sursa de finanţare a acestora, astfel:
a. Consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti – pentru
documentaţiile tehnico- economice pentru obiectivele de investiţii noi, a căror finanţare se
asigură integral sau în completare din bugetele locale, precum şi din împrumuturi interne sau
externe, contractate direct de către autorităţile administraţiei publice locale;
b. Guvernul- pentru documentaţiile tehnico- economice pentru obiectivele de investiţii
noi, a căror finanţare se asigură din împrumuturi externe şi, în completare, din transferuri de la
bugetul de stat şi din alte surse, precum şi ale celor finanţate integral sau în completare din
împrumuturi externe contractate ori garantate de stat, indiferent de valoarea acestora;
c. ordonatorii principali de credite, pentru pentru documentaţiile tehnico- economice
pentru investiţiile destinate prevenirii sau înlăturării efectelor produse de acţiuni accidentale şi de
calamităţi naturale, elaborate şi avizate potrivit dispoziţiilor legale, precum şi pentru notele de
fundamentare pentru celelalte cheltuieli de investiţii cuprinse în poziţia globală „alte cheltuieli de
investiţii”;
d. ordonatorii principali de credite, pe propria lor răspundere, pentru valoarea fiecărui
obiectiv de investiţii nou sau în continuare, actualizată de ei în funcţie de evoluţia indicelui de
preţuri, indiferent de sursele de finanţare ori de competenţa de aprobare (iniţială –s. ns.),
operaţiunea fiind supusă controlului financiar propriu.
Cheltuielile fiecărei instituţii publice, seviciu public local se cuprind în proiectele
bugetelor locale din care sunt finanţate.
Legea a creat şi posibilitatea înscrierii unui fond de rezervă bugetară la dispoziţia
consiliului local, judeţean şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, în cotă de până la
5% din totalul cheltuielilor programate, pentru finanţarea acţiunilor şi sarcinilor (cheltuieli)
urgente intervenite în cursul exerciţiului bugetar, pentru înlăturarea efectelor unor calamităţi
naturale, precum şi pentru acordarea unor ajutoare către unităţile administrativ-teritoriale în
situaţii de extremă dificultate; este un fond programat, cu posibilitatea majorării lui în cursul
anului, de către consiliul local, judeţean, al Municipiului Bucureşti, din disponibilităţile de
credite bugetare ce nu mai sunt necesare până la sfârşitul anului.
În această etapă, în funcţie de nivelul veniturilor proprii posibil de realizat şi de nivelul
cheltuielilor care trebuie efectuate pentru satisfacerea trebuinţelor publice, se poate recurge la
cuprinderea în aceste bugete a sumelor completatoare de la bugetul statului - cote defalcate din
impozitul pe venit, sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi transferuri
consolidabile pentru bugetele locale - cu respectarea procedurii prevăzute de lege.
Elaborarea proiectelor bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale trebuie să se încadreze
în calendarul bugetar legal, corelat cu cel referitor la bugetul de stat (in special, cu privire la
sumele completatoare).

1 Completati enuntul: elaborarea proiectului bugetului local/judetean este

 atribuită: .....................................................................................................................................
.....................................................................................................................................

3.2. Aprobarea bugetelor locale

Competenţa aprobării aparţine consiliilor locale, judeţene şi Consiliului General al
Municipiului Bucureşti, ca element al autonomiei financiare a unităţii administrativ- teritoriale.
Bugetele locale trebuie aprobate în maxim 45 de zile de la data publicării legii bugetului de stat
în Monitorul Oficial al României, Partea I, decalarea fiind impusă de nevoia corelării acestor
bugete cu bugetul de stat cu privire la sumele defalcate şi la transferurile consolidabile prevăzute
şi aprobate prin acesta.
Ca etape, legat de aprobarea acestor bugete, avem:
- publicarea proiectului bugetului local în presa locală sau afişarea la sediul unităţii
administrativ-teritoriale, ca o dimensiune a principiului publicităţii, având semnificaţia aducerii
acestuia la cunoştinţa locuitorilor, în vederea exercitării dreptului la petiţionare prevăzut de lege,
în concret, sub forma contestaţiilor, termenul fiind de 15 zile de la data afişării sau publicării;
- pronunţarea asupra contestaţiilor şi votarea proiectului bugetului local pe capitole,
subcapitole, titluri, articole precum şi alineate, după caz, şi pe anexe;
- adoptarea proiectului bugetului local, în ansamblul său.
Actul de adoptare este o hotărâre, luată cu votul majorităţii membrilor în funcţie53, are
caracter normativ şi produce efecte prin ea însăşi, nefiind nevoie de vreo aprobare, avizare din
partea unui alt organ, fapt ce reconfirmă autonomia financiară a acestor entităţi.
Bugetele locale trebuie aprobate în maxim 45 de zile de la data publicării Legii bugetului
de stat în Monitorul Oficial al României, Partea I, pentru corelarea lor cu sumele defalcate şi
transferurile consolidabile aprobate prin acest buget54. Neîncadrarea în termenul de 45 de zile
conduce la sistarea sumelor completatoare, până la adoptarea bugetului local; plăţile vor fi
dispuse doar în limita veniturilor încasate la aceste bugete.
Neadoptarea legii bugetului de stat cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului
influenţează direct procesul bugetar local: se vor aplica în continuare bugetele locale ale anului
precedent, până la aprobarea noilor bugete, limitele lunare de cheltuieli neputând depăşi, de
regulă, 1/12 din prevederile bugetelor anului precedent, cu excepţia cazurilor deosebite, temeinic

53
Este o majoritate absoluta, in sensul art. 139 alin. (3) lit. a), coroborat cu art. 5 lit. cc), Codul administrativ
(majoritatea absolută - primul număr natural strict mai mare decât jumătate din totalul membrilor în funcție ai
organului colegial).
54
Potrivit art. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, „(1) În termen de 5 zile de la
publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a legii bugetului de stat, Ministerul Finanţelor Publice
transmite direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat
şi transferurile consolidabile, aprobate prin legea bugetului de stat”. „(2) Direcţiile generale regionale ale finanţelor
publice, respectiv Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, precum şi consiliile judeţene şi
Consiliul General al Municipiului Bucureşti, în condiţiile legii, repartizează pe unităţi/subdiviziuni administrativ-
teritoriale, în termen de 5 zile de la comunicare, sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi
transferurile prevăzute la art. 34 alin. (1), în vederea definitivării (s.n. – R.P.) proiectelor bugetelor locale de către
ordonatorii principali de credite. În acelaşi termen, direcţiile generale ale finanţelor publice, respectiv Direcţia
generală a finanţelor publice a Municipiului Bucureşti, comunică unităţilor administrativ-teritoriale, respectiv
subdiviziunilor acestora, după caz, şi o estimare a veniturilor din cotele defalcate din impozitul pe venit”.
justificate de către ordonatorii de credite sau, după caz, 1/12 din sumele propuse în proiectul de
buget, în situaţia în care acestea sunt mai mici decât cele din anul precedent55.
Instituţiile publice şi acţiunile nou-aprobate în anul curent, dar care încep cu data de 1
ianuarie a anului bugetar următor, vor fi finanţate, până la aprobarea bugetului, în limita a 1/12
din prevederile acestora cuprinse în proiectul de buget.
Direcţiile generale regionale ale finanţelor publice vor acorda unităţilor administrativ-
teritoriale sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi transferuri consolidabile, cu
încadrarea în limita lunară de 1/12 din prevederile bugetare ale anului precedent.
În cazul în care necesarul de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi
transferuri consolidabile depăşeşte limita lunară de 1/12 din prevederile bugetare ale anului
precedent, după utilizarea integrală a veniturilor şi cotelor defalcate din unele venituri ale
bugetului de stat, direcţiile generale ale finanţelor publice pot aproba suplimentarea acestora, pe
baza analizelor şi fundamentărilor prezentate de ordonatorii principali de credite.
În situaţia în care sumele completatoare propuse în proiectul bugetului de stat mai mici
decât cele din anul precedent, limitele lunare se acordă în cota de 1/12 din sumele propuse prin
proiectul bugetului de stat.
Pentru situaţia în care autorităţile deliberative au fost dizolvate sau se află în procedură de
dizolvare, după caz, în condiţiile legii, şi nu şi-au aprobat bugetele locale în termenul legal,
soluţia douăsprezecimilor bugetare se aplică, sub ambele aspecte, până la data aprobării
bugetelor locale de către noile autorităţi deliberative constituite.
Pe parcursul exerciţiului bugetar, autorităţile deliberative pot aproba rectificarea
bugetelor, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a legii de rectificare a bugetului de
stat, precum şi ca urmare a unor propuneri fundamentate ale ordonatorilor principali de credite.
Rectificărilor bugetelor locale li se vor aplica aceleaşi proceduri ca şi aprobării iniţiale a
acestora, cu excepţia termenelor din calendarul bugetar.

Completati enunturile:
1 Bugetele unităților adminstrativ – teritoriale sunt aprobate de către
..........................................................................................................................................................
........................................................................................................................
2 Actul de adoptare a unui buget local este ..........................................., adoptată cu
votul ......................................................................................................................................:
3. Douăsprezicimea bugetară semnifică (are ca efect):
.......................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................

55
Trebuie sa corelam informatiile cu dispozitiile art. 129 alin. (5) din Codul administrative care, desi aparent
diferite, conduc tot la solutia enuntata de legea finantelor publice locale: “(5)Dacă bugetul unității administrativ-
teritoriale, prevăzut la alin. (4) lit. a), nu poate fi adoptat după două ședințe consecutive, care au loc la un interval de
cel mult 7 zile, activitatea se desfășoară pe baza bugetului anului precedent până la adoptarea noului buget, dar nu
mai târziu de 45 de zile de la data publicării legii bugetului de stat în Monitorul Oficial al României, Partea I.”
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
...............................................................................................................................

3.3. Executia bugetelor locale.

Execuţia părţii de venituri. Execuţia bugetară este definită ca „activitatea de încasare a
veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor aprobate prin buget”. Urmărirea execuţiei bugetelor
locale, ca şi rectificarea acestora pe parcursul anului bugetar este de competenţa şi ţine de
responsabilitatea autorităţilor publice locale, in concret, organele lor de specialitate. Execuţia nu
comportă aspecte specifice faţă de execuţia părţii de venituri ale bugetului de stat.
Execuţia părţii de cheltuieli. Legea nr. 273/2006 conţine unele cerinţe, pe care le
consiederăm drept veritabile « măsuri curative », pentru o execuţie echilibrată a bugetelor locale.
Execuţia are la bază procedeul creditelor bugetare, cu acelasi inteles stabilit anterior. Ca
şi în cazul bugetului de stat, veniturile şi cheltuielile prevăzute în bugetele locale se repartizează
pe trimestre, în funcţie de termenele de încasare, respectiv, perioada în care este necesară
efectuarea cheltuielilor, de către Ministerul Finanţelor Publice (sume defalcate, transferuri) si
ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale [pentru bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2)
din lege], în termenele şi potrivit distincţiilor făcute în lege.
Deschiderea de credite bugetare56 se face în limita sumelor aprobate prin bugetul local,
potrivit destinaţiei stabilite şi cu respectarea dispoziţiilor legale care reglementează efectuarea
cheltuielilor respective.
Pentru transferurile de la bugetul de stat către bugetele locale pentru investiţii finanţate
din împrumuturi externe la a căror finanţare contribuie şi Guvernul, deschiderea de credite se
aprobă de către Ministerul Finaţelor Publice, prin direcţiile generale regionale ale finanţelor
publice, la cererea ordonatorilor principali de credite ai bugetelor locale, în funcţie de necesităţile
execuţiei bugetare, cu respectarea destinaţiei. Pentru transferurile de la bugetul de stat, prin
bugetele unor ordonatori principali de credite ai acestuia şi pentru transferurile din alte bugete
către cele locale, deschiderea de credite se aprobă de către ceilalţi ordonatori principali de
credite.
Un rol esenţial în execuţia bugetelor locale îl au ordonatorii de credite:
- ordonatorii principali de credite - preşedinţii consiliilor judeţene, primarul general al
municipiului Bucureşti şi primarii celorlalte unităţi administrativ-teritoriale, ce au competenţa
repartizării creditelor bugetare unităţilor ierarhic inferioare, în raport de sarcinile acestora
cuprinse în bugetele respective şi de aprobare a efectuării cheltuielilor din bugetele proprii, cu

56
Deschidere de credite bugetare – „aprobarea comunicata Trezoreriei Statului de catre ordonatorul
principal de credite, in limita careia se pot efectua repartizari de credite bugetare si plati de casa din bugetele locale”.
respectarea dispoziţiilor legale; ei pot delega această calitate înlocuitorilor de drept sau altor
persoane împuternicite în acest scop, cu precizarea limitelor şi condiţiilor delegării;
- ordonatorii secundari - conducătorii instituţiilor publice finanţate integral sau parţial
din bugetele publice şi au competenţa repartizării creditelor bugetare aprobate pentru bugetul
propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice, ai căror conducători sunt ordonatori terţiari de
credite şi aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii;
- ordonatorii terţiari - conducătorii instituţiilor publice - ei având o competenţă limitată
la aprobarea utilizării creditelor repartizate pentru realizarea sarcinilor unităţilor pe care le
conduc potrivit dispoziţiilor bugetare aprobate.
Execuţia cheltuielilor se bazează pe aceleaşi principii şi parcurge aceleaşi faze, ca în
cazul bugetului de stat şi necesită respectarea aceloraşi cerinţe, deja analizate.
Execuţia de casă a bugetelor locale se efectuează prin unităţile teritoriale ale Trezoreriei
Statului, operaţiunile specifice acesteia fiind evidenţiate în conturi distincte, în timp ce derularea
împrumuturilor contractate de autorităţile publice locale, altele decât cele din disponibilităţile
contului curent al trezoreriei statului, se poate face şi prin conturi deschise la bănci.
3.4. Încheierea executiei bugetelor locale
Este asemănătoare celei referitoare la bugetul de stat, însă dimensionată la nivelul unităţii
administrativ- teritoriale respective. Are la bază situaţiile financiare pe care ordonatorii principali
de credite le întocmesc trimestrial şi anual, cu respectarea dispoziţiilor legale. După expirarea
anului financiar, până la 31 mai a anului următor, ordonatorii principali de credite întocmesc şi
prezintă spre aprobare, consiliilor locale, conturile anuale de excuţie a bugetelor locale, după
„judecarea” lor de organele de control ale Curţii de Conturi.
Aprobarea echivaleaza şi cu un drept de control al acestora asupra execuţiei bugetelor
locale.

1 Sunt ordonatori principali de credite ai bugetelor unităților administrativ –

teritoriale:
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................1

4. Cuprinsul bugetelor locale

4.1. Veniturile bugetelor locale
Veniturile57 şi cheltuielile sunt grupate în buget pe baza clasificaţiei bugetare aprobate de
Ministerul Economiei şi Finanţelor58. În bugetele locale, veniturile sunt structurate pe capitole şi

57
Pentru o abordare interdisciplinara, ne reamintim dispozitiile art. 87 (“Resursele financiare ale
autorităților administrației publice locale”) din Codul administrativ: “(1) În cadrul politicii economice naționale,
unitățile administrativ-teritoriale au dreptul la resurse financiare proprii, pe care autoritățile administrației publice
locale le stabilesc, le administrează și le utilizează pentru exercitarea competenței și a atribuțiilor ce le revin, în
condițiile legii. (2) Resursele financiare de care dispun autoritățile administrației publice locale trebuie să fie
corelate cu competența și atribuțiile prevăzute de lege. (3) În scopul asigurării autonomiei locale, autoritățile
deliberative ale administrației publice locale au dreptul să instituie și să perceapă impozite și taxe locale, să aprobe
bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale, în condițiile legii. (4) Stabilirea, constatarea, impunerea,
inspecția fiscală, încasarea, urmărirea și executarea silită, precum și procedurile de administrare a creanțelor
subcapitole, iar cheltuielile pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole, precum şi alineate şi
paragrafe, după caz. Bugetele, astfel structurate, se aprobă şi pe cele două secţiuni – de
funcţionare; de dezvoltare.
Secţiunea de funcţionare reprezintă „partea de bază, obligatorie (s.n.) a bugetelor
prevăzute la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu excepţia
bugetelor fondurilor externe nerambursabile şi a bugetelor împrumuturilor externe şi interne,
care cuprinde veniturile necesare finanţării cheltuielilor curente pentru realizarea competenţelor
stabilite prin lege, precum şi cheltuielile curente respective”. De bună seamă, existenţa sa este
obligatorie, Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale instituind măsuri speciale pentru
asigurarea echilibrului în execuţia bugetară.
Secţiune de dezvoltare reprezintă „partea complementară (s.n.) a bugetelor prevăzute la
art. 1 alin. (2) din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu excepţia bugetelor
fondurilor externe nerambursabile, care cuprinde veniturile şi cheltuielile de capital aferente
implementării politicilor de dezvoltare la nivel naţional, regional, judeţean, zonal sau local, după
caz”.
Veniturile şi cheltuielile bugetelor prevăzute la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 273/2006,
precum şi celelalte venituri şi cheltuieli evidenţiate în afara bugetului local, cumulate la nivelul
unităţii administrativ-teritoriale, alcătuiesc bugetul general al unităţii administrativ-teritoriale
care, după consolidare, prin eliminarea transferurilor de sume dintre bugete, va reflecta
dimensiunea efortului financiar public în unitatea administrativ-teritorială pe anul respectiv,
starea de echilibru sau dezechilibru, după caz.
4.1.1. Venituri proprii
Potrivit art. 5 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, veniturile bugetelor
locale se constituie din:
- venituri proprii – impozite, taxe, contribuţii, alte vărsăminte, alte venituri şi cote
defalcate59 din impozitul pe venit;
- sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat;
- subvenţii primite de la bugetului de stat şi de la alte bugete;
- donaţii şi sponsorizări;
- sume primite de la Uniunea Europeană şi/sau alţi donatori în contul plăţilor efectuate şi
prefinanţări.
Potrivit Normelor de aplicare a Codului fiscal, pct. 11, cu referire la art. 248 C.fisc.,
constituie venituri ale bugetelor locale (comune, oraşe, municipii/sectoare ale municipiului
Bucureşti, judeţe/mun. Bucureşti, după caz):
A) veniturile proprii – din impozitele şi taxele locale, reglementate de Codul fiscal,
respectiv: a) impozitul şi taxa pe clădiri; b) impozitul şi taxa pe teren; c) impozitul pe mijloacele
de transport; d) taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor; e) taxa pentru
folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate; f) impozitul pe spectacole; g) taxa hotelieră; h)
taxele speciale; i) alte taxe locale;
B) amenzile şi penalităţile aferente impozitelor şi taxelor locale prevăzute la lit. A);

bugetare locale se realizează în condițiile legii. (5) Autoritățile administrației publice locale administrează sau, după
caz, dispun de resursele financiare, precum și de bunurile proprietate publică sau privată ale unităților administrativ-
teritoriale, în conformitate cu principiul autonomiei locale.”
58
Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1954/2005 pentru aprobarea clasificaţiei indicatorilor privind
finanţele publice.
59
Se aplică direct, ope legis, fără a fi incluse în bugetul de stat.
 C) dobânzile pentru plata cu întârziere a impozitelor şi taxelor locale prevăzute la lit.
60
A) ;
D) impozitele şi taxele instituite prin: a) Ordonanţa de urgenţă nr. 80/2013 privind taxele
judiciare de timbru; b) impozitul stabilit în condiţiile art. 771 alin. (1) şi (3) C.fisc. – impozitul pe
veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal (o cotă de 50% se
distribuie la bugetul unităţilor administrativ-teritoriale pe teritoriul cărora se află bunurile
imobile ce au făcut obiectul înstrăinării; c) impozitul instituit prin Legea nr. 117/1999 privind
taxele extrajudiciare de timbru.
Veniturile bugetelor locale nu se rezumă la impozitele şi taxele locale reglementate de
Codul fiscal şi nici la cele enumerate de Normele metodologice menţionate. O „inventariere” a
lor, fără a fi exhaustivă, o avem în Anexa nr. 1 a Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice
locale, pe categorii de bugete ale unităţilor administrativ-teritoriale, lista putând fi modificată pe
baza reglementărilor din domeniu (a se vedea).

1 Sunt venituri proprii ale bugetelor unităților adminstrativ – teritoriale:

................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...............................................................
2 Sunt venituri proprii ale bugetelor UAT de natură fiscală - din impozitele şi
taxele locale reglementate de Codul fiscal :
.......................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...................................................................................

4.1.2. Venituri completatoare

Bugetelor locale li se alocă pentru completare sume de bani de la bugetul de stat,
denumite şi „subvenţii”, în cadrul cărora identificăm: sume defalcate; transferuri consolidabile61.

60
Trebuie integrate în contextul accesoriilor prevăzute de Codul de procedură fiscală. Acesta reglementează
ca accesorii; dobânda şi penalităţile de întârziere, în cazul impozitelor, taxelor, contribuţiilor datorate bugetului de
stat; majorările de întârziere, în cazul impozitelor, taxelor, contribuţiilor datorate bugetelor locale şi ale
judeţului/municipiului Bucureşti.
 După aprobarea lor prin legea bugetară, sumele şi transferurile consolidabile devin
drepturi băneşti obligatoriu de acordat, conform programului de execuţie a bugetului de stat.
Repartizarea lor se efectuează de Ministerul Finanţelor, prin direcţiile generale regionale ale
finanţelor publice, la cererea ordonatorilor principali de credite ai bugetelor locale, în funcţie de
necesităţile execuţiei bugetare.
4.2. Cheltuielile bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale. Fundamentarea,
dimensionarea şi repartizarea cheltuielilor publice locale pe destinaţii şi ordonatori de credite se
efectuează în concordanţă cu atribuţiile ce revin autorităţilor administraţiei publice locale şi cu
priorităţile stabilite de acestea, în vederea funcţionării lor şi în interesul comunităţii respective.
În bugetele locale, ca şi la bugetul statului, nu se pot înscrie şi nu se pot aproba cheltuieli
fără asigurarea resurselor financiare corespunzătoare.
a) Cheltuielile potrivit clasificaţiei bugetare. Clasificaţia economică prevăzută în formă
extinsă în Anexa I a Ordinului ministrului finanţelor nr. 1954/2005 este aplicabilă întregului
domeniu bugetar, instituţiile publice utilizând numai subdiviziunile specifice domeniului lor de
activitate şi cu privire la care există baza legală pentru efectuarea lor.
Pentru bugetele unităţilor administrativ teritoriale se impun a fi menţionate dispoziţiile
Legii nr. 273/2006:
- cheltuielile curente pentru realizarea atribuţiilor şi competenţelor stabilite prin lege,
specifice fiecărei unităţi administrativ-teritoriale, sunt cuprinse în secţiunea de funcţionare;
acestea sunt obligatorii şi se referă la cheltuielile de personal, cheltuielile materiale şi cu
prestarea serviciilor, subvenţiile şi transferurile necesare realizării atribuţiilor şi competenţelor
autorităţilor administraţiei publice locale, în condiţiile legii;
- cheltuielile de capital sunt cuprinse în secţiunea de dezvoltare, ambele fiind aprobate ca
anexe ale bugetului local. Cheltuielile de capital se cuprind la fiecare capitol bugetar, în
conformitate cu creditele de angajament şi cu duratele de realizare a investiţiilor.
Conform clasificaţiei funcţionale, în bugetele locale întâlnim următoarele părţi de
cheltuieli: Partea I. Servicii publice generale; Partea a II-a. Apărare, ordine publică şi siguranţă
naţională; Partea a III-a. Cheltuieli social - culturale; Partea a IV-a. Servicii şi dezvoltare publică,
locuinţe, mediu şi ape; Partea a V-a. Acţiuni economice; Partea a VII-a. Rezerve,
excedent/deficit.
b) Cheltuielile potrivit Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale. Ca şi în cazul
veniturilor, Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, Anexa nr. 2, menţionează şi
dezvoltă cheltuielile care pot fi programate în bugetele proprii ale unităţilor administrativ-
teritoriale (a se vedea).
Acestea oferă o imagine de ansamblu asupra bugetelor locale, sub aspectul destinaţiei
sumelor programate. Se poate concluziona în sensul unei diversităţi de cheltuieli, ca urmare a
descentralizării unor servicii şi a reţinerii la bugetul de stat numai a cheltuielilor majore. Se
poate observa că cheltuieli având aceeaşi natură, de exemplu, cele social-culturale, se regăsesc şi
în bugetul statului şi în cel al asigurărilor sociale de stat, fără a exista însă interferenţe.
Cheltuielile bugetelor locale pot fi actualizate ca urmare a perfecţionării legislaţiei
fiscale, precum şi prin legile bugetare anuale, în concordanţă cu programele de creştere a
autonomiei financiare a unităţilor administrativ-teritoriale şi de descentralizare a serviciilor
publice.
Cheltuielile sunt în cuantumuri diferite de la o unitate administrativ-teritorială la alta, în
funcţie de nevoile comunităţii, de gradul de dezvoltare economică, de problemele sociale
61
A se vedea, în acest sens, dispoziţiile legii speciale.
existente etc. În oraşele mari prevalează cheltuielile pentru perfecţionarea autorităţilor şi
serviciilor publice ce alcătuiesc administraţia publică locală, cheltuielile generate de creşterea
populaţiei, corelat cu dezvoltarea industriei, cheltuielile pentru modernizare şi urbanism, pentru
protecţia mediului înconjurător. În localităţile mai mici, cheltuielile sunt programate, mai ales,
pentru a satisface nevoile publice de învăţământ, sănătate, dezvoltare publică şi locuinţe –
modernizarea pieţelor, străzilor, alimentarea cu apă, canalizare, introducerea de gaze naturale.
Uniformitatea legii finanţelor publice locale nu poate să schimbe înfăţişarea diferită a
localităţilor rurale, tot mai dependente de sumele alocate de la bugetul statului.

A. Completati enunturile:
1 Bugetele unităților administrativ – teritoriale pot fi susținute financiar de la
bugetul de stat prin următoarele procedee reglementate de lege:
.......................................................................................................................................
......................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
....................................................................................................................
2 Conform clasificaţiei bugetare (funcţionale), în bugetele UAT întâlnim
următoarele părţi de cheltuieli:
.....................................................................................................................................
......................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
........................................................................................................................
B. Rezolvați următoarele teste-grilă*:
1 Bugetele unităților administrativ-teritoriale pot fi echișlibrate prin:
a) cote defalcate din impozitul pe venit
b) sume defalcate de la bugetul de stat
c) împrumuturi de la Banca Națională a României
d) instituirea de noi impozite și taxe

2 Întocmește proiectul de buget local:

a) consiliul local
b) primarul unității administrativ-teritoriale
c) aparatul de specialitate al primăriei
d) ordonatorii secundari de credite ai bugetelor locale

3 Actul de aprobare a bugetului local este:

a) o dispozitie a primarului UAT
b) o lege
c) o hotarâre a consiliului local
d) o hotarâre a Guvernului
 5. Controlul execuţiei bugetare
Avem în vedere controlul execuţiei tuturor bugetelor din sistemul bugetar, nu doar al
bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale.
Controlul execuţiei bugetare este integrat controlului financiar, organizat în baza actelor
normative speciale. Interesează, raportat la tema supusă analizei noastre, controlul extern,
exercitat de organele puterii de stat, mai puţin controlul intern. Vom analiza, în raport cu cele trei
categorii de organe ale puterii de stat, următoarele forme ale controlului financiar:
- controlul legislativ sau parlamentar;
- controlul administrativ (de specialitate);
- controlul judiciar.
a. Controlul parlamentar. Parlamentul are competenţa de a dezbate şi de a aproba contul
anual general de execuţie a bugetului de stat, la care trebuie anexate şi bugetele ordonatorilor
principali de credite, contul anual de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat, conturile
anuale de execuţie ale bugetelor fondurilor speciale, având ca scop descărcarea autorităţilor
executive de gestiunea financiară a acestor bugete.
b. Controlul administrativ (de specialitate financiară). Este cel care poate asigura o
verificare completă, de specialitate, asupra execuţiei bugetare, în toate dimensiunile sale şi este
exercitat de organele de specialitate financiară.
Controlul exercitat de Curtea de Conturi. Curtea de Conturi este autoritatea publică de
control care exercită auditul financiar extern, certifică conturile de execuţie bugetară ale
entităţilor auditate prevăzute la art. de Legea nr. 94/1992. Este o instituţie publică autonomă,
singura entitate care îi poate „dirija” activitatea fiind Parlamentul, în sensul stabilit de Constituţie
şi în Legea nr. 94/1992.
Atribuţiile sale de control financiar (audit financiar extern), modul de exercitare, entităţile
supuse auditului sunt cele prevăzute în legea sa organică nr. 94/1992 şi au ca scop certificarea
conturilor62, după expirarea anului bugetar, ca regulă, spre deosebire de autorităţile executive,
care fac doar o descărcare provizorie.
Controlul exercitat de Guvern. Guvernul este organ cu competenţă generală în domeniul
finanţelor publice, el fiind cel care girează resursele financiare ale statului; au importanţă
dispoziţiile juridice care îi dau competenţa de a analiza lucrările privind contul general anual de
execuţie a bugetului de stat, al BASS şi ale conturilor anuale de execuţie ale bugetelor fondurilor
speciale, elaborate şi prezentate de Ministerul Finanţelor Publice.
c. Controlul exercitat de Ministerul Finanţelor. Este organul administraţiei publice
centrale, de specialitate financiară, atribuţiunile sale vizând întregul proces bugetar, cu privire la
toate bugetele din sistemul unitar de bugete. Aria controlului său vizează toate componentele
structurale ale finanţelor publice, acesta luând mai multe forme, analizate într-un capitol distinct.
d. Controlul exercitat de celelalte structuri ale administraţiei publice. Un rol esenţial îl au
ordonatorii principali de credite, în accepţiunea reglementărilor financiare, atribuţiunile şi
responsabilităţile lor fiind reglementate prin actele normative financiare (aici, prioritar, încasarea
veniturilor publice şi respectarea cerinţelor în efectuarea cheltuielilor publice). În virtutea legii,
ei sunt obligaţi să organizeze şi să exercite controlul financiar preventiv în interiorul instituţiei
publice (propriu) cu privire la actele şi operaţiunile derulate de aceasta, privitoare la utilizarea
fondurilor publice şi administrarea patrimoniului public, determinate potrivit OG. nr. 119/1999.
62
Anterior, descărcarea de gestiune a mânuitorilor de bani publici
 e. Controlul judiciar. Avem în vedere controlul exercitat de instanţele judecătoreşti
specializate, pentru stabilirea răspunderii juridice pentru modul defectuos de administrare şi
gestionare a patrimoniului public de către entităţile63 supuse auditului financiar extern al Curţii
de Conturi şi al altor entităţi.
Instanţele judecătoreşti, după revizuirea Constituţiei, sunt singurele entităţi competente
cu soluţionarea acestor litigii.

Completati enunturile:
1 Controlul financiar al execuției bugetare comportă următoarele forme :
.....................................................................................................................................
......................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...................................................................................................................
2 Controlul administrativ cu privire la execuția bugetelor UAT poate fi exercitat de
către: ......................................................................................................................................
......................................................................................................................................
......................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
......................................................................................................................

Test de autoevaluare:
A. Completați următoarele enunțuri:
1 Potrivit normelor juridice financiare, actele prin care se adoptă bugetele din
cadrul bugetului public naţional sunt:
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
..........................................
2 Bugetele UAT trebuie corelate cu bugetul de stat prin prisma următoarelor
aspecte:
...........................................................................................................................................................

63
Cele prevăzute la art. 17 – 19 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi.
.......................................................................................................................
.........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
B. Rezolvați următoarele teste-grilă*:
1. Bugetele unităților administrativ-teritoriale sunt:
a) integrate, conceptual, bugetului public național
b) integrate bugetului general consolidat
c) autonome
d) subordonate bugetului de stat

2. Sunt principii specifice ale bugetelor locale/județene:

a) echilibrul bugetar
b) anualitatea
c) publicitatea (transparenta)
d) asigurarea serviciilor sociale vitale
e) accesul echitabil la resursele financiar-publice

3 Sunt drepturi care sustin autonomia bugetelor locale/județene:

a) dreptul autorităților deliberative locale/județene de a stabili lista anuală a impozitelor și
taxelor locale
b) dreptul autorităților deliberative locale/județene de a majora anual impozitele și taxele locale
cu 30%
c) dreptul autorităților deliberative locale/județene de a institui taxe speciale pentru acoperirea
deficitului bugetar

4) Sunt reglementări speciale ale procesului bugetar al bugetelor locale/județene

a) Legea finanțelor publice locale nr 273/2006
b) Legea finanțelor publice nr 500/2002
c) Codul administrativ (OUG nr 57/2019)
d) Hotărârea consiliului local/județean de aprobare a Bugetului local/județean anual

5 Sunt îndrituite să elaboreze proiectele bugetelor locale/județene:

a) primarii UAT
b) consilierii locali
c) Președinții consiliilor județene
d) primarul general al Municiului București

6. Sunt ordonatori principali de credite ai bugetelor locale//județene:

a) primarii UAT
b) consilierii locali
c) conducătorii instituțiilor publice inființate de APL și finanțate integral din bugetele locale
d) conducătorii instituțiilor publice inființate de APJ și finanțate integral din bugetele județene

7. Calendarul legal aplicabil bugetelor locale/județene permite:

a) elaborarea bugetelor locale/județene inainte de elaborarea BS
b) elaborarea bugetelor locale/județene concomitent cu elaborarea BS
 c) aprobarea bugetelor locale/județene concomitent cu elaborarea BS
d) aprobarea bugetelor locale/județene după elaborarea BS

8. Potrivit clasificației bugetare, în bugetele locale/județene sunt identificate următoarele părți

de cheltuieli:
a) Partea I. Servicii publice generale
b) Partea a II-a. Apărare, ordine publică, siguranță națională
c) Partea a III-a. Cheltuieli social-culturale
d) Partea a VII-a. Rezerve, excededent/deficit

9. Sunt venituri proprii ale bugetelor locale/județene:

a) cotele defalcate din impozitul pe venit
b) impozitele și taxele locale
c) sumele defalcate din unele venituri ale BS
d) donațiile și sponsorizările primite

10. În sensul legii speciale, sunt considerate ”procedee completatoare” ale veniturilor
bugetelor locale/județene:
a) transferurile consolidabile de fonduri către bugetelor locale/județene
b) sumele defalcate din unele venituri ale BS
c) donațiile și sponsorizările primite
d) amenzile aferente impozitelor și taxelor locale
e) majorările de întârziere aferente impozitelor și taxelor locale

11 Partea de cheltuieli a unui buget local/județean cuprinde

a) secțiunea investiții publice
b) secțiunea de dezvoltare
c) secțiunea datorie publică
e) secțiunea de funcționare

*Mai multe variante de răspunsuri corecte

TEORIA GENERALĂ A IMPOZITELOR ȘI

ELEMENTE DE PROCEDURĂ FISCALĂ

A. Teoria impozitelor

1 Noțiunea impozitului, taxei, contribuției sociale obligatorii

Repere introductive. Veniturile generale ale statului sunt formate din totalitatea resurselor
băneşti instituite prin lege, ce alcătuiesc sistemul veniturilor bugetare.
Natura juridică şi conţinutul economico-financiar ale veniturilor bugetare sunt
determinate de natura şi caracterul orânduirii sociale, de formele de proprietate asupra
mijloacelor de producţie, de nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie, de sfera relaţiilor
marfă-bani, de acţiunea legilor economico-financiare şi de rolul şi atribuţiile statului.
 Economico-financiar, veniturile bugetare reprezintă formele valorice concrete prin
intermediul cărora o parte din venitul naţional este concentrată la dispoziţia statului.
Juridic, veniturile bugetare sunt obligaţii băneşti, reglementate prin lege, în sarcina
tuturor celor care realizează sau deţin venituri şi bunuri impozabile sau taxabile. Veniturile
bugetare sunt considerate şi creanţe de încasat de către stat.
Finanţarea obligaţiilor care revin puterii publice pentru îndeplinirea sarcinilor şi funcţiilor
sale impune mobilizarea şi redistribuirea resurselor financiare necesare, proces realizabil şi prin
instrumentul economico-financiar numit impozit. Impozitele sunt cunoscute încă din antichitate
şi se presupune că au apărut în cadrul primelor formaţiuni statale, determinate de necesitatea
întreţinerii materiale a celor care întreţineau forţa publică, îndeplinind atribuţiile autoritare de
conducere statală. Într-adevăr, pentru a-şi îndeplini rolul şi funcţiile sale, statul trebuie să
mobilizeze resurse şi să facă cheltuieli. Ca atare, statul procedează la repartiţia sarcinilor publice
între membrii societăţii, persoane fizice şi juridice, prin intermediul instrumentului financiar,
numit „obligaţie fiscală”, sub forma impozitelor, taxelor şi a altor sarcini fiscale.
Impozitul este o categorie financiară cu caracter istoric, fiind legat de existenţa statului,
fiind conceput şi aplicat diferit de la o orânduire la alta, în funcţie de gradul de dezvoltare
economico-socială şi de cheltuielile publice acceptate în fiecare stat.
În plan financiar, impozitul reprezintă principalul mijloc de procurare a fondurilor băneşti
necesare statului pentru acoperirea cheltuielilor publice. În plan economic, impozitele servesc ca
modalitate de încurajare (exonerare, diminuare) sau de frânare (suprataxare) a unor activităţi
economice, în oricare dintre formele acestora, în funcţie de politica economică, socială, fiscală,
vamală etc., fără a înceta rolul lor de obligaţie fiscală.
Pe plan social, impozitul se manifestă mai ales ca instrument de redistribuire, în favoarea
membrilor societăţii, a unei părţi din produsul intern brut; are loc aşa numita reversibilitate, ca
urmare a satisfacerii unor trebuinţe publice, prin efectuarea unor cheltuieli publice, având ca
resurse impozitele şi taxele colectate la bugetul public. Aceste trei dimensiuni trebuie avute în
vedere în intercondiţionarea lor, întrucât ar fi dificil de abordat un impozit sau o taxă fără a avea
în vedere finalitatea instituirii acestora, care a impus reglementarea lor cu specificul obligaţiei
juridice fiscale.
În România prezentă asistăm, ca urmare a multiplelor dezechilibre economice şi sociale
la o creştere a nevoilor publice, implicit la o creşte a nevoilor de venituri publice pentru
satisfacerea lor. Statul este cel care a intervenit prin sistemul legislaţiei fiscale, alături de reforma
bugetară, ca elemente integrate reformei social economice.
Prin politica sa fiscală, statul român tinde la realizarea unui sistem fiscal raţional, având
la bază realitatea social-economică românească şi un număr de principii fiscale rezultând din
actele normative fiscale.
Definit ca „totalitatea impozitelor şi taxelor percepute de la persoanele fizice sau juridice
care alimentează bugetele publice”, sistemul fiscal conceput are în vedere condiţiile social-
economice specifice actualei etape de tranziţie, fiind exclusă posibilitatea copierii sistemului
fiscal din statele dezvoltate, oricât de eficiente ar fi. Sistemul nostru fiscal este încă în curs de
formare, întrucât vechile elemente ale sistemului fiscal au trebuit reformate în totalitate, fiind
inadecvate noii concepţii fiscale; nu se putea vorbi propriu-zis de un sistem fiscal, în condiţiile în
care toate veniturile erau preluate, forţat, la bugetul statului; formarea efectivă a unui sistem
fiscal „coerent, echitabil şi eficient” presupune, mai întâi, restructurarea altor sectoare, sistemul
ca atare fiind condiţionat de „forma de proprietate asupra mijloacelor de producţie, de gradul de
dezvoltare a forţelor de producţie şi de sfera relaţiilor marfă-bani”.
 În acest sens, asistăm la o încercare disperată a legislativului de a viabilitate sistemului
fiscal conceput, întrucât neajunsurile reformei social-economice n-au întârziat să influenţeze
negativ şi sistemul fiscal. Modificarea continuă a legislaţiei fiscale constituie numai una din
încercările de a articulare a acesteia pe realitatea economico-socială existentă, generând însă
neajunsuri, incertitudini, în primul rând, practicienilor.
Prin legislaţia adoptată după anul 1989, s-au adus modificări structurale impozitelor
existente, conform noii concepţii fiscale; de exemplu, impozitul pe veniturile salariale a devenit
un impozit direct ca urmare a instituirii obligaţiei sale de plată în sarcina angajatului sau a celui
asimilat acestuia, angajatorul nemaiavând decât sarcina formală de a-l calcula, reţine şi vărsa la
bugetul public; taxa pe valoarea adăugată a înlocuit impozitul pe circulaţia mărfurilor, iar prin
modul de determinare a eliminat impunerea în cascadă, generată de acesta din urmă.

Noţiunea impozitului
O definiţie legală recentă o avem în Legea finanţelor publice nr. 500/2002, art. 2 pct. 29,
care califică impozitul ca „prelevare obligatorie, fără contraprestaţie şi nerambursabilă, efectuată
de către administraţia publică pentru satisfacerea necesităţilor de interes general”.
În doctrina financiară există numeroase definiţii ale impozitelor. Poate fi reţinută definiţia
dată de specialiştii români într-o lucrare de referinţă, conform căreia impozitele reprezintă „plata
bănească obligatorie, generală şi definitivă, efectuată de persoane fizice şi juridice în favoarea
bugetului statului, în cuantumul şi la termenele precis stabilite de lege, fără obligaţia din partea
statului de a presta plătitorului un echivalent direct şi imediat”.

Noțiunea taxei
Avem o definiţie legală a taxei – „sumă plătită de o persoană fizică sau juridică, de
regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituţie publică sau un
serviciu public” (art. 2 pct. 40 din Legea finanţelor publice nr. 500/2002). Potrivit literaturii
financiare, taxele sunt „plăţi băneşti reglementate ca venituri ale bugetului de stat sau ale unor
colectivităţi publice, care sunt datorate de cei care beneficiază de anumite servicii, prestaţii ori
alte acte sau activităţi ale unor organe sau instituţii publice”.

Noțiunea contributiei sociale obligatorii

Contribuţiile sunt prelevări obligatorii a unei părţi din veniturile persoanelor fizice
asigurate şi persoanelor juridice, cu sau fără posibilitatea obţinerii unei contraprestatii, in funcția
de situația faptică a contribuabilului/asiguratului; cu titlu de exemplu, mentionăm: contribuţia de
de asigurări sociale; contributia pentru asigurările sociale de sănătate.

Impozite, taxe, contribuții sociale obligatorii reglementate de Codul fiscal:

Impozitele, taxele şi contribuţiile sociale obligatorii din sfera de aplicare a Codului fiscal
sunt menţionate la art. 2 din acest act normativ, în ordinea firească a conţinutului lor, fără
utilizarea anumitor criterii.
Impozite şi taxe (generic, prelevări fiscale). Sunt supuse Codului fiscal:
a) impozitul pe profit;
b) impozitul pe veniturile microîntreprinderilor;
c) impozitul pe venit; potrivit art. 61 C.fisc., categoriile de venituri supuse impozitului
pe venit, sunt următoarele:
- venituri din activităţi independente, definite conform art. 67;
 - venituri din salarii şi asimilate salariilor, definite conform art. 76;
- venituri din cedarea folosinţei bunurilor, definite conform art. 83;
- venituri din investiţii, definite conform art. 91;
- venituri din pensii, definite conform art. 99;
- venituri din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură, definite conform art. 103;
- venituri din premii şi din jocuri de noroc, definite conform art. 108;
- venituri din transferul proprietăţilor imobiliare, definite conform art. 111;
- venituri din alte surse, definite conform art. 114 şi 117.
d) impozitul pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi;
e) impozitul pe reprezentanţe;
f) taxa pe valoarea adăugată;
g) accizele;
h) impozitele şi taxele locale (impozitul şi taxa pe clădiri; impozitul şi taxa pe teren;
impozitul pe mijloacele de transport; taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi
autorizaţiilor; taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate; impozitul pe spectacole;
taxele speciale; alte taxe locale64).
Contribuţii sociale obligatorii. Cu dezideratul unei reglementări unitare, legiuitorul a
adus contribuţiile sociale în aria de aplicare a Codului fiscal, art. 135 – 220, Titlul V
(„Contribuţii sociale obligatorii”), relativ recent, „fiscalizându-le”; există însă unele reglementări
juridice care reglementează domeniile integrate asigurărilor sociale, ce conţin şi unele norme
relevante pentru problematica supusă analizei aici.
Până la finele anului 2017 (înainte de reformarea lor), contribuţiile sociale obligatorii
reglementate de Codul fiscal erau următoarele65:
a) contribuţiile de asigurări sociale datorate bugetului asigurărilor sociale de stat; avem:
contribuţia individuală de asigurări sociale şi contribuţia datorată de angajator la bugetul
asigurărilor sociale de stat, instituite şi de Legea nr. 263/2010, art. 27-50;
b) contribuţiile de asigurări sociale de sănătate datorate bugetului Fondului naţional
unic de asigurări sociale de sănătate; avem: contribuţia individuală de asigurări sociale de
sănătate şi contribuţia datorată de angajator la bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale

64
A se vedea dispoziţiile art. 486 C.fisc.
65
La modul practic, la finele anului 2017, cotele de contribuţii sociale obligatorii si repartizarea lor pe contribuabili
era următoarea:
1) CASS:
- 5,5% - în cazul contribuţiei individuale a salariatului;
- 5,2% - în cazul contribuţiei datorate de angajator.
2) Contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate: 0,85%.
3) Contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale, diferenţiată în funcţie de clasa de risc
este, potrivit legii cuprinsă între 0,15% şi 0,85%.
4) Contribuţiile de asigurări sociale (contribuţiile la pensii):
- 26,3%, pentru condiţii normale de muncă (din care 10,5% pentru contribuţia individuală a salariatului şi 15,8%
pentru contribuţia datorată de angajator);
- 31,3%, pentru condiţii deosebite de muncă (din care 10,5% pentru contribuţia individuală a salariatului şi 20,8%
pentru contribuţia datorată de angajator);
- 36,3%, pentru condiţii speciale de muncă şi pentru alte condiţii de muncă, aşa cum sunt prevăzute de Legea
pensiilor (din care 10,5% pentru contribuţia individuală a salariatului şi 25,8% pentru contribuţia datorată de angajator).
5) Cotele de contribuţii de asigurări pentru şomaj:
- 0,5% pentru contribuţia individuală a salariatului;
- 0,5% pentru contribuţia datorată de angajator.
6) Contribuţia la Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale - 0,25%.
de sănătate, reglementată şi de Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, Titlul
VIII „Asigurări sociale de sănătate”, art. 208-209, 256-265;
c) contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate datorată
de angajator bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, aflată şi sub
incidenţa: O.U.G. nr. 158/2005 privind contribuţiile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de
sănătate, art. 3-11; Legea nr. 95/2006, art. 256 alin. (5);
d) contribuţiile asigurărilor pentru şomaj datorate bugetului asigurărilor pentru şomaj;
avem: contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj şi contribuţia datorată de
angajator la bugetul asigurărilor pentru şomaj, instituită prin Legea nr. 76/2002 privind sistemul
asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, art. 23-33;
e) contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale datorată de
angajator bugetului asigurărilor sociale de stat, instituită prin Legea nr. 346/2002 privind
asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, art. 80-97;
f) contribuţia la Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale, datorată de
persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajator potrivit Legii nr. 200/2006 privind
constituirea şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale, art. 566.

Începând cu 1 ianuarie 2018, contribuţiile sociale obligatorii se aplică potrivit OUG nr

79/201767, ce le-a reformat (modifică şi completează Codul fiscal), încercând să le simplifice,
astfel:
a) contributia de asigurari sociale (pentru pensii). Este în sarcina persoanei fizice
asigurate, cota fiind de 25%68 (pentru condiţii normale de muncă), aplicabilă asupra veniturilor
impozabile, potrivit Codului fiscal;
b) contributia de asigurari sociale de sanatate datorata de persoana fizică asigurată
Fondului national unic de asigurari sociale de sanatate, cota fiind de 10% din veniturile care
alcătuiesc baza de impunere, potrivit Codului fiscal;
c) contributia asiguratorie pentru muncă (CAM), datorată doar de angajatori şi de
asimilaţii acestuia, cota fiind de de 2,25% din veniturile impozabile, sintetic - suma castigurilor
brute realizate din salarii si venituri asimilate salariilor, in tara si in strainatate, cu respectarea
prevederilor legislatiei europene aplicabile in domeniul securitatii sociale, precum si a
acordurilor privind sistemele de securitate sociala la care Romania este parte.
Suma incasata la bugetul de stat cu titlu de contributie asiguratorie pentru munca va fi
distribuită (lunar), în procentul prevăzut de lege, următoarelor bugete:

66
Veniturile, cât şi cheltuielile acestui fond, sunt prevăzute distinct în bugetul asigurărilor pentru somaj. Din
Fondul de garantare se asigură plata creanţelor salariale ce rezultă din contractele individuale de muncă şi din contractele
colective de muncă încheiate de salariaţi cu angajatorii împotriva cărora au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti
definitive de deschidere a procedurii insolvenţei şi faţă de care a fost dispusă măsura ridicării totale sau parţiale a
dreptului de administrare [angajatori în stare de insolvenţă (art. 2).
Gestionarea Fondului de garantare se face de Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, prin agenţiile
pentru ocuparea forţei de muncă judeţene şi a municipiului Bucureşti (agenţii teritoriale).
67
M.Of. nr. 885 din 10 noiembrie 2017.
68
Insa, în raport cu condiţiile de muncă, angajatorul/persoana asimilată acestuia poate datora: o cotă de 4% in cazul
conditiilor deosebite de munca, astfel cum sunt prevazute in Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice
(deci, 29% în total, salariat + angajator); o cotă de 8% in cazul conditiilor speciale de munca, astfel cum sunt prevazute in
Legea nr. 263/2010, precit. (deci, 33% în total, salariat + angajator).
 Fondului de garantare pentru plata creantelor salariale constituit in baza Legii nr.
200/2006 privind constituirea si utilizarea Fondului de garantare pentru plata creantelor salariale
(15% din suma colectată);
Bugetului asigurarilor pentru somaj (20% din suma colectată);
Sistemului de asigurare pentru accidente de munca si boli profesionale (5% din
suma colectată);
Bugetului Fondului national unic de asigurari sociale de sanatate pentru plata
concediilor medicale (40% din suma colectată);
Bugetului de stat (20% din suma colectată, viraţi într-un cont distinct.

Principiile impunerii
Sunt diferit formulate în doctrină, cu nuanţări de la un autor la altul, aici fiind enunţate
cele mai semnificative:
a) Principiul impunerii echitabile sau egalitatea în faţa impozitelor, ce comportă
următoarele aspecte:
- inexistenţa diferenţelor de tratament fiscal de la o zonă a ţării la alta (ex. impunerea
diferenţiată, în funcţie de sediul sau domiciliul contribuabilului);
- caracterul uniform al impunerii, pentru toţi contribuabilii, indiferent de forma de
organizare a acestora şi de tipul de proprietate, aspecte ce conduc la neutralitatea impozitului;
- posibilitatea diferenţierii sarcinilor fiscale de la o persoană la alta, în funcţie de unele
criterii, prevăzute expres în lege (ex. mărimea absolută a materiei impozabile, situaţia personală
a subiectului impozabil, natura şi provenienţa bunului), prin aceasta, egalitatea prin impozit
nefiind ştirbită.
b) Principiul politicii financiare, potrivit căruia fiecare impozit nou instituit trebuie să se
caracterizeze prin:
- randamentul fiscal ridicat, atins atunci când impozitul trebuie datorat de toţi care
realizează venituri din aceeaşi sursă şi realizează acelaşi gen de avere, când nu este susceptibil de
evaziune fiscală şi când nu necesită cheltuieli mari pentru percepere;
- stabilitate, atunci când nu este supus unor modificări determinate de conjunctura
economică;
- elasticitate sau adaptabilitate, în sensul de majorare sau diminuare, în funcţie de
creşterea, respectiv diminuarea cheltuielilor pentru nevoi bugetare;
c) Principiul politicii economice, potrivit căruia impozitul reprezintă o pârghie care să
permită stimularea (ex. sporirea exportului) sau frânarea unor activităţi (ex. sporirea consumului
unor bunuri indigene, ca urmare a suprataxării unor bunuri din import), după caz.

2. Trăsăturile impozitelor
Din definiţiile menţionate şi din ansamblul reglementărilor de specialitate se desprind
următoarele trăsături ale impozitelor şi taxelor:
a. Forma pecuniară. Rezultă din perceperea acestora numai în formă bănească, nefiind
admisă perceperea lor în natură; întrucât cheltuielile se fac numai prin utilizarea unor sume de
bani, este normal ca ele să provină numai din venituri percepute doar în formă bănească; definiţia
legală este lacunară relativ la acest aspect, deoarece „prelevarea” poate fi şi în natură, nu numai
bănească, ori este cunoscut că impozitele se percep numai în forma din urmă.
 b. Natura de plată generală. Rezultă din faptul că legea nu reglementează contribuabili
individualizaţi, ci categorii de contribuabili; individualizarea acestora se face numai în cadrul
raportului juridic fiscal, generat de premizele prevăzute de lege.
c. Caracterul definitiv. Are semnificaţia nerestituirii („nerambursabil”, „definitiv”) sumei
plătite cu titlu de impozit sau de taxă, întrucât definitive sunt şi cheltuielile de interes public
efectuate din aceste bugete.
d. Caracterul obligatoriu. „Prelevarea obligatorie” sau „plata obligatorie” au semnificaţia
unei obligaţii reglementate de lege. Temeiul de maximă generalitate al impozitelor şi taxelor îl
constituie dispoziţiile Constituţiei care le reglementează ca obligaţii financiare sub forma
„contribuţiilor financiare” (art. 53). Impozitele sunt reglementate numai prin lege, ca act scris ce
emană de la unica autoritate legiuitoare, Parlamentul. Alte autorităţi statale, pe nici un alt temei,
nu pot institui, primar, impozite şi taxe. Caracterul lor juridic conduce la posibilitatea realizării
lor, dacă este cazul, prin forţa de constrângere a statului.
. Plata impozitului fără vreun echivalent direct şi imediat din partea statului. Din acest
punt de vedere, impozitul are un caracter „unilateral” („fără contraprestaţie”). Această
particularitate trebuie diferenţiată de aşa numita „reversibilitate” a impozitelor generată de
condiţiile general-economice, social-culturale create prin folosirea sumelor de bani provenind
din perceperea impozitelor şi taxelor, pentru care au vocaţia toţi cetăţenii unui stat şi nu o
categorie sau alta a acestora sau cei care plătesc mai multe impozite sau impozite mai mari.
Trăsătura se justifică, dacă avem în vedere scopul instituirii impozitelor şi anume de colectare a
veniturilor publice necesare satisfacerii cheltuielilor publice.
Aceasta este una dintre trăsăturile care diferenţiază impozitele de taxe. În timp ce
impozite au această particularitate, taxele sunt lipsite, de regulă, de caracterul unilateral; ele sunt
datorate, de regulă, pentru serviciile prestate (activităţi, acte). De exemplu, taxa pentru eliberarea
unei autorizaţii de construcţie are drept contraprestaţie activitatea de verificare a documentaţiei
care însoţeşte cererea de eliberare a actului, întocmirea şi eliberarea actului ca atare de către
organul abilitat.
Nu există însă întotdeauna un raport de echivalenţă între prestaţiile efectuate şi cuantumul
taxei plătite, cel mai adesea existând disproporţii între aceste două componente. Putem avea taxe
cu o contraprestaţie parţială, taxele cumulând şi un element de impozit, de exemplu taxele
judiciare de timbru, pentru un litigiu având un obiect evaluabil în bani, după cum există şi taxe
fără un contraechivalent, în fapt, impozite.
Taxele se pot stabili şi în corelaţie cu costul serviciului prestat în folosul plătitorului, însă
pentru această situaţie este preferată noţiunea de tarif, ce se stabileşte după procedura specifică
preţurilor şi anume într-un cuantum bănesc necesar acoperirii cheltuielilor de întreţinere sau de
funcţionare a instituţiei prestatoare.
f. Stabilirea autoritară şi unitară. Este o caracteristică ce completează definiţiile date,
desprinsă din ansamblul reglementărilor juridice din domeniu şi presupune: instituirea
impozitelor şi taxelor exclusiv de către organele de stat competente; reglementarea unitară prin
norme aplicabile întregului teritoriu al ţării şi tuturor contribuabililor.
g. Utilitatea publică. Rezultă din sintagma „satisfacerea necesităţilor de interes general”,
sintagma „plăţi în favoarea bugetului statului” fiind depăşită actualmente ca urmare a separării
bugetelor din cadrul sistemului unitar de bugete şi punctând doar bugetul la care se fac venituri
impozitele şi taxele. Fondurile băneşti care provin din impozite şi taxe sunt destinate efectuării
cheltuielilor publice din cuprinsul „sistemului unitar de bugete” sau din „bugetul public
naţional”. Relaţia impozite-cheltuieli publice este evidenţiată şi în Constituţie, care prevede
îndatorirea fundamentală a cetăţenilor de a contribui prin impozite şi taxe la cheltuielile
publice69.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Stabiliţi şi analizaţi trăsăturile impozitelor.

3. Elementele constitutive ale impozitelor

Impozitele şi taxele sunt obligaţii cu caracter fiscal, a căror integralitate rezultă din
elementele lor structurale. Împreună, au menirea de a conduce la individualizarea obligaţiei
reglementate cu specificul impozitului, ce revine unui contribuabil într-un raport juridic concret.
Doctrina juridică şi economică (financiară) au suplinit lacunele legii fiscale, prin
încercarea de a defini elementele structurale ale impozitelor şi taxelor care sunt reglementate de
lege, pentru fiecare impozit şi taxă în parte, fără a le defini. Terminologia este aproape unitară,
iar ca număr ele sunt aceleaşi: subiectul impozabil, plătitorul de impozit, baza impozabilă, cota
de impunere, rezidenţa/nerezidenţa.
a. Denumirea venitului bugetar
- pe de o parte, avem o denumire generică, în raport cu natura economico-financiară şi
juridică a venitului bugetar, care are menirea de a grupa şi separa categoriile de venituri
bugetare: impozite, taxe, contribuţii, prelevări, vărsăminte etc.;
- pe de altă parte, o denumire pentru fiecare venit bugetar, ce are menirea de a-l separa de
veniturile asemănătoare, din aceeaşi categorie (ex.: impozitul pe profit, impozitul pe veniturile
agricole, impozitul pe venit; taxa pe valoarea adăugată, taxă vamală, taxă de timbru, taxă
consulară; contribuţie de asigurări sociale, contribuţie pentru asigurări sociale de sănătate,
contribuţie pentru asigurări de muncă). Este denumirea legală, specifică, folosită ca atare în toate
documentele şi evidenţele financiar-contabile.
b. Subiectul impunerii sau debitorul. Numit şi contribuabil sau suportator, este persoana
fizică sau juridică căreia îi revine obligaţia de a suporta un impozit, o taxă, o contribuţie sau alt

69
Art. 53 alin. (1).
venit public. Calitatea de contribuabil decurge din deţinerea de bunuri şi/sau realizarea de
venituri pentru care legea prevede obligaţia plăţii unui impozit, a unei taxe, sau a altei obligaţii
către bugetul public. Persoana fizică sau juridică străină care realizează venituri sau deţine bunuri
supuse impozitării este obligată să plătească, ca regulă, aceleaşi impozite şi taxe ca şi persoana
română, în virtutea suveranităţii fiscale a statului român.
c. Plătitorul impozitului sau taxei. Apare atunci când plata impozitului se face, în baza
legii, de către o altă persoană decât cea căreia îi revine obligaţia de a suporta impozitul în cauză.
O definiţie uzuală a plătitorului - persoana care, în baza legii, are obligaţia de a calcula, reţine şi
vira/retine și vira impozitul sau taxa datorată de contribuabil. Apare această disociere între
plătitor şi contribuabil, ca regulă, în cazul impozitelor indirecte, plătitorul având această obligaţie
direct în baza legii, de a cărei realizare este direct răspunzător. Apare această disociere, de
exemplu, în cazul impozitului pe spectacole, unde suportatorul este cumpărătorul biletului de
intrare, în al cărui cost intră şi impozitul, iar ca plătitor este unitatea care organizează spectacolul
supus impozitării.
Disocierea dintre impozitele directe şi cele indirecte nu trebuie absolutizată, întrucât
plătitorul este reglementat şi în cazul unor impozite directe – cele cu regim de reţinere la sursa
de venit, din motive de operativitate, pentru facilitarea încasării lor operative, la termen, la
bugetul public, cât şi pentru prevenirea evaziunii fiscale. Exemplificăm impozitul pe dividende,
care este un impozit direct, contribuabilul fiind persoana beneficiară a dividendelor, în sensul de
suportator, plătitorul impozitului datorat de acesta fiind entitatea care acordă/distribuie aceste
dividende; tot aici intră şi impozitul pe veniturile salariale, unde angajatorul are obligaţia de a
calcula, reţine şi vira la bugetul statului impozitul datorat de fiecare angajat al său în parte, ce are
aici calitatea de contribuabil.
Plătitorul este direct răspunzător de indeplinirea întocmai a obligatiei de a calcula, retine
și vira/reține și vira impozitul in cauză.
d. Baza impozabilă. Reprezintă suma (valoarea, n.ns. – R.P.) rezultată după aplicarea
deducerilor legale, a pierderilor şi a facilităţilor personale, asupra căreia se aplică cota de
impozit, spre a se stabili cuantumul impozitului datorat. Există şi impozite pentru care baza
impozabilă nu este exprimată valoric, de exemplu, taxa asupra mijloacelor de transport, unde se
are în vedere capacitatea cilindrică a autovehiculului ce intră sub incidenţa acestei taxe (în fapt,
un impozit).
În legislaţie, pentru unele impozite apare şi noţiunea de obiect impozabil, acesta fiind cel
care determină calitatea de contribuabil a persoanei fizice sau juridice. Prin obiect impozabil,
tradiţional, materie impozabilă, se înţeleg bunul, veniturile pentru care se datorează impozitul
direct sau vânzarea, punerea în circulaţie a unor produse, în cazul impozitelor indirecte. De
exemplu, autoturismele deţinute de persoanele fizice sau juridice constituie obiectul impozabil
pentru taxa asupra mijloacelor de transport, şi un alt exemplu, „livrările de bunuri mobile şi
prestările de servicii efectuate în cadrul exercitării activităţii profesionale” constituie „operaţiuni
impozabile” sau „obiectul impozabil” cuprins în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată.
Obiectul impozabil constituie unul dintre criteriile de clasificare a impozitelor şi a
cunoscut o evoluţie în timp, ca urmare a transformării veniturilor curente ale cetăţenilor, a
apariţiei şi dispariţiei unor specii de venituri ale acestora, a diversificării activităţilor lucrative şi
comerciale supuse impozitării.
e. Unitatea de evaluare. Cuantumul impozitelor si taxelor se determină cu ajutorul unor
cote sau tarife de impunere, ce se aplică asupra bazei de calcul.
 În practica noastră fiscală se folosesc două categorii de cote, în funcţie de natura venitului
sau bunului impozitat şi uneori după categoriile de plătitori:
Cotele fixe. Sunt stabilite într-o sumă fixă, pe o anumită mărime a venitului sau bunului
impozabil, de exemplu, impozitul pe teren se stabileşte anual, în sumă fixă pe metru pătrat,
diferenţiat, în intravilanul localităţilor - pe ranguri de localităţi şi zone, iar în extravilanul
localităţilor pe ranguri de localităţi şi categorii de folosinţă a terenurilor, pe zone;
Cotele procentuale. Sunt stabilite într-un anumit procent din venitul sau din valoarea
bunului impozabil. Ele sunt de trei categorii:
a. proporţionale, ce conţin un singur procent, unic, ce se aplică asupra valorii venitului
sau bunului supus impozitării, indiferent de dimensiunea acestuia, de exemplu, cota de 10%
aplicabilă veniturilor din drepturi salariale;
b. progresive, ce conţin mai multe procente, în creştere progresivă, pe tranşe de valori sau
de venituri succesive; fiecărei tranşe îi corespunde o cotă procentuală progresivă, suma datorată
fiind influenţată direct de valoarea venitului sau a bunului impozabil;
c. regresive, ce descresc pe tranşe valorice succesive sau pentru valorile care depăşesc un
anumit cuantum bănesc;
Opţiunea legiuitorului pentru una sau alta dintre aceste cote este ataşată capacităţii
contributive a subiectului impunerii, dar ţine şi de politica fiscală a fiecărui stat.
f. Unitatea de impunere. Reprezintă unitatea în care se exprimă obiectul sau materia
impozabilă:-leul, în cazul veniturilor, metrul pătrat sau hectarul în cazul construcţiilor,
terenurilor etc..
g. Asieta. Reprezintă modalitatea de stabilire (aşezare) a obligaţiei fiscale în sarcina
contribuabililor prin: identificarea şi determinarea contribuabilului, a materiei impozabile,
evaluarea acesteia şi stabilirea cuantumului de plată, prin utilizarea metodelor de aşezare,
permise de lege (sistemul declarativ, retinerea impozitului la sursa de venit impozabilă, …).
h. Termenele de plată. Impozitele au o scadenţă legală, a cărei depăşire duce la
răspunderea juridică a debitorului contribuabil. Termenele sunt diferite, după cum avem un
impozit sau o taxă; impozitele sunt datorate periodic: lunar, trimestrial, chiar anual, la zile
diferite, în funcţie de fiecare impozit în parte; taxele sunt datorate cu prilejul fiecărei prestaţii
supuse taxării şi, de regulă, se plătesc anticipat realizării acesteia.
g. Rezidenţa în România constituie o condiţie pentru a fi subiect al unor impozite şi taxe,
stabilite ca atare. Avem în vedere rezidenţa/nerezidenţa persoanei fizice/juridice în sensul legii
speciale, aici, Codul fiscal. Acesta conţine eleméntele pe baza cărora se determină această
calitate. În sistemul Codului fiscal român, nerezidenţii plătesc impozite pentru veniturile obţinute
din România, dar pe un alt temei juridic şi în baza unor cote parţial diferite.
Am abordat elementele comune ale impozitelor şi taxelor, însă fiecare în parte diferă de
la un impozit la altul. Fiecare impozit cunoaşte o reglementare diferită şi are specificitatea sa.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Stabiliţi şi analizaţi elementele constitutive ale impozitelor

 Exerciții:

1 ”P.I.M”, persoană fizică, este angajata la Societatea ”CESA” S.A. din Targoviste. In luna iunie
2021 a realizat un venit impozabil in cuantum de ”XXXX” lei, insă angajatorul nu a calculat, retinut si
virat impozitul aferent acestuia, in sumă de 2000 lei (obligație fiscală principală).
La inspectia fiscală efectuată in luna octombrie 2022 s-a constatat faptul nevirarii, pentru suma
nevirată calculandu-se o obligatie accesorie de XXX lei (dobândă + penalitate), consemnata si in
raportul de inspectie fiscală.
In raport cu situatia relatata stabiliti si argumentati:
- cine este debitorul obligatiei fiscale principale?
- cine este debitorul obligatiei fiscale accesorii?

2 Societatea ”CESA” S.A. din Targoviste a distribuit celor 10 actionari ai săi dividendele
cuvenite pentru anul 2021.
In raport cu situatia relatata stabiliti:
- sub aspect fiscal, in ce calitate actionează Societatea ”CESA” S.A. din Targoviste si ce
obligatii ii revin?
- sub aspect fiscal, in ce calitate actionează cei 10 actionari și ce obligatii le revin?
 4 Clasificarea şi calificarea juridică a impozitelor

4.1. Clasificarea impozitelor

În România există o diversitate de impozite şi taxe, aflate într-o continuă modificare,
mobilitate, generată de neajunsurile reformei economice. Pe lângă diversitate, putem vorbi şi de
o eterogenitate a impozitelor şi taxelor, relativ la condiţiile de fond şi de formă ale acestora. În
doctrina financiară au fost clasificate potrivit criteriilor:
a. după forma în care se obţin:
- impozite în natură, frecvente în orânduirile sclavagistă şi capitalistă, ce se stabilesc ca
părţi cantitative, fixe sau în creştere din producţia agricolă a fiecărui contribuabil;
- impozite în bani, ce îmbracă forma bănească de percepere şi devin preponderente în
orânduirea capitalistă, o dată cu extinderea relaţiilor marfă - bani;
b. după obiectul impunerii, distingem:
– impozite şi taxe pe avere, de exemplu, impozitul pe clădiri, impozitul pe terenuri, taxa
asupra mijloacelor de transport, inclusiv impozitele şi taxele asupra circulaţiei acesteia, de
exemplu, taxele de vânzare-cumpărare, de succesiune;
- impozite şi taxe pe venit, care se stabilesc şi se percep asupra veniturilor
contribuabililor, de exemplu, impozitul pe salarii, pe profit;
c. după modul de percepere:
1. impozite directe; intră aici cele care se stabilesc şi se percep nemijlocit în cadrul unui
raport juridic direct între contribuabil şi organul de stat abilitat cu stabilirea, încasarea, cât şi
urmărirea perceperii lor.
Impozitele directe sunt cele aferente bunurilor şi veniturilor persoanelor fizice sau
juridice şi care se declară în vederea perceperii lor şi se plătesc direct de către contribuabil
organului fiscal abilitat cu perceperea. Întrucât după calcularea lor acestea se înscriu în registrul
de evidenţă a contribuabililor, ele se mai numesc şi impozite cu debit. Exemplificăm: impozitul
pe profit, impozitul pe clădiri, impozitul pe venit.
Impozitele directe, la rândul lor pot fi: reale sau obiective –cele stabilite asupra unor
bunuri materiale (ex. construcţii, terenuri) şi care nu ţin cont de situaţia personală a
contribuabilului; personale ori subiective, cele care au în vedere persoana contribuabilului (ex.
impozitul pe veniturile salariale).
 O altă clasificare a acestora este în: impozite pe venit şi impozite pe avere, cu nuanţări de
la un autor la altul, în fapt, aceeaşi de mai sus.
Impozitul pe venit. Veniturile realizate sunt supuse unui regim fiscal diferit, în funcţie de
subiectul impunerii sau debitorul acesteia - persoana fizică sau persoana juridică, rezidente sau
nerezidente, în accepţiunea legii fiscale: reglementarea juridică, categorii de venituri, modul de
determinare a bazei impozabile, unitatea de evaluare, sisteme de impunere - diferite.
În cazul contribuabilului persoană fizică sunt cunoscute şi se pot aplica două sisteme de
impunere a veniturilor diferite: impunerea separată sau cedulară, pe surse de venituri şi
impunerea globală, indiferent de sursa de provenienţă a veniturilor, ce are semnificaţia supunerii
veniturilor unui singur impozit (impozitul pe venit).
Impozitul pe venit datorat de persoanele fizice se stabileşte, de regulă, anual, pe baza
declaraţiei de impunere dată de contribuabil sau pe baza datelor de care dispune organul fiscal, în
condiţiile legii. În situaţiile prevăzute expres de lege, acesta se calculează, reţine şi virează de
către entitatea plătitoare a veniturilor pentru care sunt datorate impozitele şi taxele (stoparea la
sursă); impozitul pe venitul realizat de către persoanele juridice (profit, dividende) se stabileşte
de către debitor, pe baza datelor din evidenţa sa contabilă şi trebuie plătit la datele scadente
prevăzute de lege, de regulă, lunar, trimestrial.
Impozitul pe avere. Este strâns legat de dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile şi
imobile. În doctrina financiară a fost clasificat în:
- impozitul propriu-zis pe avere (impozitul stabilit asupra averii, ce se determină în raport
cu venitul produs de aceasta şi impozitul pe substanţa averii, perceput în funcţie de valoarea
averii);
- impozitul pe circulaţia averii, ce are ca obiect al impunerii transferul dreptului de
proprietate asupra anumitor bunuri de la o persoană la alta, în oricare din formele acestora:
corporale, incorporale, cu titlu oneros sau gratuit (vânzare-cumpărare, schimb, donaţie,
succesiuni etc.); impozitul ia forma taxelor de timbru sau a taxelor de înregistrare şi se plăteşte la
înregistrarea actului autentic prin care se realizează transferul dreptului de proprietate;

- impozitul pe creşterea averii, dat de sporul de valoare înregistrat de anumite bunuri (ex.
din reevaluare, amenajările aduse acestuia).
2. impozite indirecte sunt cele care se percep cu prilejul vânzării unor bunuri, prestării
unor servicii sau executării unor lucrări. Ele se includ în preţul mărfurilor, în tarifele serviciilor
sau lucrărilor impozabile, se calculează, se reţin şi se plătesc de către comercianţii, producătorii,
executanţii bunurilor, lucrărilor şi serviciilor supuse impozitării; ele se percep (reţin), de regulă,
de la toţi cei care consumă bunuri sau servicii de natura celor impuse, impozitele indirecte fiind
cunoscute, pe acest temei, generic, şi ca taxe de consumaţie.
Întrucât suportatorii acestor impozite şi taxe, în fapt, consumatorii sau beneficiarii
mărfurilor, lucrărilor şi serviciilor supuse impozitării sunt diferiţi de plătitorii acestora către
bugetul public, se naşte o relaţie indirectă între ei şi organul abilitat să perceapă impozitul sau
taxa, motiv care justifică şi denumirea lor de impozite indirecte. Întrucât perceperea lor nu
implică nominalizarea celor care le suportă în registrul de evidenţă fiscală, acestea se mai
numesc şi impozite fără debit. Desigur, acesta nu este un motiv pentru neplata acestora, deoarece
cei urmăriţi pentru integralitatea acestor impozite sunt plătitorii formali, cei cărora le revine prin
lege obligaţia de a le calcula, reţine şi vărsa la bugetul public.
Aceste impozite s-au răspândit mai mult decât impozitele directe, exclud cheltuielile de
calcul şi evidenţă a lor din partea organului abilitat cu perceperea lor şi se realizează cu
 certitudinea oferită de vânzarea bunurilor în ale căror preţuri sunt incluse şi de frecvenţa regulată
a lucrărilor şi serviciilor în ale costuri sunt incluse.
Totodată, impozitele şi taxele indirecte pot fi grupate în:
- impozite şi taxe de consumaţie, ce constituie o categorie modernă, având un cuprins de
o mare varietate; ele se percep asupra produselor de primă necesitate, sunt incluse în preţul de
vânzare a bunurilor şi au denumiri diferite, de exemplu, accizele, taxele speciale asupra
produselor petroliere (taxe de consumaţie speciale), taxa pe valoarea adăugată (taxe de
consumaţie generale);
- monopoluri fiscale, rezultate din dreptul exclusiv al statului asupra producţiei şi vânzării
anumitor produse, de exemplu, sarea, chibriturile, băuturile alcoolice, tutunul;
- taxele vamale asupra mărfurilor exportate, importate sau în regim de tranzit pe teritoriul
statului;
- alte taxe şi impozite, de exemplu, taxele de timbru, pe circulaţia averii.
Doctrinarii folosesc şi alte criterii de clasificare a impozitelor şi taxelor, acestea fiind însă
cele mai des uzitate, având menirea de cuprinde tot ceea ce este general, constant, în conţinutul
acestora.

4.2. Calificarea juridică a impozitelor (particularizare)

Impozitele şi taxele îşi au fundamentul juridic în Constituţie, în cadrul căreia sunt

reglementate ca obligaţii ale cetăţenilor, sub forma contribuţiilor financiare. Ele sunt instituite
numai prin lege, iar cele locale de consiliile locale şi judeţene, “în limitele şi în condiţiile legii”.
Ele sunt obligaţii juridice, reglementate ca atare prin lege, realizabile, la nevoie prin
constrângerea statală.
Obligaţia juridică sub forma impozitelor şi taxelor este o obligaţie fiscală, datorită
preponderenţei acestora în cadrul veniturilor publice. Obligaţia fiscală interferează, dar nu se
suprapune obligaţiei bugetare, neexistând o sinonimie între ele. Raportul juridic fiscal precede şi
condiţionează raportul juridic de venituri bugetare.
Obligaţia fiscală constituie elementul esenţial al conţinutului raportului juridic de
impunere.
Obligaţia fiscală sub forma impozitelor şi taxelor este de natură patrimonială, fiind
evaluabilă în bani şi stabilită numai în formă bănească. Se diferenţiază de obligaţiile cu caracter
patrimonial din alte ramuri de drept, în special de obligaţia civilă patrimonială, astfel:
 a. din punctul de vedere al izvorului, obligaţia fiscală poate izvorî numai din lege, în timp
ce obligaţia juridică civilă are ca izvor, de regulă, contractul sau delictul, excluse pentru
obligaţiile fiscale; izvorul nu se confundă cu premiza care duce la naşterea unui raport juridic
fiscal concret, de exemplu, realizarea unui venit în baza contractului individual de muncă sau
dobândirea unui bun prin cumpărare, supus impozitării;
b. din punctul de vedere al individualizării; obligaţia fiscală se individualizează numai
prin titlul de creanţă fiscală - “actul prin care se stabileşte şi se individualizează obligaţia de
 plată privind creanţele fiscale, întocmit de organele de specialitate sau de persoanele
împuternicite, potrivit legii”. Are caracter executoriu ope legis, fără vreo investire specială în
acest scop. În dreptul comun, titlul de creanţă constituie, de regulă, doar temeiul acţiunii în
justiţie pentru obţinerea unui titlu executoriu, care devine executoriu după îndeplinirea
formalităţilor prevăzute de Codul de procedură civilă;
 c. din punctul de vedere al obiectului; obligaţia fiscală are ca obiect plata unei sume de
bani, fiind o obligaţie de a face, în timp ce obligaţiile patrimoniale pot fi, raportat la obiect, atât
obligaţii de a face, cât şi obligaţii de a da sau de a nu face;
d. din punctul de vedere al modificării; obligaţia fiscală poate fi modificată după
individualizare şi numai în cazurile prevăzute de actele normative fiscale, de regulă, atunci când
apar modificări ale elementelor care au stat la baza determinării impozitului, în timp ce obligaţia
de drept civil poate fi modificată oricând, în baza acordului de voinţă a părţilor;
e. din punctul de vedere al stingerii; modalităţile de stingere se particularizează în cazul
obligaţiei fiscale, datorită specificului acesteia. Obligaţia fiscală se poate stinge atât prin
modalităţile comune (ex. plata, compensarea, insolvabilitatea, insolvenţa debitorului, prescripţia
extinctivă, executarea silită), cât şi prin modalităţi proprii, de exemplu, anularea.
f. din punctul de vedere al răspunderii juridice. Avem în vedere răspunderea pentru
prejudiciul cauzat prin neexecutarea obligaţiei fiscale, în integralitatea conţinutului acesteia, pe
care nu o suprapunem sancţiunilor în domeniul fiscal. Accesoriile impozitelor şi taxelor, în
principal, sub forma dobânzii şi penalităţii de întârziere, au o reglementare imperativă, de la care
părţile nu pot abdica şi care nu interferează cu clauza penală din dreptul civil.
Sancţiunile care se pot aplica sunt diferite, de la amenda fiscală, reglementată ca
posibilitate în fiecare act normativ fiscal, până la pedepsele penale, de ex., pentru ipoteza
infracţiunii de evaziune fiscală. Amenda fiscală este predominantă între sancţiunile fiscale şi
cunoaşte unele particularităţi, desprinse din reglementarea financiară care o instituie.

TEST DE AUTOEVALUARE

1 Precizați care sunt elementele ce diferenţiază impozitele directe în raport cu cele

indirecte

TEST DE AUTOEVALUARE
1 Particularităţile juridice ale impozitelor în raport cu obligaţia juridică
patrimonială din dreptul comun
 B. 5 Elemente de procedură fiscală

5.1. Noţiunea procedurii fiscale

Sintetic, procedura fiscală este exprimată prin noţiunea de administrare a impozitelor,
taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat, definită ca
„ansamblul activităţilor desfăşurate de organele fiscale în legătură cu:
a) înregistrarea fiscală a contribuabililor/plătitorilor şi a altor subiecte ale raporturilor
juridice fiscale;
b) declararea, stabilirea, controlul şi colectarea creanţelor fiscale;
c) soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale;
d) asistenţa/îndrumarea contribuabililor/plătitorilor, la cerere sau din oficiu;
e) aplicarea sancţiunilor în condiţiile legii (art. 2, C. pr. fisc.).
Acestea trebuie înţelese în integralitatea şi în intercondiţionarea lor, având ca finalitate
realizarea practică a impozitelor şi taxelor.

5.2. Noţiunea obligaţiei fiscale

În sensul Codului de procedură fiscală, art. 1, obligaţia fiscală semnifică: obligaţia de
plată a oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând obligaţia fiscală
principală şi obligaţia fiscală accesorie.
Obligaţie fiscală principală - obligaţia de plată a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor
sociale, precum şi obligaţia organului fiscal de a restitui sumele încasate fără a fi datorate şi de a
rambursa sumele cuvenite, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de lege.
Obligaţie fiscală accesorie - obligaţia de plată sau de restituire a dobânzilor, penalităţilor
sau a majorărilor, aferente unor obligaţii fiscale principale.
Corelativ obligaţiei fiscale, avem dreptul de creanţă fiscală, înţeleasă ca: “dreptul la
încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând creanţa
fiscală principală şi creanţa fiscală accesorie”.
Creanţă fiscală principală - dreptul la perceperea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor
sociale, precum şi dreptul contribuabilului la restituirea sumelor plătite fără a fi datorate şi la
rambursarea sumelor cuvenite, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de lege.
 Creanţă fiscală accesorie - dreptul la perceperea dobânzilor, penalităţilor sau majorărilor
aferente unor creanţe fiscale principale, precum şi dreptul contribuabilului de a primi dobânzi, în
condiţiile legii.

5.3. Individualizarea obligaţiei fiscale. Titlul de creanţă fiscală

Impozitele, taxele, contribuţiile se stabilesc şi individualizează prin acte juridice - titluri
de creanţă fiscală.
În sensul legii – Codul de procedură fiscală, acesta reprezintă: „actul prin care, potrivit
legii, se stabileşte şi se individualizează creanţa fiscală”.
5.3.1. Noţiune şi caracteristici
a. titlul de creanţă fiscală, act juridic de formaţie unilaterală. Ca act juridic unilateral,
individualizează dreptul de creanţă fiscală aparţinând creditorului fiscal, având ca obiect sumele
de bani din impozite, taxe, contribuţii şi/sau accesoriile acestora pe care contribuabilul i le
datorează şi obligaţia contribuabilului de a le plăti.
Emitenţii acestuia pot fi organele fiscale (organele de specialitate fiscală), dar si alte
entități: poate fi chiar contribuabilul însuși, în ipoteza in care ii revine, potrivit legii, obligația de
a cunatifica el însuși suma datorata cu titlu de impozit, taxă, contribuție socială obligatorie,
declaratia fiscală a acestuia având și valentele titlului de creanță fiscală (ex. declarația fiscală de
impunere intocmită de contribuabil cu privire la impozitul pe profit datorat); pot fi si alte entități
- în măsura în care actele lor conţin şi obligaţia de a plăti (fiscului) o suma de bani cu titlu de
impozit, taxa, contribuţie (ex. documentele de salarizare intocmite de angajatori, cu privire la
impozitul pe veniturile salariale – reţinere la sursa de venit), potrivit legii.
Se poate concluziona în sensul constituirii acestor acte atât pe cale financiară, acestea
având ponderea cea mai mare, cât şi potrivit dreptului comun.
b. titlul de creanţă fiscală, act juridic declarativ de drepturi şi obligaţii. Titlul de creanţă
fiscală conţine dreptul creditorului fiscal de a încasa sumele de bani individualizate în cuprinsul
acestuia, cât şi obligaţia contribuabilului de a plăti, la termenele nominalizate, sumele de bani pe
care le datorează cu titlu de impozit, taxă, contribuţie; constată existența creanței/obligației
fiscale aferente perioadei cuprinse intre data nașterii acesteia (creanței/obligației fiscale) și data
intocmirii acestuia, în baza premiselor raportului juridic fiscal.
Titlul de creanță nu este constitutiv de drepturi și obligații fiscale.
c. titlul de creanţă fiscală, act juridic cu caracter executoriu. După împlinirea termenului
de scadentă, titlul de creanţă fiscală este executoriu de drept, fără a mai fi necesară obţinerea
unui alt titlu executoriu şi fără nici o investire împlinire a scadenţei este suficientă pentru a
îndritui organul fiscal să solicite executarea obligaţiei fiscale, în condiţiile Codului de procedură
fiscală.
Forma titlului de creanţă fiscală. Titlul de creanţă fiscală ia forma prevăzută de lege
pentru actul care individualizează obligaţia de plată a unei sume de bani având natura creanţei
fiscale. De fiecare dată trebuie întocmit în scris, unele din elementele prevăzute în lege
condiţionând chiar validitatea acestuia.

5.3.2. Specii de titluri de creanţă fiscală

Menţionăm drept specii de titluri de creanţă fiscală, fără a le epuiza:
a) decizia de impunere;
b) declaraţia fiscală;
 c) decizia referitoare la obligaţii de plată accesorii;
d) declaraţia vamală;
e) decizia prin care se stabilesc şi se individualizează datoria vamală, impozitele, taxele
şi alte sume care se datorează în vamă, potrivit legii, inclusiv accesoriile;
f) procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, întocmit de organul
prevăzut de lege, pentru obligaţiile privind plata amenzilor contravenţionale;
g) decizia de atragere a răspunderii solidare în domeniul fiscal, emisă potrivit
prevederilor speciale din art. 25-26 C.pr.fisc.;
h) ordonanţa procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii instanţei judecătoreşti ori
un extras certificat întocmit în baza acestor acte, în cazul creanţelor fiscale stabilite, potrivit
legii, de procuror sau de instanţa judecătorească.
Acestea sunt cele mai uzuale titluri de creanţă fiscală, constituite atât potrivit legii
speciale, poziţionate, de altfel, la începutul listei, cât şi în condiţiile altor reglementări.
Din aria acestora, Codul de procedură fiscală70 se ocupă de prototipul acestora – decizia
de impunere şi declaraţia de impunere, reglementându-le, în esenţa lor, la art. 95 şi urm.,
respectiv art. 101 şi urm., C.pr.fisc.
Declaraţia fiscală71 de impunere. Au natura titlului de creanţă doar declaraţiile fiscale
care conţin şi cuantumul obligaţiei fiscale, determinat chiar de contribuabil, atunci când legea
prevede în sarcina acestuia obligaţia cuantificării sumei datorate cu titlu de impozit, taxă,
contribuţie; organul fiscal nu va emite un alt titlu de creanţă fiscală, prezumându-se că declaraţia
reflectă realitatea, declaraţia fiind însă acceptată sub rezerva unei verificări ulterioare de către
organul fiscal. Se pot exemplifica (declaraţii de impunere – titluri de creanţă fiscală): declaraţia
privind impozitul pe profit; decontul lunar întocmit de contribuabil privind taxa pe valoarea
adăugată; declaraţia vamală, pentru obligaţiile de plată constatate în vamă.
Declaraţia fiscală are regimul instituit în Codul de procedură fiscală, obligaţia de
depunere menţinându-se şi în cazurile [art. 101 alin. (3) c.pr.fisc.]:
a) a fost efectuată plata obligaţiei fiscale;
b) obligaţia fiscală respectivă este scutită la plată, conform reglementărilor legale;
c) pentru obligaţia fiscală nu rezultă, în perioada de raportare, sume de plată, dar există
obligaţia declarativă, conform legii;
d) veniturile sunt obţinute în România de contribuabili nerezidenţi şi care potrivit
convenţiilor de evitare a dublei impuneri nu sunt impozabile în România.
Declaraţia fiscală este un act juridic, având o formă şi un conţinut reglementat şi poate fi
corectată de către contribuabil din proprie iniţiativă.
Nedepunerea72 acesteia dă dreptul organului fiscal la stabilirea din oficiu a obligaţiilor
fiscale, prin estimarea bazei de impunere.
Legiuitorul agreează sistemul declarativ la stabilirea impozitelor, taxelor, contribuțiilor
sociale obligatorii.

70
Potrivit art. 93 c.pr.fisc. (“Sfera şi actele de stabilire a creanţelor fiscale”), “(1) Stabilirea creanţelor fiscale
reprezintă activitatea de determinare a materiei impozabile, de calculare a bazei de impozitare şi a creanţelor fiscale.
(2) Creanţele fiscale se stabilesc astfel: a) prin declaraţie de impunere, în condiţiile art. 95 alin. (4) şi art. 102 alin.
(2); b) prin decizie de impunere emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri. (3) Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile şi
în cazurile în care creanţele fiscale sunt scutite la plată conform reglementărilor legale, precum şi în cazul unei
rambursări de taxă pe valoarea adăugată”.
71
Este supusă certificării, în condiţiile Codului de procedură fiscală.
72
Nedepunerea poate fi sanctionată prin aplicarea unei penalitati de nedeclarare.
 În situaţia în care legea nu prevede obligaţia de calculare a impozitului chiar de către
contribuabil, declaraţia fiscală este asimilată unei decizii referitoare la baza de impunere.
Decizia de impunere. Se emite de organul fiscal competent, pentru celelalte situaţii (în
care declaraţia fiscală constituie şi titlu de creanţă fiscală).
Deciziile de impunere au un conţinut reglementat, trebuind să îndeplinească condiţiile
prevăzute C.proc.fisc.pentru actele administrativ-fiscale.
Actul poate fi emis şi prin intermediul mijloacelor informatice, în condiţiile legii, fiind
valabil chiar dacă nu poartă semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal şi ştampila
organului emitent, dacă îndeplineşte cerinţele legale în materie. Prin ordin al ministrului
finanţelor publice se stabilesc categoriile de acte administrative care se emit în aceste condiţii.
Cuantumul oricărei obligaţii fiscale se stabileşte sub rezerva verificării ulterioare,
organul fiscal având dreptul, în limita termenului de prescripţie a dreptului de a individualiza
obligaţia fiscală, de a desfiinţa sau de a modifica titlul de creanţă, din iniţiativa sa sau la cererea
contribuabilului, în baza constatărilor proprii.
După exercitarea dreptului de verificare ca urmare a inspecţiei fiscale (în termenul de
prescripţie), dreptul de rezervă a verificării ulterioare încetează.
Decizia de impunere, în sfera sa largă (propriu-zisă şi actele administrative fiscale
asimilate acesteia – n. ns.), este integrată actului administrativ fiscal73, ce cuprinde întreaga sferă
a fiscalităţii, de la stabilire, până la realizarea efectivă şi stingerea impozitelor, taxelor,
contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat.
Ca şi acesta, este supusă comunicării, producând efecte de la această dată.
În concluzie, obligaţia fiscală se individualizează printr-un act declarativ al
contribuabilului, numit declaraţie de impunere, asimilat deciziei de impunere, asupra căruia
contribuabilul poate reveni şi care este supus verificării ulterioare de către organul fiscal sau prin
decizia de impunere (propriu-zisă sau act asimilat acesteia) în celelalte situaţii.
Actele de control întocmite de organele fiscale nu au natura titlurilor de creanţă fiscală,
deoarece pe baza lor organul fiscal competent are obligaţia de a întocmi decizia de impunere,
doar aceasta fiind un titlu de creanţă fiscală, supus contestaţiei reglementate de Codul de
procedură fiscală.

1 Completati enuntul:
Declaratia fiscală a contribuabilului are valentele titlului de creanță (fiscală) în
ipoteza in care........................................................................... ...................................
.....................................................................................................................................,
........................................................................................................................................................
........................................................................................................................................................
........................................................................................................................................................
........................................................................................................................................................
....................................................................

73
Definit ca „actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea şi
stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale”.
 2 Dati exemple in care declaratia fiscală (de impunere) este si titlu de creanță
(fiscală)
........................................................................................................................................................
....................................................................................................................

5.4 Modalităţi de colectare/stingere a obligaţiei fiscale

Potrivit art. 22 C.pr. fisc., “Creanţele fiscale se sting prin plată, compensare, executare
silită, scutire, anulare, prescripţie, dare în plată şi prin alte modalităţi prevăzute expres de
lege”74, particularizate datorită specificului domeniului.

5.4.1. Plata
Plata este calificată, ca şi în dreptul comun, ca o modalitate de executare voluntară a
obligaţiei fiscale, principala modalitate de colectare a creanţelor fiscale.
Persoanele obligate la plată. Sintetic, potrivit art. 163 alin. (9) C.pr.fisc., “Plata
obligaţiilor fiscale se efectuează de debitor. Plata poate fi efectuată în numele debitorului şi de
către o altă persoană decât acesta”.
Întrucât nu există interdicţii legale, „obligaţia poate fi achitată de orice persoană
interesată şi chiar de o persoană neinteresată”, putând avea ca temei contractul de mandat,
gestiunea de afaceri, liberalităţile, organul fiscal fiind interesat de realizarea sumelor cuvenite din
impozite, taxe, contribuţii şi de stingerea raportului juridic fiscal o dată cu plata făcută, mai puţin
de persoana şi de temeiul în baza căruia aceasta a acţionat (el poate însă să refuze plata făcută în
aceste condiţii). Indiferent de plătitor, cel descărcat de obligaţie este cel ţinut la plată, orice
raport juridic subsecvent derulându-se între acesta şi cel care a făcut plata.

Preluarea obligaţiei fiscale. Potrivit art. 23 C.pr.fisc., “(1) În cazul în care obligaţia
fiscală nu a fost îndeplinită de debitor, debitori devin, în condiţiile legii, următoarele persoane:
a) moştenitorul care a acceptat succesiunea debitorului, în condiţiile dreptului comun75;
b) cel care preia, în tot sau în parte, drepturile şi obligaţiile debitorului supus divizării,
fuziunii ori transformării, după caz;
c) alte persoane, în condiţiile legii76.
(2) Debitorii care preiau obligaţia fiscală potrivit alin. (1) lit. a) şi b) se substituie
vechiului debitor, în condiţiile legilor care reglementează încetarea existenţei persoanelor în
cauză.”
(3) Persoana fizică care desfăşoară o profesie liberă răspunde pentru obligaţiile fiscale
datorate ca urmare a exercitării profesiei cu bunurile din patrimoniul de afectaţiune. Dacă acestea

74
Precum: conversia în acțiuni a obligaiei fiscale; cesiunea creanței fiscale.
75
A se vedea prevederile art. 27 C.pr.fisc.
76
Avem în vedere și răspunderea în condiţiile legii speciale (ex. răspunderea solidară, potrivit art. 25, 26
C.pr.fisc.), dar şi potrivit dreptului copmun, atunci când acesta nu conţine norme speciale pentru acest aspect.
nu sunt suficiente pentru recuperarea creanţelor fiscale, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale
debitorului. Dispoziţiile art. 31, 32 şi ale art. 2.324 alin. (3) din Codul civil sunt aplicabile.
Cui se poate face plata. Potrivit dreptului comun, „plata trebuie făcută creditorului,
reprezentantului său, legal sau convenţional, persoanei indicate de acesta ori persoanei autorizate
de instanţă să o primească”. În domeniul fiscal, plata obligaţiei se face organelor fiscale
competente să administreze creanţele fiscale, prin intermediul trezoreriilor, băncilor şi al altor
instituţii autorizate să deruleze operaţiuni de plată (art. 163 alin. 1 C.pr.fisc.).
Plata făcută altui organ fiscal nu conduce la realizarea obligaţiei fiscale, reprezentând o
sumă nedatorată şi generează raporturi juridice de restituire.
Obiectul plăţii. Prin natura sa, obligaţia fiscală nu poate purta decât asupra unor sume de
bani. Cu toate acestea, Codul de procedură fiscală admite, însă, restrictiv, darea în plată – situţia
aplicativă vizând trecerea în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-
teritoriale, după caz, a bunurilor imobile, inclusiv cele supuse executării silite, aparţinând
debitorului.
Termenele de plată. Trebuie făcută la scadenţă, determinată de “termenele prevăzute de
Codul fiscal sau de alte legi care le reglementează”.
Legea enunţă şi câteva situaţii particulare - ex. ipoteza diferenţelor, a accesoriilor, a
înlesnirilor, a impozitelor care nu au prevăzute termene de plată (a se vedea!).
Plata anticipată – nu este agreată, deoarece orice creanţă fiscală presupune existenţa
unei obligaţii fiscale individualizate, plătibilă la termenul legal, stabilit ca dată fixă ori sub
forma unui interval.
Distribuirea sumelor. Pentru acest aspect, invocăm prevederile art. 163 C.pr.fisc.:
„(2) În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central debitorii efectuează
plata acestora într-un cont unic, prin utilizarea unui ordin de plată pentru Trezoreria Statului
pentru obligaţiile fiscale datorate bugetului de stat şi a unui ordin de plată pentru Trezoreria
Statului pentru celelalte obligaţii fiscale. Tipurile de obligaţii fiscale supuse acestor prevederi se
aprobă prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
(3) Distribuirea sumelor din contul unic se face de organul fiscal competent, distinct pe
fiecare buget sau fond, după caz, proporţional cu obligaţiile fiscale datorate.
(4) În cazul în care suma plătită nu acoperă obligaţiile fiscale datorate unui buget sau
fond, distribuirea în cadrul fiecărui buget sau fond se face în următoarea ordine:
a) pentru toate impozitele şi contribuţiile sociale cu reţinere la sursă;
b) pentru toate celelalte obligaţii fiscale principale;
c) pentru obligaţiile fiscale accesorii aferente obligaţiilor prevăzute la lit. a) şi b).
(5) În cazul în care suma achitată nu acoperă toate obligaţiile fiscale aferente uneia dintre
categoriile prevăzute la alin. (4), distribuirea se face, în cadrul categoriei respective, proporţional
cu obligaţiile fiscale datorate.
(6) Metodologia de distribuire a sumelor plătite în contul unic şi de stingere a obligaţiilor
fiscale se aprobă prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
(7) Plata obligaţiilor fiscale, altele decât cele prevăzute la alin. (2), se efectuează de către
debitori, distinct pe fiecare tip de creanţă fiscală.
(8) În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal local, debitorii efectuează
plata acestora potrivit prevederilor alin. (7). Dispoziţiile alin. (1), (9), (11) şi (12) sunt aplicabile
şi plăţilor efectuate la organul fiscal local.
(10) Prin excepţie de la prevederile alin. (3), în cazul în care debitorii beneficiază de
înlesniri la plată potrivit reglementărilor legale în vigoare ori se află sub incidenţa legislaţiei
privind insolvenţa, distribuirea sumelor achitate în contul unic se efectuează de către organul
fiscal competent, potrivit ordinii prevăzute la art. 165 alin. (1) sau (6), după caz, indiferent de
tipul de creanţă”.

Ordinea stingerii datoriilor. Ordinea stingerii datoriilor este relevantă atunci când
debitorul are de executat impozite, taxe, contribuţii diferite, iar sumele de care dispune sunt
insuficiente pentru realizarea integrală a acestora. Acest aspect este reglementat la art. 165
C.pr.fisc. (Ordinea stingerii obligaţiilor fiscale):
“(1) Dacă un debitor datorează mai multe tipuri de obligaţii fiscale, iar suma plătită nu
este suficientă pentru a stinge toate obligaţiile, atunci se stinge obligaţia fiscală pe care o indică
debitorul, potrivit legii, sau care este distribuită potrivit prevederilor art. 163, după caz, stingerea
efectuându-se, de drept, în următoarea ordine:
a) toate obligaţiile fiscale principale, în ordinea vechimii, şi apoi obligaţiile fiscale
accesorii, în ordinea vechimii;
b) obligaţiile cu scadenţe viitoare, la solicitarea debitorului.
(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul creanţelor fiscale administrate de
organul fiscal local cu suma plătită se sting cu prioritate amenzile contravenţionale
individualizate în titluri executorii, în ordinea vechimii, chiar dacă debitorul indică un alt tip de
obligaţie fiscală. Aceste prevederi nu se aplică în cazul plăţii taxelor astfel cum sunt definite la
art. 1 pct. 36.
(3) În scopul stingerii obligaţiilor fiscale, vechimea acestora se stabileşte astfel:
a) în funcţie de scadenţă, pentru obligaţiile fiscale principale;
b) în funcţie de termenul de plată prevăzut la art. 156 alin. (1), pentru diferenţele de
obligaţii fiscale principale stabilite de organul fiscal competent, precum şi pentru obligaţiile
fiscale accesorii;
c) în funcţie de data depunerii la organul fiscal a declaraţiilor fiscale rectificative, pentru
diferenţele de obligaţii fiscale principale stabilite de contribuabil/plătitor, în cazul în care legea
prevede obligaţia acestuia de a calcula cuantumul obligaţiei fiscale;
d) în funcţie de data primirii, în condiţiile legii, a titlurilor executorii transmise de alte
instituţii.
(4) Pentru beneficiarii unei eşalonări la plată, ordinea de stingere este următoarea:
a) ratele de eşalonare şi/sau, după caz, obligaţiile fiscale de a căror plată depinde
menţinerea valabilităţii eşalonării la plată;
b) sumele datorate în contul următoarelor rate din graficul de plată, până la concurenţa cu
suma eşalonată la plată sau până la concurenţa cu suma achitată, după caz.
(5) Pentru beneficiarii unei amânări la plată, ordinea de stingere este următoarea:
a) obligaţiile fiscale datorate, altele decât cele care fac obiectul amânării la plată;
b) obligaţiile fiscale amânate la plată.
(6) Cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 167 alin. (11) şi (12), pentru debitorii care se
află sub incidenţa legislaţiei privind insolvenţa, ordinea de stingere este următoarea:
a) obligaţii fiscale născute după data deschiderii procedurii insolvenţei, în ordinea
vechimii;
b) sume datorate în contul ratelor din programele de plăţi ale obligaţiilor fiscale, cuprinse
în planul de reorganizare judiciară confirmat, precum şi obligaţiile fiscale accesorii datorate pe
perioada reorganizării, dacă în plan s-au prevăzut calcularea şi plata acestora;
 c) obligaţii fiscale născute anterior datei la care s-a deschis procedura insolvenţei, în
ordinea vechimii, până la stingerea integrală a acestora, în situaţia contribuabililor aflaţi în stare
de faliment;
d) alte obligaţii fiscale în afara celor prevăzute la lit. a)-c).
(7) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul contribuabililor care beneficiază de
ajutor de stat sub formă de subvenţii de la bugetul de stat pentru completarea veniturilor proprii,
potrivit legii, se sting cu prioritate obligaţiile fiscale aferente perioadei fiscale la care se referă
subvenţia, indiferent dacă plata este efectuată din subvenţie sau din veniturile proprii.
(8) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul obligaţiilor fiscale de plată stabilite
de organele de inspecţie fiscală, precum şi a amenzilor de orice fel, se stinge cu prioritate
obligaţia fiscală sau amenda pe care o alege contribuabilul.
(9) Organul fiscal competent comunică debitorului modul în care a fost efectuată
stingerea obligaţiilor fiscale, cu cel puţin 5 zile înainte de următorul termen de plată a
obligaţiilor fiscale”.

Consecințele neexecutării obligației fiscale principale la scadență/nedeclarării

obligației fiscale. Obligația fiscală accesorie
Neexecutarea la scadență a obligatiei fiscale principale (impozite, taxe, contribuții
sociale obligatorii) generează o creanță/obligație fiscală accesorie, căreia legiuitorul îi
integrează:
-dobânda (fiscală),
-penalitatea de întârziere,
-penalităţi de nedeclarare,
-majorările de întârziere.

Dobânda (fiscală). Noţiune. Potrivit noului Cod de procedură fiscală, art. 173 alin. (1),
dobânda, ca şi penalitatea de întârziere, este datorată „pentru neachitarea la termenul de
scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată”. Dobânda se aplică şi în ipoteza sumelor de
rambursat ori de restituit de la bugetul de stat contribuabilului, pentru egalitate de tratament
juridic.
Dobânda fiscală şi penalităţile de întârziere sunt percepute pentru creanţele fiscale
datorate bugetului general consolidat, cu excepţia celor cuvenite bugetelor unităţilor
administrativ-teritoriale (locale), pentru care se datorează majorări de întârziere.
Caracteristicile dobânzii. Codul de procedură fiscală instituie o dobândă „legală”,
caracterizată, în esenţă, prin:
a) este obligatorie, creditorul fiscal neputând renunţa la ea; este cuantificată prin decizie
a organului fiscal [cu excepţia situaţiei in care cuantificarea se face de către organul de
executare] şi constituie venit al bugetului căruia îi aparţine creanţa fiscală principală;
b) curge din ziua imediat următoare scadenţei obligaţiei fiscale, aceasta fiind regula.
Legea specială conţine, însă, şi excepţii de la regula menţionată, de exemplu, modul de
calcul al dobânzii aferente impozitului pe profit rezultat în urma regularizării anuale.
Dobânda fiscală curge de drept, nefiind necesară punerea în întârziere a debitorului
fiscal. Este suficientă o simplă depăşire a scadenţei (termenului de plată) obligaţiei principale,
legiuitorul stabilind o prezumţie de culpă, absolută şi irefragrabilă;
c) este neplafonată, calculându-se şi datorându-se după împlinirea termenului de
scadenţă, până în ziua stingerii obligaţiei fiscale inclusiv, pentru fiecare zi de întârziere;
 d) are un nivel unitar, acelaşi pentru toate obligaţiile fiscale, actualmente, de 0,02%
pentru fiecare zi de întârziere; este stabilit prin lege şi poate fi actualizat anual, prin hotărâre a
Guvernului, în funcţie de evoluţia ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României.
Practic, avem o evaluare legală, nefiind posibilă stabilirea acesteia de părţile raportului
juridic fiscal;
e) este generalizată, fiind datorată pentru orice obligaţie fiscală, inclusiv pentru cele
vamale, neachitate la termenul de scadenţă, cât şi pentru situaţiile particulare reglementate de
C.pr.fisc.
Nu se datorează dobânzi şi nici penalităţi de întârziere pentru: sumele datorate cu titlu de
amenzi de orice fel; obligaţii fiscale accesorii stabilite potrivit legii; cheltuieli de executare silită;
cheltuieli judiciare; sumele confiscate, precum şi sumele reprezentând echivalentul în lei al
bunurilor şi sumelor confiscate care nu sunt găsite la locul faptei [art. 173 alin. (2) C.pr.fisc.];
f) poate fi supusă înlesnirilor prevăzute de lege, posibilitatea acordării aparţinând, de
regulă, organului care administrează impozitele, taxele, contribuţiile care le-au generat, potrivit
normelor speciale; înlesnirile au un regim, de asemenea, guvernat, un caracter documentar,
nelăsând loc aşa-numitei „negocieri”;
g) este datorată şi pe perioada pentru care au fost acordate amânări sau eşalonări la plata
obligaţiilor fiscale principale restante.
Natură juridică. Includem dobânda şi celelalte accesorii ale obligaţiei fiscale în aria
răspunderii juridice financiare. În sensul NCPF, art. 1 pct. 20, dobânda (fiscală) reprezentă
echivalentul prejudiciului creat titularului creanţei fiscale principale ca urmare a neachitării la
scadenţă de către debitor a obligaţiilor fiscale principale (impozit, taxă, contribuţie). Drept
urmare, are un caracter reparator, fiind diferită atât faţă de dobânda remuneratorie, cât şi de
cea penalizatoare din dreptul creditului.

Penalităţile de întârziere
Natură juridică. În sensul NCPF, art. pct. 33, penalitate de întârziere este o obligaţie
fiscală accesorie - reprezentând sancţiunea pentru neachitarea la scadenţă de către debitor a
obligaţiilor fiscale principale. Penalitatea de întârziere sancţionează plata cu întârziere a
obligaţiilor fiscale, fiind datorată „pentru fiecare zi de întârziere” – 0,01% pe zi din cuantumul
sumei neachitate. În mod evident, penalităţile de întârziere au primit o calificare juridică diferită
în raport cu dobânda fiscală, in felul acesta respectându-se principiul non bis in idem.
Însă, procedural, penalităţile urmează regulile instituite de Codul de procedură fiscală
pentru dobânda fiscală.
Situaţiile pentru care sunt datorate, ca şi cazurile specifice, sunt identice cu cele instituite
pentru dobânda fiscală, art. 177-180 NCPF. Însă, trebuie avut în vedere ca element specific –
“penalitatea de întârziere nu se aplică pentru obligaţiile fiscale principale nedeclarate de
contribuabil/plătitor şi stabilite de organul de inspecţie fiscală prin decizii de impunere” [art.
176 alin. (4) C.pr.fisc (aici, în locul penalităţii de întârziere se aplică penalitatea de nedeclarare a
impozitului, taxei, contribuţiei)].
Dobânzile şi penalităţile de întârziere se stabilesc prin decizii77, cu excepţia situaţiei
prevăzute la art. 227 alin. (8).

77
A se vedea, în acest sens, Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 3497/2015 pentru aprobarea Procedurii privind
emiterea şi comunicarea unor acte administrative pentru debitorii care înregistrează obligaţii fiscale restante sub o
anumită limită, in M.Of., Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015.
 Exercițiu practic:

Societatea ”CESA” S.A., cu sediul in Targoviste, a realizat in trimestrul I 2022 un profit

impozabil de xxx lei pentru care a calculat si declarat impozitul pe profit aferent in cuantum de 100 000
lei, pe care l-a achitat la data de 30 iunie 2022.
Obligația de plată fiind scadentă la data de 25 aprilie 2022, stabiliti:
- care este titlul de creanță fiscală in ipoteza relatata?
- care sunt accesoriile generate de plata cu intarziere a impozitului pe profit?
- care este cuantumul obligatiei accesorii.

Majorările de întârziere (NCPF, art. 183 “Majorări de întârziere în cazul obligaţiilor

fiscale datorate bugetelor locale”).
Majorările de întârziere au o arie de aplicabilitate limitată la creanţele fiscale ale
bugetelor locale, având un regim juridic distinct de cel al dobânzii (fiscale) şi al penalităţilor de
întârziere.
Legea a instituit cu privire la acestea un procent unic, de 1% din cuantumul obligaţiilor
fiscale principale neachitate în termen, calculat pentru fiecare lună sau fracţiune de lună,
începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei
datorate inclusiv.
Pentru sumele de restituit de la bugetul local se datorează majorări de întârziere. Nivelul
şi modul de calcul al majorării de întârziere sunt cele sus-menţionate.
Existenţa majorărilor de întârziere, însă, nu face decât să complice lista accesoriilor
obligaţiilor fiscale, creând un regim juridic neunitar al acestora.

Exercițiu practic:

Societatea ”CESA” S.A., cu sediul in Targoviste, datorează pentru anul 2021 un impozit pe
clădiri in cuantum de 2000 lei, platibil in 2 rate: 31 martie, respectiv 30 septembrie 2021.
Impozitul a fost achitat integral la data 1 octombrie 2021.
Stabiliti:
- care sunt accesoriile generate de plata cu intarziere a impozitului pe clădiri?
- care este cuantumul obligatiei fiscale accesorii.
 Penalitatea pentru nedeclararea obligaţiei fiscale
Constituie un element de noutate, adus de noul Cod fiscal, art. 181 (“Penalitatea de
nedeclarare în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central ”78), cu
aplicabiltate de la 1 ianuarie 2016.
În aplicarea unitară a dispozițiilor art. 181 C.pr. fisc., a fost edictat Ordinul Președintelui
ANAF nr 3834/201579 pentru aprobarea Procedurii privind stabilirea obligaţiilor fiscale
accesorii reprezentând penalităţi de nedeclarare.
Potrivit art. 181 NCPF:
“(1)Pentru obligaţiile fiscale principale nedeclarate sau declarate incorect de
contribuabil/plătitor şi stabilite de organul de inspecţie fiscală prin decizii de impunere,
contribuabilul/plătitorul datorează o penalitate de nedeclarare de 0,08% pe fiecare zi, începând
cu ziua imediat următoare scadenţei şi până la data stingerii sumei datorate, inclusiv, din
obligaţiile fiscale principale nedeclarate sau declarate incorect de contribuabil/plătitor şi stabilite
de organul de inspecţie fiscală prin decizii de impunere”
Incidenţa textului presupune, cumulativ:
 creanţe fiscale administrate de organul fiscal central ANAF
 obligaţii fiscale principale nedeclarate sau declarate incorect de
contribuabil/plătitor
 obligaţii fiscale stabilite de organul de inspecţie fiscală prin decizii de impunere
(2)Penalitatea de nedeclarare stabilită potrivit alin. (1) se reduce, la cererea
contribuabilului/plătitorului, cu 75%, dacă obligaţiile fiscale principale stabilite prin decizie:
a) se sting prin plată sau compensare până la termenul prevăzut la art. 156 alin. (1)80;
b) sunt eşalonate la plată, în condiţiile legii. În acest caz, reducerea se acordă la
finalizarea eşalonării la plată.

78
A.N.A.F.
79 In M.Of., Partea I, nr 984 din 30 decembrie 2015, ulșterior modificat.
80
Art. 156 (“Termenele de plată”):
(1) Pentru diferenţele de obligaţii fiscale principale şi pentru obligaţiile fiscale accesorii, stabilite prin
decizie potrivit legii, termenul de plată se stabileşte în funcţie de data comunicării deciziei, astfel:
a) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 1-15 din lună, termenul de plată este până la data de 5 a
lunii următoare, inclusiv;
b) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 16-31 din lună, termenul de plată este până la data de 20
a lunii următoare, inclusiv.
(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător şi în următoarele cazuri:
a) al deciziei de atragere a răspunderii solidare, emisă potrivit art. 26;
b) al deciziei emise potrivit art. 100 în cazul în care legea nu prevede un alt termen de plată;
c) al deciziei de impunere emise de organul fiscal, potrivit legii, pe baza declaraţiei rectificative depuse de
contribuabil.
(3) Pentru obligaţiile fiscale eşalonate la plată, precum şi pentru accesoriile acestora termenul de plată se
stabileşte prin documentul prin care se acordă eşalonarea.
 (3)Penalitatea de nedeclarare prevăzută la alin. (1) se majorează cu 100% în cazul în care
obligaţiile fiscale principale au rezultat ca urmare a săvârşirii unor fapte de evaziune fiscală,
constatate de organele judiciare, potrivit legii.
(4)Aplicarea penalităţii de nedeclarare prevăzute de prezentul articol nu înlătură obligaţia
de plată a dobânzilor prevăzute de prezentul cod (texul, în mod evident, reglememtează cumulul
acestora)
(5)Penalitatea de nedeclarare constituie venit al bugetului de stat.
(6)Organul fiscal nu stabileşte penalitatea de nedeclarare prevăzută de prezentul articol
dacă aceasta este mai mică de 50 lei.
(7)Penalitatea de nedeclarare nu se aplică dacă obligaţiile fiscale principale nedeclarate
sau declarate incorect de contribuabil/plătitor şi stabilite de organul de inspecţie fiscală prin
decizii de impunere rezultă din aplicarea unor prevederi ale legislaţiei fiscale de către
contribuabil/plătitor, potrivit interpretării organului fiscal cuprinse în norme, instrucţiuni,
circulare sau opinii comunicate contribuabilului/plătitorului de către organul fiscal central.
(8)Despre aplicarea penalităţii de nedeclarare potrivit alin. (1) sau, după caz, despre
neaplicarea acesteia potrivit alin. (6) sau (7), se consemnează şi se motivează în raportul de
inspecţie fiscală. Prevederile art. 130 alin. (5)81 şi ale art. 131 alin. (2)82 sunt aplicabile în mod
corespunzător.
(9)În situaţia în care obligaţiile fiscale principale sunt stabilite de organul de inspecţie
fiscală ca urmare a nedepunerii declaraţiei de impunere, se aplică numai penalitatea de
nedeclarare, fără a se aplica sancţiunea contravenţională pentru nedepunerea declaraţiei.
(10)Procedura de aplicare a prezentului articol se aprobă prin ordin al preşedintelui
A.N.A.F.
(11)Cu excepţia situaţiei prevăzute la alin. (3), penalitatea de nedeclarare nu poate fi mai
mare decât nivelul creanţei fiscale principale la care se aplică (o plafonare a acesteia, faţă de
dobândă), ori de câte ori prin aplicarea metodei de calcul prevăzute la alin. (1) penalitatea de
nedeclarare depăşeşte acest nivel.
Dispoziţiile citate relevă următoarele aspecte:
penalitatea sancţionează aici nedepunerea declaraţiei sau neconformitatea
declaraţiei depuse (“obligaţii principale declarate incorect”);
nu se cumulează cu penalitatea de întârziere [“Penalitatea de întârziere nu se aplică
pentru obligaţiile fiscale principale nedeclarate de contribuabil/plătitor şi stabilite de organul de
inspecţie fiscală prin decizii de impunere”, art. 176 alin. (4)];
aplicarea lor nu exclude perceperea dobânzii fiscale (cumularea acestora), având o
natură juridică diferită;
pot fi reduse (încurajarea achitării obligaţiilor principale nedeclarate), majorate
(descurajarea evaziunii fiscale), nestabilite, chiar neaplicate, după caz, cu încadrarea in ipotezele
prevăzute de lege;
se percep numai pentru creanţele/obligaţiile principale administrate de organul
fiscal central (acest accesoriu este cuvenit bugetului de stat), nu şi în ipoteza creanţelor
administrate de organele fiscale locale;
aplicarea lor exclude sancţiunea contravenţională pentru nedepunerea declaraţiei
fiscale, de unde concluzia că sunt avute in vedere ca o sancţiune (aici, fiscală) ;
aplicarea lor se consemnează şi se motivează în raportul de inspecţie fiscală.

81
Informarea contribuabilului supus inspecţiei fiscale.
82
Privind raportul de inspecţie fiscală.
 Exercițiu practic:

Societatea ”CESA” S.A., cu sediul in Targoviste, a realizat in trimestrul II 2021 un profit

impozabil de xxx lei, pentru care insă nu a declarat organului fiscal impozitul pe profit aferent.
La inspectia fiscală, s-a constatat faptul nedeclarării si, implicit, al neplății impozitului pe
profit, cuantificat de organul fiscal pentru suma de 100000 lei.
Prin decizia de impunere emisă pe baza raportului de inspectie fiscală, s-a stabilit răspunderea
juridică a contribuabilului, sub forma obligatiei fiscale principale și a obligatiei fiscale accesorii.
Stabiliti:
- care este titlul de creantă fiscală aici
- care sunt elementele integrate, de către organul fiscal, obligatiei fiscale accesorii
- care este cuantumul obligatiei fiscale accesorii, in ipoteza achitării obligatiei fiscale
principale la data de 25 decembrie 2021 (scadenta platii: 25 iulie 2021)

Test de autoevaluare:
A. 1 Plata obligatiei fiscale poate fi facută, după caz, de către:
............................................................................................................................................
........................................................................................................................................................
........................................................................................................................................................
........................................................................................................................................................
........................................................................................................................................................
........................................................................................................................................................
......................................
2 Potrivit Codului de procedură fiscală, obligatia fiscală accesorie include, după
caz:
........................................................................................................................................................
........................................................................................................................................................
.................................................................................................
............................................................................................................................................
..............................................................................................................................
......................................................................................................................................
B. Rezolvați următoarele teste-grilă*:
1 Obligatia fiscala accesorie poate include:
a)dobânda bancara
 b) majorările de întârziere
c) penalitățile de nedeclarare
d) comisioane
e) penalitățile de întârziere

2. Dobânda fiscală:
a) este generată de creanțele fiscale principale scadente datorate bugetului de stat
b) este cuantificată de organul fiscal prin decizie
c) poate fi stabilită și de organul de executare silită, cu prilejul efectuării acesteia
d) are caracter convențional, fiind stabilită de subiectele raportului juridic fiscal

3. Dobânda fiscală:
a)este diferită, pe tipuri de impozite/taxe/contribuții
b) comportă un procent diferit de la un impozit la altul
c) este datorată pentru neachitarea la termen a amenzilor contravenționale
d) are caracter reparator

4 Penalitățile de întârziere:
a) sancționează nedeclararea obligației fiscale principale
b) comportă un procent de 0,01% din creanța datorată, calculat pentru fiecare i de întârzizi de
intarziere
c) sunt similare majorărilor de întârziere
d) sunt datorate si pentru obligațiile fiscale accesorii stabilite potrivit legii

5 Penalitățile de întârziere:
a) se aplică pentru obligațiile fiscale nedeclarate de contribuabil si stabilite de organul de
inspecție fiscală prin decizie
b) reprezintă echivalentul prejudiciului cauzat bugetului public prin neachitarea la scadenta a
obligației fiscale
c) se cumulează cu dobânda fiscală
d) sancționează neplata la scadenta a obligatiei fiscale

6 Majorările de intârziere:
a) constituie venit al bugetului de stat
b) comportă un procent de 1% din cuantumul obligației fiscale neachitate la termen, calculat
pentru fiecare lună/fracțiune lună întârziere la plată
c) se cumulează cu dobânda fiscala
d) cuantumul lor total nu poate depăși cuantumul obligației principale care le-a generat

7 Penalitatea de nedeclarare:
a) este generata de nedeclararea creanțelor fiscale administrate de organul fiscal central
b) poate fi redusa
c) poate fi cumulata cu dobânda
d) pot fi cumulata cu penalitatea de intarziere

8 Sunt modalități de colectare/realizare/stingere a obligațiilor fiscale reglementate de Codul

 de procedură fiscala:
a) executarea voluntară
b) executarea silită
c) darea in plată
d) cesiunea creanțelor fiscale
e) conversia in actiuni a obligatiei fiscale

9 Termenul de prescriptie extinctiva a dreptului de a cere executarea silita a obligatiei

fiscale este de:
a) 10 ani
b) 3 ani
c) 5 ani
d) 7 ani

10 Termenul de prescriptie extinctiva a dreptului de a stabili o obligatie fiscală este, după

caz, de:
a) 10 ani;
b) 3 ani
c) 5 ani;
d) 7 ani

* mai multe variante de răspuns corect

5.4.2. Compensarea
Este reglementată la art. 167 C.pr.fisc.: “(1) Prin compensare se sting creanţele statului
sau unităţilor administrativ- teritoriale ori subdiviziunilor acestora reprezentând impozite, taxe,
contribuţii şi alte sume datorate bugetului general consolidat cu creanţele debitorului
reprezentând sume de rambursat, de restituit sau de plată de la buget, până la concurenţa celei
mai mici sume, când ambele părţi dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de
debitor, cu condiţia ca respectivele creanţe să fie administrate de aceeaşi autoritate publică,
inclusiv unităţile subordonate acesteia. Prin sume de plată de la buget se înţeleg sumele pe care
statul sau unitatea/subdiviziunea administrativ-teritorială trebuie să le plătească unei persoane,
inclusiv cele care rezultă din raporturi juridice contractuale, dacă acestea sunt stabilite prin titluri
executorii.
(2) Creanţele debitorului se compensează cu obligaţii datorate aceluiaşi buget, urmând ca
din diferenţa rămasă să fie compensate obligaţiile datorate altor bugete, în mod proporţional, cu
respectarea condiţiilor prevăzute la alin. (1).
(3) Creanţele fiscale rezultate din raporturi juridice vamale se compensează cu creanţele
debitorului reprezentând sume de restituit de aceeaşi natură. Eventualele diferenţe rămase se
compensează cu alte obligaţii fiscale ale debitorului, în ordinea prevăzută la alin. (2).
(4) Dacă legea nu prevede altfel, compensarea operează de drept la data la care creanţele
există deodată, fiind deopotrivă certe, lichide şi exigibile.
(5) În sensul prezentului articol, creanţele sunt exigibile:
a) la data scadenţei, potrivit art. 154 sau 155, după caz;
 b) la termenul prevăzut de lege pentru depunerea decontului cu sumă negativă de TVA cu
opţiune de rambursare, în limita sumei aprobate la rambursare prin decizia emisă de organul
fiscal central, potrivit legii;
c) la data depunerii cererii de restituire, în limita sumei aprobate pentru restituire prin
decizia emisă de organul fiscal central, potrivit legii, pentru cererile de restituire a accizei sau
taxei pe valoarea adăugată, după caz, depuse potrivit Codului fiscal;
d) la data comunicării deciziei, pentru obligaţiile fiscale principale, precum şi pentru
obligaţiile fiscale accesorii stabilite de organul fiscal competent prin decizie;
e) la data depunerii la organul fiscal a declaraţiilor de impunere rectificative, pentru
diferenţele de obligaţii fiscale principale stabilite de contribuabil/plătitor în cazul în care legea
prevede obligaţia acestuia de a calcula cuantumul obligaţiei fiscale;
f) la data comunicării actului de individualizare a sumei, pentru obligaţiile de plată de la
buget;
g) la data primirii, în condiţiile legii, de către organul fiscal a titlurilor executorii emise
de alte instituţii, în vederea executării silite;
h) la data naşterii dreptului la restituire pentru sumele de restituit potrivit art. 168, astfel:
1. la data plăţii pentru sumele achitate în plus faţă de obligaţiile fiscale datorate;
2. la data prevăzută de lege pentru depunerea declaraţiei anuale de impozit pe profit, în
cazul impozitului pe profit de restituit rezultat din regularizarea anuală, potrivit legii. Restituirea
se face în limita sumei rămase după regularizarea impozitului anual cu plăţile anticipate
neachitate;
3. la data emiterii deciziei de impunere anuală, în cazul impozitului pe venit de restituit
rezultat din regularizarea anuală, potrivit legii. Restituirea se face în limita sumei rămase după
regularizarea impozitului anual cu plăţile anticipate neachitate;
4. la data procesului-verbal de distribuire, pentru sumele rămase după efectuarea
distribuirii prevăzute la art. 258;
5. la data prevăzută de lege pentru depunerea declaraţiei fiscale, în cazul sumelor de
restituit rezultate din regularizarea prevăzută la art. 170;
6. la data depunerii cererii de restituire, în limita sumei aprobate pentru restituire prin
decizia emisă de organul fiscal potrivit legii, pentru celelalte cazuri de sume de restituit.
(6) Creanţele fiscale rezultate din cesiunea notificată potrivit prevederilor art. 28 se sting
prin compensare cu obligaţiile cesionarului la data notificării cesiunii.
(7) Compensarea se constată de către organul fiscal competent, la cererea debitorului sau
din oficiu. Dispoziţiile art. 165 privind ordinea stingerii datoriilor sunt aplicabile în mod
corespunzător.
(8) Organul fiscal competent comunică debitorului decizia cu privire la efectuarea
compensării, în termen de 7 zile de la data efectuării operaţiunii.
(9) Se compensează, în condiţiile prezentului articol, suma negativă a taxei pe valoarea
adăugată din decontul de taxă cu opţiune de rambursare depus de reprezentantul unui grup fiscal
constituit potrivit Codului fiscal cu obligaţiile fiscale ale membrilor grupului fiscal, în
următoarea ordine:
a) obligaţiile fiscale ale reprezentantului grupului fiscal;
b) obligaţiile fiscale ale celorlalţi membri ai grupului fiscal, la alegerea organului fiscal
central.
 (10) În cazul în care taxa pe valoarea adăugată de plată se stinge prin regularizare cu
suma negativă de taxă, potrivit Codului fiscal, data stingerii taxei de plată este data prevăzută de
lege pentru depunerea decontului în care s-a efectuat regularizarea.
(11) Pentru debitorii care se află sub incidenţa legislaţiei privind insolvenţa şi care depun
un decont cu sumă negativă de taxă pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare după data
deschiderii procedurii insolvenţei, suma aprobată la rambursare se compensează în condiţiile
prezentului articol cu obligaţiile fiscale născute după data deschiderii procedurii insolvenţei.
(12) Suma negativă de taxă pe valoarea adăugată înscrisă în decontul de taxă pe valoarea
adăugată aferentă perioadei fiscale anterioare datei deschiderii procedurii insolvenţei se
compensează în condiţiile prezentului articol cu obligaţiile fiscale ale debitorului născute anterior
deschiderii procedurii."

Exercițiu practic:

Societatea ”STAR” S.A., cu sediul in Targoviste, are de achitat bugetului de stat, la data de 25
aprilie 2021, un impozit pe profit in cuantum de 100 000 lei. In acelasi timp, are de primit de la bugetul
de stat suma de 80000 lei reprezentand TVA de rambursat de la bugetul de stat.
In raport cu situatia relatat, stabiliti:
- care sunt modalitatile de stingere a obligatiei fiscale principale?
- in raport cu solutia pentru care a optat, cat trebuie sa plătească societatea bugetului de
stat la data de 25 aprilie 2021?

5.4.3. Insolvabilitatea ca modalitate de stingere a obligaţiei fiscale/insolvența

Codul de procedură fiscală reglementează insolvabilitatea ca modalităţi de stingere a
obligaţiei fiscale la art. 265. Insolvabilitatea urmează, în exclusivitate, o procedură administrativ-
fiscală, individuală, fiind strâns legată de executarea silită, în oricare din formele acesteia, în
timp ce insolvenţa este supusă unei proceduri judiciare, colective, de recuperare a creanţelor
fiscale.
Opţiunea pentru una din aceste modalităţi poate fi exercitată în funcţie de circumstanţele
faptice cu privire la datornic, cât şi de premisele legale, raportul dintre acestea nefiind unul de
excludere. În timp ce procedura insolvabilităţii se poate aplica tuturor debitorilor fiscali –
persoane fizice sau juridice, procedura insolvenţei se aplică numai celor care intră sub incidenţa
dispoziţiilor reglementării speciale privind falimentul (Legea nr. 85/2014).
Insolvabilitatea este integrată în categoria “alte modalităţi” de stingere a creanţelor fiscale
(Capitolul XII) şi constituie o cauză de “scădere” a obligaţiei fiscale din evidenţa organului
fiscal. În sensul Codului de procedură fiscală, „este insolvabil debitorul ale cărui venituri sau
bunuri urmăribile au o valoare mai mică decât obligaţiile fiscale de plată sau care nu are venituri
sau bunuri urmăribile”.
Se consideră debitori care nu au venituri sau bunuri urmăribile şi următoarele categorii:
a) debitorii ce deţin în proprietate bunuri a căror valorificare acoperă cel mult cheltuielile
estimate de executare silită;
b) debitorii care deţin în proprietate bunuri a căror valoare se încadrează în limita
pragului prevăzut la art. 238 alin. (7) lit. b).
Competenţa stabilirii stării de insolvabilitate este în competenţa organelor de executare.
Constatarea insolvabilităţii se face direct de către acestea, nefiind necesară o hotărâre
obţinută în urma unei proceduri judiciare, ca în dreptul comun.
În derularea procedurii se identifică, în ordine cronologică, etapele:
- efectuarea de investigaţii de către organul fiscal la domiciliul, sediul sau locul la care se
desfăşoară activitatea lucrativă de către debitor, pentru a se stabili dacă acesta are venituri sau
bunuri urmăribile;
- încheierea procesului-verbal de declarare a stării de insolvabilitate, în situaţia în care,
în urma investigaţiilor făcute, se constată că debitorul nu are venituri sau bunuri urmăribile, actul
de constatare a stării de insolvabilitate nemaiavând ca efect întreruperea termenului de
prescripţie a dreptului de a cere executarea silită;
- scăderea provizorie a debitorului din evidenţa curentă a organului fiscal şi trecerea sa
într-o evidenţă separată, organul de executare având obligaţia de a urmări, în continuare, cel
puţin odată pe an, situaţia debitorului, sub aspectul veniturilor şi bunurilor sesizabile, în limita
termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită.
Dacă în urma verificărilor efectuate după declararea stării de insolvabilitate se constată că
debitorul a dobândit venituri sau bunuri urmăribile a căror valoare este mai mare decât
cheltuielile de executare, va avea loc o redebitare a sumelor, acestea fiind trecute în evidenţa
curentă, după care se vor lua măsuri de executare silită.
Actele de investigare, toate, nu au ca efect întreruperea termenului de prescripţie, legea
neatribuindu-le astfel de efecte, întrucât nu reprezintă acte de executare în accepţiunea strictă a
cuvântului.
Concluzionând, scăderea definitivă a creanţei are loc ca urmare a prescripţiei extinctive a
dreptului de a cere executarea silită, a cărei împlinire nu este imputabilă celor care aveau
obligaţia urmăririi recuperării creanţelor fiscale. În măsura în care există succesori universali
sau cu titlu universal sau debitori solidari, potrivit art. 27 din Codul de procedură fiscală83
(persoane răspunzătoare pentru atingerea stării de insolvabilitate de către debitorul principal),
sumele se vor recupera de la acestea, potrivit legii, acestea fiind părţi ale raportului juridic de
răspundere fiscală.
Insolvabilitatea conduce la stingerea (scăderea) obligaţiei fiscale, condiţionat de
epuizarea celorlalte posibilităţi de recuperare a creanţelor fiscale prevăzute în reglementarea de
bază şi numai în măsura în care mai rămân debite neachitate. Este o concluzie ce se desprinde
din chiar cazurile reglementate, care permit declanşarea acestei proceduri.
Se aplică numai la înplinirea prescripţiei extinctive a dreptului de a cere executarea silită
a obligaţiei fiscale.

Trebuie să avem in vedere aici și dispozițiile art. 265 alin. (5)-(9) C..pr.fisc.:
83
Vezi art. 27-28 C. proc. fisc
 ”(5) În vederea recuperării creanţelor fiscale de la debitorii care se află în stare de
insolvenţă potrivit Legii nr. 85/2014, organul fiscal solicită înscrierea la masa credală a
impozitelor, taxelor, contribuţiilor sociale existente în evidenţa creanţelor fiscale la data
declarării insolvenţei.
(6) Dispoziţiile alin. (5) se aplică şi în vederea recuperării creanţelor fiscale de la
debitorii aflaţi în lichidare în condiţiile legii.
(7) Cererile organelor fiscale privind începerea procedurii insolvenţei sunt scutite de
consemnarea vreunei cauţiuni.
(8) În situaţia în care organul fiscal central deţine cel puţin 50% din valoarea totală a
creanţelor, A.N.A.F. poate decide desemnarea unui administrator judiciar/lichidator, stabilindu-i
şi remuneraţia. Confirmarea administratorului judiciar/lichidatorului desemnat de A.N.A.F. de
către judecătorul-sindic se efectuează, conform art. 45 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 85/2014.
(9) În dosarele în care organul fiscal deţine cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor,
acesta are dreptul să verifice activitatea administratorului udiciar/lichidatorului şi să îi solicite
prezentarea documentelor referitoare la activitatea desfăşurată şi onorariile încasate.”

5.4.4. Anularea creanţelor fiscale

Nu se confundă cu anularea din dreptul común. Codul de procedură fiscală reglementează
situațiile care pot conduce la anularea creanțelor/obligațiilor fiscale la art. 266:
”(1) În situaţiile în care cheltuielile de executare, exclusiv cele privind comunicarea prin
poştă, sunt mai mari decât creanţele fiscale supuse executării silite, conducătorul organului de
executare silită poate aproba anularea debitelor respective.
(2) În cazul prevăzut la art. 265 alin. (2)84, dacă la sfârşitul perioadei de prescripţie se
constată că debitorul nu a dobândit bunuri sau venituri urmăribile, organele de executare silită
procedează la anularea obligaţiilor fiscale.
(3) Anularea se face şi atunci când organul fiscal constată că debitorul persoană fizică
este dispărut sau decedat fără să fi lăsat venituri ori bunuri urmăribile.
(4) Obligaţiile fiscale datorate de debitori, persoane juridice, radiaţi din registrele în care
au fost înregistraţi potrivit legii se anulează după radiere dacă pentru plata acestora nu s-a atras
răspunderea altor persoane, potrivit legii.
(4/1) Obligaţiile fiscale datorate de debitori, persoane fizice care desfăşoară activităţi
economice în mod independent sau profesii libere, precum şi asocieri şi alte entităţi fără
personalitate juridică, radiaţi din registrele în care au fost înregistraţi potrivit legii, se anulează
după radiere, inclusiv în situaţia în care obligaţiile au fost preluate de alţi debitori în conformitate
cu prevederile art. 23.
(5) Creanţele fiscale restante administrate de organul fiscal central, aflate în sold la data
de 31 decembrie a anului, mai mici de 40 lei, se anulează. Plafonul se aplică totalului creanţelor
fiscale datorate şi neachitate de debitori.
(6) În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal local, prin hotărâre,
autorităţile deliberative pot stabili plafonul creanţelor fiscale care pot fi anulate, care nu poate
depăşi limita maximă prevăzută la alin. (5).
(7) Prevederile alin. (6) se aplică totalului creanţelor fiscale datorate şi neachitate de
debitori aflate în sold la data de 31 decembrie a anului.
(8) Creanţele fiscale restante administrate de organul fiscal central şi local se anulează şi
în următoarele situaţii:
84
Ipoteza debitorului declarat insolvabil.
 a) ulterior închiderii procedurii insolvenţei, în situaţia în care creanţele nu sunt admise la
masa credală potrivit legii, sub rezerva ca debitorul să nu fi fost condamnat pentru bancrută
simplă sau frauduloasă ori să nu i se fi stabilit răspunderea pentru efectuarea de plăţi ori
transferuri frauduloase, inclusiv în cazul atragerii răspunderii acestuia, potrivit legii;
b) ulterior închiderii procedurii de reorganizare judiciară, în situaţia în care creanţele
fiscale nu sunt acceptate în planul de reorganizare confirmat de judecătorul-sindic, sub rezerva ca
debitorii să se conformeze planului de reorganizare aprobat.
(9) Pe toată perioada derulării procedurii insolvenţei sau reorganizării judiciare, după caz,
creanţele prevăzute la alin. (8) nu se sting.
Textul citat conduce la concluzia că sunt anulate obligațiile fiscale: aflate sub un anumit
prag valoric; cele al căror cuantum este mai mic decat cuantumul cheltuielilor generate de
recuperarea lor; cele al căror titular - debitorul persoană fizică este dispărut sau decedat fără să fi
lăsat venituri ori bunuri urmăribile; cele are nu mai pot fi recuperate - dupa exercitarea
modalităților de recuperare prevazute de lege, la care textul citat face trimitere.

5.4.5. Executarea silită

4.5.1 Caracteristici. Executarea silită realizată în condiţiile reglementării sus menţionate
se particularizează prin:
a. are un caracter unitar, aplicându-se nediferenţiat, în mod egal, tuturor celor care au
calitatea de debitori ai obligaţiei fiscale, persoane fizice sau juridice;
b. se efectuează direct de către organele de executare fiscală, prevăzute de lege, cu
excluderea competenţei instanţelor judecătoreşti şi fără a fi precedată de vreo altă procedură, cu
caracter judiciar, ca în dreptul comun;
c. se efectuează din oficiu, de către organele de executare, prin executorii fiscali;
d. durează până la stingerea creanţelor fiscale înscrise în titlul executoriu, inclusiv a
accesoriilor acesteia ori a altor sume datorate ori acordate potrivit legii prin acesta, precum şi a
cheltuielilor de executare; atunci când în titlul executoriu au fost prevăzute accesorii, fără a fi
stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de către organul de executare şi consemnate într-
un proces-verbal ce constituie titlu executoriu, ce se comunică debitorului. Aici trebuie integrate
şi dispoziţiile care statuează neperimarea executării silite a creanţelor fiscale;
e. suspendarea, întreruperea şi încetarea executării silite au un regim strict şi sunt
permise doar în condiţiile reglementării speciale
4.5.2. Condiţiile generale ale pornirii executării silite
a. existenţa titlului executoriu. Titlul de creanta devine executoriu la data la care creanta
fiscală este scadenta prin expirarea termenului de plata prevăzut de lege sau stabilit de organul
competent ori în alt mod prevăzut de lege”.
Sunt avute în vedere, în primul rând, titlurile executorii emise de organele de executare
competente, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală.
Sunt avute în vedere, în al doilea rând, „alte înscrisuri care, potrivit legii, constituie
titluri executorii”; intră aici titlurile executorii emise de alte organe competente, care privesc
creanţe fiscale; acestea se transmit, de către organul împuternicit să le emită, în termen de 30 zile
de la emitere, spre executare silită, potrivit legii, organelor de executare competente (de
exemplu, un proces-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii
contravenţionale).
 Pentru titlurile de creanţă provenind de la alte organe decât cele fiscale, acolo unde
reglementările o impun, cerinţa formulei executorii trebuie respectată, cu atât mai mult cu cât
este de ordine publică;
b. încadrarea în termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită - de 5 ani;
c. existenţa actelor procedurale premergătoare executării silite: somaţia - actul de
declanşare propriu-zisă a executării silite, obligatoriu pentru toate formele de executare silită,
comunicat debitorului atunci când acesta nu-şi execută obligaţia în termenul stabilit prin
înştiinţare şi prin care i se face cunoscut să efectueze plata sumelor datorate în termen de 15 zile
de la primirea acesteia.
Codul de procedură conține, art. 2661 ”Dispoziţii aplicabile cazurilor speciale de executare
silită” - creanţele bugetare stabilite prin hotărâri judecătoreşti pronunţate în materie penală, provenite din
săvârşirea de infracţiuni, astfel:
a) sumele reprezentând repararea prejudiciului material;
b) amenzi;
c) cheltuieli judiciare;
d) sume confiscate85.

Tema de control 2. Obligatia fiscală principală și obligatia fiscală accesorie –

individualizare, cuantificare
Cerințe:
Pornind de la informațiile pe care le-ați regăsit pe parcursul acestui material, utilizând
bibliografia indicată la finalul acestuia și efectuând o documentare suplimentară prin
parcurgerea actelor normative speciale aplicabile, rezolvati problemele de mai jos.

Bibliografie suplimentară recomandată:

- Legea nr 207/2015 privind Codul de procedură fiscală (dispozitiile relevante pentru
rezolvarea temei)
- Legea nr 227/2015 privind Codul fiscal (dispozitiile relevante pentru rezolvarea
temei)

Criterii de evaluare:
- pentru fiecare exercitiu rezolvat corect, 33 de puncte;
- in alocarea puncatului, se va tine cont si de acurateţea rezolvării, cat si de soliditatea
argumentelor.
La acest test se va nota numai conţinutul, nu și forma de prezentare.

A) SC “Star” S.A. din Targoviste a calculat si declarat ANAF pentru trimestrul II 2020
(aprilie – iunie) un impozit pe profit in cuantum de 100 000 lei, obligatia de plata fiind
scadenta la data de 25 iulie 2020.
Debitorul a platit suma la data de 25 octombrie 2020.

85
Structura abilitată cu ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii şi efectuarea procedurii de executare
silită a acestor cazuri speciale sunt stabilite prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
 Stabiliti:
1 Care este titlul de creanta (fiscala)
2 Care este cuantumul obligatiei fiscale principale
3 Care sunt elementele constitutive ale obligatiei fiscale accesorii
4 Care este cuantumul total al obligatiei fiscale accesorii
5 Cărui buget se cuvin sumele datorate
6 In ce calitate actioneaza aici SC “Star” S.A. din Targoviste

B) SC “Star” S.A. din Targoviste nu a declarat impozitul pe profit datorat bugetului de

stat pentru trimestrul III 2020, in cuantum de 50 000 lei. Potrivit Codului fiscal, obligatia de
plata avea scadența la data de 25 octombrie 2020.
La inspectia fiscală efectuata, s-a constatat acest fapt, in urma careia s-a stabilit
raspunderea juridică a debitorului prin emiterea unei decizii de impunere de catre organul
fiscal competent – decizia XXX/25 decembrie 2020.
Stabiliti:
1 Care este titlul de creanta (fiscala) aici?
2 Care este cuantumul obligatiei fiscale principale
3 Care sunt elementele constitutive ale obligatiei fiscale accesorii
4 Care este cuantumul total al obligatiei fiscale accesorii, in conditiile in care debitorul a
platit sumele datorate la data de 25 decembrie 2020 – (ziua in care s-a intocmit și comunicat
decizia de impunere).
5 Cărui buget se cuvin sumele datorate

C) X persoana fizica, cu domiciliul in orasul Pucioasa detine un imobil – teren situat in

Mun Targoviste, pentru care in anul 2021 datoreaza un impozit pe teren in cuantum 2000,
platibil in doua transe: 31 martie, respectiv 30 septembrie 2021.
Stabiliti:
1 Care este titlul de creanta fiscală aici
2 In conditiile in care intreaga sumă a fost platita pe data de 1 octombrie, stabiliti:
- in ce consta obligatia accesorie de plata si care este cuantumul acesteia
- carui buget se cuvin sumele datorate ca obligatie fiscală principală si obligatie
fiscală accesorie
3 Cum ar putea debitorul să procedeze in ipoteza in care are de primit de la bugetul
respectiv o suma de 1000 lei (suma ii trebuia restituita la data de 31 martie 2021).
Care este, in aceasta ipoteză, cuantumul obligatiei principale si cuantumul obligatiei
accesorii?

* Formatul lucrării este la alegerea fiecărui student.

Test de autoevaluare:
1Analizati sintagma: ”Titlul de creanţă fiscală = act juridic executoriu”.

2 Mentionati care sunt persoanele obligate la plata obligatiei fiscale.

3 In ce conditii insolvabilitatea debitorului fiscal are ca efect stingerea obligatiei

fiscale a acestuia?
 TEORIA ŞI PRACTICA ÎMPRUMUTULUI PUBLIC

1 Reglementare juridică, importanţă şi necesitate, noţiune şi terminologie,

forme ale creditului public

1.1 Reglementare juridică

Reglementări financiare. Dreptul comun în domeniu îl constituie Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 64/2007 cu privire la datoria publică86.
Datoria publică locală este reglementată de Legea nr. 273/2006 cu privire la finanţele
publice locale, precitată, în completare, aplicându-i-se dispoziţiile OUG. nr. 64/2007, ca drept
comun în domeniu.
Aplicarea uniformă a acestor reglementări are la bază Normele metodologice de aplicare
emise în temeiul dispoziţiilor art. 12 din OUG nr. 64/2007.
Reglementări de drept comun. Acordurile de împrumut public, precum şi cele de
garantare a acestora, esenţialmente, acte juridice de factură contractuală, sunt supuse
reglementărilor de drept substanţial sub a căror incidenţă intră – interne sau internaţionale – după
caz.
Domeniul legii. OUG nr. 64/2007 şi Legea nr. 273/2006 constituie doar cadrul general cu
privire la datoria publică şi conţine doar principiile administrării acesteia. Legiuitorul a reţinut
în noua reglementare - OUG nr. 64/2007 – în raport cu cele precedente87, atât cât permite
caracterul imperativ al finanţelor publice.

1.2 Importanţă şi necesitate

Împrumuturile publice reprezintă o componentă structurală fundamentală a finanţelor
publice moderne, teoria şi practica împrumutului public revendicându-şi statutul de disciplină de
studiu de sine stătătoare.
Împrumuturile publice sunt integreate echilibrului bugetar, ce impune acoperirea
integrală a cheltuielilor din veniturile bugetului respectiv. Cum resursele fiscale, de regulă, sunt
insuficiente pentru satisfacerea integrală a nevoilor publice programate, statele au conceput
mijloace juridice acoperitoare.
Împrumutul public reprezintă un mijloc de completare a fondurilor băneşti cu destinaţie
publică şi a devenit un fenomen cu o dinamică accelerată în toatele statele, beneficiind de o
reglementare juridică actuală, modernă, în raport cu dispoziţiile instituţiilor comunitare abilitate.
Avantajele împrumutului public rezultă din:

86
M. Of., Partea I, nr. 439 din 28 iunie 2007, denumită, în continuare, “Legea datoriei publice”.
87
Legea nr. 81/1999 şi Legea nr. 313/2004 cu privire la datoria publică, abrogate.
 - consolidarea patrimoniului statului cu valorile reale create prin întrebuinţărea sumelor
de bani împrumutate;
- încurajarea economiilor băneşti şi activarea capitalurilor particulare, înlesnind astfel
plasarea capitalului autohton în economia naţională.
Dezavantajele acestuia rezultă din:
- angajarea generaţiilor viitoare, acestea fiind obligate să suporte cheltuielile de
rambursare contractate, mai ales, pe termene îndelungate;
- reducerea capitalului particular circulant din economia naţională şi implicit
împiedicarea procesului normal de dezvoltare a producţiei, influenţarea creşterii şi micşorării
capacităţii contributive a cetăţenilor;
- reducerea consumului, fapt ce conduce la scăderea cererii şi, implicit, a producţiei..
Scopul pentru care acestea sunt contractate trebuie să se înscrie în limitele legii.

1.3 Noţiune şi terminologie

Coceptual, se impune a diferenţia între: împrumut public, credit public, datorie publică,
serviciul datoriei publice.
Împrumut şi credit public. Între împrumut public şi credit public există o sinonimie88,
acestea putând fi folosite cu acelaşi înţeles îndomeniul supus analizei aici. Creditul public este
integrat creditului lato sensu, cei mai mulţi autori abordând, ca punct introductiv, în abordarea
împrumutului public, noţiunea de credit, creditul în general. Cuvântul public ataşat cuvântului
credit are semnificaţia de a-l separa de creditul privat, unul dintre criteriile de detaşare fiind
„calitatea debitorului”, aici, statul sau autorităţile administraţiei publice locale, direct sau
indirect, în cazul garanţiilor asumate de acestea pentru garantarea împrumuturilor contractate de
enităţile prevăzute de lege.
De remarcat că în legea specială – OUG nr. 64/2007 - nu avem o definiţie a împrumutului
public şi nici a speciilor acestuia – împrumutul de stat (guvernamental, în legea nouă) şi
împrumutul public local - legea operând cu noţiuni direct legate de gestiunea datoriei publice.
Împrumutul de stat este actul juridic – contract, acord, tratat etc. prin care statul, prin autorităţile
publice abilitate, de regulă, Ministerul Finanţelor Publice, obţine fonduri de la o persoană fizică
sau juridică creditoare pe care se angajează să le ramburseze împreună cu accesoriile acestora şi
cu alte costuri, în perioada specificată”.
Creditul public local este « actul juridic – contract, acord, tratat etc. prin care autorităţile
administraţiei publice locale obţin fonduri de la o persoană fizică sau juridică creditoare pe care
se angajează să le ramburseze împreună cu accesoriile acestora şi cu alte costuri, în perioada
specificată”.
În lege sunt utilizate expresiile de „finanţare rambursabilă angajată pe baze contractuale”
şi „finanţare rambursabilă garantată” în locul celei de împrumut public şi împrumut garantat.
Datoria publică este un concept legat de creditul public, cu care nu se confundă, având
semnificaţia proporţiei cantitative, a cuantificării împrumuturilor publice, fiind o rezultantă a
acestora. În accepţiunea legii, datoria publică semnifică „totalitatea obligaţiilor de natura datoriei
publice guvernamentale şi locale” [art. 2 lit. C), OUG nr. 64/2007]. Datoria publică (a

88
Nu se confundă cu creditul bugetar, având o natură juridică diferită. Creditul bugetar este suma aprobată
prin buget, reprezentând limita maximă până la care se pot ordonanţa şi efectua plăţi în cursul anului bugetar pentru
angajamentele contractate în cursul exerciţiului bugetar şi/sau din exerciţii anterioare pentru acţiuni multianuale,
respectiv se pot angaja, ordonanţa şi efectua plăţi din buget pentru celelalte acţiuni (art. 1 pct. 16 din Legea
finanţelor publice).
 României) este rezultanta împrumuturilor de stat şi a celor contractate de autorităţile
administraţiei publice locale, cu menţiunea că acestea din urmă nu reprezintă datorii sau
răspunderi ale Guvernului, serviciul aferent acestora realizându-se exclusiv din veniturile cu care
au fost garantate împrumuturile.
OUG nr. 64/2007 reglementează această dimensiune, cu alte cuvinte, aspectele strict
financiare şi bugetare. Aspectele strict juridice vizând actele juridice de împrumut şi de garanţie
vor fi supuse reglementărilor incidente, altele decât cele sus menţionate.
Datoria publică are două componente:
a. datoria publică guvernamentală – „ totalitatea obligaţiilor statului la un moment dat,
provenind din finanţările rambursabile angajate pe baze contractuale sau garantate de Guvern
prin Ministerul Finanţelor Publice, conform dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă nr. 64/2007”;
b. datoria publică locală – „totalitatea obligaţiilor unităţilor administrativ-teritoriale, la
un moment dat, provenind din finanţările rambursabile angajate pe baze contractuale sau
garantate de către autorităţile administraţiei publice locale, conform dispoziţiilor Ordonanţei de
urgenţă nr. 64/2007 şi ale Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale”.
Datoria publică este cea rezultând din finanţări rambursabile directe (împrumutul public
al statului şi al autorităţilor administraţiei publice locale) cât şi din finanţări rambursabile
garantate. Aşadar, se impune a preciza, în continuare, noţiunea de garanţie asumată de stat sau
de autorităţile administraţiei publice locale, cu privire la finanţările rambursabile contractate la
care cele două reglementări fac trimitere.
Garanţia este angajamentul asumat în numele şi în contul statului de către Guvern, prin
Ministerul Finanţelor Publice, sau de către unităţile administrativ-teritoriale, prin autorităţile
administraţiei publice locale, în calitate de garant, de a plăti la scadenţă obligaţiile neonorate ale
garantatului, în condiţiile Ordonanţei de urgenţă nr. 64/2007;
Garantatul este persoana juridică pentru care se prevede că rambursarea finanţării
garantate de stat să se facă din veniturile proprii, fără a afecta bugetul de stat, sau, în cazul
garanţiilor acordate unităţilor administrativ-teritoriale, se prevede că rambursarea să se facă din
bugetele locale, precum şi din veniturile operatorilor economici şi ale serviciilor publice din
 subordinea unităţilor administrativ-teritoriale care beneficiază de garanţiile acordate de către
acestea, pentru care se prevede că rambursarea să se facă din surse proprii.
3. Serviciul datoriei publice semnifică „totalitatea sumelor reprezentând rate de capital,
dobânzi, comisioane şi alte costuri aferente datoriei publice provenind din finanţările
rambursabile angajate pe baze contractuale sau garantate de către Guvern, prin Ministerul
Finanţelor Publice ori de către unităţile administrativ-teritoriale, prin autorităţile administraţiei
publice locale, pentru o perioadă determinată”.

1.4 Formele datoriei publice

Împrumuturile contractate de stat şi de autorităţile administraţiei publice locale în nume
propriu sau de alte persoane juridice cu garanţia acestora, pot fi:
- împrumuturi interne contractate de stat;
- împrumuturi externe contractate de stat;
- împrumuturi garantate de stat (interne/externe);
- împrumuturi interne contractate de autorităţile administraţiei publice locale;
- împrumuturi externe contractate de autorităţile administraţiei publice locale;
- împrumuturi garantate de autorităţile administraţiei publice locale (interne/externe).
Sintetizând, avem:
 a. în raport cu împrumutatul:
- împrumuturi guvernamentale (de stat);
- împrumuturi locale (ale unităţilor administrativ-teritoriale);
b. în raport cu împrumutătorul:
- interne (capital autohton);
- externe (capital extern);
c. în raport cu obligaţiile pe care le nasc:
- directe (obligaţii directe, definitive în sarcina împrumutatului);
- indirecte (garanţiile - emise de MEF sau AAPL, deoarece obligaţi direct cu privire la
imprumut vor fi garantaţii).

2 Datoria publica guvernamentala. Regim juridic

2.1. Contractarea datoriei publice guvernamentale

Guvernul este autorizat sa angajeze in numele si in contul statului obligatii de natura
datoriei publice guvernamentale numai prin Ministerul Finantelor Publice, in urmatoarele
scopuri:
- finantarea deficitului bugetului de stat, finantarea temporara a deficitelor din anii
precedenti ale bugetului asigurarilor sociale de stat, pana la alocarea de sume cu aceasta
destinatie, finantarea deficitelor temporare ale bugetului de stat si ale bugetului asigurarilor
sociale de stat din exercitiul curent;
- refinantarea si rambursarea anticipata a datoriei publice guvernamentale;
- mentinerea in permanenta a unui sold corespunzator in contul curent general al
Trezoreriei Statului, stabilit de Ministerul Finantelor, in conformitate cu criteriile prevazute in
normele metodologice elaborate de MEF şi MIRA;
- finantarea pe baza de lege a unor programe/proiecte sau a altor necesitati prioritare
pentru economia romaneasca – aici, beneficiarii garantiilor de stat, precum si subimprumutatii se
stabilesc, pentru fiecare caz in parte, prin lege, numai dupa obtinerea avizului din partea
Comitetului Interministerial de Finantari, Garantii si Asigurari.
Autoritatile administratiei publice centrale nu pot fi beneficiari ai garantiilor de stat sau
ai subimprumuturilor acordate de catre Ministerul Finantelor.
Pe parcursul unui an, Ministerul Finantelor contracteaza imprumuturi guvernamentale,
pentru scopurile precizate mai sus, independent de evolutia disponibilitatilor existente in contul
curent general al Trezoreriei Statului si de evolutia veniturilor si cheltuielilor bugetului de stat in
decursul acelui an.
Finantarile rambursabile contractate de la organismele financiare internationale destinate
finantarii deficitului bugetului de stat se aproba prin hotarare a Guvernului.
Modalitatea de aprobare a operatiunilor de contractare a datoriei publice guvernamentale
se stabileste prin norme emise in aplicarea Ordonantei de urgenta nr. 64/2007.

2.2. Rambursarea datoriei publice guvernamentale

Rambursarea datoriei publice guvernamentale reprezinta o obligatie a statului
neconditionata si irevocabila de plata a capitalului, dobanzilor, comisioanelor si a altor costuri
aferente finantarilor rambursabile angajate sau garantate. Cheltuielile privind serviciile prestate
de agentiile de rating pentru evaluarea riscului de tara, comisioanele, dobanzile, valoarea
discontului si alte cheltuieli legate de angajarea finantarilor rambursabile in numele si contul
statului vor fi platite din bugetul de stat.
In vederea platii serviciului datoriei publice guvernamentale, se acorda autorizare
bugetara permanenta pentru efectuarea acestor cheltuieli.
Sursele de plata pentru serviciul datoriei publice guvernamentale sunt, dupa caz,
urmatoarele:
a) disponibilitatile contului curent general al Trezoreriei Statului;
b) finantarile rambursabile angajate in numele statului pentru refinantarea datoriei publice
guvernamentale;
c) cheltuielile prevazute cu aceasta destinatie in bugetul de stat;
d) sumele incasate de Ministerul Finantelor de la subimprumutati, in baza acordurilor
incheiate cu acestia, cu respectarea conditiilor acordurilor prin care au fost angajate finantarile
rambursabile;
e) sumele prevazute in bugetele persoanelor juridice care au contractat finantari
rambursabile cu garantia statului;
f) fondul de risc constituit la Ministerul Finantelor Publice pentru situatiile in care
garantatii/subimprumutatii nu isi onoreaza obligatiile prevazute in acordurile incheiate cu
Ministerul Finantelor Publice;
g) alte surse, in conditiile legii.
Banca Nationala a Romaniei, in baza conventiilor incheiate cu Ministerul Finantelor,
poate actiona ca agent al statului in rambursarea datoriei publice guvernamentale contractate in
alta moneda decat moneda nationala, precum si in organizarea licitatiilor de titluri de stat pe
piata interna.
Pentru activitatile derulate de catre Banca Nationala a Romaniei sus menţionate, in
calitate de agent al statului pentru rambursarea datoriei publice guvernamentale si pentru
plasarea catre terti a emisiunilor de titluri de stat, Ministerul Finantelor Publice este autorizat sa
plateasca comisioane din bugetul de stat, al caror cuantum este stabilit prin conventie intre cele
doua parti.

2.3. Tehnici juridice de asigurare a rambursării datoriei publice

2.3.1.Fondul de risc pentru datoria publică guvernamentală. Pentru împrumuturile
guvernamentale directe, rambursarea se va asigura din sumele prevăzute cu această destinaţie în
bugetul de stat sau din garanţiile care care însoţesc aceste împrumuturi.
Pentru subîmprumuturi, cât şi pentru garanţiile emise de stat, prin Ministerul Finantelor
Publice, în condiţiile sus menţionate, se constituie Fondul de risc pentru datoria publică
guvernamentală. Este un fond legal, având regimul prevăzut de lege.
Sursele fondului de risc sunt:
a) sumele incasate sub forma de comisioane de la subimprumutati/garantati de stat;
b) sumele incasate de la subimprumutati/garantati de stat, reprezentand rate de capital,
dobanzi, comisioane si alte costuri aferente finantarilor rambursabile garantate sau
subimprumutate de stat, platite de Ministerul Finantelor Publice in numele garantatului ori al
subimprumutatului;
c) dobanzi la disponibilitatile aflate in contul fondului de risc;
d) accesorii, la nivelul celor prevazute pentru neplata in termen a obligatiilor fiscale,
aplicate pentru neplata in termen de catre subimprumutati sau garantati de stat a comisioanelor la
fondul de risc si, respectiv, a ratelor scadente, a dobanzilor, a comisioanelor si a altor costuri
aferente finantarii rambursabile;
e) sume recuperate conform legii;
f) fonduri alocate de la bugetul de stat in acest scop.
Sumele aflate in fondul de risc sunt destinate achitarii obligatiilor aferente garantiilor de
stat si subimprumuturilor, in cazul in care subimprumutatii sau garantatii de stat nu dispun la
scadenta de resurse financiare proprii pentru achitarea obligatiilor de plata.
Fondul de risc se gestioneaza de catre Ministerul Finantelor Publice, in conditiile legii,
prin contul curent general al Trezoreriei Statului, avandu-se in vedere siguranta, lichiditatea si
rentabilitatea fondurilor.
Disponibilitatile aflate in fondul de risc la sfarsitul anului se regularizeaza cu bugetul de
stat in limita sumelor alocate din acest buget. Disponibilitatile ramase in fondul de risc la
sfarsitul anului dupa regularizarea cu bugetul de stat se reporteaza in anul urmator cu aceeasi
destinatie.
Nivelul comisionului la fondul de risc datorat de unitatile administrativ-teritoriale se
stabileste la un nivel inferior celui calculat in conformitate cu procedurile prevazute in normele
metodologice, prin ordin comun al ministrului economiei si finantelor si al ministrului internelor
si reformei administrative, dupa consultarea prealabila a Comitetului pentru finante publice
locale, infiintat in temeiul Legii nr. 273/2006 privind finantele publice locale.
2.3.2. Calitatea de titlu executoriu a inscrisurilor intocmite de directiile de specialitate
din cadrul Ministerului Finantelor Publice, prin care se individualizeaza sumele plătite în contul
subimprumutatilor sau garantiilor de stat.
Sumele platite la scadente de Ministerul Finantelor Publice, in calitate de imprumutat sau
garant, in contul subimprumutatilor89 sau garantatilor de stat ca urmare a lipsei disponibilitatilor
financiare ale acestora, reprezentand rate de capital, dobanzi, comisioane si alte costuri,
comisioanele datorate si neachitate la fondul de risc de catre acestia, precum si majorarile de
intarziere aferente acestor categorii de debite se recupereaza conform legislatiei in vigoare
privind colectarea creantelor fiscale90 de catre organele fiscale in a caror raza teritoriala isi au
domiciliul fiscal subimprumutatii sau garantatii de stat, in baza inscrisurilor intocmite de
directiile de specialitate din cadrul Ministerul Finantelor Publice, prin care se individualizeaza
sumele de recuperat si care constituie titluri executorii. In cazul in care instantele judecatoresti s-
au pronuntat asupra acestor sume, executarea silita se efectueaza in temeiul hotararii
judecatoresti definitive si irevocabile care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.
Cu sumele recuperate in conditiile prezentului articol se reintregeste disponibilul fondului
de risc pentru datoria publica guvernamentala.

2.4. Gestionarea datoriei publice guvernamentale.

In procesul de administrare a datoriei publice guvernamentale, Ministerul Finantelor
Publice are ca obiectiv asigurarea necesitatilor de finantare guvernamentala in conditiile
minimizarii costurilor pe termen lung si limitarii riscurilor implicate.

89
Aceştia, cât şi garantaţii, nu pot fi decât cei la care legea specială face referire, cu respectarea scopurilor
admise se lege şi pe baza actului juridic de subimprumut (împrumutat-subîmprumutat), respectiv, al convenţiei de
garanţie (împrumutat-garantat), actul propriu zis de garanţie fiind scrisoarea de garanţie financiară, având ca părţi
creditorul (beneficiar al garanţiei, în caz de neexecutare a restituirii creditului) şi garantul – MFP (cel care va restitui
sumele creditorului, in locul îmrumutatului garantat).
90
În condiţile Codului de procedură fiscală.
 In cazul operatiunilor de administrare a riscurilor aferente oligatiilor de natura datoriei
publice guvernamentale, Ministerul Finantelor Publice poate incheia acorduri cu institutiile
financiare, in vederea utilizarii de instrumente specifice, care pot prevedea compensarea
bilatarela a obligatiilor rezultate intre partile participante, astfel incat sa rezulte periodic o
singura obligatie finala neta a uneia dintre parti, in conformitate cu legislatia in materie in
vigoare si in baza normelor emise in aplicarea ordonantei de urgenta sus menţionată.
Ministerul Finantelor Publice elaboreaza, cu consultarea Bancii Nationale a Romaniei,
strategia pe termen mediu privind administrarea datoriei publice guvernamentale, pe care o
inainteaza spre aprobare Guvernului si spre informare Parlamentului Romaniei; strategia este
revizuibila anual sau ori de cate ori conditiile de piata si/sau necesitatile de finantare o impun.
Veniturile, respectiv cheltuielile rezultate in urma efectuarii operatiunilor de administrare
a datoriei publice guvernamentale reprezinta venituri, respectiv cheltuieli ale bugetului de stat
sau ale bugetului Trezoreriei Statului.
Plasarea împrumuturilor de stat se poate face prin modalităţile:
- subscripţie publică;
- consorţii bancare;
- vânzare la bursă.
Operaţiunile de gestionare mai frecvente sunt:
- gestionarea normală a datoriei publice; are semnificaţia amortizării împrumutului prin
plata ratelor, a dobânzilor şi a celorlalte sume la termenele convenite;
- gestionarea excepţională a datoriei publice; este generată de modificarea condiţiilor
împrumutului, prin modalităţile: consolidare, conversiune, arozare.
Legat de gestionarea datoriei publice, se impune determinarea conceptelor: consolidarea,
conversiunea, conversie, arozare, amortizare.
2.4.1. Consolidarea împrumutului public (de stat, contractat de autorităţile publice locale)
înseamnă prelungirea termenului de rambursare a împrumutului, din termen scurt în termen
lung; are semnificaţia transformării datoriei flotante (contractată pe un an ori, cel mai târziu,
pentru exerciţiul următor) în datorie pe termen lung. Se aplică atât pentru împrumuturile interne,
cât şi pentru cel externe, în ambele cazuri fiind necesar consimţământul creditorului. Generează
o dobândă mai mare, cheltuieli mai mari pentru gestionarea acesteia şi este practicată în situaţiile
în care angajamentele asumate pe termen scurt nu pot fi onorate în termenul convenit.
2.4.2. Conversiunea91 este un procedeu de schimbare, de înlocuire a unui împrumut
public cu un alt împrumut, contractat pentru o dobândă mai mică, în scopul diminuării
serviciului datoriei publice (ex. în cazul în care pe piaţa internă scade nivelul dobânzii, ca urmare
a sporirii capitalului de împrumut). Nu se confundă cu conversia fondurilor, ce are semnificaţia
transformării în moneda naţională a împrumuturilor contractate în valută.
2.4.3. Arozarea este operaţiunea de majorare a ratei dobânzii, pentru stoparea scăderilor
mari ale cursului obligaţiunilor de stat.
2.4.4. Amortizarea împrumuturilor publice. Are semnificaţia stingerii datoriei publice
prin răscumpărarea titlurilor de stat sau prin rambursarea sumelor împrumutate, după caz.
Amortizarea cunoaşte modalităţi diferite, în funcţie de formele împrumutului şi de instrumentele
datoriei publice:
a. rambursarea pe calea anuităţilor, ce se aplică în cazul împrumuturilor pe termen lung,
curg din anul următor al împrumutului şi înglobează dobânda datorată cât şi o parte a capitalului

91
Considerată ca o novaţiune a datoriei publice.
împrumutat. Anuităţile pot fi: fixe, progresive, regresive, pe de o parte, terminabile sau viagere,
pe de altă parte;
b. răscumpărarea se aplică în cazul titlurilor de stat (bonuri, certificate de trezorerie,
obligaţiuni) şi cunoaşte ca varietăţi:
- rambursarea prin tragerea la sorţi. La data lansării împrumutului, contractat de la un
număr mare de creditori, statul stabileşte valoarea obligaţiunilor amortizabile în fiecare an, prin
tragere la sorţi;
- rambursarea prin răscumpărare la bursă; se practică, de regulă, atunci când cursul
obligaţiunilor a scăzut: Atunci când legea care a autorizat împrumutul prevede că acesta nu poate
fi rambursat înainte de scadenţă, nu se poate face rambursarea prin anuităţi sau prin tragere la
sorţi, dar se poate recurge la răscumpărarea la bursă.
În practica şi teoria împrumutului public sunt cunoscute şi alte modalităţi de stingere a
datorie publice, considerate excepţionale, exemplu, bancruta de stat (insolvabilitatea statului),
când statul declară că nu poate rambursa datoria contractată, şi anularea unor împrumuturi, în
situaţia unor schimbări politice, când noua putere repudiază obligaţiunile emise de puterea
înlăturată.
Resursele pentru rambursarea datoriei publice sunt prevăzute cu acest scop în bugetele
celor obligaţi la restituire: statul, unitatea administrativ – teritorială, persoana juridică
contractantă a împrumutului public, acestea trebuind să conţină inclusiv sumele necesare pentru
situaţia în care garanţiile asumate de ele vor fi puse în executare.
Gestionarea datoriei publice este o activitate complexă, în care activitatea juridică este
strâns împletită cu activitatea economică, administrativă, de verificare, evaluare, estimare a
documentaţiei, de înregistrare, plasare a emisiunilor de titluri de stat, rambursare a sumelor
împrumutate, executare a garanţiilor, recuperare a sumelor plătite în executarea acestora.
Raportarea datoriei publice guvernamentale. Ministerul Finantelor elaboreaza anual
raportul privind datoria publica guvernamentala si il transmite Guvernului spre aprobare. Forma
aprobata a raportului este transmisa spre informare Parlamentului, dar nu mai tarziu de data de
30 iulie a anului urmator celui de raportare

3 Datoria publică locală. Regim juridic

Datoria publica locala reprezinta o obligatie generala care trebuie rambursata, conform
acordurilor incheiate, din veniturile proprii ale unitatii administrativ-teritoriale imprumutate,
prevazute la art. 5 alin. (1) lit. a), precum si din veniturile beneficiarilor de imprumuturi
garantate de autoritatile administratiei publice locale, dupa caz. Se particularizează prin câteva
aspecte, rezultând din specificul domeniului: scop, reglementare specială, competenţe diferite,
condiţii de garantare, gestionare etc.

3.1. Aprobarea imprumuturilor

Consiliile locale, judetene si Consiliul General al Municipiului Bucuresti, dupa caz, pot
aproba contractarea sau garantarea de imprumuturi interne ori externe pe termen scurt, mediu si
lung, pentru realizarea de investitii publice de interes local, precum si pentru refinantarea
datoriei publice locale.
Consiliile locale, judetene si Consiliul General al Municipiului Bucuresti, dupa caz,
hotarasc, la propunerea ordonatorului principal de credite, contractarea sau garantarea de
imprumuturi, cu votul a cel putin jumatate plus unu din numarul consilierilor in functie.
 Autoritatile administratiei publice locale pot contracta sau garanta imprumuturi in
conditiile susmenţionate, potrivit legii, numai cu avizul comisiei de autorizare a imprumuturilor
locale, având o componenta si functionând potrivit legii.
Unitatile administrativ-teritoriale pot beneficia si de imprumuturi externe contractate sau
garantate de stat, in conditiile legii.

3.2. Contractarea sau garantarea datorie publice locale. Condiţii

Toate acordurile de imprumut sau de garantare incheiate potrivit prevederilor Legii nr.
273/2006 vor fi considerate ca fiind pe deplin autorizate si vor constitui obligatii care pot fi
impuse bugetelor locale respective (fac parte din datoria publică, lato sensu, dar nu constituie
obligaţii ale Guvernului).
Contractarea se caracterizează prin:
a. Plafonarea datoriei publice locale. Unitatilor administrativ-teritoriale li se interzice
accesul la imprumuturi sau sa garanteze orice fel de imprumut, daca totalul datoriilor anuale
reprezentand ratele scadente la imprumuturile contractate si/sau garantate, dobanzile si
comisioanele aferente acestora, inclusiv ale imprumutului care urmeaza sa fie contractat si/sau
garantat in anul respectiv, depaseste limita de 30% din totalul veniturilor prevazute la art. 5 alin.
(1) lit. a). Cerinţa vizează inclusiv datoriile anuale care decurg din imprumuturile contractate
si/sau garantate de stat pentru unitatile administrativ-teritoriale. Nu intră sub incidenţa acestei
cerinţe, fiind exceptate, împrumuturile contractate şi/sau garantate de unităţile administrativ-
teritoriale pentru asigurarea prefinanţării şi/sau cofinanţării proiectelor care beneficiază de
fonduri externe nerambursabile de preaderare şi postaderare, de la Uniunea Europeană.
In scopul calcularii acestei limite, pentru imprumuturile contractate si/sau garantate cu o
rata variabila a dobanzii se va efectua calculul folosind rata dobanzii valabile la data intocmirii
documentatiei. In scopul calcularii acestei limite, imprumuturile acordate in valuta vor fi luate in
calcul la valoarea cursului de schimb comunicat de Banca Nationala a Romaniei la data
efectuarii calculului.
b. Garantarea datoriei publice locale doar prin veniturile proprii. Imprumuturile
contractate de unitatile administrativ-teritoriale, precum si cele contractate de operatorii
economici si de serviciile publice din subordinea acestora pot fi garantate de catre acestea prin
veniturile proprii prevazute la art. 5 alin. (1) lit. a) (venituri proprii, formate din: impozite, taxe,
contributii, alte varsaminte, alte venituri si cote defalcate din impozitul pe venit).
c. Acoperirea serviciului datoriei publice prin veniturile bugetelor locale sau
refinanţarea acesteia. Ratele scadente aferente imprumuturilor, dobanzile si comisioanele
datorate de unitatile administrativ-teritoriale se prevad in bugetul local sau, dupa caz, se pot
contracta noi imprumuturi pentru achitarea ratelor scadente, in conditiile prevederilor prezentei
legi.
d. Prioritatrea actului de garanţie. Orice garantare prin venituri devine valabila si se
aplica din momentul acordarii garantiei; veniturile care se constituie in garantie si care sunt
incasate la bugetul local vor fi supuse conditiilor acordului de garantare respectiv, care se va
aplica cu prioritate fata de orice revendicari ale unor terti catre autoritatea administratiei publice
locale respective, indiferent daca aceste terte parti cunosc sau nu cunosc acordul de garantare.
e. Înregistrarea actului de garanţie. Documentul prin care se incheie acordul de garantare
prin venituri trebuie inregistrat la autoritatile administratiei publice locale si la imprumutator.

3.3. Fondul de risc

 Pentru acoperirea riscurilor financiare care decurg din garantarea de catre unitatile
administrativ-teritoriale a imprumuturilor contractate de operatorii economici si serviciile
publice de subordonare locala se constituie fondul de risc in afara bugetului local.
Fondul de risc se pastreaza in conturi separate, deschise la unitatile teritoriale ale
Trezoreriei Statului, si se constituie distinct pentru garantii locale la imprumuturi interne si,
respectiv, pentru garantii la imprumuturi externe.
Resursele fondului de risc. Fondul de risc se constituie din: sumele incasate sub forma de
comisioane de la beneficiarii imprumuturilor garantate; dobanzile acordate de unitatile
Trezoreriei Statului la disponibilitatile fondului; majorari de intarziere la nivelul celor existente
pentru veniturile bugetare, aplicate pentru neplata in termen de catre beneficiarii imprumuturilor
garantate a comisioanelor si, respectiv, a ratelor scadente, dobanzilor si comisioanelor aferente
si, in completare, din bugetul local. In cazul in care se efectueaza plati din fondul de risc,
aferente unor scadente neonorate de garantat, veniturile fondului de risc se reintregesc cu sumele
recuperate de la acesta.
Nivelul comisionului de risc se determina de catre ordonatorul principal de credite si se
aproba de catre autoritatile deliberative. Acest comision se aplica asupra valorii imprumutului
garantat.
Sumele aflate in fondul de risc la sfarsitul anului se regularizeaza cu bugetul local, in
limita sumelor primite de la acest buget, iar diferenta se reporteaza in anul urmator cu aceeasi
destinatie. Contul de executie al fondului de risc se anexeaza la situatiile financiare.

3.4. Instrumentele datoriei publice locale sunt:

a) titluri de valoare;
b) imprumuturi de la bancile comerciale sau de la alte institutii de credit;
c) credite furnizor;
d) leasing financiar;
e) garantie locala.
Avalizarea de catre autoritatile administratiei publice locale a biletelor la ordin emise de
operatorii economici si serviciile publice din subordinea acestora reprezinta datorie publica
locala.
Emiterea si lansarea titlurilor de valoare se pot face direct de catre autoritatile
administratiei publice locale sau prin intermediul unor agentii ori al altor institutii specializate.

3.5. Imprumuturile din contul curent general al Trezoreriei Statului

In situatia in care, pe parcursul executiei, apar goluri temporare de casa ca urmare a
decalajului dintre veniturile si cheltuielile bugetului local, acestea pot fi acoperite prin
imprumuturi acordate de Ministerul Finantelor din disponibilitatile contului curent general al
Trezoreriei Statului, numai dupa utilizarea fondului de rulment.
Valoarea totala a acestor imprumuturi (de la trezorerie, cont curent general) este supusa
urmatoarelor limite:
a) nu va depasi 5% din totalul veniturilor estimate a fi incasate pe durata anului bugetar
in care se face imprumutul, in regim derogatoriu de la prevederile art. 63 alin. (4) – ce plafonează
valoarea totală a împrumuturilor într-un an la 30% din totalul veniturilor proprii din anul bugetar
respectiv.
b) in conditiile prevederilor lit. a), autoritatile administratiei publice locale nu pot angaja
imprumuturi mai mari decat fondurile pe care le pot rambursa pe durata aceluiasi an bugetar.
 Rambursarea fondurilor imprumutate conform prevederilor prezentului articol va fi
garantata cu veniturile estimate a fi incasate in anul bugetar respectiv, in conditiile respectarii
garantarii, prin venituri, a celorlalte datorii publice locale.
In situatia in care imprumutul prevazut la alin. (1) nu a fost restituit pana la 31 decembrie,
directiile generale ale finantelor publice sunt autorizate sa execute contul unitatii administrativ-
teritoriale in cauza.
Ministerul Finantelor Publice poate acorda din disponibilitatile contului curent general al
Trezoreriei Statului imprumuturi cu dobanda autoritatilor administratiei publice locale, in cadrul
planului de redresare, in regim derogatoriu de la prevederile art. 63 alin. (4) (plafonarea de 30%)
si cu conditia ca acestea sa se angajeze la rambursarea acestor fonduri intr-un termen stabilit de
Ministerul Finantelor Publice, dar care nu poate depasi 2 ani.

3.6. Gestionare şi raportare

Serviciul datoriei publice locale nu reprezinta obligatii sau raspunderi ale Guvernului si
va fi platit din bugetele locale si din bugetele beneficiarilor de imprumuturi garantate de
autoritatile administratiei publice locale, precum si din sumele obtinute din contractarea de
imprumuturi pentru refinantarea datoriei publice locale directe.
Valoarea totala a datoriei contractate de autoritatea administratiei publice locale va fi
inscrisa in registrul de evidenta a datoriei publice locale al acestei autoritati si se raporteaza
anual prin situatiile financiare.
Registrul de evidenta a datoriei publice locale va include informatii care sa specifice
suma totala a datoriilor autoritatilor administratiei publice locale, precum si detalierea datoriilor
si alte informatii stabilite prin norme metodologice privind registrul de evidenta a datoriei
publice locale, emise de Ministerul Finantelor Publice.
Valoarea totala a garantiilor emise de autoritatea administratiei publice locale se inscrie
in registrul de evidenta a garantiilor locale al acestei autoritati si se raporteaza anual prin
situatiile financiare.
Registrul de evidenta a garantiilor locale cuprinde informatii care sa specifice suma totala
a garantiilor emise de autoritatea administratiei publice locale, precum si detalierea garantiilor si
alte informatii stabilite prin norme metodologice privind registrul de evidenta a garantiilor
locale, emise de Ministerul Finantelor Publice.
Dupa contractarea si/sau garantarea de imprumuturi interne si/sau externe, autoritatile
administratiei publice locale au obligatia de a transmite Ministerului Finantelor Publice, in
termen de 10 zile de la data intrarii in vigoare a contractului respectiv, copii de pe fiecare
document primar, care atesta, dupa caz:
a) contractarea/garantarea imprumutului;
b) actul aditional la contractul/acordul de imprumut/garantare, daca au fost aduse
modificari la acesta, cu respectarea clauzelor contractuale.
Pe perioada utilizarii si rambursarii imprumutului contractat/garantat, raportarea la
Ministerul Economiei şi Finantelor a datelor privind datoria publica locala se efectueaza lunar, in
termen de 15 zile de la sfarsitul perioadei de raportare.
In scopul evaluarii datoriei publice locale, orice obligatie de plata, exprimata in alta
moneda decat cea nationala, este calculata in moneda nationala, utilizandu-se cursul de schimb
valutar comunicat de Banca Nationala a Romaniei pentru ultima zi din perioada la care se face
raportarea.
 TEST DE AUTOEVALUARE
1. Precizaţi care sunt instrumentele datoriei publice

CONTROLUL FINANCIAR ȘI FISCAL

1 Noţiune şi funcţii ale controlului financiar

1.1. Noţiunea controlului
Etimologic, cuvântul control provine din expresia latină contra rolus, care înseamnă
verificarea unui act original după originalul care, în acest scop, se află în posesia unei alte
persoane.
Controlul financiar constituie o componentă structurală a finanţelor publice, o
componentă a activităţii financiare a statului. Controlul financiar este strâns legat de fondurile
băneşti ale statului şi ale celorlalte colectivităţi publice, reprezentând, în esenţă, o activitate de
verificare a respectării şi aplicării conforme a normelor juridice referitoare la formarea,
administrarea şi întrebuinţarea acestora. Prin dimensiune şi obiective, controlul financiar nu se
poate rezuma la verificarea componentei cheltuielilor bugetare, vizând, în egală măsură şi
componenta veniturilor bugetare, mai ales, fiscale (formarea resurselor financiare ale statului şi
ale celorlalte entităţi publice) cât şi creditul public.
În cadrul economiei de piaţă, controlul financiar este implicat în toate activităţile
economico-sociale, contribuind la îmbinarea şi reglarea intereselor individuale şi ale societăţii
într-un ansamblu unitar. Având un rol pregnant în toate fazele proceselor de producţie, se impune
întărirea rolului său, organizatoric şi arie de exercitare.
 Controlul financiar este mai mult decât o activitate administrativă, este o necesitate
obiectivă, generată de nevoia de a respecta reglementările financiare vizând orice domeniu de
activitate, şi de a cunoaşte cum sunt formate, repartizate şi administrate veniturile societăţii.
Controlul financiar reprezintă acţiunea de stabilire a exactităţii unor operaţiuni materiale,
ce se efectuează fie anticipat executării acestora, fie concomitent cu derularea lor, fie după
realizarea lor. Activitatea de control constă în verificarea îndeplinirii cu corectitudine, în spiritul
legalităţii, a diferitelor acte şi operaţiuni, conform unor ordine şi principii bine stabilite, a
cauzelor care au generat deficienţele constate şi în stabilirea măsurilor pentru înlăturarea
acestora.
Prin esenţa sa, prin sferă şi dimensiuni, controlul financiar nu se confundă cu activitatea
de formare şi întrebuinţare a fondurilor băneşti de interes public şi nici cu alte activităţi aparent
similare, de exemplu, expertizele, reviziile.
Controlul financiar are o caracterizare legală completă, din care se degajă un regim
juridic propriu, ce îl separă de celelalte componente structurale ale finanţelor publice.
Are o reglementare juridică specială, separată de actele normative aplicabile celorlalte
componente structurale ale finanţelor publice, chiar dacă este conceput să se exercite asupra
acestora: Legea nr. 94/1992 privind Curtea de Conturi, OG. nr. 119/1999 privind auditul intern şi
contolul financiar preventiv, Codul de procedură fiscală (pentru inspecţia fiscală).

1.2. Funcţiile controlului financiar

Controlul financiar, componentă de bază a controlului economic, are ca obiectiv
cunoaşterea de către stat a modului de formare şi administrare a mijloacelor materiale şi
financiare de către operatorii economici, a modului de realizare şi cheltuire a banului public de
către instituţiile publice, el urmărind asigurarea şi consolidarea echilibrului financiar, asigurarea
eficienţei economico-financiare, în final, dezvoltarea economiei naţionale.
Din ansamblul reglementărilor din domeniu, se pot desprinde ca funcţii ale controlului
fiananciar următoarele:
a. funcţia de evaluare, conform căreia, prin controlul financiar se apreciază, se estimează
situaţia existentă la un moment dat, rezultatele obţinute la sfârşitul unei perioade, modul de
desfăşurare a activităţii în condiţiile de normalitate, legalitate şi eficienţă date;
b. funcţia preventivă, conform căreia unul dintre obiectivele exercitării controlului îl
constituie evitarea şi eliminarea fraudelor înainte de consumarea actelor şi operaţiunilor
financiare, organizarea controlului financiar preventiv fiind chiar o expresie a acestei funcţii;
c. funcţia de documentare, ce permite cunoaşterea proceselor care au loc în activitatea
economică, a rezultatelor activităţii defăşurate în structurile economice, relevarea fraudelor şi
depistarea cauzelor acestora, precum şi depistarea cauzelor acestora, controlul participând
nemijlocit la actul de conducere economică, furnizând date şi informaţii pentru fundamentarea
deciziilor economico – financiare;
d. funcţia recuperatorie, prin care se tinde la restabilirea ordinii juridice financiare
încălcate, prin recupararea prejudiciilor cauzate de cei controlaţi şi prin stabilirea răspunderii lor
juridice, în modalităţile şi în formele prevăzute de lege;
e. funcţia educativă, care îi vizează, în egală măsură, pe controlori şi controlaţi şi impune
o diversitate de activităţi pentru generalizarea experienţei pozitive în activitatea de control, cât şi
pentru formarea unor specialişti de înaltă ţinută profesională, dar şi a unor executanţi cunoscători
ai reglementărilor juridice în litera şi spiritul lor.
 2 Organizarea controlului financiar și fiscal/forme
Controlul financiar are o arie largă de desfăşurare, vizând orice activitate desfăşurată de
persoanele fizice şi juridice care se află sub incidenţa reglementărilor juridice financiare.
Practic, o viziune de ansamblu asupra acestuia necesită luarea în calcul atât a entităţilor
competente cu exercitarea, cât şi a sferei acestuia, rezultând din totalitatea actelor, faptelor,
operaţiunilor supuse acestuia, indiferent de entitatea care le realizează, publică sau privată.
În doctrina financiară, controlul financiar a fost clasificat prin prisma criteriilor:
a. obiectivul urmărit, în raport cu care s-au stabilit:
- controlul fiscal;
- controlul financiar preventiv;
- auditul intern;
- controlul financiar ulterior;
b. în funcţie de momentul în care se exercită, în raport cu care se disting:
- controlul preventiv (în condiţiile OUG. nr. 119/1999, intern sau extern);
- controlul concomitent;
- controlul ulterior (după consumarea actelor, operaţiunilor supuse controlului financiar,
ex. controlul exercitat de organele Curţii de Conturi);
c. în funcţie de organul care îl exercită, în raport cu care se poate disocia:
c1. controlul financiar intern sau propriu. Controlul intern este definit de reglementarea
specială, O.G. nr. 119/1999, art. 2 lit. d) ca „ansamblul formelor de control exercitate la nivelul
entităţii publice, inclusiv auditul intern (s.n: R.P.), stabilite de conducere în concordanţă cu
obiectivele acesteia şi cu reglementările legale, în vederea asigurării administrării fondurilor în
mod economic, eficient şi eficace”, incluzând, de asemenea, structurile organizatorice, metodele
şi procedurile.
La nivelul fiecărei entităţi publice, controlul intern trebuie organizat într-un sistem (de
control intern/managerial), cu obiective generale şi specifice, prin grija conducerii acesteia.
Ministerul Finanţelor Publice este autoritatea administraţiei publice centrale de specialitate care
are responsabilitatea elaborării şi implementării politicii în domeniul sistemelor de control
intern/managerial, precum şi al gestiunii financiare.
Auditul intern. O.G. nr. 119/1999 integrează auditul intern92 în aria controlului intern
exercitat la nivelul entităţii publice („inclusiv auditul intern”), învederându-l drept o formă
acestuia.
Formă a controlului intern, auditul intern are un regim specific, consacrat juridic prin
Legea nr. 672/2002 cu privire la auditul public intern. Poate avea ca obiect de studiu întreaga
activitate a entităţii auditate, inclusiv cea financiară, şi se realizează de către profesionişti
independenţi sau organizaţi în structuri distincte, împreună constituind elemente de susţinere a
managementului acesteia, prin dublul lor rol – atât de prevenire, cât şi de semnalare şi remediere
a abaterilor de la reglementările aplicabile.
Este o activitate funcţional independentă şi obiectivă, care dă asigurări şi consiliere
conducerii pentru buna administrare a veniturilor şi cheltuielilor publice, perfecţionând
activităţile entităţii publice; o ajută să îşi îndeplinească obiectivele printr-o abordare sistematică
şi metodică, care evaluează şi îmbunătăţeşte eficienţa şi eficacitatea sistemului de conducere
bazat pe gestiunea riscului, a controlului şi a proceselor de administrare.

92
Constituit potrivit Legii nr. 672/2002 privind auditul public intern.
 Controlul financiar preventiv propriu. Dintre formele pe care controlul intern le poate
lua, intersesează aici doar controlul financiar (intern). Controlul financiar intern, la rându-i,
îmbracă forme specifice, potrivit legii. Astfel, potrivit O.G. nr. 119/1999 poate fi un control
financiar preventiv propriu, obligatoriu doar pentru entităţile publice vizate de O.G. nr. 119/1999,
analizat distinct de noi, după cum poate fi şi un control financiar de gestiune.
Controlul financiar de gestiune. Controlul financiar de gestiune are înţelesul de „formă a
controlului financiar care se exercită în cadrul operatorilor economici privind gestionarea
patrimoniului propriu şi a bunurilor din patrimoniul public şi privat al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale aflate în administrare, în concesiune ori închiriere”.
Potrivit art. 4 O.U.G. nr. 94/2011, conducătorii operatorilor economici93 (…) sunt obligaţi
să asigure organizarea şi exercitarea controlului financiar de gestiune privind patrimoniul propriu
şi bunurile din patrimoniul public şi privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale
aflate în administrare, în concesiune sau închiriere.
Exercitarea controlului financiar de gestiune are drept scop stabilirea modului de
respectare a prevederilor legale, ca şi a normelor interne cu privire la gestionarea şi gospodărirea
mijloacelor materiale şi băneşti, pe baza documentelor şi evidenţelor tehnico-operative,
financiare şi contabile din cadrul acestora.
c2. controlul financiar extern, denumit şi control financiar al statului; acesta are
semnificaţia activităţii de verificare financiară exercitată de către structurile specializate ale
statului, organizate în acest scop, în baza reglementărilor juridice speciale. La nivel naţional
avem un sistem complex al controlului financiar, cerinţă a statului de drept, la baza căruia stau
următoarele acte normative:
- dispoziţiile constituţionale, art. 137 alin. (1), potrivit cărora „formarea, administrarea,
întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale
şi ale instituţiilor publice sunt reglementate prin lege”; practic, controlul financiar este conceput
ca o dimensiune esenţială a sistemului financiar, alături de formarea, administrarea şi
întrebuinţarea resurselor financiare publice şi având la bază principiul legalităţii activităţii
financiare, în toată complexitatea sa („prin lege”);
- dispoziţiile generale din Legea nr. 500/2002 cu privire la finanţele publice, art. 23-25,
ce consacră obligativitatea controlului financiar preventiv şi a auditului intern, art. 56 alin. (5) ce
instituie verificarea de către Curtea de Conturi a contului general anual de execuţie a bugetului
de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi a celorlalte conturi anuale de execuţie, înainte de
aprobarea lor prin lege. În acest sens sunt şi dispoziţiile Legii nr. 273/2006 cu privire la finanţele
publice locale, aplicabile la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale;
- actele normative speciale adoptate pe baza dispoziţiilor generale sus-menţionate:
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei
economico-financiare la operatorii economici; Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii de Conturi; O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar
preventiv, O.G. nr. 92/2003 – Codul de procedură fiscală, aici interesând dispoziţiile privind
inspecţia fiscală; Legea nr. 672/2002 cu privire la auditul public intern94 şi actele normative
edictate pentru aplicarea uniformă a acestora.
Controlul financiar al statului se exercită prin structuri specializate de control, în raport
cu obiectivele acestuia şi entităţile supuse controlului:

93
În accepţiunea art. 3 pct. 5 lit. a)-e) O.U.G. nr. 94/2011, menţionaţi în cadrul inspecţiei economico-
financiare.
94
M.Of. nr. 953 din 24 decembrie 2002.
 - controlul exercitat de Ministerului Finanţelor, prin: Direcţia generală a inspecţiei
economico-financiare95, Direcţia generală a controlului financiar preventiv delegat (prin
controlorii delegaţi);
- Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin: Direcţia generală pentru coordonarea
inspecţiei fiscale; Direcţia generală antifraudă fiscală; Direcţia Generală a Vămilor, cu structurile
subordonate acestora; direcţiile generale regionale ale finanţelor public şi structurile subordonate
lor; alte structuri cu relevanţă în domeniu96;
- controlul exercitat de structurile de control ale Curţii de Conturi, în temeiul Legii nr.
94/1992. Acest control se realizează prin proceduri de audit public extern ce cuprinde, în
principal, auditul financiar şi auditul performanţei;
- Corpul de control al prim-ministrului, structură fără personalitate juridică (departament), ce
funcţionează în cadrul aparatului de lucru al Guvernului şi sub autoritatea prim-ministrului97.
Pentru domeniul nostru de abordare, activitatea acestuia interesează în măsura în care
controalele98 efectuate au ca obiectiv şi aspecte financiare;
- Departamentul pentru lupta antifraudă (D.L.A.F.) – structură cu personalitate juridică,
organizată în cadrul aparatului de lucru99 al Guvernului, în coordonarea prim-ministrului,
finanţată de la bugetul de stat, prin Secretariatul General al Guvernului.
Este instituţia de contact cu Oficiul European de Luptă Antifraudă din cadrul Comisiei
Europene şi sprijină sau coordonează, după caz, îndeplinirea obligaţiilor ce revin României
privind protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene, în conformitate cu prevederile art.
325 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene.
Potrivit art. 7 din Legea nr. 61/2011, are următoarele funcţii: de coordonare a luptei
antifraudă, în scopul asigurării unei protecţii efective şi echivalente a intereselor financiare ale
Uniunii Europene; de control în scopul identificării de nereguli, fraude şi alte activităţi ilicite
care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene în România; de reglementare, prin
care se asigură elaborarea cadrului normativ şi instituţional necesar pentru asigurarea protecţiei
intereselor financiare ale Uniunii Europene în România; de reprezentare.
În exercitarea funcţiei de control (prin ipoteză, financiar), D.L.A.F. efectuează
investigaţii administrative, controale la faţa locului şi verificări documentare la instituţiile
publice, autorităţile publice, operatorii economici, alte entităţi, potrivit art. 11 Legea nr. 61/2011.
În îndeplinirea atribuţiilor care îi revin, acesta acţionează pe bază de autonomie
funcţională şi decizională, independent de alte instituţii publice, conform obligaţiilor asumate de
România
Este clasificarea cea mai elocventă, acoperitoare pentru caracterul sistemic al controlului
financiar şi pe a cărei structură vom derula demersul nostru în prezentul capitol.

95
Inspecţia economico-financiară este organizată la nivel central ca o Direcţie în cadrul Ministerului
Finanţelor Publice, iar la nivel teritorial, în cadrul direcţiilor generale ale finanţelor publice teritoriale, ca structuri de
specialitate, aflate sub coordonarea metodologică a Direcţiei sus-menţionate.
96
A se vedea, în acest sens, organigrama A.N.A.F., aprobată prin H.G. nr. 520/2013, Anexa nr. 1.
97
Constituit potrivit O.U.G. nr. 49/2005 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul
administraţiei publice centrale, M.Of. nr. 517 din 17 iunie 2002 (repusă în vigoare prin Legea nr. 379/2009, M. Of.
nr. 870 din 14 decembrie 2009).
98
Activitatea sa de control are regimul juridic prevăzut la art. VII alin. (5)-(9) din O.U.G. nr. 3/2009.
99
Înfiinţat potrivit Legii nr. 61/2011 privind organizarea şi funcţionarea Departamentului de luptă
antifraudă, M. Of. nr. 331 din 12 mai 2011.
 d. după volumul documentelor şi al operaţiunilor supuse controlului financiar, acesta
poate fi:
- control financiar total, ce se exercită asupra tuturor actelor şi operaţiunilor realizate de
la ultimul control financiar, la zi;
- control financiar prin sondaj, ce se exercită asupra celor mai reprezentative documente
şi operaţiuni, ducând la unele concluzii cu caracter general asupra obiectului urmărit;
e. după durata controlului, avem:
- control financiar permanent sau continuu (ex. controlul financiar preventiv);
- control financiar periodic (ex. controlul exercitat de organele din structura Curţii de
Conturi);
f. după domeniul economic controlat, controlul poate fi:
- control fiscal, definit ca ansamblul activităţilor care au ca scop verificarea realităţii
declaraţiilor, verificarea corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii, conform legii, a obligaţiilor
fiscale de către contribuabili;
- control vamal (are ca scop verificarea îndeplinirii conforme a obligaţiilor care rezultă
din dispoziţiile juridice vamale);
- controlul creanţelor statului; intră aici verificarea, post – factum, a modului de formare,
administrare şi întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi sectorului public, precum şi a
modului de gestionare a patrimoniului public şi privat al statului şi unităţilor administrativ –
teritoriale);
- alte forme de control.

TEST DE AUTOEVALUARE

1 Formele controlului financiar

 3 Controlul financiar preventiv

3.1 Controlul financiar preventiv propriu

Repere generale
În România, sistemul financiar are la bază dispoziţiile Constituţiei, art. 137 alin. (1),
potrivit căruia „formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale
statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice sunt reglementate prin
lege”. Practic, controlul financiar este conceput ca o dimensiune esenţială a sistemului financiar,
alături de formarea, administrarea şi întrebuinţarea resurselor financiare publice şi având la bază
principiul legalităţii activităţii financiare, în toată complexitatea sa („prin lege”).
Controlul financiar preventiv poate fi, în raport cu organul/persoanele care îl exercită,
propriu (intern), atunci când se exercită din interiorul instituţiei publice sau extern (delegat),
atunci când se exercită din afara acesteia.
Sediul materiei este dat de Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999 privind controlul intern şi
controlul financiar preventiv. Aplicarea unitară este asigurată de Ordinul ministrului finanţelor
publice nr. 923/014 pentru aprobarea Normelor metodologice generale referitoare la exercitarea
controlului financiar preventiv şi a Codului specific de norme profesionale pentru persoanele
care desfăşoară activitatea de control financiar preventiv propriu100.

100
Republicat in M.Of., Partea I, nr. 28 din 15 ianuarie 2016.
 Domeniul legii este circumscris de operaţiunile vizate de acest act normativ, supuse
obligatoriu controlului financiar preventiv, realizate de instituţiile publice în accepţiunea legii,
cât şi de alte persoane, care gestionează fonduri publice cu orice titlu şi/sau administrează
patrimoniul public, în privinţa gestionării şi administrării patrimoniului public în cauză.

Persoanele împuternicite cu exercitarea controlului financiar preventiv propriu

Controlul financiar preventiv propriu este organizat la toate entităţile publice - în cadrul
compartimentului financiar-contabil, asupra tuturor operaţiunilor cu impact financiar asupra
fondurilor publice şi a patrimoniului public; este reglementat în scopul de a interveni operativ şi
de a opri actele şi operaţiunile financiare neconforme şi între acestea, prioritar, aprobarea şi
ordonanţarea cheltuielilor bugetare.
Controlul Controlul financiar preventiv propriu se exercită de către persoanele din cadrul
compartimentelor de specialitate, desemnate de către conducătorul entităţii publice, cu acordul
entității publice superioare101, iar în cazul entităților publice în care se exercită funcția de
ordonator principal de credite al bugetului de stat, al bugetului asigurărilor sociale de stat sau al
bugetului oricărui fond special, cu acordul Ministerului Finanțelor.
Persoanele desemnate cu exercitarea activității de control financiar preventiv propriu
trebuie să aibă competențele profesionale solicitate de această activitate. Ele vor respecta un cod
specific de norme profesionale, elaborat de Ministerul Finanțelor, care va cuprinde și condițiile și
criteriile unitare pe care entitățile publice trebuie să le respecte în cazul desemnării sau încetării
calității de persoană desemnată pentru personalul care desfășoară această activitate.
Persoanele împuternicite cu exercitarea controlului financiar preventiv sunt altele decât
cele care iniţiază sau sunt implicate în efectuarea operaţiunii supuse vizei („separarea
atribuţiilor”).
Totodată, potrivit art. 111” din OUG nr 119/1999, ”Persoanele desemnate să exercite
activitatea de control financiar preventiv propriu au obligația să respecte regimul juridic al
incompatibilităților și al conflictelor de interese prevăzute pentru funcționarii publici, astfel cum
sunt reglementate acestea prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri,
prevenirea și sancționarea corupției”.
Aplicarea vizei de control financiar preventiv este o condiţie a efectuării a acestor
operatiuni.

Aria de acoperire
Organizarea acestuia este obligatorie pentru toate toate instituţiile publice, în accepţiunea
legii (Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice şi Legea nr. 273/2006 privind finanţele
publice locale), precum şi la orice alte persoane juridice care gestionează fonduri publice cu
orice titlu şi/sau care administrează patrimoniul public, referitor la gestionarea fondurilor publice
provenite din finanţări externe.

Operaţiunile supuse controlului financiar preventiv propriu

101
Exercitarea vizei de control financiar preventiv propriu de către persoane desemnate de conducătorii entităților
publice fără acest acord atrage răspunderea conducătorului entității publice pentru legalitatea, regularitatea și
încadrarea în limitele creditelor bugetare și/sau de angajament, după caz, stabilite potrivit legii, pentru operațiunile
asupra cărora s-a acordat viza.
 Controlul financiar preventiv este „activitatea prin care se verifică legalitatea şi
regularitatea operaţiunilor efectuate pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public,
înainte de aprobarea acestora”.
Potrivit art. 6 O.G. nr. 119/1999, fac obiectul controlului financiar preventiv propriu
proiectele de operaţiuni, ce vizează, în principal:
- angajamentele legale şi bugetare (ex. contracte sau comenzi de achiziţii publice,
contracte de concesionare sau închiriere);
- deschiderea şi repartizarea de credite bugetare;
- modificarea repartizării pe trimestre şi pe subdiviziunile clasificaţiei bugetare a
creditelor aprobate, inclusiv prin virări de credite,
- vânzarea, gajarea, concesionarea, închirierea de bunuri din domeniul privat al statului
sau al unităţilor administrativ-teritoriale;
- concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul public al statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale;
- alte operaţiuni, stabilite prin Ordin al ministrului finanţelor publice.
Conducătorii entităţilor la care controlul financiar preventiv se organizează obligatoriu
pot extinde sfera acestor operaţiuni, prin adăugarea altora, expres determinate; odată incluse,
controlul se va exercita cu aceeaşi rigoare specifică domeniului.

Exercitare. Viza şi refuzul de viză de control financiar preventiv propriu

Persoana împuternicită cu exercitarea contolului financiar preventiv va verifica proiectele
operaţiunilor supuse acestuia sub următoarele aspecte:
- legalitatea, ce impune respectarea dispoziţiilor legale aplicabile operaţiunii;
- regularitatea, ce necesită respectarea principiilor şi regulilor procedurale şi
metodologice aplicabile;
- încadrarea în limitele angajamentelor bugetare aprobate.
În concret, viza de control financiar preventiv constă în semnarea documentului la rubrica
rezervată de către persoana împuternicită şi aplicarea sigiliului persoanal.
În vederea acordării vizei de control financiar preventiv propriu, proiectele de operaţiuni
se prezintă însoţite de documente justificative corespunzătoare şi sunt certificate cu privire la
realitatea şi legalitatea acestora prin semnătura conducătorilor compartimentelor de specialitate
care iniţiază operaţiunea respectivă.
Acordarea vizei are la bază verificările de formă şi de fond ale proiectelor operaţiunilor şi
a documentelor care le însoţesc.
Refuzul vizei de control financiar preventiv trebuie temeinic justificat, se comunică
compartimentului de audit intern al instituţiei publice în cauză şi are ca efect neînregistrarea în
contabilitate a documentelor.
Atunci când avem o operaţiune supusă controlului financiar preventiv delegat şi pentru
care s-a refuzat viza de controlul financiar preventiv propriu, ordonatorul de credite va solicita
controlorului delegat formularea unui aviz consultativ.
Operaţiunile pentru care s-a refuzat viza de control financiar preventiv propriu pot fi
autorizate, pe propria răspundere a ordonatorului de credite, prin decizie internă, cu informarea
în scris a Curţii de Conturi, a Ministerului Finanţelor Publice şi, după caz, a organului ierarhic
superior, pentru a fi exonerat de răspundere.

3.2 Controlul financiar preventiv delegat

 Aria de control
Iniţial, a fost în competenţa Curţii de Conturi, şi se exercita prin Secţia de control
preventiv, la ordonatorii pricipali de credit (ai BS, BASS, BFS etc.). Prin OG. nr. 119/1999
atribuţiile de control preventiv la ordonatorii principali de credite au fost date în competenţa
Ministerului Finanţelor Publice şi se exercită prin controlori delegaţi, numiţi prin ordin al
ministrului finanţelor publice pentru fiecare instituţie publică al cărei conducător are calitatea de
ordonator principal de credite.
Potrivit O.G. nr. 119/1999, controlul financiar preventiv delegat se exercită la
următoarele instituţii:
- cele ai căror conducători sunt ordonatori principali de credite ai bugetului de stat;
- cele ai căror conducători sunt ordonatori principali de credite ai bugetului asigurărilor
sociale de stat;
- cele ai căror conducători sunt ordonatori principali de credite ai bugetului oricărui fond
special;
- la Fondul naţional şi la agenţiile de implementare a fondurilor comunitare, conform art.
32 („Măsuri excepţionale”) din O.G. nr. 119/1999;
- la alte entităţi publice cu risc ridicat – operaţiuni finanţate sau cofinanţate din fonduri
publice ale altor instituţii publice decât cele sus-menţionate, chiar private – operaţiuni cu risc
important;
- la alte persoane juridice decât instituţiile publice, dacă gestionează fonduri publice cu
orice titlu şi/sau administrează patrimoniul public – în privinţa gestionării fondurilor publice şi
administrării patrimoniului public în cauză102.
Este un control extern ce se exercită asupra operaţiunilor supuse controlului preventiv
103
propriu .
Prin normele metodologice aprobate de Ministerul Finanţelor Publice au fost stabilite:
- tipurile de operaţiuni ale ordonatorilor principali de credite ale căror proiecte se supun
controlului financiar preventiv delegat, aceleaşi cu cele supuse controlului financiar preventiv
propriu;
- limitele valorice peste care se fectueză controlul financiar preventiv delegat, pe tipuri de
operaţiuni, ce pot diferi de la o instituţie publică la alta;
- documentele justificative care trebuie să însoţească diferitele tipuri de operaţiuni;
- modul în care trebuie efectuat controlul financiar preventiv delegat pentru fiecare tip de
operaţiune.
Controlul financiar preventiv delegat se exercită asupra proiectelor de operaţiuni care au
fost avizate deja de controlul financiar preventiv propriu. Practic, asupra acestora se exercită un
control financiar preventiv dublu, intern şi extern. Însă, în mod evident, are o sferă limitată la
operaţiunile sus-menţionate. Dacă orice operaţiune supusă controlului financiar preventiv delegat
este supusă obligatoriu (în prealabil) şi controlului financiar preventiv propriu, nu toate
operaţiunile supuse controlului financiar preventiv propriu sunt supuse şi controlului financiar
preventiv delegat.

102
Articolul 26 din O.G. nr. 119/1999.
103
Conform art. 16 alin. (5) din OUG. nr. 119/1999, „Controlorii delegaţi exercită viza de control
financiar preventiv delegat asupra proiectelor de operaţiuni vizate în prealabil de către controlul financiar propriu
al instituţiei publice.”
 Exercitarea controlului financiar preventiv delegat. Viza de control financiar
preventiv delegat şi regimul juridic al acesteia
Operaţiunile care fac obiectul controlului financiar preventiv delegat se supun aprobării
ordonatorului de credite numai însoţite de viza de control financiar preventiv delegat. Viza de
control financiar preventiv delegat sau refuzul de viză, după caz, se acordă în scris, pe formular
tipizat şi trebuie să poarte semnătura şi sigiliul personal al controlorului delegat competent.
Intenţia de refuz trebuie motivată în scris şi comunicată ordonatorului principal de
credite, având ca efecte:
a) posibilitatea ordonatorului de credite de a prezenta, în scris, argumente pentru
efectuarea operaţiunii pentru care se intenţionează refuzul de viză;
b) posibilitatea controlorului delegat, dacă ordonatorul de credite prezintă argumente în
favoarea efectuării operaţiunii pentru care se intenţionează refuzul de viză, de a consulta, înainte
de înregistrarea oficială a refuzului, opinia neutră asupra cazului, exprimată de comisia
constituită ad-hoc din 3 membri ai Corpului controlorilor delegaţi, prin decizie a controlorului
financiar şef; opinia acestora se motivează şi se formulează în scris, fiind doar consultativă;
c) competenţa de a hotărî soluţia finală aparţine în exclusivitate controlorului delegat,
potrivit principiului exercitării în mod independent a atribuţiilor de control financiar preventiv
delegat.
Refuzul de viză intervine când, în urma verificărilor, se stabileşte că proiectul de
operaţiune ce face obiectul controlului financiar preventiv nu îndeplineşte condiţiile de
legalitate, regularitate şi încadrare în limita creditelor bugetare sau creditelor de angajament,
după caz, pentru acordarea vizei de control financiar preventiv.
După înregistrarea refuzului de viză104, operaţiunile controlate au următorul regim
juridic:
a) nu pot fi înregistrate în contabilitate, deci nu îşi pot urma cursul pentru care au fost
iniţiate;
b) proiectele de operaţiuni vor fi evidenţiate de persoanele în drept să exercite controlul
financiar preventiv delegat.

Autorizarea efectuării unor operaţiuni pentru care se refuză viza de control

financiar preventiv delegat
În situaţia refuzului de viză, ordonatorul de credite poate dispune, pe propria răspundere,
efectuarea operaţiunii în cauză, dacă sunt îndeplinite cerinţele:
- prin efectuarea operaţiunii nu se depăşeşte creditul bugetar aprobat;
- efectuarea operaţiunii se face pe baza unei decizii interne, scrise, prin care se dispune,
pe propria răspundere, efectuarea operaţiunii, supusă comunicării compartimentului de audit
public intern al entităţii publice, precum şi controlorului delegat, după caz;
- informarea, în scris, a Curţii de Conturi şi a Ministerului Finanţelor Publice, în toate
cazurile.
Operaţiunile efectuate pe propria răspundere a ordonatorului de credite vor fi înregistrate
şi într-un cont în afara bilanţului.
Pentru situaţia în care autorizarea de efectuare are în vedere o operaţiune supusă
controlului financiar preventiv delegat, dar refuzată la viza de control financiar preventiv
propriu, avizul consultativ solicitat de ordonatorul de credite controlorului delegat nu poate
acoperi refuzul de viză pentru controlul financiar preventiv propriu.
104
Pentru oricare situaţie, refuzul de viză trebuie să fie exprimat în scris şi să fie motivat.
 Abaterile de la legalitatea şi regularitatea operaţiunilor, în sensul O.G. nr. 119/1999, vor
fi investigate prin inspecţii – măsuri operative – în condiţiile acestui act normativ, actele emise în
realizarea acestora urmând regimul juridic al actelor administrative financiare.

TEST DE AUTOEVALUARE

1Controlul financiar preventiv delegat în raport cu controlul financiar preventiv

propriu. Stabiliti elementele distinctive şi elementele asemănătoare

TEST DE AUTOEVALUARE

2 Concepeţi, prin prisma normelor juridice incidente și a notiunilor juridice

invatate la Dreptul administrativ, un act juridic (decizie, hotărâre etc.) prin care o
instituiţie publică organizează controlul financiar preventiv propriu
 III. BIBLIOGRAFIA UTILIZATĂ LA ELABORAREA CURSULUI
I. Cursuri, tratate, monografii

1. POSTOLACHE, Rada, Drept financiar, ediţia 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, pp.
1-396.
2. LAZĂR, Ioan, Dreptul finanţelor publice. Vol. I. Drept bugetar, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2017, pp. 21-300.
3. POSTOLACHE, Rada; Manea, Marinela Daniela, Fiscalitatea comerţului. De la teorie
la practică, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2008, pp. 11-187.
4. ROŞ, Viorel, Drept Financiar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006.
5. BĂLAN, Emil, Drept financiar, ediţia 4, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007.
6. Şaguna Dan Drosu, Drept financiar şi fiscal, Ed. Eminescu, Bucureşti, 2004.
7. Iancu Vasile, Drept financiar public, Ed. Sylvi, Sibiu, 2004.

II. Acte normative

1. Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, M.Of., Partea I, nr. 597 din 13 august
2002 (utilizarea acesteia este obligatorie)
2. Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale (utilizarea acesteia este obligatorie).
3. Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, M.Of., Partea I, nr. 688 din 10 septembrie
2015 (utilizarea acesteia este obligatorie).
4. Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, M.Of., Partea I, nr. 547 din 23
iulie 2015 2002 (utilizarea acesteia este obligatorie).
5. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 64/2006 cu privire la datoria publică, M.Of.,
Partea I, nr. 793 din 20 septembrie 2005 (utilizarea acesteia este obligatorie)

III. Resurse electronice:

1Jurisprudenta Inaltei Curti de Casatie și Justitie – sectia de contencios administrativ și fiscal,
https://www.iccj.ro/