CUPRINS

CUPRINS 1

CAPITOLUL I. 4
ROLUL SI FUNCŢIILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE SI LOCALE ÎN SISTEMUL
ECONOMIC SI FINANCIAR NAŢIONAL 4
1.1. Reprezentarea economiei naţionale cu ajutorul Sistemului Conturilor Naţionale 4
1.2. Rolul administraţiilor publice centralã şi locale în viaţa economico-socialã. 8
1.2.1. Concepţii privind rolul Statului 8
1.2.2. Funcţiile îndeplinite de Stat 10

CAPITOLUL II 16
POLITICA DE DEZVOLTARE ECONOMICO-SOCIALĂ A UNITĂŢILOR ADMINISTRATIV-
TERITORIALE 16
2.1.Rolul reformei administrative în strategia de dezvoltare economico-socială pe termen mediu
şi lung 16
2.2. Descentralizarea economicã si financiarã a serviciilor publice – etapã a reformei economico-
sociale. 17
2.2.1. Principiile descentralizãrii gestiunii serviciilor publice 17
2.2.2. Principiile descentralizãrii financiare a serviciilor publice 19
2.2.3. Avantajele şi dezavantajele descentralizãrii mangementului serviciiilor publice din punct
de vedere al gestiunii şi finanţãrii acestora 21
2.3. Elaborarea programelor de dezvoltare a administraţiilor publice locale 26

CAPITOLUL III 28
FINANŢELE PUBLICE ÎN ECONOMIILE BAZATE PE RELAŢII CONCURENŢIALE28
3.1. Funcţiile finantelor publice 28
3.2. Definirea şi structura instituţiior publice 32
3.2.1. Noţiuni introductive privind instituţiile publice 32
3.2.1. Structura administrativã a autoritãţilor publice 33
3.2.1. Definirea şi clasificarea instituţiilor publice 36
3.2.4. Ordonatorii de credite bugetare 38
3.3. Politici şi instrumente fiscal-bugetare de influenţare a dezvoltãrii economico – sociale 40

CAPITOLUL IV 44
SISTEMUL BUGETAR ÎN ROMÂNIA 44
4.1. Cadrul legal ce reglementeazã sistemul bugetar 44
4.1.1. Cadrul legal la nivel central 44
4.1.2. Cadrul legal privind administraţia publică locală şi finanţele publice locale 46
4.2. Cadrul instituţional de desfãşurare a sistemului bugetar 50
4.2.1.Cadrul instituţional al sistemului bugetar 50
4.2.2. Autonomia de gestiune şi financiarã a administraţiei publice locale 50
4.3. Resursele financiare publice 57
4.4. Resursele financiare ale administraţiilor publice locale 59
4.4.1. Veniturile proprii 60
4.5. Cheltuielile publice. Tipuri de clasificare, modalitãţi de analizã 65
4.5.1. Cheltuieli publice şi cheltuieli bugetare 65
4.5.2. Clasificarea cheltuielilor publice 66
4.5.3. Dinamica cheltuielilor publice 67
4.5.4. Factorii care influenteaza cresterea cheltuielilor publice se pot imparti in mai 67
4.6. Datoria publică internă şi externă 68
 1 
 4.6.1. Caracteristici comune datoriei interne şi datoriei externe68
4.6.2. Datoria publică internă şi externã 70
4.6.2.Componentele tehnice ale imprumuturilor de stat. 71
4.6.3. Rambursarea împrumutului public 73
4.7. Bugetul general consolidat 74
4.7.1. Componenţa bugetului general consolidat 74
4.7.2. Operaţiuni de consolidare 75

CAPITOLUL V – PROCESUL BUGETAR 78

5.1. Principii bugetare 78
5.2. Metode şi tehnici de elaborare a bugetelor publice 82
5.2.1. Metode de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare 82
5.2.2. Bugetul pe mijloace şi bugetul pe programe 84
5.2.3. Elaborarea programelor care stau la baza bugetului, structura acestora, scop, indicatori
de eficienta, indicatori fizici, indicatori de rezultate 86
5.3. Etapele procesului bugetar 88
5.3.1. Politica financiarã publicã reflectatã în proiectul bugetului public 88
5.3.2. Calendarul bugetar 91
5.3.3. Executia bugetului 92
5.3.4. Incheierea si aprobarea contului de executie bugetara 93
5.3.5. Controlul bugetar 93
5.3.6. Executia de casa a bugetului prin sistemul bancar si prin sistemul de trezorerie 93

CAPITOLUL VI 95
FINANŢAREA DEZVOLTÃRII ECONOMICO-SOCIALE PRIN PROIECTE PUBLICE95
6.1. Cadrul legal privind investiţiile instituţiilor publice 95
6.2. Prevederi legale referitoare la investiţiile publice 95
6.2.1. Resposabilitãţile autoritãţilor publice 95
6.2.2. Prezentarea investiţiilor publice în proiectul de buget 96
6.2.2. Prezentarea investiţiilor publice în proiectul de buget 97
6.2.3. Aprobarea proiectelor de investiţii publice 98
6.2.4. Monitorizarea de către ordonatorii principali de credite a proiectelor de investiţii 98
6.2.5. Acordurile internaţionale legate de investiţiile publice 99
6.3 Selectarea proiectelor de investiţii publice 99
6.4. Indicatorii de bază ai investiţiei 100
4.5. Elementele financiare ale unei investiţii: 107
6.5. Achiziţiile publice 109
6.5.1. Forme de gestiune a serviciilor publice 109
6.5.2. Cadrul legal privind achiziţiile publice 109

CAPITOLUL VII 118

FINANŢELE PUBLICE ALE UNIUNII EUROPENE 118
7.1. Scurt istoric al construcţiei europene 118
7.2. Structura instituţională a Uniunii Europene 120
7.3. Bugetul Uniunii Europene 122
7.3.1. Cadrul financiar 2007 - 2013 122
7.3.2. Veniturile bugetului Uniunii Europene 123
7.3.3. Cheltuieli bugetului Uniunii Europene 127
7.4. Fondurile structurale şi Fondul de coeziune în cadrul Perspectivelor financiare 2007 - 2013
130
7.4.1. Obiectivele intervenţiilor financiare prin fonduri comunitare 130
7.4.2. Fondurile structurale 131
7.4.3. Reglementãri ale Uniunii Europene privind instrumentele de coeziune 131
7.5. Cadrul instituţional de implementare 132
7.5.1. Autoritatea de management 132
 2 
 7.5.2. Comitetul de Monitorizare 133
7.5.3. Autoritatea de Plată 134
7.5.4. Beneficiarul final 134
7.5.5. Organizaţiile intermediare 134
7.5.6. Actori-cheie în accesarea fondurilor comunitare 134
7.6. Tipologia documentelor 135
7.7. Pachetul financiar 2007 – 2013 pentru România 143
7.7.1. Principalele acte normative interne care reglementeazã relaţiile financiare ale României
cu Uniunea Europeanã 143
7.7.2. Programarea şi implementarea programelor cu co-finanţare comunitarã143
Domenii de intervenţie a fondurilor structurale şi de coeziune 148

BIBLIOGRAFIA 151

 3 
 CAPITOLUL I.
ROLUL SI FUNCŢIILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE
SI LOCALE ÎN SISTEMUL ECONOMIC SI FINANCIAR
NAŢIONAL
1.1. Reprezentarea economiei naţionale cu ajutorul Sistemului Conturilor
Naţionale
Sistemul Conturilor Naţionale realizeazã prezentarea simplificatã, dar coerentã, a realitãţii
economice, în toatã complexitatea acesteia. Este simplificatã deoarece constituie un model redus al
ansamblului activitãţii economice şi coerentã pentru cã realizeazã o imagine fidelã a globalizãrii
fluxurilor, fãrã sã-l descrie pe fiecare dintre acestea.
Conturile naţionale ale venitului şi produsului intern (net sau brut) cuprind o situaţie sinteticã
ce recapituleazã tranzacţiile realizate între economia internã şi exterior, situaţie concretizatã într-un
cont intitulat "Restul lumii", în care se regăsesc toate operaţiunile efectuate între unităţile rezidente,
respectiv cele care formează economia naţională şi unităţile nerezidente.
Contabilitatea naţionalã înregistreazã operaţiunile nefinanciare, din punct de vedere al
capitalului şi al finanţãrii faţã de restul lumii. In statisticile finanţelor publice, operaţiunile
nefinanciare sunt prezentate sub forma veniturilor şi cheltuielilor publice, iar operaţiunile financiare
sub forma împrumuturilor nete şi a finanţãrii deficitului sau a utilizãrii excedentului bugetului
general consolidat.
Agenţii economici sunt grupaţi în sectoare instituţionale, potrivit funcţiunii lor principale:
- societãţile şi cvasi-societãţile nefinanciare
- menajele (sau gspodăriile populaţiei, incluzând aici şi pe întreprinzătorii individuali)
- administraţiile publice şi administraţiile private
- instituţiile financiare
- restul lumii.
Activitatea economicã a oricãrei naţiuni este compusã dintr-un numãr foarte mare de
operaţiuni diverse. Pentru a reuşi o reprezentare simplã şi realã a acestei activitãţi, conturile
naţionale realizeazã gruparea operaţiunilor după natura lor, repectiv operaţiuni de producţie,
distribuţie, consum, acumulare şi finanţare.
În reprezentarea statistică pe care o prezintă Conturile Naţionale există o corespondenţă
strânsă între sectoarele instituţionale şi funcţiunile economice care exprimă activitatea economică
realizată.
Prin gruparea în categorii de operaţiuni omogene a tuturor tranzactiilor efectuate de
sectoarele instituţionale se obţine o imagine succintă, dar şi clară în acelaşi timp, sub forma
conturilor, ceea ce permite realizarea unei analize comparative a fluxurilor de venituri şi cheltuieli
(sau a fluxului de creanţe şi datorii) ale fiecărui sector în cursul perioadei analizate. Prin aceasta,
Sistemul Conturilor Naţionale arată care sunt circuitele economice ce se stabilesc în procesele de
producţie, de repartiţia veniturilor sau de circulaţie a mijloacelor de finanţare.

Sector instituţional Funcţia principală Resursele principale

Societăţi şi qvasi-societăţi Producţia de bunuri şi servicii Veniturile din vânzări
nefinanciare comerciale nefinanciare
Instituţii de credit Finanţarea - respectiv colectarea, Fondurile provenite din
transformarea şi repartiţia - angajamentele financiare
disponibilităţilor financiare contractate.
Societăţi de asigurări Asigurarea, respectiv garantarea unei Primele contractuale sau
plăţi în cazul realizării unui risc. cotizaţiile sociale voluntare.
Administraţiile publice Producerea de servicii necomerciale Vărsăminte obligatorii
destinate colectivităţii şi efectuarea efectuate de sectoarele
 4 
 de operaţiuni de redistribuire a instituţionale şi primite direct
venitului naţional. sau indirect.
Administraţiile private Producerea de servicii necomerciale, Contribuţii benevole efectuate
în general fără scop lucrativ, a de Gospodăriile populaţiei sau
serviciilor comerciale destinate cumpărările efectuate de
Gospodăriilor populaţiei. acestea.
Gospodăriile populaţiei Consumul şi, în calitate de Remuneraţia factorilor de
întreprinzători particulari, producerea producţie; transferuri efectuate
de bunuri şi servicii comerciale de alte sectoare; venituri din
nefinanciare. vânzări.

Tabloul Economic de Ansamblu reuneşte sectoarele instituţionale şi, de asemenea, prezintă

relaţiile economiei naţionale cu exteriorul, prin intermediul contului numit "Restul lumii", care
cuprinde toate operaţiunile efectuate de rezidenţi în relaţiile cu unităţile nerezidente. Tabloul
Economic de Ansamblu este un tablou de sinteză, însoţit şi completat de tablouri anexă, care
furnizează informaţii mai detaliate despre domeniile cheie ale economiei naţionale. Astfel, Tabloul
Intrări-Ieşiri prezintă o analiză specifică a procesului de producţie la nivel naţional, precum şi
ansamblul fluxurilor de bunuri şi servicii care circulă între agenţii economici autohtoni şi cei
nerezidenţi.
De asemenea, Tabloul Operaţiunilor Financiare detaliază mecanismele financiare ale
activităţii economice şi rolul pe care îl joacă intermediarii financiari.

Secvenţa  - Contul de producţie

conturilor Prezintă în resurse producţia şi în utilizare consumul
pentru fiecare intermediar, soldul rezultat fiind valoarea adăugată brută, indicator
sector
instituţional ce măsoară valoarea nou creată în cursul procesului de producţie.
 - Contul de exploatare
Are în resurse valoarea adăugată brută, la care se adaugă,
dacă este cazul, subvenţiile de exploatare.
Utilizările reprezintă o primă repartiţie a veniturilor direct legată de procesul
de producţie, sub forma remuneraţiilor vărsate salariaţilor şi impozitele legate
de producţie.
Soldul acestui sub-cont este excedentul brut de exploatare, care reprezintă
venitul primar pe care agentul economic îl obţine din activitatea sa.
 - Contul de venit
Prezintă în resurse excedentul brut de exploatare, la care se adaugă
transferurile pe care le primeşte de la alte unităţi:
în cazul gospodăriilor populaţiei, aceste transferuri sunt constituite din salarii;
în cazul Statului, transferurile sunt impozitele;
în cazul unei bănci, aceste transferuri sunt, în principal, dobânzi sau
dividende.
În utilizări, contul de venit prezintă:
- în cazul întreprinderilor, sumele distruibuite de aceasta sub formă de
dividende, plăţile de asigurare / daune, transferurile fără contrapartidă
- în cazul gospodăriilor, dobânzile plătite, primele de asigurări, impozitele
pe venit şi patrimoniu, cotizaţiile sociale, transferurile fără contrapartidă către
adminisitraţiile publice sau private etc.
- în cazul sectorului administraţiei publice, subvenţiile de exploatare şi de
import pe care aceasta le acordă întreprinderilor, plăţile aferente proprietăţii,
transferurile fără contrapartidă, între care sunt prestaţiile sociale, transferurile
între administraţiile publice, plăţile pentru cooperarea internaţională etc.
Soldul acestui sub-cont este venitul disponibil brut.
 - Contul de utilizare a venitului
Are ca resursă venitul disponibil, iar ca utilizare înregistrează
 5 
 un singur flux, respectiv consumul final. Astfel, pentru a studia
comportamentul Gospodăriilor, se pune în evidenţă partea din
venitul lor disponibil pe care o consacră cheltuielilor de consum
final, soldul cu care se încheie acest sub-cont fiind economia brută,
indicator ce arată suma cu care a variat, în timpul exerciţiului
financiar considerat, patrimoniul unităţilor instituţionale pentru care
s-a întocmit contul.
 - Contul de capital
Resursa economie brută este utilizată în vederea modificării
patrimoniului, contul prezentând modul în care eventualele
transferuri de capital primite sau vărsate au fost utilizate pentru a
finanţa acumularea de active nefinanciare (echipamente, stocuri,
terenuri şi active necorporale).
Soldul contului se numeşte capacitate de finanţare, dacă este pozitiv şi, invers,
dacă este negativ, necesar de finanţare. Capacitatea sau necesarul de finanţare
se traduc prin creşterea sau diminuarea valorii nete a patrimoniului financiar.
 - Contul financiar
Contul financiar descrie diversele fluxuri monetare care afectează acest
patrimoniu financiar, modificându-i valoarea netă şi structura. Elementele
patrimoniale se materializează în creante sau datorii, care modifică situaţia
patrimonială existentă. De exemplu, o ieşire monetară se traduce printr-un
flux net negativ de creanţe.
Soldul contului financiar, calculat ca diferenţa dintre fluxurile nete de creanţe
şi fluxurile nete de datorii se numeşte soldul creanţelor şi datoriilor.

Logica elaborării conturilor naţionale presupune:

- coerenţa stabilită la nivelul operaţiunilor cu bunuri şi servicii, care furnizează, pentru

conturile pe ansamblul sectoarelor instituţionale, informaţiile necesare pentru completarea contului
de producţie şi a elementelor din conturile de utilizare a venitului şi a contului de capital;
- un alt nivel de coerenţă se stabileşte pentru operaţiunile de repartiţie, în situaţia analizei
funcţionării acestora fiind implicate concomitent cel puţin două sectoare.
Tabloul Economic de Ansamblu se situează în centrul informaţiilor furnizate de
Contabilitatea Naţională, principalul său obiectiv fiind să reunească într-o formă sintetică toate
fluxurile economice care fac obiectul Conturilor Naţionale, ceea ce oferă posibilitatea de a găsi în
acelaşi tablou descrierea comportamentului economic al fiecărui sector instituţional şi relaţiile
dintre aceste sectoare - între ele şi cu restul lumii - prin intermediul circuitelor economice, care se
referă la circulaţia produselor, repartiţia veniturilor, fluxurile financiare.
Ca importanţă, cel dintâi tip de analiză ce poate fi întreprins pe baza Conturilor Naţionale se
referă la fluxurile şi circuitele economice pe care acestea le parcurg. Astfel, o simplă lectură a
poziţiei "impozite curente pe venit şi patrimoniu" arată că aceste impozite sunt, în totalitate, resurse
ale sectorului instituţional "Administraţia publică" şi au fost suportate de toate celelalte sectoare.
- Sectorul administraţiilor publice desemneazã, atât în sistemul conturilor naţionale
referitoare la venit şi produs intern, cât şi în statisticile administraţiilor publice, totalitatea unitãţilor
care exercitã funcţiuni ale puterii publice, respectiv acele entitãţi instituţionale care executã
acţiunile iniţiate de puterile publice, vizând prestaţiile de servicii – în cea mai mare parte
necomerciale – şi transferul venitului, ambele finanţate, în principal, prin prelevãri obligatorii din
alte sectoare economice.
- Sectorul administraţiilor publice cuprinde administraţia centralã, subdiviziunile politice ale
federaţiei în statele de tip federal, administraţiile locale la toate nivelurile. In cadrul acestui sector
 6 
nu sunt cuprinse întreprinderile publice nefinanciare, al cãror capital este deţinut sau controlat de
Stat, fie cã sunt organizate ca societãţi de capital sau cã oferã unui public larg bunuri şi servicii cu
caracter public. In categoria acestor instituţii publice se regãsesc, de exemplu, companiile aeriene şi
cele ale cãilor ferate aparţinând Statului, serviciile de utilitãţi publice etc.
Trebuie precizat că, în statistica finanţelor publice nu sunt cuprinse operaţiunile bancare şi
monetare ale Statului, ca parte a operaţiunilor administraţiei publice, dar ele figureazã în conturile
naţionale ale venitului şi produsului intern. Disocierea acestor operaţiuni este necesarã pentru a face
distincţia dintre politica bugetarã şi cea monetarã şi realizarea concordanţei dintre statisticile
monetare şi financiare, pe de o parte şi statisticile finanţelor publice, pe de altã parte.
Operaţiunile administraţiei publice cu restul lumii sunt reprezentate atât în statisticile
finanţelor publice, cât şi în balanţa de plãţi, ambele sisteme mãsurând, în general, fluxurile (variaţia
dintre intrările şi ieşirile de fonduri), mai curând decât variaţia stocurilor, respectiv valoarea rămasă
la sfârşitul perioadei considerate.
Operaţiunile economice - ce descriu realizarea, utilizarea şi repartizarea bunurilor şi
serviciilor la nivel naţional - dau naştere la trasferuri de instrumente financiare. Astfel, în
contrapartida livrãrii unui produs apare un transfer de naturã monetarã, eventual recunoaşterea unei
datorii, sub forma unei cambii. De asemenea, tot sub forma unui transfer monetar sunt realizate, în
general, stingerea drepturilor ce decurg din unele operaţiuni de repartiţie - cum ar fi salariile,
dobânzile, impozitele etc. Aceste fenomene economice stau la baza logicii contabile în dublã
partidã, potrivit cãreia se înregistreazã, pe de o parte, fluxul corespunzãtor operaţiunii “reale” şi, pe
de altã parte, contrapartida financiarã a respectivelor operaţiuni.
Utilizarea noţiunilor de creanţã sau de datorie subliniazã un alt aspect al operaţiunilor
financiare, respectiv acela potrivit cãruia acestea reprezintã posibilitatea prin care unitãţile aflate în
deficit pot sã-şi procure de la alte unitãţi - care înregistreazã excedent - mijloacele monetare
necesare acoperirii trezoreriei lor negative.
Administraţia publicã, pe lângã îndeplinirea funcţiei de producãtor şi distribuitor de produse
şi servicii necomerciale destinate colectivitãţii (bunuri şi servicii publice), deţine un rol financiar de
primã importanţã, în primul rând prin intermediul trezoreriei statului, în cadrul cãreia se deruleazã
toate operaţiunile de trezorerie a sistemului bugetar.
Contabilitatea Naţionalã, care realizeazã înregistrarea statisticã a fluxurilor financiare la nivel
macroeconomic în aşa numitele “operaţiuni financiare”, a adoptat pentru clasificarea acestora
criterii ce derivã din natura instrumentelor financiare ce au constituit suportul pentru fiecare flux.
De aceea, nomenclatorul operaţiunilor financiare ce se regãseşte în Contabilitatea Naţionalã
reprezintã, în fapt, nomenclatorul instrumentelor financiare utilizate în ţara respectivã, în perioada
pentru care s-au întocmit conturile macroeconomice. Astfel, se disting patru grupe principale de
instrumente financiare: instrumentele de platã, instrumentele de plasament, instrumentele de
finanţare şi rezervele tehnice de asigurãri.

Instrumentele de plata
Instrumentele de platã se referã la creanţele imediat utilizabile, fãrã transformare prealabilã,
pentru orice tranzacţie cu o altã unitate. Dacã aceastã unitate este nerezidentã, instrumentul va purta
denumirea de ‘mijloc de platã internaţionalã”, pentru care, în practica înternaţionalã, se aplicã o
mare varietate de metode bazate pe produse financiar - monetare de acoperirea riscului.

Instrumentele de plasament
Instrumentele de plasament grupeazã toate creanţele aparţinând unitãţilor ce -şi pun în
rezervã drepturile asupra economiei (disponibilitãţile monetare temporar libere). Aceste creanţe pot
fi emise fie de instituţiile de credit, fie de societãţi nefinanciare sau administraţii publice şi pot fi
grupate astfel:
- depozite nonmonetare, respectiv depozitele ce nu pot fi utilizate direct prin instrumentele
de platã tradiţionale, indiferent sub ce formã sunt constituite: depozite la termen, conturi pentru
economii realizate pentru construcţia de locuinţe, depozitele persoanelor fizice pentru economii etc.,
precum şi valorile mobiliare nenegociabile sub forma bonurilor nenegociabile, a bonurilor de
Trezorerie emise de stat şi adresate publicului ş.a.;

 7 
 - bonurile negociabile, care sunt în principal bonurile şi alte titluri emise de autoritatea
financiarã a statului şi adresate unor anumite instituţii financiar-bancare de pe piaţa internã sau
internaţionalã;
- obligaţiunile, care sunt titluri de împrumut emise de un agent economic, titluri ce pot fi de o
mare diversitate şi care reprezintã, alãturi de acţiuni, singurele creanţe ce permit investitorului în
respectivele valori mobiliare, indiferent dacă este privat sau public, sã se afle în relaţie directã cu
unitatea ce le emite pentru a-şi acoperi un necesar de finanţat;
- acţiunile sunt instrumentele care reprezintã titluri de proprietate şi nu pot fi considerate
decât în sens foarte larg ca fãcând parte din categoria creanţelor unitãţii faţã de investitori. In acelaşi
sens, participaţiile la capitalul social al întreprinderii, ce trebuiesc remunerate în conformitate cu
dreptul de proprietate stabilit prin statutul firmei, sunt considerate, în accepţiunea Conturilor
Naţionale, ca fãcând parte din aceeaşi categorie cu acţiunile.
- produsele financiare derivate, rezultate în urma unor operaţiuni de inginerie financiarã ,
purtãtoare de caracteristici ce la situeazã între acţiuni şi obligaţiuni, realizate cu scopul de a
satisface dorinţa de remunerare a investitorilor financiari, concomitentã cu încadrarea într-o
categorie de risc mai mic.

Instrumentele de finantare
Instrumentele de finanţare, care prezintã un alt aspect al funcţiei financiare şi anume acela al
repartiţiei disponibilitãţilor temporar libere în societate, spre deosebire de instrumentele precedente,
care îndeplinesc cu preponderenţã funcţia de colectare a fondurilor destinate economisirii. In cazul
instrumentelor de finanţare, creanţa este, în general, constituitã prin acord personalizat între debitor
şi creditor, cu precizarea sumei şi perioadei ce fac obiectul transferului monetar. Cel mai adesea,
creditorul este o instituţie de credit, iar titlurile ce materializeazã obligaţia nu sunt negociabile, cu
excepţia unor situaţii în care operaţiunile se desfãşoarã între instituţii financiare - aşa numitele
operaţiuni de refinanţare. Astfel, organismele financiare pot schimba între ele anumite titluri
financiare, inclusiv pe termen mediu şi lung, cel mai adesea contra monedã centralã, într-un cadru
strict reglementat. Un numãr restrâns de astfel de titluri este admis de banca centralã la rescontare,
deşi aceasta preferã ca, dacã s-a parcurs o perioadã însemnatã din viaţa titlului, sã achiziţioneze
respectivele titluri direct de pe piaţa monetarã, având, totodatã, posibilitatea, de a exercita control
asupra taxei scontului.
Intre instrumentele de finanţare cele mai uzitate se încadreazã:
- creditele pe termen scurt, al cãror termen de rambursare este de câteva luni pânã la un an;
- creditele pe termen mediu şi lung, respectiv cele ce depãşesc un an (sau doi) încã din
momentul încheierii contractului de creditare.

Rezervele tehnice de asigurãri

Rezervele tehnice de asigurãri înregistreazã obligaţia - sub formã de datorie monetarã - pe
care societãţile de asigurãri au contractat-o faţã de unitãţile asigurate. In contabilitatea acestora,
asigurãrile se regãsesc sub forma rezervelor, ce pot fi constituite în conformitate cu reglementãrile
legale în vigoare privind activitatea de asigurări şi ţinând seama de legislaţia fiscală, care prevede o
serie de facilităţi / deductibilităţi în ceea ce priveşte valoarea contractelor de asigurare / reasigurare
a unor bunuri şi/sau servicii sau a unor persoane / bunuri, emise în acest domeniu de Ministerul
Finanţelor Publice. Creanţele sunt repartizate între diversele posturi ale documentelor contabile
potrivit cu riscurile pe care acestea le acoperã, precum şi în funcţie pe primele de asigurare vãrsate
pe care le genereazã.

1.2. Rolul administraţiilor publice centralã şi locale în viaţa economico-socialã.

1.2.1. Concepţii privind rolul Statului
Statul este un agent economic complex care nu poate fi analizat decât prin metode şi tehnici
mult mai aprofundate decât cele utilizate în cazul celorlalţi agenţi economici. Rolul şi importanţa sa
în complicata reţea economicã a prezentat întotdeauna un punct important de controversã. În aceeaşi

 8 
mãsurã numeroşi specialişti în ştiinţe economice au pãreri şi teorii diferite, chiar opuse, în ceea ce
priveşte funcţiunile pe care autoritatea publicã ar trebui sã le îndeplineascã.
Noţiunea de Stat a evoluat în cursul istoriei, de-a lungul timpului succedându-se trei
concepţii despre Stat, fiecare corespunzând câte unuia din cele trei mari curente de gândire:
- pentru economiştii liberali - Statul “arbitru”
- pentru marxişti - Statul “partizan”
- pentru economiştii keynesieni şi neokeynesieni - Statul “gestionar”

Statul arbitru Conceptul Statului arbitru corespunde unei autoritãţi publice care
urmãreşte realizarea unui consens la nivelul societãţii. Fiind plasat peste
interesele individuale, principalele sale sarcini se referã la realizarea cerinţelor
obişnuite ale societãţii. Pentru gânditori ca Machiaveli şi economiştii clasici -
Adam Smith, David Ricardo, Say şi cei neoclasici - Walras, Friedman, Hayek,
Statul trebuie sã intervinã numai în anumite domenii:
- susţinerea oferitã de Stat în scopul facilitãrii derulãrii activitãţii
economice particulare. În acest sens, Statul oferã sectorului privat un
ansamblu de servicii colective indispensabile dezvoltãrii iniţiativei
particulare, cum sunt: ordinea publicã, justiţia, securitatea socilã, creearea şi
menţinerea în funcţiune a unor maşinii, utilaje, echipamente de uz colectiv ş.a.
- ajutorul Statului pentru a corecta rezultatele necorespunzãtoare ale
activitãţii economice particulare. De exemplu, Statul urmãreşte şi intervine
pentru a restabili condiţiile de concurenţã intre agenţii economici, luptând,
totodatã, împotriva monopolurilor. De asemenea, realizarea unei politici
sociale finanţatã de un buget echilibrat şi neinflaţionist pentru a dimensiona
veniturile în sensul funcţionãrii economiei de piaţã.
Pentru autorii cu gândire liberalã, Statul, nu are existenţã proprie.
Existenţa sa se limiteazã la singurele funcţiuni de protecţie a persoanei
individuale şi a întregii naţiuni. De asemenea, în concepţia acestora, Statul
trebuie sã fie un agent pasiv, neutru faţã de sectorul privat; dacã intervine,
acţiunea lui suferã - potrivit gânditorilor liberali - de un dublu aspect negativ:
- o intervenţie inoportunã, deoarece mecanismul de piaţã este, prin
natura relaţiilor pe care le promoveazã, echilibrant şi opţional, asigurând cea
mai mare satisfacere a cerinţelor fiecãrui individ;
- o intervenţie ineficientã, orice politicã economicã putãnd numai sã
mãreascã instabilitatea economicã dacã acţioneazã contrar mecanismelor
naturale.

Statul În teoria marxistã, conceptul de Stat aparţine suprastructurilor. El apare

partizan şi îşi desfãşoarã activitatea odatã cu apariţia capitalismului, constituie un
susţinãtor al acestuia şi va trebui sã-şi diminueze treptat influenţa în societatea
socialistã.
Potrivit marxiştilor, Statul a prezentat, din punct de vedere istoric,douã
aspecte:
- mai întâi, capitalismul a determinat apariţia şi dezvoltarea Statului
modern;
- în a doua etapã, Statul a fost acela care a sisţinut capitalismul,
acţionând asupra salariului şi asupra ansamblului condiţiilor de muncã,
reglementând disparitãţile sau contribuind la dezvoltarea profitului.
Sub forma sa actualã, Statul este “partizan”, în sensul cã îşi pierde
calitatea de arbitru, de mediator neutru şi se situeazã în mod deliberat în
viitor, orientându-şi activitatea dupã cum opteazã pentru menţinerea stãrii
economice prezente sau, dimpotrivã, pentru transformarea acesteia. În acest
sens, potrivit gânditorilor marxişti, Statul îndeplineşte douã funcţiuni:
- cautã sã pãstreze relaţiile sociale de producţie şi pentru aceasta
vegheazã la menţinerea ordinii sociale existente, intervenind pentru ca toate
 9 
 condiţiile de reproducţie sã fie îndeplinite;
- reprezintã un sprijin efectiv pentru capital. Astfel, Statul susţine
societatea capitalistã, ajutând capitalul sã-şi depãşeascã contradicţiile, în
special pe cele generate de conflictele dintre clasele sociale. in plus, el
intervine direct pentru a susţine rata profitului1 în sectorul privat acest Stat
partizan, care intervine în sistemul economic genereazã, însã la râdul lui,
conflicte între diferiţi participanţi la viaţa economicã şi socialã: capitalişti,
salariaţi, bancheri, diverse grupuri de presiune, etc.

Statul Statul gestionar este o aprofundare a Statului arbitru. El asigurã cu mai

gestionar multã supleţe securitatea internã şi externã pe plan politic, concomitent cu
securitatea economicã şi socialã. Atrãgând aproape jumãtate din bogãţia nou
creatã de naţiune pentru a o redistribui, Statul joacã un rol providenţial.
Astfel, Statul nu are numai drepturi politice ci şi drepturi economice.
Statul funcţioneazã precum o companie de asigurãri , care are ca sarcinã
eliminarea riscurilor ce ameninţã colectivitatea. Totodatã, el gestioneazã o
mare parte a economiei naţionale şi angajeazã politicile economice la nivel
naţional.
Curentul de gândire keynesist care a dezvoltat aceastã concepţie despre
Stat, considerã cã acesta reprezintã un agent economic autonom, care
îndeplineşte douã funcţiuni esenţiale:
asigurã echilibrul global al naţiunii. Deoarece un mecanism spontan nu
asigurã un echilibru corespunzãtor al sistemului economic, Statul nu mai
trebuie sã fie numai un simplu arbitru, ci un veritabil agent care, prin
intervenţiile sale, sã-şi exercite influenţa în sensul dezvoltãrii întregii
economii: investiţii publice, participarea la managementul societãţilor ş.a.
îndeplineşte o misiune de menţinere şi perfecţionare a sistemului economic.
Statul a fost conceput ca responsabil de progresul social şi ca acela care
asigurã accesul tuturor membrilor societãţii la bunãstarea naţiunii. Prin
intermediul impozitelor şi transferurilor sociale, Statul oferã fiecãrui individ
condiţii corespunzãtoare de viaţã. Ca ordonator al cheltuielilor necesare
perenitãţii societãţii - cheltuieli cu protecţia socialã, alocaţii de şomaj, etc.,
Statul se plaseazã, de la bun început, deasupra tuturor agenţilor economici din
sistem. Astfel a apãrut noţiunea de “economie publicã” care defineşte
domeniul de intervenţie propriu puterii publice din economie.

1.2.2. Funcţiile îndeplinite de Stat

Definirea şi descrierea cu precizie a funcţiilor Statului la un anumit moment reprezintã o
acţiune dificilã prin însãşi natura acestuia, care face obiectul unor abordãri foarte diferite.
În economiile contemporane, Statul are un triplu rol:
- produce bunuri şi servicii pe care sectorul privat nu poate din diverse motive, sã le
realizeze;

Funcţia de Funcţia de afectare reprezintã intervenţia Statului ca producãtor de bunuri şi

afectare servicii, el asigurând satisfacerea necesitãţilor publice şi ajustãrile necesare în
afectarea resurselor ce se formeazã pe piaţã. Aceastã acţiune trebuie îndeplinitã de
autoritatea economicã deoarece nici un agent privat nu ar accepta sã o
îndeplineascã, din cauza riscului economic şi financiar prea mare ce decurge din
realizarea şi valorificare unor anumite produse şi servicii la acele preţuri şi tarife

1
Definit ca raport între Rezultatul net (sau brut) şi Total venituri realizate de agentul economic în cursul exercitiului
financiar, indicatorul rata profitului arată posibilitatea acestuia de creştere şi, totodată, contribuţia sa la dezvoltarea
întregii economii naţionale.
 10 
 acceptabile tuturor categoriilor sociale. În acest caz, însã, se pune problema - foarte
dificilã - a eficienţei Statului ca agent economic producãtor de bunuri şi servicii.

Funcţia de Prin însãşi natura lor, liberalismul şi economia de piaţã creazã inegalitate în
redistribui societate. Când aceastã inegalitate este excesivã, Statul trebuie sã intervinã pentru a
re o reduce, prin îndeplinirea funcţiunii sale de redistribuire. În acest scop, Statul
acţioneazã pe douã cãi:
- colecteazã, sub formã de impozite, o parte din veniturile nou create pe plan
naţional;
- redistribuie ceea ce a prelevat prin intermediul transferurilor cu caracter
economic şi social:
- obiectivul general al transferurilor economice - concretizate, în cea mai
mare parte, în subvenţii adresate unor anumite sectoare economice şi în aporturi de
capital pentru realizarea unor investiţii considerate prioritare la nivel naţional - este
de a sprijini situaţia financiarã a agenţilor cãrora le sunt destinate, fie aceştia
publici sau privaţi;
- transferurile sociale se realizeazã ca acţiune de solidaritate naţionalã. Prin
astfel de transferuri se realizeazã o redistribuire a veniturilor pe verticalã, respectiv
de la cei cu venituri mai mari la cei cu venituri mai mici ş.a.

Funcţia de Statul îşi fixeazã ca obiectiv esenţial stabilizarea conjuncturii economice,

stabilizare adicã menţinerea cererii globale la nivelul dorit. Aceastã funcţie relativ nouã a
a Statului necesitã mijloace adecvate, care sunt, în principal, politicile monetare,
conjunctu bugetare, industriale.
rii De o manierã generalã:
economice - într-o perioadã caracterizatã de o conjuncturã nefavorabilã, Statul
injecteazã venituri în circuitul economic prin intermediul bugetului sau al unei
politici monetare suple, în scopul susţinerii cererii şi relansãrii economiei;
- într-o perioadã caracterizatã de o conjuncturã favorabilã, Statul controleazã
crearea bogãţiei - de exemplu limitând nivelul creditului intern - pentru a frâna
expansiunea cererii globale. Economia, care adesea are tendinţa de a se îndepãrta
de starea sa de echilibru, este readusã - sau reglementatã - la aceastã stare prin
intervenţia directã şi/sau indirectã a Statului.
- diminueazã inegalitãţile ce pot sã aparã în societate prin redistribuirea unei pãrţi a bogãţiei
nou create de naţiune;
- coordoneazã activitatea economicã în sensul echilibrãrii acesteia prin menţinerea cererii
globale la o dimensiune potrivitã cu ajutorul unor politici economice adecvate.
Economistul american Musgrave a propus o clasificare pertinentã şi generalizatã a
funcţiunilor Statului:
- funcţia de afectare;
- funcţia de redistribuire;
- funcţia de stabilizare a conjuncturii.
Într-o accepţiune largã a sferei sale de activitate, Statul produce bunuri şi servicii foarte

diverse, de la educaţie la electricitate şi de la apãrare nãţionalã la anumite servicii bancare. În pofida

marilor diversitãţi, aceste produse pot fi grupate `în douã categorii distincte:

- pe de o parte, prin intermediul administraţiilor publice, Statul produce servicii colective cu

titlu gratuit sau semi-gratuit, cum sunt cele referitoare la educaţie, apãrare, sãnãtate;
- pe de altã parte, prin intrprinderile publice, Statul produce bunuri şi servicii necesare
populaţiei, la preţuri mai mult sau mai puţin la nivelul “pieţei” - spre exemplu;: energie electricã,
servicii de transport etc.Utilizarea echipamentelor colective municipale, apelarea la serviciile
învãţãmântului public, protecţia oferitã de poliţie sau de armata naţionalã, accesul la îngrijirea

 11 
sãnãtãţii ş.a. decurg din ceea ce este denumit, cu termen generic, economie publicã necomercialã,
adicã producţia şi consumul de servicii colective.
Sub denumirea de servicii colective sunt desemnate serviciile prestate cu titlu gratuit sau
semi-gratuit şi finanţate de o autoritate publicã - centralã sau localã. Existã o mare diversitate, atât
în ceea ce priveşte natura acestor servicii, cât şi a organizaţiilor care le produc:
- serviciile oferite pot fi din domeniul învãţãmântului, sãnãtãţii publice, justiţiei,
telecomunicaţiilor, etc.;
- producãtorii ofertanţi pot fi Statul central, colectivitãţile locale, organismele de securitate
socialã ş.a.
În ceea ce priveşte natura serviciilor colective, bunurilor şi serviciilor productive - sau
comerciale - li se opun serviciile colective - sau necomerciale. Dacã primele fac obiectul unui
consum individualizat, cele din urmã se numesc adesea “invizibile”, în sensul cã în cele mai multe
cazuri, nu se poate preciza a priori care sunt beneficiarii acestor prestaţii. De asemenea, bunurile
comerciale sunt vândute pe piaţã la un preţ remuneratoriu pentru producãtori, în timp ce serviciile
colective sunt furnizate cu titlu gratuit sau parţial gratuit.
În previzionarea activitãţii sale economice atât pentru o perioadã scurtã cât şi pentru una mai
lungã de timp, Statul este pus în situaţia de a alege între mai multe şi dificile alternative, referitoare
la natura serviciilor colective şi rolul acestora în societate:
- alternative legate de mecanismele pieţei concurenţiale:
- care ar fi nivelul ce trebuie fixat pentru ofertã
- cum sã stabileascã preţul sau tariful serviciilor
- cum sã evite risipa în consumul acestora.
- alternative care privesc situaţia economicã. Într-un context de crizã globalã - şi în special al
unei crize financiare cu care s-ar confrunta autoritatea publicã - producţia degajatã de aceasta ar
trebui sã evolueze în sensul unei restrângeri de activitate sau într-un context mai larg de cãutare a
mijloacelor de amplificare a procesului de economisire.
- alternative referitoare chiar la activitatea productivã. În imposibilitatea de a realiza în
acelaşi timp cantitate şi calitate în ceea ce priveşte serviciile colective, ce ar trebui ales dintre
acestea, în conjunctura economico-socialã datã.
La nivel naţional, ţintele de stabilitate macroeconomicã şi creştere
susţinutã implicã necesitatea consolidãrii fiscale, precum şi disciplina în ceea ce
priveşte cheltuielile publice, la toate nivelurile administrative, fie acestea publice
sau private, centrale sau locale.
În prezent, autoritatea publicã din numeroase ţãri a promovat
politici de liberalizare, privatizare, concesionare sau descentralizare a serviciilor
publice, fie din proprie iniţiativã, fie la îndemnul organismelor financiare
internaţionale.
Obiectivul global cel mai important urmãrit de stat prin astfel de acţiuni este eficientizarea
economicã, rolul preponderent îndeplinit de autoritãţile publice constând în crearea mediului de
afaceri capabil sã faciliteze operaţiunile derulate de sectorul privat. În acest sens, statul se
strãduieşte sã asigure firmelor infrastructura instituţionalã, legislativã şi operaţionalã care sã permitã
realizarea unor activitãţi profitabile, prin protejarea competitivitãţii pe toate pieţele interne.
Eşecurile pieţei, chiar dacã adeseori sunt inevitabile, vor fi corectate prin programe special
implementate în acest scop.
Sectorul privat are rolul de principal instrument al creşterii economice într-un mediu
caracterizat de concurenţã, mediu în care se dezvoltã spiritul întreprinzãtor al agentului economic,
care se strãduieşte sã scadã costurile operaţionale pentru a fi capabil sã ofere pe piaţã preţuri mai
atractive.
Printr-o politicã de liberalizare bine condusã, consumatorii vor
beneficia de reducerea preţurilor, producãtorii de costurile mai scãzute şi de
creşterea producţiei şi a productivitãţii, pe ansamblu înregistrându-se o mãrire a
output-ului macroeconomic.
De asemenea, este general acceptat cã programele de liberalizare şi privatizare implementate
atât în ţãrile în curs de dezvoltare, cât şi în ţãrile în tranziţie cãtre o economie concurenţialã au
însemnat intrarea într-un proces - de multe ori îndelungat - de refacere şi modernizare a economiei.
 12 
Practica a arãtat, însã, cã nu toate serviciile publice pot fi privatizate, dar pentru o mai bunã
gestionare, acestea vor trebui sã fie realizate de persoane publice situate cât mai aproape de
consumatori şi aceste persoane pot fi autoritãţile locale, în conformitate cu organizarea
administrativã a statului.
Multe elemente pledeazã în favoarea principiului potrivit cãruia
trebuie lãsatã piaţa sã furnizeze bunurile şi serviciile. Intr-adevãr, întreprinderile
sunt constrânse, pentru a supravieţui, sã furnizeze produsele şi prestaţiile pe
care le cer consumatorii; de altfel, concurenţa între întreprinderi ar trebuie sã
asigure eficienţa producţiei lor de bunuri şi servicii.
Existã situaţii în care statul nu poate lãsa jocului liber al
concurenţei întreaga responsabilitate a distribuirii resurselor. Este vorba de
situaţiile numite "eşecul pieţei" 2, adicã acelea în care pieţele nu funcţioneazã
foarte bine. Aceste situaţii pot fi legate de producţia anumitor bunuri şi servicii
speciale şi anume:

Situaţii de - bunurile şi serviciile a cãror producţie face, în

"eşec al general, obiectul unui monopol, ca de exemplu distribuţia
pieţei" electricitãţii, a gazelor, a apei şi buna funcţionare a acestor
sectoare, dacã monopolurile existã, pentru a se asigura de
faptul cã întreprinderile particulare nu abuzeazã de poziţia lor
practicând tarife ridicate în timp ce furnizeazã servicii mediocre,
statul poate impune o reglementare, poate prelua el însuşi
producţia;
- bunurile şi serviciile al cãror preţ este imposibil
de evaluat, ca de exemplu apãrarea sau poliţia: partea
întreprinderilor particulare va fi foarte redusã, dacã nu chiar
înexistentã în aceste sectoare. Statul se poate angaja el însuşi
şi constrânge ansamblul populaţiei de a le finanţa prin impozit;
- serviciile, ca de exemplu ridicarea deşeurilor
(gunoaielor) menajere, care sunt destinate sã rezolve
problemele de externalitate3: într-adevãr, dacã aceste servicii ar
fi încredinţate sectorului privat, mulţi oameni şi-ar arunca
gunoaiele în stradã sau pe câmp pentru a nu fi nevoiţi sã
plãteascã un tarif pentru serviciul pe care îl presteazã o
întreprindere specializatã. Statul poate sã-şi asume acest tip de
servicii sau sã cearã ca ele sã fie furnizate de sectorul privat; în
orice caz, se obişnuieşte ca aceste servicii sã fie finanţate prin
tarife şi, numai în completarea cheltuielilor, dacã este cazul,
prin impozite sau alte prelevãri obligatorii;
- serviciile pe care populaţia le consumã, uneori,
mai puţin decât ar dori statul, în special educaţia şi sãnãtatea,
cãci anumite persoane nu pot sã-şi permitã sã cheltuiascã mult
în acest domeniu. Se întâmplã chiar ca pãrinţii sã ignore
interesul pe care îl prezintã educaţia şi securitatea socialã
pentru copiii lor. şi aici, statul poate acţiona asigurând el însuşi
aceste servicii, finanţându-le din fonduri publice.

In cadrul Contabilitãţii Naţionale, administraţia este definitã ca organismul ce produce

bunuri şi servicii necomerciale, respectiv furnizate gratuit sau la un preţ mai mic decât costul lor de
2
Eşecul pieţei (defaillace du marché în francezã sau weakening or sagging of the market în englezã) înseamnã
nereflectarea la nivelul preţului stabilit pe piaţã a unor costuri sau beneficii asociate productiei sau consumului. Când
costul marginal al producţiei nu este egal cu preţul pieţei apare ineficienţa economicã a pieţei.
3
Externalitate - efectul acţiunii unui agent economic asupra altor agenţi economici fără contrapartidă monetară. Acest
efect nu este prevăzut şi nu se ţine seamă de el în ansamblul activităţii economice.
 13 
producere. Pentru a delimita câmpul de acţiune al intervenţiei autoritãţilor publice, se pot defini
douã criterii de clasificare:
- mai întâi, urmând logica economicã, se pot distinge activitãţile comerciale de cele
necomerciale. Producerea acestora din urmã genereazã un cost monetar, dar cel care beneficiazã de
ele nu le suportã - în sensul de platã - direct sau integral. Astfel de bunuri şi servicii sunt puse la
dispoziţia populaţiei de cãtre o administraţie - publicã sau privatã - care dispune de finanţare, în
general de tip fiscal;
- în al doilea rând, se face distincţia instituţionalã între sectorul public şi cel privat. Este
considerat public orice organism ce depinde de oricare dintre eşaloanele reprezentãrii naţionale.
In sistemul Conturilor Naţionale întocmit în România de Comisia Naţionalã pentru Statisticã, construit pe
structura sistemelor instituţionale, administraţia publicã, definitã în categoria conturilor naţionale nefinanciare,
cuprinde unitãţile instituţionale a cãror funcţie principalã este de a produce servicii nedestinate pieţei pentru
colectivitate şi de a efectua operaţii de redistribuire a veniturilor publice. Resursele lor provin din prelevãri sau
vãrsãminte obligatorii efectuate de unitãţi aparţinând altor sectoare economice 4).
Organizarea politicã a naţiunii se referã numai la autoritatea Statului central şi fixeazã, totodatã, rolul nivelurilor
intermediare. Corespondenţa economicã a structurii politice face distincţia dintre administraţiile publice centrale şi cele
locale. Pentru a îndeplini acest demers, trebuie sã se ţinã seama de organizarea politicã a fiecãrei ţãri în parte. In acest
sens, dacã Statul prezintã o structurã federalã - cum sunt Statele Unite ale Americii, Germania, dar şi Elveţia, cu
cantoanele sale - nivelurile locale ale puterii politice, administrative şi, implicit, fiscale, au câmp de acţiune întins şi
dispun de o largã autonomie faţã de puterile centrale. Ele dispun de bugete specifice importante şi de largi puteri
legislative şi de reglementare.
În statele unitare - cum este cazul României - deşi autoritatea organismelor publice este statuatã prin Constituţie,
descentralizarea, respectând legea fundamentalã a ţãrii, legifereazã 5) cã “Administraţia publicã în unitãţile
administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul principiilor autonomiei locale, descentralizãrii
serviciilor publice, eligibilitãţii autoritãţilor administraţiei publice locale, legalitãţii şi consultãrii cetãţenilor în
soluţionarea problemelor locale de interes deosebit”.
Administraţia publică locală constituie un subsector al sectorului
administraţiilor publice, alături de administraţia publică centrală şi grupează
comunităţile locale şi organisme diverse ale administraţiei locale.
Comunităţile locale cuprind unităţile administrativ-teritoriale (comunele, oraşele, municipiile
şi judeţele) în care se exercită autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţi
ale administraţiilor publice locale, precum şi unele organisme comunitare şi regii, servicii de
exploatare publică (de exemplu transportul urban, în comun, de călători, furnizare de energie
termică pentru populaţie, alimentare cu apă, canalizare ş.a).
De asemenea, în acest subsector sunt incluse şi colaborările şi asocierile dintre autoritãţile

administraţiei publice locale în vederea executării anumitor lucrări sau furnizării unor servicii

publice6.

Este important de subliniat că, potrivit Constituţiei României şi legii organice de organizare a
administraţiilor publice locale, respectiv Legea nr.215/2001, serviciile publice locale sunt altele
decât cele coordonate de prefect, ca reprezentant al Guvernului în plan local. Astfel, prefectul
coordonează, în principal, serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe
centrale din unităţile administrativ-teritoriale.
În baza principiului separaţiei puterilor în stat, puterea executivă se regăseşte în plan local în
persoana prefectului, ca reprezentant al Guvernului în activitatea autorităţilor administraţiei publice
alese în unităţile administrativ-teritoriale (consiliile judeţene, consiliile locale şi primarii, respectiv
preşedinţii consiliilor judeţene), precum şi în serviciile de specialitate ale ministerelor sau ale altor

4)
Comisia Naţionalã pentru Statisticã şi Banca Naţionalã a României: “Conturile Naţionale 1992 - 1993” - Lexic -
Principalele definiţii ale Sistemului Conturilor Naţionale.
5)
Legea nr.215 / 2001 privind administraţia publicã localã
6
De altfel, în Legea nr.215/2001 a administraţiei publice locale şi în legea finanţelor publice locale, respectiv în Legea
nr.189/1998, valabilă până la 31 decembrie 2003, precum şi în Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr.45/2003, care o
înlocuieşte după 1 ianuarie 2004, se stipulează expres că autoritãţile publice locale pot aproba vcolaborarea sau
asocierea în vederea furnizării în comun de servicii publice pentru comunităţile respective, precum şi pentru realizarea
de lucrări de investiţii în folosul colectivităţilor.
 14 
autorităţi centrale organizate din unităţile administrativ-teritoriale; aceste “servicii publice de
specialitate” sunt organizate în judeţe şi se află în subordinea directă a ministerului de resort, sunt
conduse de persoane numite în funcţii de ministerul de resort, cu avizul prefectului.
Legea administraţiei publice locale, nr.215/2001, care a înlocuit Legea nr.69/1991, reprezintă
pentru colectivităţile locale legea de bază a organizării şi funcţionării acestora. Potrivit acestei legi
prin “colectivitate locală” se înţelege totalitatea cetăţenilor din unitatea administrativ-teritorială
respectivă, comunele, oraşele şi judeţele fiind considerate persoane juridice.
Principiile constituţionale care stau la baza constituirii şi funcţionării administraţiei publice
locale se referă la:
- eligibilitatea autorităţilor;
- autonomia locală;
- descentralizarea serviciilor publice.
Reformele în domeniul administraţiei publice locale trebuie să se
încadreze în procesul general de reformă a administraţiei publice în perspectiva
aderării României la Uniunea Europeană, cum ar fi: regimul concesiunilor;
dezvoltarea regională şi zonele defavorizate; proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia; realizarea unor servicii publice profesionale şi neutre din punct de vedere
politic, comparabile cu cele din ţările membre ale Uniunii Europene.

 15 
 CAPITOLUL II
POLITICA DE DEZVOLTARE ECONOMICO-SOCIALĂ A
UNITĂŢILOR ADMINISTRATIV-TERITORIALE

2.1.Rolul reformei administrative în strategia de dezvoltare economico-socială

pe termen mediu şi lung
În perioada actuală, obiectivele prioritare ale strategiei autorităţilor publice privind
dezvoltarea economico-socială constau în:

Obiectivele Guvernului - specificarea responsabilităţii politice şi administrative a

enunţate în programul Guvernului, îmbunătăţirea calităţii politicilor publice ;
de preaderare - întărirea cadrului legislativ şi instituţional ;
- profesionalizarea funcţiei publice ;
- descentralizarea fiscală ;
- apropierea administraţiei publice de cetăţean ;
- restructurarea administraţiei publice centrale ;
- demilitarizarea unor servicii comunitare ;
- perfecţionarea managementului în administraţie ;
- dezvoltarea serviciilor publice de gospodărie comunală.

La nivelul structurilor instituţionale executive responsabile cu monitorizarea reformei

administraţiei publice - Unitatea Centrală pentru Reforma Administraţiei Publice (UCRAP) şi
grupurile de monitorizare din ministere şi judeţe s-au întreprins o serie de acţiuni care vizează
îmbunătăţirea funcţionării aparatului administraţiei de stat la nivel central şi local, printre aceste
acţiuni fiind de relevat :

Acţiuni pentru - definirea cadrului general de programare, monitorizare şi evaluare, din

îmbunătăţirea perspectivă multianuală, a acţiunilor de modernizare de la nivelul autorităţilor
funcţionării administraţiei publice;
administraţiei - lansarea concursului de proiecte, adresat autorităţilor publice locale,
publice “100 de Proiecte pentru România”, având ca temă principală “Îmbunătăţirea
calităţii serviciilor publice prestate de administraţia publică locală pentru
cetăţeni” ;
- extinderea descentralizării fiscale în vederea creşterii capacităţii
financiare a autorităţilor administraţiei publice locale.În acest sens, au fost
parcurse mai multe etape, concretizate prin adoptarea unei serii de acte
normative:
~ Prevederile Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal referitoare la
impozitele şi taxele locale, au urmărit şi condus la atingerea unor obiective
fiscale şi implementarea unor principii fiscale importante:
-- sistematizarea legislaţiei în domeniu; crearea unui act coerent,
modern, conform principiilor legislaţiei comunitare în domeniu;
-- inventarierea materiei impozabile la nivelul tuturor unităţilor
administrativ-teritoriale;
-- responsabilizarea autorităţilor administraţiei publice locale în
administrarea banului public7;
7
Prevederilor acestui act normativ, precum şi cele referitoare la celelalte impozite şi taxe cu caracter fiscal la nivel
central şi local sunt conţinute în prezent în Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu aplicabilitatea începând de la 1
ianuarie 2004.
 16 
 ~ Dezvoltarea unei legislaţii secundare, cu scopul de a face aplicarea
reglementărilor legale de catre funcţionarii publici cât mai lesnicioasă şi,
implicit, mai eficace, iar pentru contribuabili aceasta să fie cât mai accesibilă,
ceea ce conduce la o mai bună conlucrare între compartimentele fiscale ale
autorităţilor administraţiei publice şi contribuabili, cu efecte benefice în creşterea
gradului de colectare a veniturilor proprii. În ceea ce priveşte procedura de
acordare a înlesnirilor la plata impozitelor şi taxelor locale, aceasta reprezintă un
instrument ce conduce la o mai judicioasă gestionare a înlesnirilor acordate de la
bugetele locale şi o conştientizare superioară a autorităţilor locale referitoare la
diminuarea veniturilor proprii prin acordarea de înlesniri. Totodată, normele
metodologice de aplicare a legii fiscale privind impozitele şi taxele locale
constituie un adevărat manual fiscal la îndemâna funcţionarilor publici locali.
De asemenea, pentru administrarea creanţelor bugetelor locale s-au stabilit
proceduri clare şi riguroase în domeniul executării silite, al controlului fiscal, al
depunerii declaraţiilor de impunere şi în soluţionarea obiecţiunilor şi
contestaţiilor asupra actelor de impunere emise de compartimentele de
specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale. Reglementările se
referă atât la creanţele bugetelor locale, cât şi la creanţele contribuabililor în
raport cu autorităţile administraţiei publice locale în vederea creşterii gradului de
colectare a veniturilor proprii ale bugetelor locale, precum şi pentru diminuarea
evaziunii fiscale.
~ Legea nr.273/2006 privind finanţele publice locale urmăreşte să extindă
descentralizarea fiscală şi să consolideze autonomia financiară a autorităţilor
administraţiei publice locale.
Această lege aşează sistemul finanţelor publice locale pe noi principii în
concordanţă cu aquis-ul comunitar, respectiv pe principiul universalităţii,
publicităţii, unităţii, unităţii monetare, anualităţii, al specializării bugetare şi al
echilibrului. Au fost prevăzute criterii clare de repartizare a sumelor defalcate
pentru echilibrarea bugetelor locale, atât la nivelul judeţului, cât şi în interiorul
judeţului. O prevedere importantă se referă la considerarea sumelor rezultate din
cotele defalcate din impozitul pe venit ca venituri proprii, ceea ce face ca
plafonul de îndatorare al autorităţilor publice locale, stabilit prin lege la
maximum 230% din veniturile proprii ale colectivităţilor locale să se
îmbunătăţească.

Toate aceste măsuri creează premisele pentru o dezvoltare durabilă a unităţilor

administrativ-teritoriale.
2.2. Descentralizarea economicã si financiarã a serviciilor publice – etapã a
reformei economico-sociale.
2.2.1. Principiile descentralizãrii gestiunii serviciilor publice
Procesele economice şi politice contemporane nu aveau cum sã
ocoleascã administraţiile locale, care sunt expresia democraticã cea mai
apropiatã de cetãţean. Intr-o analizã detaliatã a contextului economic şi financiar
mondial de astãzi, experţi ai Bãncii Mondiale considerã cã existã urmãtoarele
tendinţe dominante la începutul noului mileniu:
- descentralizarea;
- procesul de globalizare;
- competitivitatea la nivel mondial.
Toate cele trei tendinţe au un impact direct asupra administraţiei
locale, dar prima dintre ele îi modificã în mod radical funcţiile şi impune
utilizarea unor resurse importante. Lucrãrile de specialitate din domeniu vorbesc
chiar de o teoremã a descentralizãrii, potrivit cãreia bunãstarea socialã se

 17 
maximizeazã dacã serviciile publice sunt realizate de nivelul administrativ cel mai
apropiat de cetãţean.
Principiile pe care se bazeazã aceastã teoremã sunt urmãtoarele:
Principiile - beneficiile sociale ale diverselor funcţii publice au
enunţate de arii de interes de dimensiuni diferite: mici pentru o şcoalã, de
teorema exemplu, şi mari pentru apãrarea naţionalã;
descentralizãrii - principiul echivalenţei fiscale: dacã o autoritate
administrativã are în sarcinã o funcţie publicã, ea trebuie sã
decidã asupra cheltuielilor necesare în concordanţã cu veniturile
publice disponibile. Angajarea de a realiza un nou serviciu public
implicã cheltuieli suplimentare, care presupun venituri
suplimentare, deci taxe şi impozite mai mari sau transferuri mai
mari de la autoritatea centralã. De aici rezultã cã funcţiilor
transferate de administraţia centralã celei locale şi care se
concretizeazã întotdeauna în cheltuieli, trebuie sã le corespundã
un nivel corespunzãtor al veniturilor, asupra cãrora autoritatea
localã trebuie sã aibã, în mare mãsurã, controlul;
- principiul subsidiaritãţii, potrivit cãruia dacã un
serviciu public poate fi realizat la un nivel administrativ inferior,
atunci acesta este cel mai indicat sã gestioneze şi sã finanţeze
realizarea respectivului serviciu;
- dacã un serviciu public a fost transmis în
competenţa unui nivel al administraţiei locale, atunci acesta
trebuie sã decidã discreţionar în ceea ce priveşte realizarea
serviciului.

Participarea colectivitãţilor locale la activitãţile de stabilizare şi de

distribuire pune anumite probleme, care este interesant sã fie examinate,
deoarece anumite aspecte ridicate cu aceastã ocazie vor fi utile pentru studierea
introducerii unor sisteme adecvate de finanţare a puterilor locale.

Probleme ridicate de Separarea atribuţiilor administraţiei centrale şi a celei locale

participarea condiţioneazã modul de repartizare a veniturilor şi cheltuielilor între cele
colectivitãţilor douã nivele. Acest proces este dependent de gradul de dezvoltare
locale la regionalã, de concentrarea populaţiei, de gradul de bunãstare a acesteia, de
managementul sarcinile cãreia trebuie sã-i facã faţã fiecare comunitate, de posibilitãţile de
afacerilor publice finanţare din resursele locale a cheltuielilor prevãzute.
Autoritãţile teritoriale nu au libertatea de a efectua orice fel de
cheltuieli. Cheltuielile ce nu pot fi efectuate de colectivitãţile locale sunt
reglementate prin lege, fiind incluse în aceastã categorie cheltuieli ce
contravin principiului specificitãţii locale, administraţiile locale gestionând
numai activitãţile ce privesc propria comunitate (cheltuieli de învaţãmânt,
culturã, artã, cheltuieli ce privesc buna funcţionare a serviciilor locale,
salubritate, termoficare, ordine publicã şi servicii de pompieri), precum şi
cheltuieli în contul serviciului datoriei publice, respectiv rate, dobânzi şi
comisioane aferente împrumuturilor contractate de administraţiile locale.
Controlul autoritãţilor centrale asupra celor locale este impus de
necesitatea asigurãrii uniformitãţii la nivel naţional, datã fiind marea
diversitate a colectivitãţilor locale, cu respectarea interesului naţional şi a
protecţiei populaţiei faţã de eventualele decizii locale ce le-ar putea
prejudicia interesele.

Procesul descentralizãrii administrative nu înseamnã numai

substituirea unui decident central, situat la nivel naţional, cu unul local, el
 18 
modificând profund cadrul de referinţã şi condiţiile în care sunt alese obiectivele,
stabilite opţiunile şi fundamentate deciziile.
Descentralizarea poate fi definitã ca un proces de raţionalizare în
administraţia publicã, un indiciu al modernizãrii.
Utilizarea metodelor de finanţare prin transferuri generale de la
nivelul central cãtre nivelurile locale, responsabile cu realizarea serviciilor publice
descentralizate are tendinţa de a genera depãşirea cheltuielilor şi pierderea
responsabilitãţii financiare.
Astfel, programarea transferurilor necesitã o evaluare şi o
cuantificare, în sensul de stabilire cantitativã ca pârghie de control permanentã
pentru a încuraja mobilizarea veniturilor, eficienţa costurilor în cazul
cheltuielilor, la nivel subnaţional.
De asemenea, nu în ultimul rând trebuie luate în considerare
aspectele administrative. La nivel subnaţional este necesar un proces de
construire a capacitãţii manageriale şi de gestiune financiarã, deoarece lipsa de
profesionalism va afecta negativ beneficiile aduse de descentralizarea fiscalã. De
exemplu, în ceea ce priveşte colectarea veniturilor, aceasta ar realiza un nivel mai
mic decât cel programat, punând în pericol atât echilibrul financiar al guvernului
sunaţional, cât şi obiectivele economice urmãrite de finanţele publice la nivel
macroeconomic.
2.2.2. Principiile descentralizãrii financiare a serviciilor publice
Gradul de autonomie financiarã, precum şi descentralizarea financiară sunt strict corelate cu
responsabilizarea acordatã autoritãţilor locale în majoritatea ţãrilor democratice, indiferent cã
acestea sunt ţãri industrializate dezvoltate, ţãri în curs de dezvoltare sau ţãri în tranziţie cãtre o
economie concurenţialã.
Procesul descentralizãrii administrative nu înseamnã numai
substituirea unui decident central, situat la nivel naţional, cu unul local, el
modificând profund cadrul de referinţã şi condiţiile în care sunt alese obiectivele,
stabilite opţiunile şi fundamentate deciziile.
Descentralizarea poate fi definitã ca un proces de raţionalizare în
administraţia publicã, un indiciu al modernizãrii.
Utilizarea metodelor de finanţare prin transferuri generale de la
nivelul central cãtre nivelurile locale, responsabile cu realizarea serviciilor publice
descentralizate are tendinţa de a genera depãşirea cheltuielilor şi pierderea
responsabilitãţii financiare.
Astfel, programarea transferurilor necesitã o evaluare şi o
cuantificare, în sensul de stabilire cantitativã ca pârghie de control permanentã
pentru a încuraja mobilizarea veniturilor, eficienţa costurilor în cazul
cheltuielilor, la nivel local.
De asemenea, nu în ultimul rând trebuie luate în considerare
aspectele administrative. La nivel local este necesar un proces de construire a
capacitãţii manageriale şi de gestiune financiarã, deoarece lipsa de profesionalism
va afecta negativ beneficiile aduse de descentralizarea financiară. De exemplu, în
ceea ce priveşte colectarea veniturilor, aceasta ar realiza un nivel mai mic decât
cel programat, punând în pericol atât echilibrul financiar la nivel local, cât şi
obiectivele economice urmãrite de finanţele publice la nivel macroeconomic.
Persoanele implicate în managementul administraţiei publice locale
au practic posibilitatea de a stabili viitorul comunitãţii, de a asigura programele
şi serviciile importante. Acţiunile ce pot fi intreprinse pentru progresul
comunitãţii trebuie sã fie hotãrâte la nivel local, deoarece procesele la acest nivel
pot fi conduse şi administrate într-un mod eficient şi bine chibzuit.
În cazul descentralizãrii financiare trebuie avute în vedere anumite principii, care sunt cerinţe
primordiale ale stabilitãţii finanţelor publice ale ţãrii:

 19 
Principiile - principiul asigurãrii serviciilor sociale vitale, sarcinã ce este
descentralizãrii supraveghiatã îndeaproape de autoritãţile centrale. Potrivit acestui principiu,
financiare Guvernul trebuie sã asigure un nivel de viaţã care sã fie superior unui prag
minim considerat decent, ceea ce înseamnã sã ofere serviciile publice esenţiale
tuturor membrilor societãţii (sãnãtate, educaţie, siguranţã socialã), indiferent de
regiunea în care trãiesc;
- principiul echivalentei dintre utilitatea şi finanţarea serviciilor publice,
aceasta însemnând cã autoritãţile publice locale, care finanţeazã cheltuielile
generate de serviciile publice locale trebuie sã analizeze în ce mãsurã aceste
servicii sunt folositoare concetãţenilor lor, ţinând seama de specificul zonei în
care locuiesc, de caracteristicile mediului economic ş.a. În acest sens, fiecare
tip de serviciu public de genul infrastructurã, necesitãţi de protecţie a mediului
etc. ar trebui sã fie finanţat de cãtre beneficiari, indiferent de rezidenţã;
- principiul redistribuirii fondurilor publice şi a stabilitãţii financiare la
nivelul întregii ţãri, impus de existenţa comunitãţilor locale mai sãrace, care nu
dispun de capacitate financiarã suficientã pentru a oferi servicii publice la
nivelul celorlalte comunitãţi locale;
- principiul acceptãrii costului descentralizãrii, determinat de disparitãţile
fiscale regionale, cauzate, în principal, de dezvoltarea economicã diferitã a
respectivelor zone geografice;
- principiul accesului echitabil la resusele financiare publice, determinat de
situaţia multora dintre colectivitãţile locale, a cãror balanţã dintre nevoi şi
capacitate fiscalã este deficitarã. Compensarea lipsei de resurse financiare se
face din veniturile colectate la nivel central, prin transferuri pe baza unei
scheme prestabilite;
- principiul compensãrii fluxurilor financiare dintre colectivitãţi,
compensare necesarã din cauza apariţiei transferurilor financiare involuntare
dintre acestea, determinate de deschiderea economicã. Aceste transferuri
prejudiciazã în unele colectivitãţi înfãptuirea programelor de dezvoltare.
Prevenirea unor astfel de situaţii implicã intervenţia guvernamentalã cu mãsuri
corective;
- principiul diversitãţii, potrivit cãruia descentralizarea financiarã se
înfãptuieşte într-o varietate de forme şi în mãsuri diferite, datorate deosebirilor
dintre comunitãţile locale, în ceea ce priveşte solicitãrile de bunuri şi servicii
publice;
- principiul echilibrului financiar, conform cãruia repartizarea între
nivelurile de autoritate publicã a finanţelor publice trebuie sã asigure
exercitarea conducerii în limita atribuţiilor şi competenţelor ce revin fiecãruia.
Aceasta înseamnã cã resursele financiare publice sã fie distribuite pentru
acoperirea cheltuielilor cu funcţionarea sectorului public în administrarea
statului şi a colectivitãţii locale.

In toate statele membre ale Consiliului Europei, se cautã soluţii de

asigurare a unei repartizãri cât mai echitabile a resurselor financiare între
diferitele niveluri de organizare administrativã, ţinând cont de rigoarea bugetarã
care se impune la toate nivelurile administraţiei publice.
Totodatã, toate ţãrile au recunoscut cã autonomia financiarã este o
condiţie sine qua non a descentralizãrii administrative, aceasta constând în
posibilitatea autoritãţilor locale de a avea un buget propriu, distinct de cel al
statului, în care vor figura veniturile şi cheltuielile proprii.
Este de admis cã, indiferent de formele concrete sub care se practicã
în diferite ţãri, descentralizarea administraţiei publice constituie o realitate a
societãţii prezente şi viitoare, cu implicaţii importante în plan economic şi social.
Aplicatã judicios, cu limite determinate de condiţiile concrete ale fiecãrei ţãri, ea

 20 
poate contribui la o ameliorare semnificativã a eficienţei alocãrii resurselor şi a
calitãţii funcţiei administrative a statului.
Prin prisma unei planificãri adecvate, descentralizarea cheltuielilor
poate înlãtura presiunile locale la nivel de buget de stat şi conduce la stabilizarea
finanţelor publice în general. Cu o administrare localã a impozitelor şi taxelor
eficientã, descentralizarea cheltuielilor la nivel local poate conduce la obţinerea
unor rezultate de succes la nivelul întregii ţãri, datoritã faptului cã entitãţile
locale au putut sã dimensioneze mai corect baza de impozitare.
Din perspectiva naţionalã, ţintele de stabilitate macroeconomicã şi
creştere susţinutã implicã necesitatea consolidãrii fiscale inclusiv disciplina în
contextul finanţelor publice, la toate nivelele guvernului.
2.2.3. Avantajele şi dezavantajele descentralizãrii mangementului serviciiilor publice din
punct de vedere al gestiunii şi finanţãrii acestora
Incredinţarea anumitor servicii publice nivelurilor teritoriale mai
apropiate de colectivitate este de dorit din mai multe motive:
Obiective - ar fi posibilã modularea cantitãţii şi calitãţii
urmărite de prestaţiilor serviciilor de la o regiune la alta, în funcţie de
descentralizare preferinţele locale. Din contra, un sistem centralizat de prestãri
de servicii ar favoriza uniformizarea cheltuielilor diferitelor
regiuni. Acest avantaj al colectivelor locale este, de altfel,
recunoscut în articolul 4 din Carta europeanã a autonomiei
locale, în termenii cãreia colectivitãţile locale ar trebui sã se
bucure, pe cât posibil, de libertatea de a adapta exercitarea
puterilor lor la condiţiile locale;
- persoanele nemulţumite de prestarea serviciilor din
regiunea lor pot sã se instaleze în altã parte;
- acest sistem faciliteazã experienţele şi inovaţiile şi,
în consecinţã, comparaţiile între diferite moduri de prestare.

Argumentele în favoarea unei participãri a colectivitãţilor locale la

prestarea serviciilor publice pot fi împãrţite în douã grupe. In primul rând, faptul
cã sectorul public comportã mai multe nivele prezintã anumite avantaje. In al
doilea rând, este interesant de a încredinţa un mare numãr de servicii la nivelul
cel mai puţin ridicat al sectorului public.
Avantajele unui sector public cu mai multe nivele sunt, în special,
urmãtoarele:

Avantajele - avantajul alegerilor, în care alegãtorii au mai des

descentralizãrii posibilitatea de a-şi exprima preferenţele;
- fiecare ales are de controlat mai puţine servicii şi
mai puţini funcţionari. Multe din sarcinile recente au arãtat în
ce mãsurã birocraţii profitau de situaţia lor pentru a-şi
promova propriile interese. Creşterea numãrului de
responsabili politici bine informaţi poate permite un mai bun
control al activitãţii acestor funcţionari;
- alegãtorii pot evalua costul serviciilor la fiecare
nivel, cu condiţia, totuşi, de a fi posibil dimensionarea
obligaţiei de platã aferente impozitelor fiecaruia dintre ei
pentru serviciul respectiv şi de a-i pune în relaţie strânsã cu
cheltuielile acestui nivel.

Dacã electoratul poate astfel sã înţeleagã care sunt costurile serviciilor

furnizate de fiecare nivel al administraţiei, el poate sã evalueze aceste costuri în
 21 
raport cu beneficiile, pentru ca apoi sã poatã judeca, în cunoştinţã de cauzã,
dacã serviciile sunt rentabile şi sã indice dacã el ar dori sã le dezvolte sau sã le
reducã.
Totuşi, decizia de a încredinţa prestaţiile colectivitãţilor locale nu este
întotdeauna cea mai bunã soluţie. Acest sistem nu convine în douã tipuri de
situaţii:

Situaţii în care - atunci când colectivitãţile locale ignorã efectele

descentralizarea nu serviciilor lor asupra locuitorilor din alte regiuni, ca un
este o bunã soluţie exemplu clar de externalitate negativã. In acest caz, nu este
de dorit sã li se încredinţeze servicii având mari incidenţe în
exterior. Riscul este mare, în mod deosebit, atunci când
avantajele, importante în exterior, nu au fost luate în
considerare: într-adevãr, volumul serviciilor furnizate de
colectivitatea localã poate atunci sã se dovedeascã
insuficient. Acest risc se aplicã în general la construcţia unor
axe mari rutiere, care este preferabil sã fie incredinţatã unor
mari colectivitãţi locale, sau chiar puterii centrale;
- colectivitãţile locale sunt, uneori, prea mici ca sã
beneficieze de economiile de scarã8 care au rezultat din
prestarea anumitor servicii. Este, în special, cazul apãrãrii
care, este preferabil, sã fie încredinţatã statului. Totuşi,
aceastã problemã nu este întotdeauna atât de gravã pe cât
pare; colectivitãţile locale nu au nevoie sã producã ele însele
toate serviciile pe care le furnizeazã, deoarece ele pot sã-şi
procure anumite servicii de la întreprinderile private.
Colectarea gunoaielor menajere şi întreţinerea drumurilor, de
exemplu, pot sã fie concesionate; în schimb, serviciile de
poliţie şi de amenajarea teritoriului nu pot fi concesionate.
Atunci când serviciile pot fi concesionate, micile colectivitãţi
locale au posibilitatea sã apeleze la mari întreprinderi. In
acest mod, regiunile puţin întinse nu ar fi prea defavorizate
pe plan financiar.

Avantajele descentralizãrii financiare pot fi analizate din douã puncte de vedere, care pun în
evidenţã aspectul economic şi cel politic:
Avantajele - din punct de vedere economic
descentralizãrii din Se considerã cã descentralizarea financiarã pânã la nivelul celor mai
8
Economii de scarã - proces microeconomic caracterizat prin creşterea volumului producţiei şi scãderea costului mediu
pe termen lung.
Economiile de scarã pot fi cu caracter tehnic sau financiar.
Economiile de scarã sunt determinate de factori tehnici şi factori economici:
- factorii tehnici se referã, în principal, la:
mai bunã specializare în cadrul întreprinderii, care devine posibilã printr-o creştere a dimensiunii acesteia;
la accentuarea diviziunii muncii, în condiţiile sporirii capacitãţii de producţie;
imposibilitatea de a diviza utilaje şi alte dotãri importante, când volumul producţiei este mai mare.
- factorii economici cuprind, printre altele:
facilitãţi oferite de o dimensiune mai mare a firmei, în ceea ce priveşte aprovizionarea, depozitarea ş.a.;
bonificaţii la comenzi importante, garanţii privind calitatea produselor achiziţionate, ritm de livrare potrivit cerinţelor;
condiţii de finanţare - prin credit comercial sau credit bancar - mai avantajoase.
Economiile de scarã pot fi interne (firmei) sau externe (din afara acesteia). Cele interne apar în special odatã cu
creşterea dimensiunii întreprinderii, când costurile fixe per unitate de produs şi costurile marginale se reduc
considerabil.
Economiile de scarã externe se referã la posibilitatea întreprinderii de a avea acces la o piaţã ai cãror factori de
producţie sunt bine organizaţi şi accesibili, la o infrastructurã de drumuri, telecomunicaţii, energeticã ş.a. bine
dezvoltatã şi cu costuri convenabile.
(Niţã Dobrotã, coordonator - Dicţionar de economie, Editura Economicã, Bucureşti, 1999)
 22 
 punct de vedere mici colectivitãţi locale prezintã cea mai mare eficienţã a cheltuirii
economic şi politic fondurilor publice.
Dacã necesitãţile sau preferinţele colectivitãţilor locale prezintã
deosebiri sensibile şi o descentralizare accentuatã produce externalitãţi
negative, bunãstarea la nivel naţional va creşte când respectivele
colectivitãţi voteazã şi realizeazã serviciile publice pe care le preferã.
În acest caz, un aspect important este mobilizarea mult mai bunã a
veniturilor bugetelor locale. Unele impozite şi taxe locale prezintã un grad
de colectare mult mai ridicat când populaţia considerã cã respectivele
venituri locale finanţeazã unele servicii publice de care beneficiazã.
Un exemplu în acest sens îl reprezintã impozitele pe proprietate
(locuinţe, pãmânt etc.), care sunt, în mod tradiţional, impozite locale.
În acelaşi timp, un alt aspect al unei mai bune mobilizãri a surselor
proprii de finanţare a bugetelor locale se referã la impozitarea veniturilor
nedeclarate ale persoanelor fizice, pe care aparatul fiscal central nu le
depisteazã, dar la nivel local posibilitatea de a le identifica este mult mai
mare.
- din punct de vedere politic
Autoritãtile publice locale sunt mult mai apropiate de populaţie -
deci de alegãtori - ceea ce amplifica participarea la actul de guvernare,
inclusiv acceptarea deciziilor privind colectivitatea şi garantarea unei
eficienţe sporite a acţiunilor votate9.

Ca observaţie generalã, bazatã pe analiza evoluţiei mai multor ţãri, analizã realizatã de un grup
de cercetãtori de la FMI, atât avantajele economice, cât şi cele politice ale descentralizarii gestiunii
şi finanţãrii serviciilor publice sunt evidente în ţãrile industrializate, ale cãror economii prezintã un
grad ridicat de stabilitate şi, ca o consecinţã, un comportament economic şi social al populaţiei fãrã
fluctuaţii importante.
În ţãrile în curs de dezvoltare şi în ţãrile în tranziţie, descentralizarea fiscalã, bugetarã şi de
gestiune a serviciilor publice va produce cele mai bune efecte dacã vor fi îndeplinite câteva condiţii:

Condiţii pentru ca - colectivitatea dispune de o ofertã suficientã pe piaţa muncii (persoane

descentralizarea sã bine calificate), de echipamente şi utilaje, precum şi de venituri posibil de
fie eficentã mobilizat pentru finanţarea serviciilor publice;
- un sistem de impunere eficient, acceptat de populaţie;
aparat fiscal - colectare şi control - capabil sã depisteze dimensiunea realã a
bazei de impozitare pentru impozitele şi taxele pe care le gestioneazã;
- o cerere elasticã10 de servicii publice;
- autoritãţi locale alese în mod democratic, cu o majoritate confortabilã;
- o politicã prudentã a autoritãţilor publice locale în ceea ce priveşte
alocãrile bugetare, precum şi stabilirea reglementãrilor cu caracter fiscal,
respectiv la determinarea asietei11 şi a cotei impozitului.

9
Acţiuni votate (sau servicii votate) - alocaţii bugetare înscrise în proiectul de lege a bugetului şi / sau în legea
finanţelor publice, care sunt necesare pentru execuţia măsurilor deja aprobate de Parlament odată cu votarea legii
bugetului pentru exerciţiul financiar anterior sau după această dată (Y.Bernard et J-C Colli - Vocabulaire économique et
financier, avec les terminologies anglaise, allemande et espagnole, Editions du Seuil, Paris, 1989).
10
Elasticitatea cererii înseamnã modificarea relativã a cantitãţii cerute de bunuri şi servicii în funcţie de influenţa unui
anumit factor. Viteza de reacţie a cantitãţii cerute la schimbarea relativã a unui factor, toţi ceilalţi factori rãmânând
neschimbaţi (ceteris paribus) poate fi determinatã cu ajutorul coeficientului elasticitãţii cererii (notat cu η şi calculat ca
raport între ritmul de creştere a cererii şi ritmul de creştere a factorului care o influenţeazã).
Astfel, cererea este elasticã actunci când η > 1 (este perfect elasticã dacã η  ∞) şi inelasticã sau rigidã, adicã nu
variazã dacã factorul respectiv se modificã, când η < 1 (este perfect rigidã când η = 0). (Niţã Dobrotã - coordonator,
Dictionar de economie, Editura Economica, Bucureşti 1999)
11
Asieta (mod de aşezare a impozitului) - totalitatea mãsurilor care se iau de organele fiscale în legãturã cu fiecare
subiect impozabil, pentru identificarea obiectului impozabil, stabilirea marimii materiei impozabile şi determinarea
impozitului datorat statului. (Iulian Vãcãrel - coordonator, Finanţe publice, Editura Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti
 23 
 Cerinţele de mai sus sunt respectate în cea mai mare mãsurã în ţãrile dezvoltate, dar este
evident cã în ţãrile în curs de dezvoltare şi în ţãrile în tranziţie ele sunt îndeplinite numai în zonele
mai bogate. Aceastã observaţie conduce la concluzia cã iniţiativele privind descentralizarea
financiarã au mai multe şanse de succes acolo unde veniturile agenţilor economici - persoane fizice
şi juridice - sunt ridicate, iar reforma fiscalã, ce cuprinde descentralizarea financiarã, sã se limiteze,
în faza iniţialã, la aceste zone, celelalte trebuind sã fie sprijinite de toate autoritãţile statului pentru a
atinge un anumit standard de dezvoltare şi apoi sã treacã la implementarea programelor de reformã
fiscalã.
În acest sens, în ţãrile în curs de dezvoltare şi în ţãrile în tranziţie, dezvoltarea economico-
socialã impune un mix de politici privind administraţia publicã şi finanţarea serviciilor publice, în
numeroase situaţii existând argumente foarte pertinente pentru menţinerea centralizãrii, cel puţin
pentru o perioadã de timp mai lungã sau mai scurtã, în funcţie de progresele economice.
Centralizarea gestiunii, finanţãrii şi controlului se referã la principalele instrumente fiscal - bugetare
pe care statul le are la dispoziţie: sistemul fiscal, cheltuielile publice, politica împrumutului public.
Într-o ţarã cu un sistem administrativ - teritorial puternic descentralizat, în care autoritãţile locale
colecteazã şi gestioneazã o mare parte din veniturile publice create pe teritoriul respectiv, guvernul
central va gãsi cu dificultate resursele financiare necesare acoperirii deficitului bugetar - cu atât mai
mult cu cât necesitãţile de finanţare la nivel central depãşesc cu mult resursele, mai ales cele fiscale,
ce pot fi mobilizate la acest nivel.
Mai mult, dacã Guvernul intenţioneazã sã aplice o politicã bugetarã activã în vederea stãpânirii
inflaţiei şi a echilibrãrii balanţei de plãţi şi, mai departe, a stimulãrii economisirii şi, implicit, a
dezvoltãrii economice, va trebui sã poatã utiliza cele mai puternice pârghii ale politicilor economice
la dispoziţia autoritãţilor într-un stat democratic şi acestea sunt: sistemul fiscal şi bugetar, incluzând
aici investiţiile publice, sistemul monetar şi regimul valutar etc.
În ţãrile cu un grad mare de descentralizare, confruntarea cu un deficit important al bugetului
central a condus autoritãţile statului la decizia de restricţionare a cheltuielilor, inclusiv de micşorare
a transferurilor şi subvenţiilor cãtre bugetele locale, ceea ce afecteazã realizarea chiar a serviciilor
publice descentralizate.
Ţãrile în tranziţie de la o economie puternic centralizatã cãtre una bazatã pe relaţii de
concurenţã parcurg un proces extins de privatizare a activelor economice şi, concomitent, îşi
reformeazã structura instituţionalã şi îşi modernizeazã infrastructura industrialã. Pentru a atinge
aceste deziderate, ţãrile respective trebuie sã adopte şi sã aplice politici coerente de investiţii, ceea
ce reprezintã încã un argument important pentru menţinerea unui anumit grad de centralizare a
fiscalitãţii pe teritoriul naţional, deoarece resursele de capital pentru finanţarea investiţiilor sunt
limitate şi pot produce randament maxim numai sub un control financiar, dar şi economic strict,
care poate fi exercitat numai la nivelul central.
Dacã autoritãţile locale au dreptul sã gestioneze parte din impozitele majore din economie -
taxa pe valoarea adãugata, impozitul pe veniturile persoanelor fizice, impozitul pe profit sau cifrã de
afaceri etc. - ele vor limita sumele colectate la nivel central şi, prin aceasta, posibilitatea autoritãţilor
centrale de a face o politicã macroeconomicã coerentã.
Invers, centralizarea permite guvernului central sã aloce resursele fiscale acelor bunuri şi
servici care se consumã la nivel naţional, cu efectele cele mai benefice în plan economic şi social.
Menţinerea unei anumite centralizãri fiscale este susţinutã, de asemenea, de câteva
consideraţii:

Argumente în Pe teritoriul ţãrii existã comunitãţi locale, fie rurale, fie urbane, care
favoarea prezintã diferenţe mari între ele din punct de vedere al dezvoltãrii economice şi
menţinerii unui a situaţiei sociale şi financiare a populaţiei. Acest fapt conduce la disparitãţi
anumit grad de importante între comunitãţi în ceea ce priveşte volumul fondurilor colectate din
centralizare acelaşi impozit. Colectarea şi gestionarea centralizatã a sumelor colectate

1999
 24 
 fiscalã permite autoritãţilor centrale sã distribuie aceste sume pe tot teritoriul ţãrii în
funcţie de necesitãţi, indiferent de locul unde s-a format baza de impozitare.
De exemplu, impozitul pe venitul persoanelor fizice prezintã toate
atributele pentru un impozit colectat şi gestionat la nivel local, pentru cã:
- este uşor de administrat, mai ales partea cea mai importantã a acestuia,
respectiv impozitul pe salarii, deoarece baza de impozitare este determinatã de
locul unde contribuabilul (persoana fizicã, dacã este vorba de veniturile
impozitate altfel decât la sursã) sau plãtitorul (angajatorul, în cazul impozitului
pe salarii, cu colectare la sursã) îşi are rezidenţa;
- fiind colectat pe bazã rezidenţialã, se poate estima o corespondenţã
directã între nivelul de impozitare şi serviciile publice finanţate din bugetele
locale.
Dificultãţile apar atunci când existã disparitãţi mari între situaţiile
economice şi sociale ale colectivitãţilor locale: o comunitate sãracã, cu nevoi
sociale mari, va colecta fonduri publice din impozitul pe venit în sumã
insuficientã pentru a finanţa, alãturi de alte venituri proprii, serviciile publice
pentru concetãţeni.
Comunitãţile dezvoltate economic vor colecta sume mult mai mari,
autoritãţile locale ale acestora fiind tentate fie sã cheltuiascã mai mult, fie sã
relaxeze fiscalitatea impozitului pe venit _ sã scadã cota, sã restrângã asieta,
oferind o gamã largã de facilitãţi - pe teritoriul respectiv.
În vederea promovãrii unei politici economico - sociale echitabile pentru
toţi cetãţenii ţãrii şi pentru dezvoltarea echilibratã a întregului teritoriu, în ţãrile
în tranziţie s-a adoptat o metodã hibridã (aşa numitul impozit partajat impozit
central - impozit local), prin care cota şi asieta sunt stabilite central, dar
veniturile publice colectate din impozitul pe venit sunt împãrţite între
autoritãţile centrale şi cele locale.
În acelaşi timp, prin aceastã metodã, impozitarea veniturilor persoanelor
fizice - privitã ca instrument principal de politicã economicã12 - se aflã sub
control guvernamental.
Impozitele corporatiste - cum este impozitul pe profit - pot fi
instrumentate ca impozite locale13, dar aplicarea lui genereazã costuri relativ
mari, iar firmele sunt tentate sã adopte tehnici de evitare a impozitãrii
veniturilor lor, deoarece diversele facilitãţi acordate de diferite state oferã
aceastã oportunitate.
De exemplu:
- prin cotã mai coborâtã pentru productia exportatã;
- stimularea ocupãrii forţei de muncã prin deduceri din baza de impozitare
etc.
Impozitele şi taxele referitoare la comerţul exterior, inclusiv exonerãri
privind baza sau cota de impozitare trebuie sã fie de competenţa exclusivã a
autoritãţii centrale, altfel s-ar putea produce disfuncţionalitãţi majore, care sã
favorizeze zonele de ieşire din ţarã, în defavoarea celorlalte;
Taxa pe valoarea adãugatã este un impozit complet nepotrivit pentru
utilizarea ca instrument fiscal la nivel local, principalele cauze fiind:
- însuşi mecanismul taxei pe valoarea adãugatã, cu sistemul sãu de
deductibilitate a taxei plãtite în amonte. Dacã ar fi de competenţa
administraţiei locale, aceasta ar putea impune cote şi tehnici de determinare a
bazei de impozitare care sã le permitã rambursãri de TVA mai mari, în
defavoarea consumatorului final - care se poate afla în altã zonã geograficã -

12
Potrivit teoriei intervenţioniste a lui J.M.Keynes.
13
În Statele Unite, 41 de state din totalul celor 50 aplicã impozitul pe corporaţii ca impozit la nivel de stat federal.
 25 
 sau a altor agenţi economici aflaţi pe circuitul produsului;
- chiar dacã reglementãrile privind TVA ar fi uniforme în toatã ţara,
nici partajarea încasãrilor nu este recomandabilã, deoarece aproape toate ţãrile
practicã cota 0% (sau scutirea cu deductibilitate) a vânzãrilor la export, ceea ce
ar dezavantaja colectivitãţile locale prin care se realizeazã exportul.

Transferurile între nivelurile de putere sunt o soluţie de compromis rezultatã din dezbaterile
dintre autoritatea de a colecta venituri - fiscale şi nefiscale - şi responsabilitatea efectuãrii
cheltuielilor.
Transferurile permit autoritãţii centrale sã menţinã controlul asupra resurselor financiare de
bazã, dar garanteazã, în acelaşi timp, un anumit nivel al veniturilor. Sistemul ce utilizeazã granturi 14
reprezintã o primã etapã cãtre descentralizarea fiscalã necesarã pentru finanţarea serviciilor publice
descentralizate.
Cu toate acestea, gradul de autonomie pe care granturile îl asigurã autoritãtilor locale prin
posibilitatea de a decide, fãrã restricţionãri, asupra cheltuielilor bugetare din bugetul propriu
depinde în mãsurã foarte importantã de structura sistemului de granturi.
2.3. Elaborarea programelor de dezvoltare a administraţiilor publice locale
Politica financiarã a autorităţilor administraţiei publice locale prezintă, mai întâi, obiectivele
de dezvoltarea economico-socială a colectivităţii. Corespunzător acestor obiective, deciziile privind
finanţarea serviciilor publice locale vor ţine seama de standardele necesar de îndeplinit pentru
aceste servicii şi monitorizarea performanţei sistemului de management financiar al administraţiei
publice locale.
Realizarea programului financiar este un proces prin care se introduc şi dezvoltã metodele şi
tehnicile ce se preconizează în vederea realizãrii scopurilor şi politicii administraţiei publice locale,
ca rãspuns la proiecţiile situaţiei în diferite perioade viitoare.
Cele mai cunoscute tehnici de planificare financiarã sunt:

Previzionarea Previzionarea financiarã, întreprinsă pe baza previziunilor

financiarã macroeconomice la nivel naţional, care ţin seama atât de evoluţia economico-
socială internă, cât şi de conjunctura externă .
Previziunea macroeconomică şi cea la nivelul comunităţii se bazează pe o
observarea unei multitudini de indicatori economici şi financiari, atât ca stare
prezentă, cât şi ca tendinţă de evoluţie în viitorul mai apropiat sai mai
îndepărtat.
Mulţi dintre aceşti indicatori sunt calculaţi şi interpretaţii de instituţiile
financiare, agenţiile de rating ca instrumente de analizã a creditului pentru a
evalua condiţiile administraţiei locale .

Planificarea Planificarea dezvoltãrii economice se realizează având în vedere

dezvoltãrii obiectivele stabilite anterior şi cu încadrarea în parametrii economici
economice previzionaţi, utilizând liniile directoare ale politicii administraţiei publice şi
urmărind stimularea şi încurajarea creşterii economice.
Planificarea economică şi financiară se referă la două orizonturi de timp,
respectiv la exerciţiul bugetar viitor şi pe termen mediu, urmărind prezentarea
liniilor directoare de dezvoltare pentru următorii trei ani .
Această abordare se referă la dezvoltarea strategică a comunităţilor locale,
care se integrează în strategia generală de dezvoltare a ţării

14
Grant - alocaţie sub formã de transfer sau subvenţie care reprezintã, de regulã, o finanţarea nerambursabilã de la stat
sau de la persoane publice sau private, acordatã unor firme, instituţii publice sau private, autoritãţi guvernamentale sau
neguvernamentale pentru realizarea unor activitãţi sau obiective de investiţii.
 26 
 CAPITOLUL III
FINANŢELE PUBLICE ÎN ECONOMIILE BAZATE PE RELAŢII
CONCURENŢIALE
3.1. Funcţiile finantelor publice
Finantele reprezinta relatii de natura economica, exprimate valoric, sub forma baneasca, ce se
stabilesc intre indivizii unei societati, relatii care apar in procesul de repartizare a valorii nou create
in cursul perioadei luata in considerare.
Indicatorul economic cel mai agregat care exprima valoarea nou creata este PIB (Produsul
Intern Brut), iar relatiile de repartitie a acestuia sunt relatii economice care definesc notiunea de
finante. Repartitia valorii nou create constituie reversul sau contrapartida productiei si
caracteristicile lor sunt determinate de mediul economic in care se produc. Finantele, ca orice relatie
de repartitie, fac parte din baza economica a unei societati.
Cuvantul “finante” exprima mai multe notiuni, cu sensuri mai inguste sau mai largi, dupa caz;
finante private, finantele intreprinderii, finante publice etc. In prezent, el a capatat un sens foarte
larg, care include bugetul statului, creditul din economie, operatiunile bancare si bursiere, relatiile
cambiale s.a., adica resursele, relatiile si operatiunile banesti.
Se disting doua mari categorii de finante, respectiv finantele publice si cele private.
Categorii de Finantele publice
finanţe Finantele publice exprima resursele, cheltuielile,
imprumuturile si datoria administratiei centrale, a celei locale si
ale altor institutii publice.
Finantele private
Finantele private se refera la resursele, cheltuielile,
imprumuturile primite si acordate, creantele de incasat si
obligatiile de plata, asigurarile si reasigurarile de bunuri,
persoane si de raspundere civila ale persoanelor fizice şi juridice
private.

Relatiile financiare (sau finantele) reprezinta relatiile economice, exprimate valoric, care apar
in procesul repartitiei Produsului Intern Brut, in vederea satisfacerii nevoilor colective ale societatii.
In sens larg, relatiile financiare sunt de mai multe tipuri:
Tipuri de relaţii - transfer de resurse financiare fara echivalent si cu
financiare în titlu nerambursabil; astfel de relatie financiara este realizata prin
economie intermediul bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului
asigurarilor sociale si fondurilor extrabugetare. Acest tip de
relatii financiare reprezinta finantele in sens restrans;
- relatii de credit, cu percepere de dobanda;
- transferuri obligatorii sau facultative de resurse
banesti, in schimbul unei contraprestatii de care pot beneficia
toti participantii la fonduri sau numai unii dintre acestia (de
exemplu fondurile de asigurari, fondul de somaj, fondul pentru
pensia suplimentara).

Scopul finantelor publice este satisfacerea nevoilor generale ale societatii, in timp ce finantele

private sunt dirijate catre desfasurarea activitatii in intreprinderile si institutiile cu capital privat in

conditii de rentabilitate.

 27 
 Gestiunea finantelor publice este supusa dreptului public (administrativ si constitutional), iar
gestiunea financiara a intreprinderilor private trebuie sa respecte regulile dreptului comercial.
Finantele publice sunt definite in mai multe feluri:

Definiţii ale Fonduri banesti la dispozitia statului - venituri ale

finanţelor statului, resurse banesti prelevate la dispozitia statului in
publice vederea indeplinirii functiilor si sarcinilor sale, mijloace de
acoperire a cheltuielilor administratiei centrale de stat si ale
colectivitatilor locale etc.
Mijloace de interventie a statului in economie.
respectiv impozite, imprumuturi, alocatii bugetare, subventii si
alte parghii sau instrumente cu ajutorul carora statul
influenteaza activitatea economica;
Metode de gestionare a banului public, care includ
forme si metode de administrare si utilizare a resurselor
financiare ale statului;
Act juridic - actul de dispozitie autoritara sau
contractuala prin care se preia la dispozitia statului o parte din
PIB, in scopul realizarii functiilor si sarcinilor statului;
Relatii sociale, de natura economica, care apar in
procesul constituirii fondurilor publice de resurse banesti si
repartizarii acestora in scopul satisfacerii nevoilor generale ale
societatii.

Procurarea si distribuirea resurselor financiare ale statului se realizeaza in procesul repartizarii

PIB, cu ajutorul unor metode si instrumente specifice, intr-un cadru juridic adecvat, in scopul
satisfacerii nevoilor sociale si al influentarii activitatii economice. aceste prelevari si redistribuiri de
resurse banesti au loc intre persoane fizice si juridice, prin intermediul autoritatilor publice si
afecteaza, direct sau indirect, intreaga economie nationala si pe toti membrii societatii.
Conceptul finantelor publice cuprinde doua elemente esentiale:
Elemente ale - Conceptul economic
conceptului de Conceptul economic favorizeaza analiza mijloacelor
finanţe publice de interventie a statului prin intermediul cheltuielilor si
veniturilor publice;
- Conceptul sociologic
Datorita conceptului sociologic se realizeaza
protectia sociala a populatiei.

In procesul de creare si repartizare a produsului social se produc fluxuri materiale si banesti

intre persoanele fizice si juridice participante la viata economico-sociala a societatii. Finantele
publice reprezinta fluxuri banesti care se stabilesc intre persoanele fizice si juridice - pe de o parte si
stat - pe de alta parte.
Relatiile sociale pe care le exprima finantele publice se grupeaza in doua mari categorii:
Categorii de relaţii  - de colectare, respectiv agentii economici si
sociale pe care le membrii colectivitatii care participa ca persoane fizice
exprimă finanţele transfera fonduri banesti, fara contraprestatie directa,
publice catre stat, ca reprezentant al colectivitatii;
 - de repartitie, respectiv statul dirijeaza fondurile
publice catre beneficiarii acestora, care pot fi agenti
economici sau persoane fizice.

Sfera finantelor publice este mai ingusta decat a relatiilor banesti, deoarece ele presupun numai
transferuri de valoare, in timp ce relatia baneasca poate sa faca, pe langa transferul de valoare, si
schimbarea formei valorii, prin relatie reciproca marfa-bani.

 28 
 Constituirea unor fonduri publice de resurse financiare, precum si gestionarea acestora
reprezinta un proces obiectiv, necesar in toate tarile, indiferent de oranduire sociala, dezvoltare
economica, politica a protectiei sociale etc.
Finantele publice isi indeplinesc rolul in economie prin intermediul a doua functiuni: functia
de repartitie si cea de control.
Functia de Functia de repartitie a finantelor publice se manifesta prin doua faze
repartitie a distincte, dar strict corelate intre ele: constituirea fondurilor publice si distribuirea
finantelor acestora.
publice Fondurile publice se formeaza prin transferul catre autoritatile publice de
resurse financiare de la agentii economici (regii autonome, societati comerciale cu
capital majoritar de stat, mixt sau privat, intreprinzatori particulari, institutii
publice si unitati subordonate acestora) si populatie (persoane fizice rezidente in
tara sau strainatate)
Formele pe care le imbraca aceste transferuri sunt: impozite,
taxe, contributii pentru asigurari sociale, varsaminte din profitul regiilor
autonome, a institutiilor publice, venituri din valorificarea unor bunuri
ale statului etc.; imprumuturi de stat primite de la persoane juridice si
fizice, rambursari de credite acordate, donatii s.a. In cea mai mare
parte, resursele finantelor publice provin din distribuirea valorii
adaugate brute (exprimata, in general, prin macroindicatorul Produs
Intern Brut) care a rezultat in desfasurarea procesului economic. Ele
sunt constituite din participarea tuturor sectoarelor economiei
nationale, indiferent de forma de proprietate (de stat, privata, mixta,
cooperatista), precum si de la populatie.
A doua faza a functiei de repartitie a finantelor publice este distribuirea
fondurilor constituite. Aceasta se realizeaza tinand seama de nevoile sociale si
economice, exprimate prin cereri de resurse financiare din partea organismelor
abilitate si de disponibilitatile de astfel de resurse. Atat la proiectarea bugetului de
stat, bugetelor locale, bugetului asigurarilor sociale, cat si in timpul derularii
acestora, autoritatile competente actioneaza pentru echilibrarea cerere-oferta de
resurse bugetare, avand in vedere prioritatile sociale si economice nationale.
Formarea si distribuirea fondurilor publice presupune fluxuri
multiple, provenienta si dimensiunea fondurilor fiind in continua
transformare, in functie atat de performantele economiei, cat si de
politica adoptata de autoritatile competente in domeniul protectiei
sociale, dezvoltarii unor sectoare economice, tinand, totodata, seama
de influenta factorilor externi.

Functia de Functia de control a finantelor publice decurge din faptul ca fondurile care se
control a constituie la bugetul de stat, la bugetele locale si la bugetul asigurarilor sociale
finantelor apartin intregii societati. Finantele publice trebuie sa asigure resursele bugetare
publice necesare satisfacerii nevoilor obstesti; sa dirijeze aceste resurse in functie de
prioritatile societatii, prioritati care sunt stabilite de autoritatile competente; sa
determine utilizarea resurselor financiare publice in conditii de maxima eficienta
economica, sociala etc.; sa urmareasca armonizarea intereselor imediate ale
societatii cu cele de perspectiva.
Datorita faptului ca finantele publice provin in cea mai mare parte din
distribuirea valorii nou create la nivel national, a aparut necesitatea controlului
riguros asupra formarii, distribuirii si utilizarii Produsului Intern Brut,
concomitent cu pastrarea integritatii si buna gospodarire a patrimoniului public,
precum si incasarea la timp si integrala a creantelor statului.
 29 
 Prin exercitarea functiei de control a finantelor publice se impiedica irosirea
avutului obstesc, efectuarea de cheltuieli care nu sunt in concordanta cu
prevederile legale in vigoare, prejudiciul avutului public, in acelasi timp cu
actiunile indreptate catre inlaturarea dezordinii si indisciplinei in gestionarea
valorilor publice.
Organele abilitate sa exercite functia de control a finantelor publice au
sarcina de a verifica integritatea avutului public, eficienta utilizarii finantelor
publice, legalitatea si oportunitatea cheltuielilor institutiilor publice, respectarea
obligatiilor contractuale, a celor fata de buget, fata de creditori etc.

Organele care sunt abilitate sa efectueze control financiar:

- Parlamentul si Guvernul tarii;
- Curtea de Conturi;
- organe ale Ministerului Finantelor Publice (Directia Generala a Controlului Financiar de Stat,
Directiile Generale ale Finantelor Publice din teritoriu);
- controlul financiar intern din intreprinderi cu capital majoritar de stat si institutii publice.
Sfera de control a finantelor publice la nivel national cuprinde activitatea economica,
activitatea de educatie si cea cultural-stiintifica, ocrotirea medicala, protectia si asistenta sociala,
ordinea publica si apararea nationala, promovarea relatiilor cu alte tari.
Pentru fiecare domeniu care face obiectul controlului finantelor publice sunt urmarite trei
aspecte: indeplinirea corespunzatoare a sarcinilor specifice (de exmplu realizarile in productie,
rezultatele in invatamant etc.); respectarea nivelului programat al efortului financiar al statului
pentru sustinerea activitatii; aparitia efectelor utile pentru societate rezultate in urma desfasurarii
activitatii respective, efecte care se pot exprima in bani. In cazul ultimelor doua aspecte, controlul
efect-efort exercitat asupra activitatii economice este mijlocit de expresia baneasca, respectiv de asa
numitul control prin leu. Acesta din urma are, insa, o sfera mai larga, cuprinzand, pe langa controlul
financiar propriu-zis, si formarea preturilor, circulatia baneasca etc.
Controlul financiar urmareste conditiile in care se formeaza fondurile publice, modul de
repartizare a acestora pe beneficiari, precum si eficienta utilizarii lor de catre institutiile publice si
agentii economici cu capital de stat. El se realizeaza in faza de repartitie si analizeaza provenienta
resurselor si destinatia acestora, nivelul finantelor publice, titlul cu care se mobilizeaza si cel cu
care se repartizeaza fondurile, gradul de fiscalitate (totalul prelevarilor prin impozite si taxe raportat
la Produsul Intern Brut ), gradul de redistribuire intre diferitele sectoare economico-sociale, zone
geografice etc., modul de echilibrare intre resurse si destinatii, caile de acoperire a necesarului de
resurse neacoperit.
Functia de control a finantelor publice este strans legata de functia de repartitie, dar are o sfera
de aplicabilitate mai larga. Cele doua functii se interconditioneaza, respectiv functia de repartitie
creeaza conditiile pentru exercitarea functiei de control, iar aceasta din urma genereaza alte domenii
pentru functia de repartitie, statul foloseste mai multe cai de prelevare a veniturilor, putandu-se
inlocui prelevarea nerambursabila la buget cu avansarea rambursabila, in functie de conditiile
concrete in care se gaseste economia nationala in momentul respectiv.
Controlul financiar se exercita asupra activitatii productive desfasurate de societatile
comerciale cu capital majoritar de stat, vizand toate elementele productiei (resursele, rezultetele)
pana la incasarea contravalorii finite livrate in afara.
In faza schimbului, controlul financiar verifica realizarea in bani a marfurilor, valoarea de
intrebuintare a acestora, costurile corelate cu pretul de livrare, viteza de circulatie a marfurilor
produse, forta de munca implicata, stocurile de produse finite ce rezulta in urma desfasurarii
procesului de productie-livrare.
In faza consumului, controlul se exercita asupra indicatorilor de performanta a procesului
productiv, respectiv consumul de materii prime, materiale etc., gradul de valorificare a acestora,
rentabilitatea etc. Pentru institutiile publice din sfera nemateriala controlul financiar urmareste
cheltuielile materiale in corelatie cu indicatorii specifici de realizare a activitatii proprii.
Finantele publice au un rol deosebit de important si, in acelasi timp, activ, atat in satisfacerea
nevoilor populatiei, cat si pentru realizarea obiectivelor economice propuse prin programele

 30 
guvernamentale. Acestea reprezinta obiective de interes national, care pot fi infaptuite pe termen
mediu sau lung si cu eforturi financiare considerabile.
In acest sens, din fondurile publice autoritatile competente aloca fonduri pentru:
Destinaţiile - desfasurarea actiunilor cu caracter social, respectiv pentru educatie si
fondurilor invatamant, in domeniul sanitar, asistenţă socială, cultura s.a.;
publice - realizarea actiunilor economice in diverse sectoare, cum ar fi: infrastructura
feroviara si rutiera, senalul navigabil si aeroporturile, posta, telefon, telegraf,
energia, irigatiile, exploatarea forestiera etc.;
- ordinea interna, apararea tarii si sustinerea relatiilor externe, in scopul
acoperirii necesitatilor de finantare a fortelor armate, a functionarii Presedintiei,
Guvernului, administratiei publice centrale si locale, a institutiilor care mentin
ordinea publica si care indeplinesc relatiile diplomatice ale tarii;
- pregatirea profesionala a fortei de munca, astfel incat sa corespunda
exigentelor impuse de conditiile tehnologice noi;
- asigurarea si consolidarea democratiei, urmarindu-se respectarea
drepturilor minoritatilor, stabilirea si indeplinirea acordurilor bi si multilaterale,
integrarea europeana;
- protejarea mediului inconjurator si desfasurarea de actiuni sustinute in
vederea imbunatatirilor conditiilor de mediu.

Fiecare etapa istorica are prioritatile sale specifice, in functie de situatia concreta in care se afla
viata economico-sociala. Astfel, daca s-a constatat o subdimensionare a resurselor finantelor
publice, aceasta s-a reflectat in neasigurarea cu forta de munca calificata, in sustinerea
necorespunzatoare a activitatilor economice, in calitatea productiei.

3.2. Definirea şi structura instituţiior publice

3.2.1. Noţiuni introductive privind instituţiile publice
Originea instituţiilor publice financiare moderne se regãseşte în principiul feudal referitor la consimţãmântul de al plãti
impozit.

Cele douã reguli fundamentale ale dreptului financiar public modern, respectiv autorizarea de a percepe impozit şi
controlul cheltuielilor publice, au fost recunoscute oficial şi aplicate de autoritãţile Statului mai întâi în Anglia, odatã cu victoria politicã a
Parlamentului britanic asupra monarhiei (1688 Bill of Rights) şi ulterior în toate ţãrile ce intrau în perioada capitalistã.

Structurile politice şi economice ale societãţii liberale, care au dat naştere instituţiilor publice financiare moderne, s-au
modificat profund dupã Primul Rãzboi Mondial, deşi, în linii mari, cadrul juridic creat în secolul al XIX-lea şi-a pãstrat caracteristicile de
bazã. Astfel, partenerii instituţionali privind finanţele publice rãmân Parlamentul, Guvernul, administraţiile centrale, regionale, locale, dar
rolul acestora a cãpãtat valenţe noi, considerabil deosebite faţã de situaţia de acum un secol.

Sub presiunea circumstanţelor de dupã Primul Rãzboi Mondial, Statul şi-a intensificat intervenţiile în domeniile
economic şi social, pentru a depãşi criza economicã ce a început în anul 1929, pentru a privilegia dezvoltarea industrialã, ce a început
sã fie consideratã pilonul de bazã al dezvoltãrii sociale etc.

Aceastã abordare a fost acceptatã de opinia publicã sub influenţa doctrinelor sociale, care au facut sã fie considerate
legitime toate mãsurile întreprinse de autoritãţi în vederea diminuãrii sãrãciei şi reducerii inegalitãţilor sociale. Între aceste mãsuri, un rol
privilegiat îl ocupã serviciile de sãnãtate şi igienã, cele de asistenţã şi asigurãri sociale, cele de educaţie ş.a. care au rolul de a-l proteja
pe individ contra riscurilor cu care se confruntã în viaţã, şi de a-şi dezvolta personalitatea. Mai recent, în ţãrile industriale dezvoltate,
Statul este desemnat sã urmãreascã realizarea unui minimum de bunãstare a tuturor categoriilor de populaţie (Welfare State).

Într-o ţarã a cãrei economie se bazeazã pe relaţiile concurenţiale, intervenţia Statului poate sã se realizeze numai prin
mijloace economice şi financiare indirecte, inclusiv prin reglementãri legale ce fac sã funcţioneze aceste mijloace. În acest sens, bugetul
modern, elaborat şi implementat pe toate treptele administrative ale Statului, constituie un ansamblu complex de mãsuri prin care Statul,
prin instituţiile sale, îşi exercitã prerogativele.

Elaborarea documentelor bugetare – sarcinã a Guvernului, prin instituţiile sale abilitate : ministerul finanţelor,
ministerele de linie, agenţiile guvernamentale, ordonatorii principali de credite la nivel local etc. – a devenit un ansamblu de proceduri de
consultare, arbitraj şi avizare, pe baza cãrora se stabilesc liniile directoare ale cheltuielilor publice din perioada urmãtoare, coroborate
cu resursele publice ce pot fi mobilizate.

Puterea de decizie privind implicarea Statului, prin intermediul volumului şi structurii cheltuielilor publice, revine
Parlamentului, al cãrui rol este mai mare sau mai mic, în funcţie de organizarea politicã a ţãrii, aşa cum este prevãzutã în Constituţie.

 31 
 15
În realitate, puterea de decizie este împãrţitã între oganele politice guvernamentale şi cele administrative, deoarece
creşterea substanţialã a intervenţiilor Statului în viaţa economico-socialã şi complexitatea tehnicã a gestiunii bugetului public modern au
16
impus implicarea specialiştilor financiari şi economici în procesul bugetar .

Cu toate acestea, acţiunea specialiştilor este îngrãditã de deciziile politice din domeniile economic, social, administrativ
etc., aceştia fiind obligaţi sã ţinã seama, în primul rând, de imperativele politice definite de Guvern. Administraţiile economice şi
financiare trebuie sã respecte prioritãţile politice formulate de autoritãţile publice centrale ale Statului - Parlament şi Guvern –
referitoare la echilibrul bugetar, coroborat cu politica fiscalã, ţinta inflaţiei, stabilitatea cursului de schimb al monedei naţionale, fie cã
ţara respectivã are monedã proprie, fie cã face parte dintr-o uniune monetarã, în care regulile sunt comune statelor care au aderat la
respectiva uniune. De asemenea, ele trebuie sã aibã în vedere reacţiile celorlalte administraţii şi a grupurilor sociale şi profesionale faţã
de proiectele enunţate şi prezentate dezbaterii publice, reacţii ce pot sã joace un rol hotãrâtor în adoptarea deciziilor privind bugetul
public pentru perioada urmãtoare – termen scurt şi mediu.
3.2.1. Structura administrativã a autoritãţilor publice
Conform Constituţiei17, România este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi
indivizibil ce se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului celor trei puteri:
legislativă, executivă şi judecătorească.
Administraţia publică are douã atribuţii de bazã:
- aplicarea legislatiei şi normaticelor în vigoare ;
- prestarea de servicii publice. Din punct de vedere operaţional, sintagma "serviciu public"
desemneazã o activitate de interes general pentru colectivitatea umanã la care se referã, iar din
punct de vedere instituţional, serviciul public desemneazã o persoanã juridicã, privatã sau publicã
prin care se realizeazã o activitate de interes general.
Un bun sau un serviciu public va fi definit prin caracteristicile urmãtoare:
- este destinat consumului public în general şi dacã o persoanã îl consumã, aceasta nu
împiedicã consumul, din acelaşi bun, al altei persoane;
- persoanele care nu pot plãti pentru bunul sau serviciul respectiv nu pot fi excluse de la
consumarea acestuia;
- este accesibil tuturor sau majoritãţii beneficiarilor ţintã sau publicului larg şi este finanţat
din fonduri publice;
- producerea sau executarea bunului / serviciului public nu se realizeazã în scopul obţinerii
de profit, ci din consideraţii de strategie socialã, politicã, economicã sau legislativã.

Autorităţile administraţiei publice 18

Autorităţile publice care pun în practică deciziile luate în cadrul activităţii executive sunt
identificate sub numele de „autorităţi ale administraţiei publice”. Acestea sunt împărţite în autorităţi
publice de stat (centrale) şi autorităţi ale administraţiei publice locale. Pentru realizarea sarcinilor ce
le revin acestea au posibilitatea de a folosi forţa publică a statului cu care sunt înzestrate.
Autorităţile administraţiei publice de stat sunt:
- Guvernul;
- Administraţia de specialitate: ministerele, autorităţile administrative autonome, serviciile
publice deconcentrate;
- Prefectul.
Autorităţile administraţiei publice locale sunt:4
- Consiliul judeţean;
- Consiliul local;
- Primarul;
- Serviciile publice locale.
Guvernul este parte a sistemului autorităţilor administraţiei publice, exercitând conducerea
generală a administraţiei publice. Sarcina sa este de a duce la îndeplinire programul de guvernare
aprobat de Parlament şi de a asigura realizarea politicii interne şi externe a ţării.
15
În general, Guvernul este format din reprezentanţi ai partidului/partidelor care au câştigat alegerile, ceea ce înseamnã
cã respectivele formaţiuni politice au o reprezentativitate majoritarã în Parlament, ceea ce le permite sã impunã
adoptarea de cãtre acesta a proiectului de buget elaborat de Guvern.
16
Vezi “Etapele procesului bugetar din Referat 2 Andrei pct 1.3”
17
Constituţia României din 31 octombrie 2003 (www.constituţia.ro)
18
Agenţia Naţionalã a Funcţionarilor Publici: “Prezentarea generalã a sistemului administraţiei publice din România. O
şansã realã”.
 32 
 Atribuţiile Guvernului sunt multiple, în numeroase domenii ale vieţii publice:
- atribuţii cu caracter general privind conducerea generală a administraţiei publice;
monitorizarea activitãţii inisterelor şi a celorlalte organe centrale, precum şi a autorităţilor locale ale
administraţiei publice ş.a.
- în domeniul normativ, Guvernul fiind responsabil de elaborarea proiectelor
legislative, pe care le supune spre aprobare Parlamentului, de emiterea de hotărâri pentru
organizarea executării legilor, ordonanţe în temeiul unei legi speciale de abilitare şi ordonanţe de
urgentă potrivit Constituţiei; elaborarea proiectul legii bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor
sociale de stat.
- atribuţii în domeniul economic, aprobând strategiile şi programele de dezvoltare
sectorialã, programele de investiţii publice, politicile în de dezvoltare şi protecţie a mediului
înconjurãtor, regimul preţurilor şi tarifelor la lucrãrile şi serviciile ce intrã în responsabilitatea
autoritãţilor publice, în general ca mãsurã de protecţie socialã etc.
- realizarea politicii în domeniul social – educaţie, asistenţã şi protecţie socialã ş.a.
- sectorul apãrare şi securitate naţionalã;
- relaţiilor externe ş.a.

Administraţia publică de stat

Ministerele 19 sunt instituţii ale administraţiei publice centrale, în subordinea Guvernului, care
aplicã politica guvernamentală şi coordoneazã activitatea în sectoarele de care rãspund. Miniştrii
reprezintă ministerele în raporturile cu celelalte autorităţi publice şi îndeplinesc funcţia de ordonator
principal de credite.
De asemenea, fac parte din administraţia publicã instituţii publice autonome, care nu se
subordoneazã Guvernului. Conform prevederilor constituţionale, în prezent
funcţioneazã:urmãtoarele instituţii publice autonome:
- Avocatul Poporului;
- Consiliul Legislativ;
- Consiliul Suprem de Apărare a Ţării;
- Consiliul Superior al Magistraturii;
- Curtea de Conturi;
- Serviciul Român de Informaţii.
Alãturi de aceste instituţii autonome, au mai fost înfiinţate prin legi speciale şi alte instituţii
publice autonome, cum sunt:
- Agenţia Româna de Presa ROMPRES;
- Autoritatea Electorală Permanentă;
- Banca Naţională a României;
- Comisia de supraveghere a Asigurărilor;
- Comisia Naţională a Valorilor Imobiliare;
- Consiliul Concurenţei;
- Consiliul Economic Social;
- Consiliul Naţional al Audiovizualului;
- Consiliul Naţional de Evaluare Academică;
- Consiliul Naţional de Formare Profesională a Adulţilor;
- Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.
Serviciile publice deconcentrate20 sunt structurile teritoriale prin care ministerele şi celelalte
organe centrale îşi realizează competenţa la nivel naţional, pe întreg teritoriul ţării şi îşi îndeplinesc
în mod concret atribuţiile conferite de lege. Atribuţiile şi structura organizatorică a acestora se
aprobă prin ordin al ministrului sau al conducătorului organului de specialitate în subordinea căruia
îşi desfăşoară activitatea, după caz.
Ministerele pot avea servicii publice deconcentrate la nivelul judeţelor, oraşelor şi respectiv,
sectoarelor, şi chiar al comunelor. Exemple:
- inspectoratele judeţene de poliţie;

19
Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor
20
Alexandru I., Cãrãuşan M., Bucur S. – Drept administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005
 33 
 - inspectoratele judeţene de protecţie civilă;
- inspectoratele şcolare judeţene;
- direcţiile generale de finanţe publice;
- direcţiile sanitar-veterinare;
- direcţiile judeţene de statistică;
- direcţiile judeţene pentru sport;
- direcţiile pentru dialog, familie şi solidaritate socială;
- comisariatele judeţene ale Gărzii de mediu;
- agenţiile judeţene pentru ocuparea forţei de muncă
- casele judeţene de pensii;
- oficiile judeţene pentru protecţia consumatorului;
- oficiile de cadastru şi publicitate imobiliară.

Administraţia publică localã

În statele unitare - cum este cazul României - deşi autoritatea organismelor publice este
statuatã prin Constituţie, descentralizarea, res[pectând legea fundamentalã a ţãrii, legifereazã 21) cã
“Administraţia publicã în unitãţile administrativ-teritoriale se întemeiazã pe principiile autonomiei
locale, descentralizãrii serviciilor publice, eligibilitãţii autoritãţilor administraţiei publice locale,
legalitãţii şi consultãrii cetãţenilor în problemele locale de interes deosebit”. In acest sens, criteriile
Administraţia publică locală constituie un subsector al sectorului administraţiilor publice,
alături de administraţia publică centrală şi administraţia securităţii sociale (protecţiei sociale) şi
grupează comunităţile locale şi organisme diverse ale administraţiei locale.
Comunităţile locale cuprind administraţiile teritoriale (judeţe) şi locale (municipii, oraşe,
comune), precum şi unele organisme comunitare şi regii, servicii de exploatare publică (de exemplu
transportul urban, în comun, de călători, furnizare de energie termică pentru populaţie, alimentare
cu apă, canalizare ş.a).
De asemenea, în acest subsector sunt incluse şi reunirea administrativă a mai multor
departamente sau comunităţi locale (oraşe, comune) în vederea executării anumitor lucrări sau
furnizării unor servicii publice22.
Este important de subliniat că, potrivit Constituţiei României şi legii organice de
organizare a administraţiilor publice locale, respectiv Legea nr.215/2001, serviciile publice locale
sunt altele decât cele coordonate de prefect, ca reprezentant al Guvernului în plan local. Astfel,
prefectul coordonează, în principal, serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte
organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale.
În baza principiului separaţiei puterilor în stat, puterea executivă se regăseşte în plan local
în persoana prefectului, ca reprezentant al Guvernului în activitatea autorităţilor administraţiei
publice alese în unităţile administrativ-teritoriale (consiliile judeţene, consiliile locale şi primarii),
precum şi în serviciile de specialitate ale ministerelor sau ale altor autorităţi centrale organizate din
unităţile administrativ-teritoriale; aceste “servicii publice de specialitate” sunt organizate în judeţe şi
se află în subordinea directă a ministerului de resort, sunt conduse de persoane numite în funcţii de
ministerul de resort, cu avizul prefectului.
Legea administraţiei publice locale, nr.215/2001, care a înlocuit Legea nr.69/1991,
reprezintă pentru colectivităţile locale legea de bază a organizării şi funcţionării acestora. Potrivit
acestei legi prin “colectivitate locală” se înţelege totalitatea cetăţenilor din unitatea administrativ-
teritorială respectivă, comunele, oraşele şi judeţele fiind considerate persoane juridice.
Principiile constituţionale care stau la baza constituirii şi funcţionării administraţiei
publice locale se referă la:
- eligibilitatea autorităţilor;
- autonomia locală;
21)
Legea nr.69 / 1991 privind administraţia publicã localã, republicatã în temeiul art.III din Legea nr.24 / 1996.
22
De altfel, în Legea nr.215/2001 a administraţiei publice locale şi în legea finanţelor publice locale, respectiv în Legea
nr.189/1998, valabilă până la 31 decembrie 2003, precum şi în Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr.45/2003, care o
înlocuieşte după 1 ianuarie 2004, se stipulează expres că autoritãţile publice locale pot constitui asociaţii în vederea
furnizării în comun de servicii publice pentru comunităţile respective, precum şi pentru realizarea de lucrări de
investiţii în folosul colectivităţilor.
 34 
 - descentralizarea serviciilor publice.
Reformele în domeniul administraţiei publice locale trebuie să se încadreze în procesul
general de reformă a administraţiei publice în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană,
cum ar fi: regimul concesiunilor; dezvoltarea regională şi zonele defavorizate; proprietatea publică
şi regimul juridic al acesteia; realizarea unor servicii publice profesionale şi neutre din punct de
vedere politic, comparabile cu cele din ţările membre ale Uniunii Europene.
3.2.1. Definirea şi clasificarea instituţiilor publice
a. Definirea instituţiilor publice
Potrivit Legii finanţelor publice, nr.500/2002, instituţiile publice – ca denumire generică -
cuprind Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale
administraţiei publice, alte autorităţi publice, instituţiile publice autonome, precum şi instituţiile din
subordinea acestora, indiferent de modul de finanţare a acestora.
Potrivit Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr.45/2003, privind finanţele publice locale,
instituţiile publice – ca denumire generică - includ comunele, oraşele, municipiile, sectoarele
municipiului Bucureşti, judeţele, municipiul Bucureşti, instituţiile şi serviciile publice din
subordinea acestora, cu personalitate juridică, indiferent de modul de finanţare a activităţii acestora
(Art.2, pct.38)
Dacã se are în vedere rolul primordial al instituţiilor publice, care este acela de a produce şi
distribui servicii publice, acestea pot fi definite ca persoane juridice de drept public ce produc şi
distribuie bunuri şi servicii destinate colectivitãţii, urmãrind satisfacerea maximã a acestora, în
condiţii de preţ sau tarif accesibile pentru populaţie. În acest sens, trebuie precizat cã, dat fiind cã
acţioneazã în sectorul public, aceste instituţii nu urmãresc profitul, ci satisfacerea nevoilor
populaţiei şi se supun dreptului administrativ, spre deosebire de persoanele juridice din sectorul
privat, care se supun dreptului comercial.
b. Clasificarea instituţiilor publice
Instituţiile publice se clasificã potrivit mai multor criterii:
- în funcţie de nivelul de subordonare administrativã:
- instituţii publice centrale, care cuprind: Parlamentul, Preşedenţia României,
Guvernul, ministerele şi agenţiile centrale, instituţii publice autonome, instituţiile din subordinea lor
directă;
- instituţiile publice ale administraţiei locale, care cuprind autorităţile deliberative
(consiliile comunale, orăşeneşti, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti) şi pe cele
executive (primarii, preşedinţii consiliilor judeţene şi primarul general al municipiului Bucureşti) la
nivel local, precum şi instituţii publice subordonate acestora.
- în funcţie de nivelul de subordonare financiarã:
- instituţii publice care au calitatea de ordonatori principali de credite bugetare. La
nivel central, ordonatorii principali de credite sunt conducãtorii instituţiilor publice centrale
(miniştrii, conducãtorii agenţiilor etc.), iar la nivel local sunt primarii şi preşedinţii consiliilor
judeţene;
- instituţii publice care au calitatea de ordonatori secundari sau terţiari de credite
bugetare. Aceastã calitate este îndeplinitã de conducãtorii instituţiilor publice subordonate
ministerelor, agenţiilor etc. la nivel central şi de conducãtorii instituţiilor publice subordonate
autoritãţilor publice locale.
Trebuie subliniat cã, pentru a fi ordonator de credite bugetare, instituţia publicã
trebuie sã fie entitate organizatoricã cu personalitate juridicã.
- în funcţie de statutul juridic:
- instituţii publice cu personalitate juridicã, care dispun de patrimoniu propriu,
întocmesc buget de venituri şi cheltuieli, au cont curent deschis la trezoreria publicã, conduc
contabilitate proprie. Conducãtorii acestor instituţii publice exercitã funcţia de ordonator de credite
bugetare – principal, secundar sau terţiar, în funcţie de subordonarea administrativã a instituţiei
publice;
- instituţii publice fără personalitate juridică, care se aflã în subordinea unei instituţii
publice cu personalitate juridicã. Aceste instituţii publice nu conduc contabilitate proprie, nu au cont
curent deschis la trezoreria publicã, iar conducãtorii lor nu sunt ordonatori de credite bugetare. Ca

 35 
exemplu
Ordinul de astfel
În ţara noastră,
Ministrului de financiare
resursele instituţii
Finanţelor Publicepublice:
publice unitãţipentru
nr. 1954/2005,
se constituie şcolare cu numãr
şi seaprobarea
gestionează mic de
Clasificaţiei
printr-un elevi,
sistem care
indicatorilor
unitar funcţioneazã
privind
de bugete,
finanţele în
şi anume:
bugetul
publice (Anexa
de stat, 1
bugetul
“Cheltuieli
asigurărilor
clasificaţia
sociale
funcţionalã”)
de stat şi bugetele locale care constituie bugetul
subordinea unei şcoli cu personalitate juridicã; unitãţi spitaliceşti fãrã personalitate juridicã aflate în public naţional, bugetele
fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului şi bugetele altor instituţii cu caracter autonom, în condiţiile asigurării
subordinea unui spital sau policlinici etc.
echilibrului bugetar.
- în funcţie
Bugetul generaldeconsolidat
sursele de finanţare,
cuprinde :
- instituţii
- Bugetul de stat publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale- Bugetele
de stat locale
şi bugetele fondurilor speciale, la nivel central sau de la bugetul local, dacã sunt de
- Bugetullocalã.
subordonare asigurãrilor socialealocaţiilor
Nivelul de stat bugetare23 pentru aceste instituţii publice este stabilit în
- Fondul pentru ajutorul de şomaj
bugetul instituţiei ierarhic superioare, care este încorporat în bugetul general consolidat24.
- Fondul pentru asigurãrile sociale de sãnãtate
- Credite externe- instituţii
acordate publice centrale finanţate din venituri proprii şi subvenţii acordate de la
ministerelor
bugetul - Bugetul autoritãţii pentru privatizaresociale de stat, bugetele fondurilor speciale şi instituţii publice
de stat, bugetul asigurărilor
locale- finanţate
Bugetele altordinfonduri
venituri proprii şi subvenţii
speciale Bugetul nu de la bugetele
reprezintă locale;
o însumare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare, el
reprezintă un buget consolidatpublice
- instituţii (buget din care au fost
finanţate eliminate
integral din dublele înregistrări).
venituri proprii (autofinantate).
Pentru fiecare sursã de finanţare sunt stabilite, prin lege, reguli de alocare şi utilizare.
Astfel, dacã la sfârşitul anului bugetar (în România, 31 decembrie), existã sume neutilizate din
creditul bugetar aprobat pentru anul respectiv, aceste sume vor fi virate înapoi la bugetul din care s-
au constituit. Invers, dacã la 31 decembrie existã sume neutilizate provenite din veniturile proprii
ale instituţiei publice, aceste sume se vor reporta în bugetul pentru anul viitor al respectivei
instituţii.
- în funcţie de tipul serviciilor publice pe care le realizeazã, respectiv potrivit clasificaţiei
funcţionale a cheltuielilor publice)25, instituţiile publice aparţin domeniilor:
- servicii publice generale (autorităţi publice şi acţiuni externe, servicii publice
generale)
- apărare, ordine publică şi siguranţă naţională
- cheltuieli social-culturale (învăţământ, servicii auxiliare pentru educaţie, sănătate,
cultură, recreere şi religie, sport, tineret, asigurări şi asistenţă socială etc.)
- servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape
- acţiuni economice (acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă,
combustibili şi energie, agricultură, silvicultură, piscicultură şi vânătoare, transporturi, alte acţiuni
economice.
Realizarea şi distribuirea serviciilor publice este finanţatã din mai multe surse de finanţare.
Principala sursã o reprezintã alocaţia bugetarã de la bugetul de stat sau cel local, în funcţie de
subordonarea ordonatorului de credit, dar alãturi de aceastã sursã se adaugã veniturile proprii – în
general preţurile şi tarifele pe care le percepe operatorul de realizeazã serviciul – dar şi subvenţiile
şi transferurile de la o autoritate publicã sau din fonduri speciale şi extrabugetare, donaţiile primite
de la sectorul privat, fonduri externe.
De exemplu, finanţarea cheltuielilor pentru învãţãmânt se asigurã pe seama resurselor
bugetare – pentru învãţãmântul preuniversitar, preponderent de la bugetul local, pentru cel
universitar de stat de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Educaţiei şi Cercetãrii – la care se
adaugã transferurile direcţionate în principal pentru investiţii şi reparaţii capitale, fondurile externe
obţinute prin programme ce sunt eligibile la finanţare din surse ale Uniunii Europene, donaţii şi
sponsorizãri din sectorul privat, venituri din exploatarea proprietãţilor ce au revenit unitãţilor
şcolare, venituri din activitãtile desfãşurate de şcoli.
În domeniul sãnãtãţii, se considerã cã efortul fizic şi psihic pe care îl depun angajaţii, factorii
stresanţi ai mediului : poluarea aerului şi apei, zgomotul, noxele de orice fel, duc la înregistrarea de
boli profesionale, la pierderea temporarã a capacitãţii de muncã ş.a., care au un efect important
asupra productivitãţii şi, de aici, a creşterii economice. Pentru remedierea acestor neajunsuri,
autoritãţile publice trebuie sã prevadã mãsuri de diminuare şi chiar eliminare a factorilor negativi.
În acest sens, asistenţa medicalã trebuie sã aibã, pe lângã rolul de înlãturare a stãrii de boalã, un

23
Credit bugetar - sumă aprobată prin buget, reprezentând limita maximă până la care se pot ordonanţa şi efectua plăţi
în cursul anului bugetar pentru angajamentele contractate în cursul exerciţiului bugetar şi/sau din exerciţii anterioare
pentru acţiuni multianuale, respectiv se pot angaja, ordonanţa şi efectua plăţi din buget pentru celelalte acţiuni (Legea
finanţelor publice, nr.500/2002, Art.2 “Definiţii”, pct.16)
24
25

 36 
caracter curativ accentuat, fiind organizat la scrã naţionalã, pentru depistarea şi prevenirea unor
maladii în fazã precoce, sã fortifice organismul, pentru colectarea de sânge etc.
Fondul asigurãrilor sociale de stat este utilizat pentru a finanţa serviciile de sãnãtate pentru
persoanele care şi-au pierdut temporar sau definitiv capacitatea de muncã şi pentru alte nevoi
sociale.
Asigurãrile sociale de stat se realizeazã prin acordarea de pensii şi ajutoare bãneşti, trimiteri
la odihnã şi tratament, asistenţã medicalã, materiale sanitare, medicamente şi asistenţã socialã
pensionarilor şi membrilor locale de afmilie. În totalul cheltuielilor finanţate de la bugetul
asigurãrilor sociale de stat, cea mai mare parte este destinatã finanţãrii pensiilor.
În domeniul economic, principalele servicii publice, finanţate fie de la bugetul de stat, fie de
la bugetele locale, la care se adaugã, în prezent, sume importante din asistenţa financiarã de la
Uniunea Europeanã, prin fondurile structurale sau de coeziune, sunt destinate :
- construirii, modernizãrii şi întreţinerii drumurilor şi podurilor ;
- construirii de noi trasee feroviare, dublãrii liniilor existente, extinderii şi modernizãrii
parcului de material rulant ;
dezvoltãrii şi modernizarii flotei fluviale şi a celei maritime, construirii de porturi, dane de
încãrcare-descãrcare, procurãrii de echipamente portuare ;
- amenajãrii de aeroporturi, asigurãrii controlului traficului aerian ;
- realizãrii de sisteme extise de irigaţii, de îmbunãtãţiri funciare ;
- realizãrii de acţiuni pentru combaterea dãunãtorilor ;
- sistematizãrii şi amenajãrii teritoriului ;
- organizãrii de institute şi centre de cercetare şi experimentare în agriculturã ;
- reîmpãduririi, corectãrii cursurilor de râuri, prevenirii alunecãrilor de teren ;
- organizãii de prospecţii geologice pentru descoperirea de noi zãcãminte ;
- aprofundãrii activitãţii de cercetare – dezvoltare, în principal a cercetãrii fundamentale (în
cercetarea aplicativã trebuie stimulat sã participe activ şi intens sectorul privat). În acest sens,
lucrãrile de cercetare-dezvoltare utilizeazã metode specifice : cost-avantaje şi cost-beneficiu.
3.2.4. Ordonatorii de credite bugetare
Ordonatorul de credit bugetar26 este persoana – conducãtorul sau persoana cãreia acestai-a
delegat, potrivit legii, atribuţiile în acest domeniu – responsabilã de utilizarea creditelor bugetare
aprobate pentru instituţia respectivã. De asemenea, coroborat cu aceastã calitate, ordonatorul de
credite bugetare este responsabil de elaborarea şi execuţia bugetului instituţiei respective, de
finanţarea instituţiilor publice subordonate, de organizarea contabilitãţii publice, de întocmirea şi
prezentarea dãrilor de seamã periodice privind execuţia bugetarã şi realizarea serviciilor publice
corespunzãtoare.
Existã trei categorii de ordonatori de credite27
- la nivel central, ordonatorii principali de credite sunt miniştrii, conducătorii
celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, conducătorii altor autorităţi
publice şi conducătorii instituţiilor publice autonome; la nivel local, ordonatorii principali de credite
sunt primarii şi preşedinţii consiliilor judeţene.
Ordonatorii principali de credite pot delega această calitate înlocuitorilor de drept,
secretarilor generali sau altor persoane împuternicite în acest scop. Prin actul de delegare
ordonatorii principali de credite vor preciza limitele şi condiţiile delegării.
În cazurile prevăzute de legi speciale ordonatorii principali de credite sunt secretarii
generali sau persoanele desemnate prin aceste legi.
- conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică din subordinea
ordonatorilor principali de credite sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz.
Rolul ordonatorilor de credite28 este diferenţiat în funcţie de subordonare:

26
Roman Constantin – Gestiunea financiarã a instituţiilor publice, vol.2 “Contabilitatea instituţiilor publice, Editura
Economicã, Bucureşti 2004
27
Legea finanţelor publice, nr.500/2002 (Art.20), Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr.45 privind finanţele publice
locale (Art.17)
28
Idem (Art.21, respectiv Art.18)
 37 
 - ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru
bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt
ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.
- ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru
bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice subordonate, ai căror conducători sunt
ordonatori terţiari de credite, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.
- ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate
numai pentru realizarea sarcinilor instituţiilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din bugetele
aprobate şi în condiţiile stabilite prin dispoziţiile legale.
Pentru asigurarea unei execuţii bugetare prudente, ordonatorii principali de credite de la nivel
central repartizeazã în primul semestru al anului bugetar numai 90% din creditele bugetare aprobate
– cu excepţia creditelor bugetare pentru cheltuieli de personal şi a celor care decurg din obligaţii
internaţionale, care se repartizeazã integral. Repartizarea sumelor reţinute în proporţie de 10% se
face în semestrul al doilea, după examinarea de către Guvern a execuţiei bugetare pe primul
semestru.
Responsabilităţile ordonatorilor de credite 29 se referã atât la fundamentarea cheltuielilor de
finanţare a serviciilor publice pe care trebuie sã le producã şi le distribuie colectivitãţii, cât şi la
buna execuţie a veniturilor şi cheltuielilor prevãzute în bugetul aprobat, astfel:
- ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele bugetare numai în
limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor
publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale.
- ordonatorii de credite răspund, potrivit legii, de:
- elaborarea şi fundamentarea proiectului de buget propriu;
- angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare
repartizate şi aprobate;
- urmărirea modului de realizare a veniturilor;
- angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare
aprobate şi a veniturilor bugetare posibil de încasat pe baza bunei gestiuni financiare;
- integritatea bunurilor aflate în proprietatea sau în administrarea instituţiei pe care o
conduc;
- organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a situaţiilor
financiare asupra situaţiei patrimoniului aflat în administrare şi execuţiei bugetare;
- organizarea sistemului de monitorizare a programului de achiziţii publice şi a
programului de lucrări de investiţii publice;
- organizarea evidenţei programelor, inclusiv a indicatorilor aferenţi acestora;
- organizarea şi ţinerea la zi a evidenţei patrimoniului, conform prevederilor legale
etc.
3.3. Politici şi instrumente fiscal-bugetare de influenţare a dezvoltãrii economico
– sociale
Sistemul economic este unul dintre cele mai importante, de rezultatele economice depinzand
in cea mai mare masura atat calitatea vietii populatiei, cat si pozitia tarii in plan international.
Sistemul economic adoptat la nivel national trebuie sa tina seama de conditiile concrete din
fiecare etapa istorica. El va trebui sa dispuna de o relativa stabilitate, respectiv reglarea activitatii
economice se va realiza fie prin mijlocirea pietei concurentiale, fie prin intermediul planului de stat,
cu caracter preponderent imperativ. In tarile cu economie planificata, instrumentul de baza al
conducerii economiei nationale este planul directiva, in timp ce in tarile cu economie de piata, rolul
hotarator in reglarea (autoreglarea) proceselor economice il are piata concurentiala.
Mecanismul economic este o modalitate de functionare a sistemului economic si a
componentelor sale; el este format din totalitatea principiilor, corelatiilor, formelor, metodelor,
instrumentelor si parghiilor economice, reglementate legal, pe baza carora si prin care agentii
economici realizeaza, regleaza si perfectioneaza propria lor activitate, tinand seama de principiul
rationalitatii economice. Practic, mecanismul economic este alcatuit dintr-o serie de subsisteme de

29
Idem (Art.22, respectiv Art.19).
 38 
functionare si reglare, cum sunt, de pilda, mecanismul preturilor, mecanismul formarii veniturilor,
mecanismele bugetare, mecanismele bursiere etc. Mecanismul economic caracterizat prin
raporturile libere intre agentii economici este denumit mecanism al economiei de piata, iar cel bazat
pe raporturi de comanda mecanism al economiei planificate.
In vederea stabilirii echilibrului general economic intr-o economie de piata, se folosesc
numeroase mijloace, instrumente, institutii caracteristice piatei concurentiale care joaca un rol
hotarator in reglarea, respectiv autoreglarea, proceselor economice. In tarile cu economie de piata,
si cu atat mai mult in tarile aflate in tranzitie catre o economie de piata, rolul statului actioneaza pe
de o parte ca autoritate publica si, pe de alta parte, ca producator si consumator de bunuri si
servicii, organizator si finantator al asigurarilor si protectiei sociale, bancher si contractant de
imprumuturi, asigurator sau asigurat.
In domeniul financiar, mecanismul adoptat intr-o economie de piata cuprinde numeroase
elemente, prin intermediul carora se produc efecte semnificative in domeniul financiar, dar si in
domenii ce tin de economia reala, sectoarele monetar, valutar etc. Cele mai importante elemente ale
mecanismului financiar sunt:
Elementele sistemul fondurilor de resurse financiare
mecanismului - parghiile financiare utilizate de stat pentru a influenta activitatea
financiar economica
- metodele utilizate in managementul financiar
- cadrul institutional, respectiv institutiile si organizatiile financiare
- cadrul juridic, alcatuit din legi, decrete, hotarari si alte reglementari cu
caracter normativ in domeniul financiar

Statul are un rol hotarator in repartizarea venitului national (a valorii nou create) prin
prelevarea unei cote din acesta la fondurile de resurse financiare publice. De asemenea, statul
influenteaza major activitatea economica prin instrumente economico-financiare, cum sunt:
impozitele si taxele, granturile direcţionate sau nu, finantarea din fonduri publice a serviciilor
publice realizate de administraţiile centrale şi locale, managementul prudenţial al creditului şi al
dobânzii, cursul de schimb şi regimul valutar etc.
La nivel macroeconomic, bugetul de stat reprezinta, intr-o economie de piata, un plan financiar
pe termen scurt. Pentru termene medii sau lungi se elaboreaza bugete-program, prin care se
planifica cheltuielile publice mai indelungate, cum ar investitiile, concomitent cu prognozarea
veniturilor corespunzatoare.
Rolul bugetului de stat se manifesta in activitatea economica, financiara, dar si in cea sociala:
Rolul bugetului - din punct de vedere financiar, asigura mobilizarea si distribuirea
de stat resurselor financiare ale statului, permitand acestuia sa-si indeplineasca
sarcinile si functiunile;
- din punct de vedere economic, bugetul de stat cuprinde o serie de
instrumente si tehnici de interventie in activitatea economico-sociala, prin
intermediul carora statul isi desfasoara politica de stimulare economica si de
protectie sociala

Aplicarea de politici fiscale si bugetare implica utilizarea de instrumente adecvate in vederea

realizarii obiectivelor politicii economice promovate de autoritati.
O cerinta fundamentala pentru aplicarea corecta si eficienta a unei politici economice (inclusiv
in domeniul fiscal, bugetar etc.) este studierea in profunzime a mediului economic in care se aplica
aceste politici, cunoasterea caracteristicilor si corelatiilor cauzale stabilite in cadrul activitatii
economico-sociale, pentru a putea prevedea reactia economiei la diversi stimuli exogeni produsi de
actiunea parghiilor utilizate de politicile economice, fiscale, bugetare, monetare etc.
Formularea si implementarea politicilor economice reprezinta un proces complex, in care unul
dintre cele mai importante roluri il joaca structura institutionala a societatii, inclusiv reglementarile
si procedurile de determinare si implementare a obiectivelor economice. Intr-o economie de piata,
obiectivele la nivel national sunt stabilite in urma dezbaterilor pe scara larga, care implica
participarea institutiilor cheie ale vietii societatii democratice, cum sunt Parlamentul si executivul,

 39 
potrivit unor mecanisme statuate prin legile fundamentale ale tarii, ceea ce presupune aplicarea
regulilor impuse de votul majoritar.
Guvernul sau organismele executive sunt organizate in diferite departamente sau ministere, in
vederea aplicarii eficiente a programelor economico-sociale realizate in scopul atingerii obictivelor
propuse, cum ar fi imbunatatirea invatamantului, educatiei, sanatatii, apararii nationale.Toate aceste
programe au o trasatura comuna - necesitatea de finantare a cheltuielilor proprii.
Intr-o economie planificata, finantarea se realizeaza la nivel centralizat, dirijata cu scopul de
indeplinire a planului, indiferent de cerintele reale ale dezvoltarii tarii.
Intr-o economie de piata, rolul Ministerului Finantelor Publice este preponderent pentru
desfasurarea procesului de finantare a cheltuielilor publice, in conformitate cu politica fiscala si
bugetara care se inscrie in politica economica globala a autoritatilor publice. Deoarece preturile sunt
flexibile, este necesar sa se utilizeze metode si tehnici diferite pentru a determina nivelul
corespunzator al cheltuielilor pentru fiecare departament in parte.

Rolul politicilor la nivel macroeconomic

In economia de piata sunt utilizate cu precadere politici ce utilizeaza mecanisme care se aplica
mai ales indirect asupra entitatilor economice al caror comportament este urmarit.
Un astfel de exemplu il reprezinta o politica monetara stransa si cresterea ratelor dobanzilor.
Astfel, finantarea cheltuielilor prin imprumuturi devine mai costisitoare, de unde va rezulta un
consum final mai scazut.
Majoritatea economistilor sunt de acord ca, intr-o economie de piata, inflatia este cel mai bine
stapanita prin controlul exercitat asupra cresterii masei monetare. Dar, pentru ca aceasta politica sa
fie aplicata cu succes, cererea sectorului public de finantare din sistemul bancar va trebui sa fie
restransa, ceea ce implica diminuarea corespunzatoare a cheltuielilor guvernamentale, precum si
apelarea la alte mijloace de finantare neinflationiste. Compresia monetara va produce si o
imbunatatire a balantei de plati, datorita restrangerii importurilor, dar aceasta actiune se poate
dovedi insuficienta pentru a face fata platilor serviciului datoriei externe. De aceea, vor trebui
promovate exporturile prin intermediul unor instrumente economice care sa faca bunurile si
serviciile autohtone mai ieftine pentru cumparatorii externi; cea mai buna metoda in acest sens este
deprecierea monedei nationale, mai curand decat acordarea de subventii de export.
Utilizarea acestor tipuri de politica economica se bazeaza pe cateva principii:
Principii de Potrivit primului principiu, politicile economice trebuiesc directionate catre
utilizare a acele obiective pe care le pot servi cel mai bine. Astfel:
politicilor - instrumentele de politica monetara sunt cel mai bine folosite pentru a
economice controla inflatia;
- deprecierea cursului de schimb serveste cel mai bine promovarii
exporturilor;
- reducerea deficitului bugetar este utila pentru controlul cererii globale.
Pentru fiecare obiectiv corespunde cel putin un instrument si dintre ele va
trebui ales cel care actioneaza cel mai eficient in mediul economic considerat.
Al doilea principiu afirma ca unele efecte nedorite sunt inevitabile. De
exemplu, restrangerea ofertei monetare pentru a creste rata dobanzii si a reduce
inflatia poate avea ca rezultat scaderea tuturor cheltuielilor, inclusiv a celor de
investitii, ceea ce poate conduce la cresterea pierderilor inregistrate de unele
societati comerciale si, implicit, la marirea presiunilor exercitate asupra bugetului.
De asemenea, aceasta actiune poate sa indeparteze economia nationala de
realizarea obiectivului sau de baza - cresterea outputului.
In mod similar, deprecierea sau devalorizarea cursului de schimb al monedei
nationale contribuie la cresterea ratei inflatiei.
In aceste situatii, sunt necesare alte politici pentru a contracara efectele
negative ale evolutiei in economie. De exemplu, un credit fiscal (exonerarea
partiala sau totala) pentru investitii poate sa neutralizeze efectul negativ al unei
rate inalte a dobanzii pentru creditele pentru investitii;
Al treilea principiu spune ca, date fiind resursele limitate ale economiei,
precum si modul sau specific de organizare, nu este posibil sa se realizeze toate
 40 
 obiectivele dorite, intr-un interval de timp limitat. Astfel, vor trebui alese
obiectivele prioritare, ceea ce este foarte dificil, data fiind complexitate vietii
economico-sociale.
Potrivit celui de al treilea principiu, utilizarea instrumentelor de politica
economica (din economia reala, monetara, financiara, valutara etc.) nu produce
efecte imediate. Efectele acestora sunt percepute, in cele mai multe situatii, dupa
intervale de timp considerabile. Adesea se constata ca efectele negative ale
politicilor economice aplicate produc obstructionari ale activitatii economice si
sunt necesare alte instrumente economice pentru a rezolva aceste probleme.

ROLUL POLITICILOR FISCALE SI BUGETARE

In cadrul larg al politicilor economice, rolul politicii bugetare este de prima importanta. Ele
imbraca o multitudine de forme: modificarea cheltuielilor guvernamentale G implica hotarari ce
privesc nivelul componentelor cheltuielilor guvernamentale. De exemplu, sa presupunem ca
trebuiesc reduse cheltuielile guvernamentale, ceea ce se va rezolva prin micsorarea subventiilor
adresate productiei. Pe langa reducerea cererii agregate, se considera ca se va produce o
imbunatatire a alocarii resurselor in economie, in conditiile unei calmari a ratei inflatiei. Astfel, se
urmareste realizarea a doua obiective pentru reducerea selectiva a unor componente a cheltuielilor
guvernamentale G. Ajustarea altor componente ale G va produce diverse efecte, cum ar fi:
- reducerea cheltuielilor operationale (productive) si mentinerea nivelului cheltuielilor poate sa
conduca la deteriorarea infrastructurii si sa impuna o grea sarcina de platit generatiilor viitoare;
- diminuarea apasarii pe care o induce serviciul datoriei publice prin scaderea ratelor
dobanzilor poate sa determine indepartarea resurselor financiare de pietele de capital;
- scaderea salariilor aparatului administrativ poate sa erodeze eficienta aparatului
administrativ;
- reorganizarea schemei de pensionare prin prelungirea varstei de pensionare poate sa
contribuie la cresterea somajului in randul tinerilor.
- scaderea cheltuielilor pentru infrastructura publica determina diminuarea ofertei interne.
Totodata, politicile economice care se adreseaza unui domeniu ingust, cu un scop bine
determinat, pot avea insemnate repercursiuni la nivel macroeconomic. De exemplu, o politica ce
urmareste marirea scalei de salarizare in administratia publica poate afecta negativ rata inflatiei prin
influenta exercitata de anticiparea unei cresteri salariale, producand astfel expansiunea cererii
agregate.
Desi nivelul fiscalitatii nu este exprimat explicit in ecuatia de echilibru a economiei nationale,
aceasta poate exercita efecte importante asupra intregii societati, caci cresterea veniturilor publice
este foarte necesara, dar modul in care aceasta se realizeaza este tot atat de important ca si scaderea
cheltuielilor guvernamentale. Astfel, cresterea veniturilor fiscale poate sa reduca consumul agregat
al sectorului neguvernamental, sa produca efecte adverse asupra procesului productiv si sa
contribuie la diminuarea ofertei globale. Taxele de consum sporite pot sa determine scaderea
consumului, inclusiv a importurilor, dar pot avea consecinte negative si asupra alocarii resurselor.
Cateodata, se considera utila marirea resurselor prin cresterea impozitelor aplicate exporturilor; in
aceasta situatie, se poate produce o diminuare a cererii din exterior si, implicit, scaderea incasarilor
valutare.
Analizarea efectelor pe care le produc modificarile impozitelor si taxelor individuale face parte
din politica fiscala. Aceste analize pot fi relevante in ce priveste efectele politicii fiscale la nivel
macroeconomic, dar la nivel micro aceste politici sunt insotite de multiple consecinte, asupra
alocarii resurselor, distributiei veniturilor etc.
Pentru a pune in evidenta rolul politicii fiscale si bugetare la nivel macroeconomic, se
considera cea mai simpla si generala reprezentare a echilibrului economic din cadrul conturilor
nationale:
S=D
unde: S (supply) = oferta totala (sau total resurse)
D (demand) = cererea totala (sau total utilizari)
S = Y +M
 41 
 D = C +I +G +X
unde: Y = productia (sau outputul) naţională
M = importul
C = consumul final al sectorului neguvernamental
I = investitiile sectorului neguvernamental
G = cheltuielile guvernamentale
X = exporturile.
In consecinta, ecuatia de echilibru la nivel macroeconomic devine:
(1) Y+M=C+I+G+X
La nivel macroeconomic, rolul fiscalitatii este usor de pus in lumina extragand din ecuatia
(1) totalitatea impozitelor (T) atat din membrul stang, cat si din cel drept;
(2) (Y - T) + M = C + (G - T) + I + X
unde (Y - T) reprezinta venitul disponibil al sectorului neguvernamental. Daca ecuatia (2) se scrie:
(3) (Y -T) -C - I = (G - T) + (X - M)
unde se noteaza economisirea S = (Y - T) - C
S - I = (G - T) + (X - M) sau
(4) (S - I) - (X - M) = G - T
Aceasta ecuatie arata relatia ce se stabileste intre economisirea neta a sectorului
neguvernamental, contul curent al balantei de plati si totalul deficitului bugetar. Surplusul de
economii din sectorul neguvernamental finanteaza atat acumularea neta in moneda straina, cat si
deficitul bugetar. Daca impozitele sunt amplificate in vederea reducerii deficitului bugetar, celelalte
doua balante sectoriale (economisirea interna sau balanta externa) vor trebui ajustate pentru a pastra
egalitatea contabila. Care dintre ele va trebui sa fie in primul rand afectata depinde de conjunctura
economica, de modul concret in care pot actiona instrumentele si tehnicile economice aplicate,
precum si ansamblul impozitelor si taxelor practicate in economie - unde se poate actiona pentru
crestere si unde sporirea fiscalitatii nu este posibila decat cu deteriorarea activitatii. In cazul in care
procesul de acumulare a economiilor sau fluxul investitiilor nu pot fi modificate deoarece fac parte
dintre obiectivele bine precizate ale sectorului neguvernamental, imbunatatirile aduse de fiscalitate
se vor reflecta in intregime intr-un sold mai favorabil al balantei de plati, determinand indreptarea
catre export a bunurilor si serviciilor interne ce nu se mai consuma in urma compresiei fiscale.

 42 
 CAPITOLUL IV
SISTEMUL BUGETAR ÎN ROMÂNIA
4.1. Cadrul legal ce reglementeazã sistemul bugetar
4.1.1. Cadrul legal la nivel central
Prin bugetul public se proiectează şi se desfaşoară activitatea privind finanţele publice.
Pregătit de către Guvern şi adoptat de către Parlament, bugetul reprezintă actul cel mai important
din viaţa publică, deoarece el este expresia financiară a programului de acţiune a statului pe
perioada de un an. El poate fi abordat sub patru aspecte esenţiale: din punct de vedere juridic, din
punct de vedere tehnic, din punct de vedere economic şi din punct de vedere politic.
Din punct de vedere juridic, el reclamă studierea diverselor reguli (norme) referitoare la

conţinutul său, la prezentarea sa, la adoptarea sa de către Parlament, la execuţia şi la controlul

execuţiei sale. Aceste norme sunt destinate organizării unei gestiuni contabile clare a finanţelor

publice şi precizării autorităţii Guvernului şi Parlamentului în domeniul bugetar.

Din punct de vedere tehnic, interesează îndeosebi procesele de pregătire şi elaborare a

bugetului, precum şi metodele de previziune şi evaluare a diverselor categorii de venituri şi

cheltuieli cuprinse în buget.

Din punct de vedere economic, se remarcă faptul că fondurile care trec prin contul
bugetar reprezintă o pondere semnificativă din produsul intern brut şi că prin impozitele prelevate şi
cheltuielile efectuate statul dispune de instrumente privilegiate de intervenţie în viaţa economică şi
socială. Abordarea economică a conceptului de buget subliniază corelaţiile macroeconomice şi, în
special, legătura cu nivelul şi evoluţia produsului intern brut. În teoria economică modernă bugetul
este adesea considerat ca o variabilă esenţială în determinarea nivelului produsului intern brut şi
nivelului ocupării. Interpretările referitoare la capacităţile de reglare ale politicilor bugetare sunt
foarte diferenţiate, adesea contradictorii.
Din punct de vedere politic, bugetul este considerat ca expresie a opţiunilor Guvernului în

ansamblul domeniilor care relevă competenţele sale (politica economică, socială, educativă,

culturală, militară etc). Aceste opţiuni sunt revelate prin evoluţia şi repartiţia veniturilor şi

cheltuielilor şi sunt determinate de factori multipli, legaţi de doctrinele partidelor politice, de

atitudinea opoziţiei, de forţa revendicativă a diverselor grupuri de presiune, de ponderea

constrângerilor economice şi politice internaţionale, de influenţa trecutului, de fenomenele inerţiale.

În economia modernă, bugetul este un plan financiar la nivel macroeconomic. Bugetul este
un instrument de previziune atât pe termen scurt, ca urmare a dimensionării veniturilor şi
cheltuielilor publice la nivelul unui an, cât şi pe termen mediu prin elaborarea bugetelor - program,
mai ales pentru cheltuielile publice de investiţii. În ţările cu economie de piaţă dezvoltată, sfera de
cuprindere a noţiunii de buget a fost extinsă. Astfel, în afară de bugetul de stat în forma sa clasică,
 43 
se propune întocmirea unui instrument mai cuprinzător denumit „buget al economiei naţionale" (în
Franţa) sau „buget economic"30 (în Marea Britanie şi S.U.A.). Acesta reprezintă un document
estimativ care reflectă toate resursele societăţii (naţiunii) şi destinaţia lor, cuprinzând informaţii
previzionale în legătură cu producţia, repartiţia, consumul produsului intern brut, precum şi cu
privire la formarea şi utilizarea resurselor bugetului de stat. „Bugetul economiei naţionale" sau
„bugetul economic" sunt instrumete cu ajutorul cărora Guvernul se informează asupra situaţiei
economico-financiare a ţării. Aceste instrumente nu au caracter de lege, ele nu se substituie
bugetului de stat.

Sistemul unitar de bugete în România

La nivelul unui stat se elaborează mai multe categorii de bugete corelate care alcătuiesc un
sistem, denumit sistemul bugetar.
Sistemul bugetar diferă de la un stat la altul în funcţie de structura organizatorică a acestuia.
Din punct de vedere al structurii organizatorice, statele pot fi de tip unitar (Franţa, Belgia, Marea
Britanie, Italia etc.) şi de tip federal (SUA, Canada, Elveţia, Australia, Germania etc.).
Statele de tip unitar sunt organizate în unităţi administrativ-teritoriale, la nivelul cărora
funcţionează organe ale administraţiei publice centrale şi locale. Structura sistemului bugetar în
statele de tip unitar cuprinde un buget al administraţiei publice centrale şi bugetele locale, care
corespund unităţilor administrativ-teritoriale (comuna, oraşul, judeţul – în România).
Statele de tip federal au o structură organizatorică care include: federaţia, statele (provincii,

landuri, cantoane) membre ale federaţiei şi unităţile administrativ-teritoriale proprii fiecărui stat

membru al federaţiei, administrate autonom. În cazul statelor federale, structura sistemului bugetar

cuprinde: bugetul federaţiei, bugetele statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federaţiei şi

bugetele locale.

În România, sistemul bugetar este structurat, ca în orice alt stat cu caracter unitar, în funcţie de
împărţirea administrativ-teritorială, de nevoile de resurse la nivelul societăţii şi posibilităţile de
acoperire a acestor nevoi care se reflectă în bugetul general consolidat. În conformitate cu cadrul
legislativ în vigoare, fiecare unitate administrativ-teritorială (comună, oraş, municipiu, sector al
municipiului Bucureşti, judeţ) întocmeşte în condiţii de autonomie, bugetul propriu aprobat de
consiliul local sau judeţean, după caz.
Autonomia locală, potrivit legii finanţelor publice locale, este numai administrativă şi
financiară, fiind exercitată pe baza şi în limitele prevăzute de lege.
Legea privind finanţele publice31, precizează faptul că gestionarea resurselor financiare
publice se realizează printr-un sistem unitar de bugete care cuprinde: bugetul de stat; bugetul
asigurărilor sociale de stat; bugetele locale; bugetele fondurilor speciale; bugetul trezoreriei statului;
bugetele altor instituţii publice cu caracter autonom; bugetele instituţiilor publice finanţate integral
sau parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale,
după caz; bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii; bugetului fondurilor
provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale căror rambursare, dobânzi şi alte
costuri se asigură din fonduri publice; bugetele fondurilor externe nerambursabile şi bugetele
locale”. Acest sistem unitar corelat de fonduri formează bugetul general consolidat, prin care se
dimensionează şi se compară, la nivelul unui an veniturile şi cheltuielile statului şi ale celorlalte
instituţii publice.

30
Manolescu, Gheorghe – “Buget – abordare economica si financiara”, Editura Economica, Bucuresti, 1997
31
Legea privind finanţele publice, nr. 500/2002, publicată în M.O. nr. 597 din 13 august 2002, art. 2
 44 
 Bugetul de stat se prezintă ca un act de previziune administrativă şi, în acelaşi timp, este un
tablou comparativ al veniturilor şi cheltuielilor publice aferente perioadei la care se referă. Astfel,
bugetul trebuie să reflecte cât mai real posibil resursele ce pot fi mobilizate şi destinaţia acestora, să
permită compararea la finele exerciţiului bugetar a veniturilor încasate şi a cheltuielilor efectuate şi
să ofere posibiltatea analizarii veniturilor pe surse de provenienţă şi a cheltuielilor pe destinaţii.
Principiile bugetare ce corespund acestor cerinţe sunt pricipiile clasice, formulate încă din secolul al
XlX-lea: unitatea, universalitatea, anualitatea, publicitatea şi specializarea bugetară. Modul de
aplicare în practică a acestor principii bugetare diferă de la ţară la alta şi de la o perioadă la alta în
cadrul aceluiaşi stat.
Principiile bugetare în statele cu economie de piata definesc: modul de reflectare a
veniturilor şi cheltuielilor publice în bugetul de stat, adică sfera de cuprindere a acestuia; durata de
timp pentru care Parlamentul autorizează Guvernul să realizeze exerciţiul bugetar; relaţia care
trebuie să existe între veniturile şi cheltuielile bugetare; informarea opiniei publice despre sursele
veniturilor şi destinatia acestora. In terminologia de specialitate a teoriei financiare, ca şi în practica
financiara a statelor, sunt întâlnite următoarele principii ale procedurii bugetare: anualitatea
bugetului, universalitatea bugetară, echilibrul bugetar, realitatea sau specializarea bugetară, unitatea
(unicitatea) bugetară, neafectarea veniturilor şi publicitatea procedurii bugetare.
4.1.2. Cadrul legal privind administraţia publică locală şi finanţele publice locale
Cadrul legal care reglementează funcţionarea administraţiei publice locale şi finanţelor
publice locale pe tema bugetelor locale include următoarele legi:
- Constituţia României (1991), revizuită în anul 2003;
- Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificarile şi completările ulterioare ;
- Legea nr.273/2006 privind finanţele publice locale, care a intrat în vigoare începând cu 1
ianuarie 2007;
- Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, cu modificarile şi completările ulterioare ;
legile anuale de adoptare a bugetului de stat.
Potrivit Constituţiei României, aprobată de Parlament în anul 1991, administraţia publică din
unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al
descentralizării serviciilor publice. Prin Legea administraţiei publice locale aprobată în anul 1991 a
fost reglementat regimul general al autonomiei locale, organizarea şi funcţionarea autorităţilor
publice locale, precum şi atribuţiile acestora. Această lege a fost modificată şi completată în anul
200132.
Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în
temeiul principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor
administraţiei publice locale, legalităţii şi al consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor
locale de interes deosebit. Consiliile locale, consiliile judeţene, primarii şi Consiliul General al
Municipiului Bucureşti se aleg prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Alegerile
locale au loc o dată la patru ani – în anii cu alegerile generale.
Legea privind finanţele publice locale stabileşte resursele financiare ale unităţilor
administrativ-teritoriale, precum şi competenţele şi responsabilităţile autorităţilor administraţiei
publice locale.
Resursele financiare ale unităţilor administrativ-teritoriale sunt impozitele, taxele şi alte
venituri fiscale, venituri nefiscale, venituri din capital, cote şi sume defalcate din unele venituri ale
bugetului de stat, cote adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale,
transferuri cu destinaţie specială de la bugetul de stat şi împrumuturi pentru finanţarea investiţiilor.
Autorităţile administraţiei publice locale au următoarele competenţe şi responsabilităţi în
domeniul finanţelor publice locale33:
Competenţe şi - elaborarea şi aprobarea bugetelor locale;
responsabilităţi - stabilirea, încasarea şi urmărirea impozitelor şi taxelor locale, în
condiţiile legii;
- urmărirea şi raportarea execuţiei bugetelor locale, precum şi

32
Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001
33
Legea nr.273/2006 privind finanţele publice locale, care a intrat în vigoare începând cu 1 ianuarie 2007, înlocuin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.45/2003.
 45 
 rectificarea acestora, pe parcursul anului bugetar, în condiţii de echilibru
bugetar;
- stabilirea şi urmărirea modului de prestare a serviciilor publice locale,
inclusiv opţiunea trecerii sau nu a acestor servicii în răspunderea unor agenţi
economici specializaţi sau servicii publice locale, urmărindu-se eficientizarea
acestora în beneficiul cetăţenilor;
- administrarea eficientă a bunurilor din proprietatea publică sau privată
a unităţilor administrativ-teritoriale;
- angajarea de împrumuturi pe termen scurt, mediu şi lung şi urmărirea
achitării la scadenţă a obligaţiilor de plată rezultate din acestea;
- administrarea resurselor financiare pe parcursul execuţiei bugetare, în
condiţii de eficienţă;
- stabilirea opţiunilor şi a priorităţilor în aprobarea şi în efectuarea
cheltuielilor publice locale;
- elaborarea, aprobarea, modificarea şi urmărirea realizării programelor
de dezvoltare în perspectivă a unităţilor administrativ-teritoriale ca bază a
gestionării bugetelor locale anuale;
- organizarea şi urmărirea efectuării controlului financiar de gestiune
asupra gestiunilor proprii, gestiunilor instituţiilor şi serviciilor publice locale;
- bugetizarea pe bază de programe;
- elaborarea de proiecţii bugetare pe termen mediu;
- stabilirea programului de investiţii publice locale.

În Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal sunt stabilite impozitele şi taxele locale, precum şi
limitele acestora, obligaţia persoanelor fizice şi juridice de a plăti aceste impozite şi taxe locale,
termenul de plată, posibilitatea consiliilor locale şi judeţene de a stabili impozite şi taxe locale în
limitele şi în condiţiile legii, ca expresie a principiului autonomiei locale şi posibilitatea majorării
sau diminuării impozitelor şi taxelor locale. Consiliile locale şi judeţene pot acorda de la caz la caz,
pe motive temeinic justificate, eşalonări, amânări la plata impozitelor şi taxelor locale, reduceri sau
scutiri de majorări de întârziere, precum şi majorări sau diminuări ale impozitelor şi taxelor locale.
Autorităţile administraţiei publice locale au dreptul ca, în limitele competenţelor lor, să
coopereze şi să se asocieze cu alte autorităţi ale administraţiei publice locale din ţară sau străinătate,
pot încheia între ele acorduri şi pot participa, inclusiv prin alocarea de fonduri, la iniţierea şi la
realizarea unor programe de dezvoltare regională.
Autorităţile administraţiei publice locale din unităţile administrativ-teritoriale limitrofe
zonelor de frontieră pot încheia acorduri de cooperare transfrontalieră cu autorităţile similare din
ţările vecine, în condiţiile legii. În cadrul programelor de cooperare transfrontalieră un accent
deosebit se pune, atât pe implicarea autorităţilor locale din judeţele de la graniţă în elaborarea
proiectelor propuse spre finanţare, cât şi pe coordonarea dintre necesităţile colectivităţilor locale şi
reperele Planului Naţional de Dezvoltare.
Conform priorităţilor pe termen scurt, mediu şi lung, au beneficiat şi vor beneficia de
ajutoare nerambursabile puse la dispoziţie de Uniunea Europeană, proiecte promovate, în principal,
în următoarele domenii:
- fluidizarea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi bunurilor în punctele de trecere a
frontierei;
- dezvoltarea regională socio-economică, promovată în special prin intermediul fondurilor de
pre-aderare ISPA şi PHARE (pânã la epuizarea fondurilor destinate ţãrii noastre), iar începând cu 1
ianuarie 2007 din fondurile structurale şi fondul de coeziune;
- dezvoltarea sectorului agricol, prin accesarea la co-finanţare a proiectelor eligibile din
fondurile SAPARD, iar dupã 2007 din Fondul European pentru Dezvoltarea Agriculturii, puse la
dispoziţie de Uniunea Europeană ;
- acţiuni de protecţie a mediului;
- îmbunătăţirea infrastructurii existente pe coridoarele transeuropene.

 46 
 În fiecare judeţ şi municipiul Bucureşti Guvernul numeşte câte un prefect, acesta fiind
reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile descentralizate ale ministerelor şi ale
celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale. În calitatea sa de reprezentant al
Guvernului, prefectul veghează ca activitatea consiliilor locale şi a primarilor, a consiliilor judeţene
şi a preşedinţilor acestora să se desfăşoare în conformitate cu prevederile legii.
Hotărârile cu caracter normativ ale autorităţilor administraţiei publice locale se aduc la
cunoştinţă publică în termen de 5 zile de la data comunicării oficiale către prefect. În acelaşi termen,
prefectul va solicita autorităţilor administraţiei publice locale sau judeţene, cu motivarea necesară,
să reanalizeze actul pe care îl apreciază ca ilegal, în vederea modificării sau, după caz, revocării
acestuia. În situaţia în care autorităţile administraţiei publice locale sau judeţene nu revin asupra
acestor hotărâri, prefectul le poate ataca în faţa instanţei de contencios-administrativ. Actele atacate
de prefect sunt suspendate de drept. În acelaşi timp, prefectul răspunde administrativ, civil sau
penal, după caz, la cererea autorităţilor administraţiei publice locale ale căror acte au fost atacate, în
cazul în care instanţa de contencios-administrativ hotărăşte că actul administrativ a fost atacat în
mod abuziv.
În ceea ce priveşte gestionarea şi utilizarea resurselor financiare autorităţile administraţiei
publice locale sunt supuse controlului Curţii de Conturi.
Legea privind administraţia publică locală prevede că autorităţile administraţiei publice
centrale nu pot stabili sau impune nici un fel de responsabilităţi autorităţilor administraţiei publice
locale în procesul de descentralizare a unor servicii publice ori al creării de noi servicii publice, fără
asigurarea mijloacelor financiare corespunzătoare pentru realizarea respectivelor responsabilităţi.
Pentru asigurarea serviciilor publice de interes local consiliile locale şi judeţene hotărăsc cu
privire la crearea şi organizarea acestor servicii publice, fie ca servicii gestionate direct de către
acestea, fie prin delegarea gestiunii lor unor agenţi economici, prin încheierea de contracte
corespunzătoare.
Pentru protecţia şi promovarea intereselor lor comune autorităţile administraţiei publice locale
au dreptul de a adera la asociaţii naţionale şi internaţionale. În prezent, în România funcţionează
următoarele structuri asociative: Asociaţia comunelor, Asociaţia Oraşelor, Asociaţia Municipiilor,
Uniunea Naţională a Consiliilor Judeţene şi Federaţia aleşilor locali care cuprinde reprezentanţi din
toate structurile asociative.
Începând cu anul 1999 aplicarea prevederilor Legii finanţelor publice locale, nr.189/1998 a

modificat fundamental managementul financiar şi bugetar utilizat în anii precedenţi de către

autorităţile locale, sporind autonomia financiară şi decizională a consiliilor locale, precum şi

responsabilitatea acestora atât în stabilirea, constatarea, controlul, urmărirea şi încasarea impozitelor

şi taxelor locale, cât şi în administrarea veniturilor şi planificarea şi stabilirea priorităţilor de

cheltuieli, în concordanţă cu interesul comunităţilor locale pe care le reprezintă.

Prima lege a finanţelor publice locale adoptată după Revoluţia din decembrie 1989 (Legea
nr.189/1998) a reprezentat un moment de referinţă pentru realizarea unei autonomii financiare reale
a autorităţilor publice locale. Pe măsura avansării in procesul de reformă a societăţii româneşti, a
fost necesară adaptarea cadrului legal şi funcţional la noile caracteristici instituţionale, inclusiv cele
referitoare la alinierea la standardele europene în vederea integrării în Uniunea Europeană.
În acest sens, Legea nr.273/2006 privind finanţele publice locale, care înlocuieşte Ordonanţa
de Urgenţã a Guvernului nr.45/2003, care, la rândul ei, a înlocuit Legea nr.189/1998 aduce un plus
de reguli şi proceduri clare şi explicite în domeniul finanţelor publice locale, deoarece reorientează
întreaga gestiune publică către criteriul performanţei, conferă mai multă predictibilitate şi

 47 
flexibilitate procedurii bugetare, antrenează într-o măsură mai mare răspunderea autorităţilor
administraţiei publice locale în administrarea şi utilizarea eficientă a fondurilor publice.
Autorităţile administraţiei publice locale sunt de două categorii:
- autorităţi cu caracter deliberativ, respectiv consiliile locale pentru comune, oraşe şi municipii
şi consiliile judeţene;
- autorităţi cu caracter executiv, adică primarii pentru comune, oraşe şi municipii şi preşedinţii
consiliilor judeţene la nivelul consiliilor judeţene.
Ordonatorii de credite sunt de trei categorii: ordonatori principali, ordonatori secundari şi
ordonatori terţiari. Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale sunt preşedinţii consiliilor
judeţene, primarul general al municipiului Bucureşti şi primarii celorlalte unităţi administrativ-
teritoriale.
Ordonatorii principali de credite pot delega această calitate precizând limitele şi condiţiile
delegării.
Conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică, cărora li se alocă fonduri din
bugetele locale sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite.
În ceea ce priveşte responsabilităţile ordonatorilor de credite, acestea diferă dacă sunt
principali sau secundari şi terţiari. Astfel, ordonatorii principali de credite analizează modul de
utilizare a creditelor bugetare aprobate prin bugetele locale şi prin bugetele instituţiilor publice, ai
căror conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite şi aprobă efectuarea cheltuielilor
din bugetele proprii.
Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare aprobate pentru bugetul
propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice, ai căror conducători sunt ordonatori terţiari de credite
şi aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii. Ordonatorii terţiari de credite utilizează
creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru realizarea sarcinilor unităţilor pe care le
conduc, potrivit prevederilor din bugetele proprii aprobate.
Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele bugetare numai în limita
prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice
respective.
De asemenea, controlul financiar preventiv propriu şi auditul public intern se exercită asupra
tuturor operaţiunilor care afectează fondurile publice şi/sau patrimoniul public şi privat şi sunt
exercitate conform reglementărilor legale în domeniu.
Angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor din fonduri publice se aprobă de ordonatorul
de credite, iar plata acestora se efectuează de către contabil, numai cu viza prealabilă de control
financiar preventiv propriu.
Bugetele locale şi celelalte bugete ale instituţiilor publice de subordonare locală se aproba
astfel:
Aprobarea - bugetele locale, bugetele împrumuturilor externe şi interne şi bugetele
bugetelor locale fondurilor externe nerambursabile, de către consiliile locale, judeţene şi
Consiliul General al Municipiului Bucureşti;
- bugetele instituţiilor publice, finanţate integral sau parţial din bugetele
locale, de către consiliile locale judeţene şi Consiliul general al Municipiului
Bucureşti, în funcţie de subordonarea acestora;
- bugetele instituţiilor publice, finanţate integral din venituri proprii,
inclusiv rectificarea acestora, de către conducerea instituţiei, cu avizul conform
al ordonatorului principal de credite.

Pe parcursul exerciţiului bugetar consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al

Municipiului Bucureşti pot aproba rectificarea bugetelor locale în termen de 30 de zile de la data
intrării în vigoare a legii de rectificare a bugetului de stat, precum şi ca urmare a unor propuneri
fundamentate ale ordonatorilor principali de credite.

 48 
4.2. Cadrul instituţional de desfãşurare a sistemului bugetar
4.2.1.Cadrul instituţional al sistemului bugetar
Activitatea financiara dintr-o tara democratica este gestionata de instituţii publice între care
sunt diverse grade de subordonare, astfel:
- organele puterii reprezentative, in frunte cu Parlamentul, ca autoritate
Organele legislativa suprema; el dezbate si aproba prin legi separate bugetul de stat,
puterii bugetul asigurarilor sociale de stat si contul general anual de executie al bugetelor
reprezentative respective. De asemenea, el aproba sistemul de impozitare, legea de functionare a
sistemului bancar, a Ministerului Finantelor Publice si a celorlalte ministere, legea
asigurarilor sociale, legea asigurarilor de bunuri, persoane si raspundere civila,
legea de functionare a Curtii de Conturi etc.
- consiliile judetene si Consiliul general al municipiului Bucuresti ;
- consiliile locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor ale sectoarelor
municipiului Bucuresti.
- Guvernul, ministerele, prefecturile si primariile etc., aflate în subordinea
Organele Parlamentului şi consiliilor judetene, municipale, orasenesti si comunale ;
puterii - organe specializate ale puterii executive, cum sunt:
executive - Guvernul, ca organ executiv suprem, analizeaza , avizeaza si
inainteaza spre aprobare Parlamentului, proiectele legilor bugetului de stat,
bugetului asigurărilor sociale de stat şi contul general anual de executie; exercita
functia de conducere si control a activitatii economico - financiare;
- Ministerul Finantelor Publice: elaboreaza proiectul bugetului de stat,
bugetului asigurărilor sociale de stat şi contul general anual de executie; initiaza
proiecte de acte normative in domeniul financiar: contabilitate, fiscalitate,
acoperirea deficitului etc. ; fundamenteaza si urmareste in executie echilibrul
financiar, monetar, valutar; asigura incasarea veniturilor bugetului de stat,
bugetului asigurărilor sociale de stat, efectuand operatiunile de trezorerie
(imprumuturile guvernamentale si rambursarea acestora); actioneaza in vederea
crearii si mentinerii pietei concurentiale si supravegheaza evolutia preturilor si
tarifelor in economie; exercita controlul si supravegherea financiara a organelor si
institutiilor de stat, regiilor autonome si societatilor comerciale cu capital de stat;
gestioneaza participatiile statului in societatile comerciale etc.
- Banca Nationala a Romaniei, ca banca centrala a tarii, elaboreaza si
conduce politica monetara, de credit, valutara si de plati;
- ministerele si celelalte organe ale administratiei publice centrale şi
locale indeplinesc functiuni financiare, precum elaborarea bugetelor de venituri si
cheltuieli pentru ele si organismele subordonate, repartizarea creditelor publice,
controlul financiar etc.;
- regiile autonome si societatile comerciale cu capital majoritar de stat.

4.2.2. Autonomia de gestiune şi financiarã a administraţiei publice locale

Autonomia locală este un concept larg, privit şi denumit sub diferite forme. Dicţionarul
explicativ al limbii române defineşte termenul de autonomie ca fiind "drept al unui stat, al unei
regiuni, al unei naţionalităţi sau al unei minorităţi naţionale de a se administra singur în cadrul unui
stat condus de puterea centrală"34. Aceasta înseamnă că autonomia locală reprezintă dreptul unui
teritoriu reprezentat prin autorităţile administrativ-teritoriale de a se administra aşa cum acestea
consideră că este mai bine, în limitele legislaţiei statului din care fac parte. Autonomia teritorială
presupune în acelaşi timp libertatea în desfăşurarea acţiunilor întreprinse la nivelul teritoriului de
către organele care-l administrează, în sensul că acestea nu sunt subordonate total nici unui
organism situat pe o treaptă superioară, fiind răspunzătoare pentru deciziile lor doar faţă de cei care
le-au ales.

34
DEX - Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 364
 49 
 Autonomia locală înseamnă nu numai un barometru al democraţiei, ci şi cadrul cel mai
eficace de asigurare a dezvoltării în îmbinarea coerentă a strategiilor şi resurselor naţionale cu
politicile şi posibilităţile locale.
Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a colectivităţilor locale de a
rezolva şi gestiona, în cadrul legii, sub proprie răspundere şi în favoarea populaţiei lor, o parte
importantă a sarcinilor publice.
Carta Europeană35 defineşte conceptul de autonomie locală astfel: "dreptul colectivităţilor
locale să reglementeze şi să se administreze în cadrul legii, pe propria lor răspundere, şi în profitul
populaţiei respective, o parte importantă a treburilor publice.
Reglementarea autonomiei locale la nivel constituţional se face distinct de către ţările care au
constituţii adoptate, înainte de anii 60 şi cele ce au adoptat constituţii ulterior acestei date. Astfel, o
serie de ţări cum sunt Germania, Danemarca, Belgia, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de
Nord nu utilizează explicit termenul de autonomie locală, în schimb ţări ca Grecia, Luxemburg,
Spania, Portugalia au consacrat în reglementările lor fundamentale această terminologie. Alte ţări,
cum este cazul Franţei, nu folosesc în mod expres o atare terminologie, dar dispun de o legislaţie
internă ce conţine conceptul de autonomie locală.
În Europa există diverse modalităţi de a percepe autonomia locală. Practic, fiecare ţară a
adoptat o formă particulară de reglementare a autonomiei locale, ce ţine de condiţiile istorice ale
formării statului, structura acestuia, formele de guvernământ, coloratura etnică a populaţiei,
tradiţiile şi aspiraţiile cetăţenilor.
Cu toate acestea, se desprind două tendinţe majore, în ceea ce priveşte autonomia locală şi
anume:
• preocuparea statelor de a integra autonomia locală în contextul principiilor democratice, al
participării comunităţilor locale la afirmarea propriilor interese;
• conturarea conceptului de autonomie locală, prin adoptarea "Cartei Europene pentru
autonomia locală" la Strasbourg, în anul 1985.
Cu privire la autonomia locală reglementată în diferite state europene prin constituţie, Henri
Oberdoff făcea următoarea afirmaţie: "aceste diferite constituţii europene, prin demersul lor
descentralizator, autorizează înflorirea unei Europe înfrăţite, complementare, a unei Europe a
comunităţii de sfate"36. Afirmaţia evidenţiază caracterul autonomiei teritoriale europene, bazată pe
descentralizare, complementaritate şi comunitate de state.
Autonomia locala reprezinta dreptul şi capacitatea efectiva a autoritatilor administratiei

publice locale de a rezolva şi de a gestiona, în nume propriu şi sub responsabilitatea lor, o parte

importanta a treburilor publice, în interesul colectivitatilor locale pe care le reprezinta. Autonomia

locală conferă autorităţilor administraţiei publice locale dreptul ca, în limitele legii, să aibă iniţiative

în toate domeniile, cu excepţia celor care sunt date în mod expres în competenţa altor autorităţi

publice.

Existã o multitudine de sisteme de organizare administrativã a comunitãţilor locale, iar

criteriile pentru stabilirea unei clasificãri a regimurilor de organizare localã sunt foarte variate. Din
punct de vedere al dreptului administrativ, se cunosc trei sisteme de organizare localã:
Sisteme de - sistemul autonomiei complete, care presupune libertatea deplinã a
organizare comunitãţilor locale de a-şi administra singure activitatea, inclusiv în ceea ce
locală priveşte finanţarea, fãrã nici un fel de control al puterii centrale;
- sistemul autonomiei limitate, în care organizaţiile locale rezolvã singure
problemele principale, autoritatea centralã exercitându-şi controlul numai asupra

35
Carta Europeană "Exerciţiul autonom al puterii locale", Strasbourg, 1985, redactată din iniţiativa Conferinţei
permanente a autorităţilor locale şi regionale din Europa, art. 3
36
Oberdorff, Henri, Leş Constitutions de l'Europe de Douze, Collection retour aux textes, Paris, 1993, p. 14.
 50 
 unor aspecte prevãzute expres în lege;
- sistemul tutelei, potrivit cãruia autoritatea centralã are competenţa
generalã în rezolvarea problemelor de interes local. Autoritãţile publice locale au
drept de decizie numai asupra actelor de micã însemnãtate, iar aspectele majore
referitoare la gestiunea managerialã şi financiarã a serviciilor publice locale sunt
supuse aprobãrii autoritãţilor centrale.

Legea administraţiei publice locale prevede că autonomia locală reprezintă dreptul şi

capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi a gestiona treburile
publice, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă. Conceptul de
autonomie locală consfinţit de Constituţia României şi Legea administraţiei publice locale, nu poate
să aibă suport în practică decât în măsura în care este însoţit de o autonomie financiară reală.
Această autonomie se poate realiza prin descentralizarea administrării unor impozite şi taxe care
constituie surse ale bugetului de stat, dar şi prin gestionarea corespunzătoare a veniturilor care prin
lege sunt surse ale bugetelor locale.
Autonomia financiară a autoritatilor administratiei publice locale este absolut necesară
deoarece asigură suportul material al funcţionării, iar pe de altă parte, comunităţile locale îşi cunosc
posibilităţile proprii privind resursele băneşti de provenienţă publică, în special, nevoile privind
cheltuielile ce trebuie acoperite pentru producerea de servicii publice pe plan local. Autorităţile
administraţiei publice locale administrează sau, după caz, dispun de resursele financiare, precum şi
de bunurile proprietate publică sau privată ale comunelor, oraşelor şi judeţelor, în conformitate cu
principiul autonomiei locale.
Problematica generală a autonomiei locale pentru statele europene face obiectul Cartei
Europene a Autonomiei Locale, întocmită de Consiliul Europei. Carta Europeană a Autonomiei
Locale obligă semnatarii să aplice regulile de bază ce garantează independenţa publică,
administrativă şi financiară a autorităţilor locale.
Principiile generale din Carta Europeană a Autonomiei Locale se referă la37:

- colectivităţile locale au dreptul, în cadrul politicii economice naţionale, la resurse proprii

adecvate, în vederea exercitării atribuţiilor lor;
- comunităţile locale reprezintă colectivităţi umane, delimitate teritorial din punct de vedere
politic şi administrativ, care au autorităţi publice diferite de cele ale statului. Resursele proprii sunt
veniturile pe care autorităţile le realizează pe plan local. Nivelul şi sursele acestor venituri sunt
controlate, decise de către autorităţile locale, în limitele legale prevăzute. Ideal ar fi ca veniturile
proprii să poată acoperi cheltuielile efectuate pentru satisfacerea nevoilor locale. Pentru aceasta însă
competenţele autorităţilor locale trebuie corelate cu veniturile bugetelor locale. În realitate acest
lucru se întâmplă foarte rar.
- resursele financiare ale colectivităţilor locale trebuie să fie proporţionale cu responsabilităţile
stabilite pentru ele prin lege;
- resursele financiare ale unităţilor administrativ-teritoriale sunt impozitele, taxele şi alte
venituri fiscale, venituri nefiscale, venituri din capital, cote şi sume defalcate din unele venituri ale
bugetului de stat, transferuri cu destinaţie specială de la bugetul de stat şi împrumuturi pentru
finanţarea investiţiilor.
- parte din resursele finaciare ale colectivităţilor umane trebuie să provină din impozite şi taxe
locale;
Se poate afirma că gradul de autonomie locală a unei comunităţi depinde în mare măsură de
ponderea veniturilor realizate pe plan local în raport cu alte resurse de venituri ale bugetelor locale.
În România puterea de decizie a autorităţilor administraţiei publice locale în stabilirea impozitelor şi
taxelor locale este limitată, majoritatea veniturilor fiscale provenind din cotele şi sumele defalcate
din impozitul pe venit.

37
Văcărel, Iulian & colectiv – “Finanţe publice”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000
Legea nr.199/1997 pentru ratificarea Cartei europene a Autorităţilor Locale, adoptată la Strasbourg, pe 15 octombrie
1985
 51 
 - protecţia colectivităţilor locale deficitare din punct de vedere financiar impune instituirea
unor proceduri de ajustare care să implice echilibrarea bugetelor locale;
-- Reprezentantii colectivitatiilor locale “fruntaşe” sustin ca ar trebui sa primeasca mai
mult din fondurile pentru echilibrare, dat fiind ca au o contributie însemnata la bugetul de stat. De
cealalta parte, reprezentantii colectivitatilor care realizeaza venituri insuficiente şi pentru care
fondurile pentru echilibrare înseamna de multe ori supravietuirea, sustin principiul solidaritatii şi al
echilibrarii.
- consultarea colectivităţilor locale asupra modalităţilor în care le vor fi alocate resursele
redistribuite;
-- ordonatorii principali de credite (primarii şi preşedinţii consiliilor judeţene) depun
proiectele de buget local la direcţiile generale ale finanţelor publice care centralizează propunerile şi
întocmesc bugetul pe ansamblul judeţului, pe care-l depun la Ministerul Finanţelor Publice.
Ministerul Finanţelor Publice examinează propunerile cuprinse în proiectele bugetelor locale şi
comunica transferurilor de fonduri de la bugetul de stat pentru bugetele locale, precum şi criteriile
de repartizare a acestora pe unităţile administrativ-teritoriale.
- acordarea subvenţiilor nu trebuie să aducă atingere libertăţii fundamentale a autorităţilor
locale de a-şi stabili politici proprii în domeniul lor de competenţă;
În completarea surselor proprii ale bugetelor locale, prin legea bugetului de stat anuala se
aloca fonduri de la bugetul de stat pentru bugetele locale. Aceste fonduri nu trebuie sa limiteze
puterea de decizie la nivel local.
La finanţarea propriilor obiective de investiţii, colectivităţile locale trebuie să aibă acces la
piaţa naţională de capital;
Autorităţile administraţiei publice locale au posibilitatea de a-şi completa propriile resurse
financiare prin contractarea unor împrumuturi interne sau externe pe care le pot folosi fie pentru
realizarea de investiţii publice de interes local, fie pentru refinanţarea datoriei publice locale. Pentru
realizarea acestor împrumuturi autorităţile locale au la dispoziţie două instrumente. Primul dintre
ele este emiterea şi lansarea titlurilor de valoare care se poate face fie direct de către autorităţile
locale, fie prin intermediul unor agenţii sau instituţii specializate. Cel de-al doilea se referă la
împrumuturi de la băncile comerciale sau de la alte instituţii de credit.
După mai mult de patru decenii de conducere centralizată, România a
adoptat, în decembrie 1991, o nouă Constituţie prin care s-au instituit autonomia
locală şi descentralizarea serviciilor publice, ca principii de bază ale administraţiei
publice în unităţile administrativ-teritoriale. Actele normative emise în perioada de
după anul 1990, respectiv Legea administraţiei publice locale, Legea impozitelor şi
taxelor locale şi Legea finanţelor publice locale au contribuit la înfăptuirea reformei
în administraţia publică locală, stabilind responsabilităţile autorităţilor
administraţiei publice locale, precum şi resursele financiare necesare susţinerii
acestora.
Autonomia locala presupune un ansamblu de trei componente interdependente38: autonomie
decizionala (în efectuarea cheltuielilor), autonomie patrimoniala (activele autorităţilor publice
locale) şi autonomie financiara (asigurarea resurselor financiare).
Legea privind finanţele publice locale sporeşte autonomia administraţiilor locale atât în ceea
ce priveşte modul de stabilire, constatare, urmărire şi încasare a veniturilor locale cat şi a modului
de planificare a cheltuielilor bugetare conferindu-le responsabilităţi suplimentare atât în colectarea
cat şi în gestionarea resurselor locale.
O autonomie reala nu poate exista fără asigurarea resurselor financiare necesare într-o
proporţie corespunzătoare cu responsabilităţile şi competentele conferite de lege.
Pornind de la faptul că autonomia locală este condiţionată de existenţa autonomiei financiare,
în România încă nu se poate vorbi de o reală autonomie locală întrucât, resursele financiare ale
unităţilor administrativ-teritoriale realizate la nivel local (impozite, taxe şi alte venituri fiscale,
venituri nefiscale, venituri de capital), sunt insuficiente în majoritatea cazurilor. Astfel, prin sistemul
sumelor defalcate, se repartizează bugetelor locale, prin diminuarea veniturilor bugetului de stat,
(impozitul pe venit, taxa pe valoarea adăugată) sume cu destinaţie precisă de utilizare, aprobate prin
legea bugetului de stat anuală.
38
Popeangă, Gabriel – „Managementul finanţelor publice locale”, Editura Expert, Bucureşti, 2002
 52 
 Faptul că prin bugetul de stat se stabilesc, în mod detaliat destinaţii precise (cheltuieli pentru
personal, cheltuieli cu burse pentru elevi, cheltuieli pentru obiecte de inventar etc.) sumelor
defalcate din venituri pe unităţi administrativ teritoriale şi instituţii publice de interes local, iar în
unele cazuri, se prevede numărul maxim de posturi pentru diferite domenii de activitate (învăţământ
preuniversitar, unităţi de cultură) rezultă că autonomia locală nu poate fi deplină, iar
descentralizarea financiară trebuie să fie subordonată cerinţelor impuse de necesitatea stabilităţii
finanţelor publice ale ţării. În perioada ultimilor ani structura bugetelor locale a cunoscut profunde
mutaţii calitative şi cantitative, corespunzător unor stricte orientări care să determine o cât mai
substanţială creştere a veniturilor proprii ale bugetelor locale şi, pe această bază, să se asigure o
reală autonomie financiară pentru autorităţile publice locale.
Sistemul finanţelor locale din România trebuie sa asigure:
- dezvoltarea rolului autorităţilor administraţiei publice locale în conformitate cu principiile
autonomiei locale şi cu mecanismele economiei de piaţa;
- stabilirea resurselor financiare totale ale autorităţilor administraţiei publice locale în
concordanta cu obligaţiile lor de administrare;
- autonomia de decizie a autorităţilor administraţiei publice locale inclusiv cu privire la
cheltuieli, în scopul creşterii eficientei cheltuielilor publice şi al sporirii responsabilităţii fata de
electorat a acestor autorităţi;
- stimularea autorităţilor administraţiei publice locale pentru depunerea de eforturi vizând
mobilizarea de resurse proprii;
- administraţia sa simpla şi costuri reduse de funcţionare;
- un sistem transparent de transferuri bugetare bazat pe criterii obiective, stabile şi
obligaţorii;
- compensarea efectelor unor diferente de venituri între diferite administraţii locale asigurând
oricărui cetăţean cel puţin un nivel minim de acces la servicii de importanta vitala;
- mecanisme de sprijinire a dezvoltării infrastructurii publice şi finanţarea adecvata a
acesteia;
- concordanta cu cerinţele de stabilizare macroeconomica.
A continua cu un sistem fiscal bazat pe o multitudine de taxe şi impozite (multe cu potenţial
relativ redus) şi pe completarea veniturilor bugetare locale prin apreciabile transferuri bugetare
locale care atrag intervenţia centralista, masiva, a autorităţilor guvernamentale, înseamna a reduce
autonomia locala şi dreptul comunităţilor locale de a-şi decide soarta, de a-şi dezvolta localităţile şi
de a spori bunăstarea fiecăruia.
Teoretic, un consiliu local işi poate obţine veniturile din următoarele surse: propriile impozite
şi taxe locale, cote şi sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, transferuri, alocaţii
generale din partea statului, cu destinaţie precisa din partea statului, venituri rezultate din vinzari,
împrumuturi.
Echilibrul dintre impozite şi taxe depinde, în principal, de tipul de funcţiuni pentru care
consiliile locale sunt responsabile. Cu cat consiliile locale işi asuma responsabilităţi mai mari în
sectoarele sociale şi de educaţie, cu atât au nevoie de mai mulţi bani proveniţi din impozite. Gradul
de autonomie locala depinde foarte mult de sursa veniturilor din impozite. Independenta consiliilor
locale este maxima atunci când veniturile provin din impozitele locale proprii şi când ele însele pot
decide rata de impozitare.
Gradul de autonomie al colectivitatilor locale rezultă din urmatorii factori de influenta 39:

independenţa deplină sau parţială în formarea veniturilor, competenţa atribuită pentru contractarea

şi gestionarea împrumuturilor, asigurarea echilibrului bugetar şi gestionarea excedentului sau

deficitului anual.

39
Juraj, Nemec, Glen, Wright – “Finanţe publice – Teorie si practică în tranziţia central-europeană”, Editura ArsLonga,
Bratislava, 1997
 53 
 Principalul factor care determina gradul de autonomie locala a unitatiilor administrativ-
teritoriale este independenta în formarea veniturilor sau altfel spus independenta financiara. Aceasta
independenta poata fi deplina, în cazul în care autoritatile locale işi procura resursele în totalitate pe
plan local sau partiala, în cazul în care resursele unitatilor administrativ-teritoriale provin atât de pe
plan local cât şi de la nivel central.
Gradul de autonomie financiara de care se bucura administraţiile locale depinde::
• Competenţa acestora de a crea noi surse de venituri – În România, Legea anualã a bugetului
de stat prevede în anexã tipurile veniturilor locale. Autorităţile locale au competente în ceea ce
priveşte stabilirea impozitelor şi taxelor locale în condiţiile legii.
• Competenta de a stabili nivelul impozitelor – Titlul IX din Legea nr.571/2003 referitor la
taxele şi impozitele locale stabileşte ratele maxime ale impozitelor pentru anumite tipuri de
impozite şi o gama de rate pentru majoritatea taxelor. Nivelul impozitelor şi taxelor locale prevăzute
poate fi majorat anual cu până la 20% de consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al
Municipiului Bucureşti. Multe impozite locale nu sunt evaluate pe baza valorii de piaţa a obiectului
impozitării. Aşadar, venitul fiscal nu se ajustează în mod automat cu inflaţia. În aceste condiţii,
consiliul local poate aplica o corecţie cu rata estimată pentru anul următor a indicelui de preţ de
consum, dar numai daca inflaţia depăşeşte 5%.
În perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2005 şi 1 ianuarie 2011, nivelul taxei asupra mijloacelor
de transport, se majorează prin hotărâre a Guvernului, în conformitate cu angajamentele asumate de
România în procesul de negociere cu Uniunea Europeană, la Capitolul 9 - Politica în domeniul
transporturilor, în luna aprilie a fiecărui an cuprins în perioadă, la propunerea Ministerului
Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului şi cu avizul Ministerului Finanţelor Publice şi
Ministerului Administraţiei şi Internelor.
• Competenta de a colecta veniturile locale revine, începând cu anul 2000, administraţiilor
locale care au creat organisme şi departamente specializate în stabilirea, încasarea şi urmărirea
impozitelor locale (care anterior constituiau responsabilitatea departamentelor locale ale
Ministerului Finanţelor Publice.
• Capacitatea de a obţine venituri direct – Legea 189/1998, urmatã de Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 45/2003 şi, în prezent, Legea nr.273/2006 privind finanţele publice locale au sporit
în mod considerabil veniturile primite în mod direct, ceea ce întãreşte autonomia locala în ceea ce
priveşte alocarea acestor resurse.
În Carta Europeană a Autonomiei Locale este prezent principiul conform caruia colectivităţile
locale au dreptul, în cadrul politicii economice naţionale, la resurse proprii adecvate, în vederea
exercitării atribuţiilor lor. Resursele proprii sunt veniturile pe care autorităţile le realizează pe plan
local, în principal din impozitele şi taxele locale.
Autorităţile locale au competenţe în ceea ce priveşte stabilirea de taxe speciale. Astfel,

începand din anul 1999, prin Legea finanţelor publice locale, nr. 189/1998 se prevedea posibilitatea

autoritatilor publice locale de a stabili taxe speciale pentru functionarea unor servicii publice locale

create în interesul persoanelor fizice şi juridice. Cuantumul taxelor speciale se stabileste anual şi

trebuie sa acopere cel puţin sumele investite şi cheltuielile curente de întreţinere şi funcţionare a

acestor servicii. Instituirea de noi taxe se publica în presa şi se afiseaza la sediile consiliilor locale,

precum şi în alte locuri publice, cu cel puţin 30 de zile înainte de aplicare.

Atunci când se are în vedere introducerea unui nou impozit sau taxa locala, autorităţile locale
trebuie să respecte anumite criterii, criterii prezentate în continuare:
1. Eficienţa – este data de mărimea, valoarea şi importanta respectivului impozit sau taxa
locala în cadrul veniturilor bugetelor locale, fiind în strânsa corelare şi cu capacitatea de plata a
contribuabililor.

 54 
 2. Costuri scăzute ale administrării şi controlului – aceasta se poate realiza prin următoarele
metode:
- utilizarea aceluiaşi impozit sau taxa de către autorităţile locale de la niveluri diferite de
organizare ale administraţiei publice locale, chiar daca fiecare dintre ele işi stabileşte propriul nivel
al impozitului sau taxei; în acest fel, contribuabilul este supus unei singure impozitări şi nu primeşte
decât un singur aviz de plata. Aceasta soluţie impune necesitatea ca obiectul şi baza de impozitare
atribuite fiecărui nivel de organizare sa fie în strânsa relaţie cu specificul zonei teritoriale pe care se
aplica, cu nivelul cheltuielilor colectivităţii teritoriale vizate şi cu serviciile publice locale furnizate
beneficiarilor. Fata de aceasta situaţie ideala, în majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei
se practica sistemul impozitelor partajate (cote procentuale sau cote adiţionale la impozitele încasate
de la stat);
- folosirea aceluiaşi impozit de către colectivităţile locale şi de către stat; şi în acest caz,
contribuabilul este supus unei singure impozitări şi nu primeşte decât un singur aviz de plata;
colectarea aceluiaşi impozit de către un grup de colectivităţi locale sau de către stat;
utilizarea aceleiaşi baze de calcul pentru stabilirea mai multor impozite.
3. Efecte scăzute ale impozitării – atunci când autorităţile administraţiei publice centrale sau
locale doresc sa introducă un nou impozit sau taxa locala trebuie sa analizeze gradul de
suportabilitate al contribuabilior fata de noul impozit sau taxa locala (capacitatea de a fi plătit, în
strânsa legătura cu calitatea serviciului public furnizat).
4. Încurajarea eficacităţii cheltuielilor – în cazul unui sistem bine pus la punct, datorita
nivelului adecvat al impozitelor şi taxelor locale, colectivităţile locale nu ar trebui sa cheltuiască
mai mult decât este necesar. Depăşirea plafoanelor adoptate se poate face numai în cazul în care
avantajele cheltuielilor suplimentare depăşesc costurile. Pentru a nu apărea des astfel de situaţii, în
definirea impozitelor şi taxelor locale trebuie sa se aplice principiul conform căruia ansamblul
contribuabililor trebuie sa fie identic cu cel al beneficiarilor serviciilor publice furnizate de către
autorităţile locale.
5. Dinamismul – impozitele şi taxele locale trebuie sa fie suficient de dinamice pentru a nu se
eroda în timp datorita inflaţiei. Dinamica se refera atât la majorări sau diminuări de cuantum, cat şi
la domeniul şi baza de impozitare, aspecte care depind şi de evoluţia serviciilor locale publice.
6. Baza de calcul stabilită – autorităţile trebuie sa aibă la dispoziţie date şi criterii clare
pentru a putea defini cat mai precis baza de calcul a fiecărui impozit sau taxa locala pe care doresc
sa le aplice. De exemplu, aceste criterii ar putea fi: cifra de afaceri şi/sau profitul, numărul de
salariaţi; în cazul impozitului asupra societăţilor comerciale, sau valoarea în cazul proprietăţilor
pentru impozitul pe proprietatea privata.
Principalele domenii în care pot fi instituite noi taxe sunt: verificarea şi întreţinerea reţelei în

domeniul apei potabile şi industriale; colectarea deseurilor menajere; utilizarea bailor publice;

prestarea serviciilor de vidanjare; valorificarea nisipului şi a pietrisului din albiile riurilor, din

cariere etc.; folosirea pasunilor şi izlazurilor comunale; folosirea reproducatorilor comunali; taxe

pentru animale aduse la oborul comunal; taxe pentru taierea animalelor în unitatile specializate ale

consiliilor locale; taxe pentru cantaritul marfurilor.

4.3. Resursele financiare publice

Resursele economiei nationale provin din valoarea adaugata bruta realizata de societate,
exprimata prin indicatorul sintetic Produsul Intern Brut si din importuri. Utilizarea acestor resurse
cuprinde consumul societatii (al populatiei si guvernamental), formarea bruta de capital (cea mai
mare parte din aceasta regasindu-se in investitii), exportul si variatia stocurilor.

 55 
 Resursele financiare ale economiei nationale reprezinta totalitatea mijloacelor banesti necesare
realizarii obiectivelor economice, sociale sau de alta natura.
- resursele financiare ale autoritatilor publice;
Resursele - resursele financiare ale intreprinderilor si institutiilor private;
financiare ale
societatii - resursele financiare ale populatiei.

Dimensiunea resurselor financiare se coreleaza direct cu nivelul PIB si posibilitatea de a avea

acces la imprumuturi externe.
- volumul si structura productiei;
Factorii care - nivelul preturilor;
determina nivelul - raportul dintre formarea bruta de capital si consum.
resurselor
financiare
- resursele financiare ale administratiei publice, care cuprind
Resursele impozitele, taxele, veniturile nefiscale, imprumuturile, fondurile
financiare publice nerambursabile etc.;
- resursele financiare ale administratiei de stat locale: impozite, taxe,
venituri nefiscale prelevate la nivel local, transferuri de la bugetul de stat,
imprumuturi etc.;
- resursele financiare ale instituţiilor publice;
- resursele financiare ale asigurarilor sociale de stat.

Exista o interdependenta stransa intre resursele financiare publice si nivelul cheltuielilor

publice.
- factori economici, care determina cresterea PIB;
Factorii care - factori monetari (dobanda, credit, masa monetara) care-si
determina cresterea transfera influenta in pret. Cresterea preturilor (fenomenul cresterii ratei
resurselor financiare inflatiei) poate sa conduca la sporirea salariilor, a profiturilor si, de aici, la
publice cresterea impozitelor directe (aceasta fiind numai o crestere nominala);
factori sociali, datorita redistribuirii resurselor financiare in scopuri de
educatie, cultura sanatate etc.;
- factori demografici;
factori politici si militari (aparare, aderarea la diferite organisme
internationale s.a.);
- factori de natura financiara (existenta unui deficit bugetar etc.).

Resursele financiare publice pot fi grupate dupa mai multe criterii:

- resurse ordinare (venituri fiscale, cotizatii de asigurari sociale si
dupa regularitatea cu venituri nefiscale);
care se incaseaza la Veniturile nefiscale sunt prelevari la buget cu titlu de dividend,
bugetul public redevente, chirii, arenzi etc. de la intreprinderi si institutii de stat,
national: veniturile dela institutiile publice s.a.
- resurse extraordinare, la care recurge statul cand resursele curente
nu acopera cheltuielile: imprumuturi de stat interne si externe, ajutoare
etc.;

- resurse interne: impozite, taxe etc.;

dupa provenienta - resurse externe, in general imprumuturi externe de la organisme
resurselor: internationale, banci si sindicate bancare internationale, ajutoare
nerambursabile etc.

Sistemul de impozite si taxe este specific fiecarei tari, fiind materializat prin politica fiscala
promovata de stat.
 56 
 Impozitele, taxele, contributiile pentru asigurari sociale, veniturile nefiscale, transferurile
interne si externe reprezinta venituri curente sau ordinare. Cand acestea sunt depasite de nivelul
cheltuielilor se apeleaza la venituri extraordinare, imprumuturile de stat fiind contractate atat pe
piata interna, cat si pe piata externa de capital.
Pe piata interna imprumuturile de stat provin, in general, de la detinatorii de capitaluri banesti
temporar libere. Cand statul apeleaza la imprumuturi externe, rambursarea acestora si achitarea
dobanzilor provoaca dezechilibre ale balantei de plati externe daca imprumuturile nu sunt utilizate
in scopuri productive.
În România, ponderea resurselor financiare publice în Produsul Intern Brut reprezintă circa
30%.
In Romania, structura veniturilor bugetului de stat:
- impozit pe profit
- impozitul pe dividende
- impozit pe venitul persoanelor
impozite fizice, din care:
directe -- sume defalcate din impozitul
pe venitul persoanelor fizice
pentru bugetele locale
venituri - alte impozite directe
fiscale
- taxa pe valoarea adaugata, din
venituri
care:
curente
-- sume defalcate din TVA
Venituri - impozite
pentru bugete locale
total, indirecte
- accize
din care:
- taxe vamale
- alte impozite indirecte

- venituri din dividende la capitalul social al statului

la societatile comerciale
- venituri
- varsaminte din profitul net al regiilor autonome
nefiscale
- varsaminte de la institutiile publice
diverse alte venituri nefiscale

- venituri din valorificarea unor bunuri ale institutiilor publice

venituri din
- venituri din valorificarea stocurilor de la rezerva de stat si de
capital
mobilizare.

Structura veniturilor bugetului asigurarilor sociale de stat

- contributii pentru asigurari
sociale de la persoanele fizice
si juridice care utilizeaza
contributii pentru asigurari
munca salariata;
Venituri ale bugetului sociale
- contributii pentru bilete de
asigurãrilor sociale de stat
tratament si odihna
- diverse

subventii de la bugetul de stat

Sistemul de impozite si taxe este specific fiecarei tari, fiind materializat prin politica fiscala
promovata de stat.
Impozitele, taxele, contributiile pentru asigurari sociale, veniturile
nefiscale, transferurile interne si externe reprezinta venituri curente sau ordinare.
Cand acestea sunt depasite de nivelul cheltuielilor se apeleaza la venituri
 57 
extraordinare, imprumuturile de stat fiind contractate atat pe piata interna, cat si
pe piata externa de capital.

Structura veniturilor bugetelor locale

- impozite şi taxe locale:
- impozitul pe clădiri;
- impozitul pe teren;
- taxa asupra mijloacelor de transport;
- taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor
şi autorizaţiilor;
- taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă
şi publicitate;
venituri proprii
- impozitul pe spectacole;
- taxa hotelieră;
Veniturile totale - taxe speciale;
ale bugetelor - alte taxe locale
locale40 - contribuţii
- alte vărsăminte
- alte venituri
- cote defalcate din impozitul pe venit

sume defalcate din unele venituri - impozitul pe venit al persoanelor fizice

ale bugetului de stat: - taxa pe valoarea adãugatã

subvenţii primite de la bugetul de stat şi de la alte bugete

donaţii şi sponsorizări

Pe piata interna imprumuturile de stat provin, in general, de la detinatorii de capitaluri banesti

temporar libere. Cand statul apeleaza la imprumuturi externe, rambursarea acestora si achitarea
dobanzilor provoaca dezechilibre ale balantei de plati externe daca imprumuturile nu sunt utilizate
in scopuri productive.
4.4. Resursele financiare ale administraţiilor publice locale
Veniturile şi cheltuielile bugetelor locale se grupează pe baza clasificaţiei bugetare aprobate
de Ministerul Finanţelor Publice.
Veniturile sunt structurate pe capitole şi subcapitole, pe surse de provenienţă, iar cheltuielile,
pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole, precum şi alineate şi paragrafe, în conformitate cu
destinaţia aprobată.
Cheltuielile de capital se cuprind la fiecare capitol bugetar, în conformitate cu creditele de
angajament şi duratele de realizare a investiţiilor, programele de investiţii fiind aprobate ca anexe la
bugetele locale.
Fondurile externe nerambursabile şi împrumuturile interne şi externe se cuprind în anexe la
bugetele locale şi se aprobă odata cu acestea.
4.4.1. Veniturile proprii
În conformitate cu prevederile Legii nr.273/2006 privind finanţele publice locale. veniturile
proprii ale autoritãţilor publice locale cuprind : impozite, taxe, contribuţii, alte vărsăminte, alte
venituri şi cote defalcate din impozitul pe venit;
Veniturile proprii ale bugetelor locale şi înstituţiilor publice subordonate acestora cuprind
impozitele şi taxele locale, sumele încasate din vânzarea sau concesionarea unor bunuri aparţinând
domeniului public sau privat al autoritãţilor publice locale, fonduri publice rezultate în urma
acţiunilor economice a serviciilor publice de interes local.

40
În conformitate cu prevederile Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr.45/2003 privind finantele publice locale
 58 
 Impozitele şi taxele locale se aprobă de consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al
Municipiului Bucureşti în limitele şi în condiţiile legii.
Potrivit prevederilor Legii nr.273/2006 privind finanţele publice locale, în veniturile proprii ale
bugetelor locale sunt incluse şi cotele defalcate din impozitul pe venit.
Sumele încasate din vânzarea ca atare sau din valorificarea materialelor rezultate în urma
demolării, dezmembrării ori dezafectării a unor mijloace fixe sau din vânzarea unor bunuri
materiale care aparţin instituţiilor publice, finanţate integral din bugetele locale, constituie venituri
ale bugetelor locale şi se varsă la acestea.
Sumele încasate din concesionarea sau din închirierea unor bunuri aparţinând domeniului
public ori privat al unităţilor administrativ-teritoriale constituie venituri ale bugetelor locale.
Sumele încasate din valorificarea bunurilor confiscate se fac venit la bugetul local, în funcţie
de subordonarea instituţiilor care au dispus confiscarea acestora, în condiţiile legii.
Sumele încasate din vânzarea unor bunuri aparţinând domeniului privat al unităţilor
administrativ-teritoriale constituie venituri ale bugetelor locale.

Sume şi cote defalcate din unele venituri ale bugetului de stat

Pentru finanţarea cheltuielilor publice, precum şi pentru echilibrarea bugetelor locale ale
unităţilor administrativ-teritoriale, prin legea bugetului de stat se aprobă sume defalcate din unele
venituri ale bugetului de stat.
În prezent se alocă bugetelor locale sume defalcate din:
- impozitul pe venit, pentru finantarea cheltuielilor privind protecţia socială (ajutor social,
ajutor de încălzire a locuinţelor, asigurarea protecţiei persoanelor cu handicap), instituţiilor de
cultură descentralizate, personalul neclerical, protecţia copilului şi pentru echilibrarea bugetelor
locale;
- taxa pe valoarea adăugată, pentru finanţarea cheltuielilor privind învăţământul preuniversitar
de stat (cheltuieli de personal, obiecte de inventar, burse), creşele şi centrele locale şi judeţene de
consultanţă agricolă, precum şi pentru subvenţionarea energiei termice livrată populaţiei.
Din impozitul pe venit încasat la bugetul de stat la nivelul fiecărei unităţi administrativ-
teritoriale se alocă lunar, în termen de 5 zile lucrătoare de la finele lunii în care s-a încasat acest
impozit, o cotă de 47% la bugetele locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor pe al căror
teritoriu îşi desfăşoară activitatea plătitorii de impozite, o cotă de 13% la bugetul local al judeţului
şi o cotă de 22% într-un cont distinct, deschis pe seama direcţiilor generale ale finanţelor publice
judeţene, la trezoreria municipiului reşedinţă de judeţ pentru echilibrarea bugetelor locale ale
comunelor, oraşelor, municipiilor şi al judeţului.
În execuţie, cota de 22% se alocă de către direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene
pentru echilibrarea bugetelor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţului, proporţional
cu sumele repartizate şi aprobate în acest scop în bugetele respective.
Cota de 82% din impozitul pe venit pentru municipiul Bucureşti se repartizează astfel:
- 23,5% la bugetele locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti ;
- 47,5% la bugetul local al municipiului Bucureşti ;
- 11% într-un cont distinct deschis pe seama Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a
Municipiului Bucureşti la Trezoreria Municipiului Bucureşti, pentru echilibrarea bugetelor locale
ale sectoarelor şi municipiului Bucureşti.
În execuţie, cota de 11% se alocă de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice a
Municipiului Bucureşti pentru echilibrarea bugetelor locale ale sectoarelor şi municipiului
Bucureşti, proporţional cu sumele repartizate şi aprobate în bugetele respective.
În situaţii deosebite, prin legea bugetului de stat, cotele defalcate din impozitul pe venit pot fi
majorate.
Operaţiunile de virare la bugetele locale a cotelor cuvenite din impozitul pe venit se efectuează
de Ministerul Finanţelor Publice, prin direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene, respectiv a
Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
Pentru finanţarea cheltuielilor publice generate de descentralizarea unor servicii publice,
precum şi pentru echilibrarea bugetelor locale ale unităţilor administrativ-teritoriale, prin legea
bugetului de stat se aprobă sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, cu destinaţie
specială şi, respectiv, pentru echilibrarea bugetelor locale.
 59 
 Sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrarea bugetelor locale
vor fi repartizate pe judeţe, potrivit următoarelor criterii:
a) capacitatea financiară determinată pe baza impozitului pe venit încasat pe locuitor, în proporţie
de 70%, potrivit următoarei formule de calcul:
Ivm.tj Nr .loc. j
*
Ivm. j Nr.loc.tj
Sr. j  * Sr.tj
n Ivm.tj Nr .loc. j
 *
j 1 Ivm. j Nr .loc.tj
unde:
Sr.j - sume defalcate repartizate judeţului;
Sr.tj - sume defalcate de repartizat pe total judeţe;
Ivm.j - impozitul pe venit mediu pe locuitor încasat pe judeţ în anul anterior anului de
calcul;
Ivm.tj - impozitul pe venit mediu pe locuitor încasat pe total judeţe în anul anterior anului
de calcul;
Nr.loc.j - numărul locuitorilor din judeţ;
Nr.loc.tj - suma locuitorilor judeţelor;
b) suprafaţa judeţului în proporţie de 30% . Sumele defalcate cu destinaţie specială se repartizează
conform legii.
Din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrarea bugetelor
locale, aprobate anual prin legea bugetului de stat, şi din cota de 22%, se alocã o cotă de 27%
bugetului propriu al judeţului, iar diferenţa se repartizează pentru bugetele locale ale comunelor,
oraşelor şi municipiilor, astfel:
a) 80% din sumă se repartizează în două etape, prin decizie a directorului direcţiei generale a
finanţelor publice judeţene, în funcţie de următoarele criterii:
- populaţie
- suprafaţa din intravilanul unităţii administrativ-teritoriale
- capacitatea financiară a unităţii administrativ-teritoriale;
b) 20% din sumă se repartizează, prin hotărâre a consiliului judeţean, pentru susţinerea
programelor de dezvoltare locală, pentru proiecte de infrastructură care necesită cofinanţare locală.
Hotărârea consiliului judeţean se comunică directorului direcţiei generale a finanţelor publice
judeţene, prefectului şi consiliilor locale din judeţ.
Pentru repartizarea sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru
echilibrarea bugetelor locale, direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene procedează astfel:
a) calculează indicatorii "impozitul pe venit mediu pe locuitor/pe unitatea administrativ-
teritorială" şi, respectiv, "impozitul pe venit mediu pe locuitor/pe ansamblul judeţului", după
următoarele formule:
Ivm.l = Iv.l / Nr. loc.l
Ivm.j = Iv.j / Nr. loc.j,
unde:
Ivm.l - impozitul pe venit mediu pe locuitor, încasat pe unitatea administrativ-teritorială în
anul anterior anului de calcul;
Iv.l - impozitul pe venit încasat pe unitatea administrativ-teritorială în anul anterior anului
de calcul;
Nr.loc.l - numărul locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială;
Ivm.j - impozitul pe venit mediu pe locuitor, încasat pe ansamblul judeţului în anul
anterior anului de calcul;
Iv.j - impozitul pe venit încasat pe ansamblul judeţului în anul anterior anului de calcul,
obţinut prin însumarea impozitului pe venit încasat pe fiecare unitate administrativ-teritorială a
judeţului;
Nr.loc.j - numărul locuitorilor din judeţ;
b) calculele rezultate se transmit, până la data de 31 mai a fiecărui an, Ministerului Administraţiei
şi Internelor;

 60 
 c) în prima etapă se repartizează sumele calculate numai către unităţile administrativ-teritoriale al
căror impozit pe venit mediu pe locuitor, încasat pe unitatea administrativ-teritorială în anul anterior
anului de calcul, este mai mic decât impozitul pe venit mediu pe locuitor, încasat pe ansamblul
judeţului în anul anterior anului de calcul, pe baza următoarelor criterii:
- ponderea populaţiei unităţilor administrativ-teritoriale care participă la această etapă în
totalul populaţiei acestora, în proporţie de 75%;
- ponderea suprafeţei din intravilanul unităţilor administrativ-teritoriale care participă la
această etapă în totalul suprafeţei din intravilanul acestora, în proporţie de 25%;
d) sumele repartizate în prima etapă unităţilor administrativ-teritoriale sunt limitate, astfel încât
media rezultată pe locuitor, calculată conform formulei de mai jos, să fie mai mică sau egală cu
impozitul pe venit mediu pe locuitor, încasat pe ansamblul judeţului în anul anterior anului de
calcul:
Mloc.el = [Iv.l + Sr.el] / Nr.loc.l,
unde:
Mloc.el - media rezultată pe locuitor la nivelul unităţii administrativ-teritoriale, în urma
repartizării în prima etapă;
Iv.l - impozitul pe venit încasat pe unitatea administrativ-teritorială în anul anterior anului de
calcul;
Sr.el - sume repartizate pe unităţi administrativ-teritoriale în prima etapă;
Nr.loc.l - numărul locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială.
Sumele rămase nerepartizate în prima etapă se reportează pentru etapa a doua;
e) sumele rămase nerepartizate în prima etapă se repartizează la toate unităţile administrativ-
teritoriale din judeţ, în funcţie de capacitatea financiară a acestora, determinată pe baza impozitului
pe venit încasat pe locuitor în anul anterior anului de calcul, folosindu-se următoarea formulă:
Ivm. j Nr.loc.1
*
Ivm.1 Nr.loc. j
Sr.e2  * Sr. j.e2
n Ivm. j Nr.loc.1
 *
j 1 Ivm.1 Nr .loc. j
unde:
Sr.e2 - sume repartizate unităţii administrativ-teritoriale în etapa a doua;
Sr.j.e2 - sume de repartizat tuturor unităţilor administrativ-teritoriale din judeţ în etapa a
doua;
Ivm.l - impozitul pe venit mediu pe locuitor, încasat pe unitatea administrativ-teritorială în
anul anterior anului de calcul;
Ivm.j - impozitul pe venit mediu pe locuitor, încasat pe ansamblul judeţului în anul anterior
anului de calcul;
Nr.loc.l - numărul locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială;
Nr.loc.j - numărul locuitorilor din judeţ;

f) sumele stabilite pe fiecare unitate administrativ-teritorială în parte în urma derulării celor două
etape de echilibrare, precum şi pe judeţ şi municipiul Bucureşti vor fi diminuate cu gradul de
necolectare, prin înmulţirea cu coeficientul subunitar, calculat ca raport între suma impozitelor şi
taxelor locale, chiriilor şi redevenţelor încasate în anul financiar anterior încheiat şi suma
impozitelor şi taxelor locale, chiriilor şi redevenţelor de încasat în anul financiar anterior încheiat.
La calculul gradului de necolectare nu se iau în considerare creanţele fiscale aflate în litigiu;
g) sumele reţinute vor fi repartizate prin hotãrârea Consiliului judeţean;
h) repartizarea celorlalte sume se face de către directorul direcţiei generale a finanţelor publice
judeţene sau al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, după caz, prin
decizie ce se comunică prefectului, consiliului judeţean şi consiliilor locale din judeţ;
i) directorii direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene şi al Direcţiei Generale a
Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, precum şi prefecţii au obligaţia publicării deciziei pe
pagina de internet a instituţiilor acestora.
Pentru repartizarea sumelor conform criteriilor prevăzute, consiliul judeţean are obligaţia ca, în
termen de 5 zile de la publicarea legii bugetului de stat în Monitorul Oficial al României, Partea I,
 61 
să solicite în scris tuturor unităţilor administrativ-teritoriale din cadrul judeţului prezentarea de
cereri pentru cofinanţarea programelor de dezvoltare locală care necesită cofinanţare locală.
Pentru municipiul Bucureşti, din cota de 11% se alocă o cotă de 25% pentru bugetul local al
municipiului Bucureşti, iar diferenţa se repartizează pentru bugetele locale ale sectoarelor
municipiului Bucureşti, astfel:
a) 85% din sumă se repartizează prin decizie a directorului Direcţiei Generale a Finanţelor
Publice a Municipiului Bucureşti, utilizându-se în mod corespunzător prevederile, procedura şi
criteriile de repartizare prevăzute mai sus pentru bugetele locale;
b) 15% din sumă, precum şi sumele reţinute prin aplicarea corespunzătoare a prevederilor
algoritmilor de mai sus se repartizează prin hotărâre a Consiliului General al Municipiului
Bucureşti, pentru susţinerea programelor cu finanţare externă, care necesită cofinanţare locală.
Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti se comunică directorului Direcţiei
Generale a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, prefectului şi consiliilor locale ale
sectoarelor municipiului Bucureşti.
Începând cu data de 1 ianuarie 2009, la determinarea sumelor pentru echilibrarea bugetelor
locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor se au în vedere următoarele aspecte:
a) posibilităţile de acoperire a secţiunii de funcţionare a bugetului local din venituri proprii;
b) după cuantificarea sumelor, numai acolo unde este cazul, se propun sume pentru asigurarea
echilibrării secţiunii de funcţionare a bugetului local;
c) standardele minime de cost pentru prestarea serviciilor publice către populaţie;
d) standardele minime de calitate pentru prestarea serviciilor publice către populaţie;
e) după epuizarea etapelor prezentate mai sus, în limita sumelor posibil de asigurat de la bugetul
de stat, se stabilesc sume care urmează să fie prevăzute în secţiunile de dezvoltare ale bugetelor
locale.

Transferuri consolidabile pentru bugetele locale

Transferurile de la bugetul de stat către bugetele locale se acordă pentru investiţii finanţate din
împrumuturi externe la a căror realizare contribuie şi Guvernul şi se aprobă anual, în poziţie
globală, prin legea bugetului de stat.
Din bugetul de stat, prin bugetele unor ordonatori principali de credite ai acestuia (ministere,
agenţii), precum şi din alte bugete se pot acorda transferuri către bugetele locale pentru finanţarea
unor programe de dezvoltare sau sociale, de interes naţional, judeţean sau local.

Împrumuturi contractate / garantate de autoritãţile administraţiei publice locale

Consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti pot aproba
contractarea sau garantarea de împrumuturi interne sau externe, pe termen scurt, mediu şi lung,
pentru realizarea de investiţii publice de interes local, precum şi pentru refinanţarea datoriei publice
locale.
Consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti hotărăsc, la
propunerea ordonatorului principal de credite, contractarea sau garantarea de împrumuturi interne şi
externe, cu votul a cel puţin două treimi din numărul membrilor ce le compun.
Împrumuturile interne se contractează fără garanţia statului, cu condiţia informării prealabile a
Ministerului Finanţelor Publice.
Împrumuturile externe se contractează direct sau se vor garanta de către autorităţile
administraţiei publice locale numai cu avizul comisiei de autorizare a acestor împrumuturi, ale cărei
componenţă şi funcţionare se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
Autorităţile administraţiei publice locale pot beneficia şi de împrumuturi externe contractate
sau garantate de stat.
Datoria publica locală reprezintă o obligaţie generală care trebuie rambursată, conform
acordurilor încheiate, din veniturile proprii ale unităţii administrativ-teritoriale.
Instrumentele datoriei publice locale sunt:
- titluri de valoare;
- împrumuturi de la societăţile comerciale bancare sau de la alte instituţii de credit.
Emiterea şi lansarea titlurilor de valoare se pot face direct de către autorităţile administraţiei
publice locale sau prin intermediul unor agenţii ori al altor instituţii specializate.
 62 
 Valoarea totală a datoriei contractate de autoritatea administraţiei publice locale va fi înscrisă
în registrul de evidenţă a datoriei publice locale al acestei autorităţi şi se raportează anual prin
situaţiile financiare, registrul de evidenţă a datoriei publice locale incluzând informaţii care
specifică suma totală a datoriilor autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi detalierea
datoriilor şi alte informaţii stabilite prin norme metodologice privind registrul de evidenţă a datoriei
publice locale, emise de Ministerul Finanţelor Publice.
Valoarea totală a garanţiilor emise de autoritatea administraţiei publice locale se înscrie în
registrul garanţiilor locale al acestei autorităţi şi se raportează anual prin situaţiile financiare,
registrul garanţiilor locale cuprinzând informaţii care specifică suma totală a garanţiilor emise de
autoritatea administraţiei publice locale, precum şi detalierea garanţiilor şi alte informaţii stabilite
prin norme metodologice privind registrul de evidenţă a garanţiilor locale, emise de Ministerul
Finanţelor Publice.
Orice obligaţie de plată aferentă datoriei publice locale, exprimată în altă monedă decât cea
naţională este calculată în moneda naţională, utilizându-se cursul de schimb valutar comunicat de
Banca Naţională a României pentru ultima zi din perioada la care se face raportarea.
Serviciul datoriei publice locale nu reprezintă obligaţii sau răspunderi ale Guvernului şi acesta
va fi plătit din bugetele locale şi din împrumuturi pentru refinanţarea datoriei publice locale.
Împrumuturile contractate de unităţile administrativ-teritoriale, precum şi cele contractate de
agenţii economici şi serviciile publice din subordinea acestora pot fi garantate de către acestea prin
veniturile proprii.
Autorităţilor administratiei publice locale li se interzice accesul la împrumuturi sau să
garanteze orice fel de împrumut, dacă totalul datoriilor anuale reprezentând ratele scadente la
împrumuturile contractate şi/sau garantate, dobânzile şi comisioanele aferente acestora, inclusiv ale
împrumutului care urmează să fie contractat şi/sau garantat în anul respectiv, depăşeşte limita de
30% din totalul veniturilor proprii, cu excepţia cazurilor aprobate prin legi speciale.
Aceste condiţiile se aplică inclusiv pentru datoriile anuale care decurg din împrumuturile
contractate şi/sau garantate de stat pentru autorităţile administraţiei publice locale.
În scopul calculării acestei limite, pentru împrumuturile contractate şi/sau garantate, cu o rată
variabilă a dobânzii, se va efectua calculul folosindu-se rata dobânzii valabilă la data întocmirii
documentaţiei, iar pentru împrumuturile acordate în valută vor fi luate în calcul la valoarea cursului
de schimb valutar comunicat de Banca Naţională a României la data efectuării calculului.
Ratele scadente aferente împrumuturilor, dobânzile şi comisioanele datorate de unităţile
administrativ-teritoriale se prevăd în bugetul local sau se pot contracta noi împrumuturi pentru
achitarea ratelor scadente.
Garantarea de către autorităţile administraţiei publice locale a împrumuturilor contractate de
agenţii economici şi serviciile publice de subordonare locală generează riscuri financiare, pentru
acoperirea cărora autoritãţile publice locale constituie un fond de risc, în afara bugetului local.
Acest fond de risc se păstrează în conturi separate deschise la unităţile teritoriale ale trezoreriei
statului şi se constituie distinct pentru garanţii locale la împrumuturi interne şi, respectiv, pentru
garanţii la împrumuturi externe, din: sumele încasate sub formă de comisioane de la beneficiarii
împrumuturilor garantate; dobânzile acordate de unităţile trezoreriei statului la disponibilităţile
fondului; dobânzi şi penalităţi de întârziere la nivelul celor existente pentru veniturile bugetare,
aplicate pentru neplata în termen de către beneficiarii împrumuturilor garantate a comisioanelor şi,
respectiv, a ratelor scadente, dobânzilor şi comisioanelor aferente şi, în completare, din bugetul
local. În cazul în care se efectuează plăţi din fondul de risc aferente unor scadenţe neonorate de
garantat, veniturile fondului de risc se reîntregesc cu sumele recuperate de la acesta.
Nivelul comisionului de risc pe care beneficiarii de garanţii trebuie să-l achite bugetelor locale
se determină de ordonatorul principal de credite şi se aprobă de consiliul local, judeţean şi Consiliul
General al Municipiului Bucureşti. Acest comision se aplică asupra valorii împrumutului garantat.
Sumele aflate în fondul de risc la sfârşitul anului se regularizează cu bugetul local în limita sumelor primite
de la acest buget, iar diferenţa se reportează în anul următor cu aceeaşi destinaţie.

În situaţia în care, pe parcursul execuţiei, apar goluri temporare de casă ca urmare a decalajului dintre
veniturile şi cheltuielile bugetului local, acestea pot fi acoperite prin împrumuturi fără dobândă acordate de
Ministerul Finanţelor Publice din disponibilităţile contului curent general al trezoreriei statului, numai după

 63 
utilizarea fondului de rulment, valoarea totală a împrumutului care poate fi angajat de autorităţile
administraţiei publice locale fiind supusă următoarelor limite:

- nu va depaşi 5% din totalul veniturilor estimate a fi încasate pe durata anului bugetar în care se
face împrumutul;

- autorităţile administraţiei publice locale nu pot angaja împrumuturi mai mari decât fondurile pe
care le pot rambursa pe durata aceluiaşi an bugetar.

Dacă autoritãţile publice locale nu au restituit împrumutul ce le-a fost acordat din
disponibilităţile contului curent al trezoreriei statului până la 31 decembrie, direcţiile generale ale
finanţelor publice sunt autorizate să execute contul unităţii administrativ-teritoriale în cauză.
În cadrul fondurilor externe nerambursabile, ponderea cea mai mare o deţin fondurile primite
de Uniunea Europeană, sub forma fondurilor de tip structural, acordate pentru pregătirea României
pentru aderarea la Uniunea Europeană. Fondurile de tip structural sunt: Phare, ISPA şi SAPARD.
Fondurile Phare sunt acordate pentru proiecte de dezvoltare regională, în vederea eliminării
discrepanţelor dintre regiuni şi pentru asistenţă tehnică pentru dezvoltare instituţională.
Fondurile ISPA se acordă pentru proiecte de dezvoltare a mediului şi transporturi, iar fondurile
SAPARD se acordă pentru dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale şi a fermierilor privaţi.
Fondurile externe nerambursabile se încasează întreprinderi-un cont distinct, în afara bugetului
local şi se utilizează potrivit destinaţiei stabilite prin acordurile de finanaţare încheiate cu partenerii
externi.

4.5. Cheltuielile publice. Tipuri de clasificare, modalitãţi de analizã

4.5.1. Cheltuieli publice şi cheltuieli bugetare
Rolul cel mai important al autoritatilor publice intr-un stat democratic modern este de a
actiona in vederea asigurarii unui trai decent populatiei.
Cheltuielile publice, efectuate din fondurile bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului
asigurărilor sociale de stat, fondurile speciale sau fondurile institutiilor publice, prin intermediul unor
programe economice si sociale adecvate, reprezinta un important sistem de parghii in vederea
indeplinirii acestui rol. Ele constituie o parte insemnata a valorii nou create in tara, ceea ce se
exprima prin Produsul Intern Brut (PIB), cu titlul de consum definitiv cand se adreseaza populatiei
in scopul de a o proteja sau cu titlu de avans cand se efectueaza pentru finantarea investitiilor.
Produsul Intern Brut este un indicator macroeconomic prin care se exprima marimea valorii
adaugate brute a bunurilor materiale si serviciilor produse in interiorul tarii. Se determina ca
diferenta intre produsul global brut (outputul economiei) si consumul intermediar.
Produsul global brut este un indicator macroeconomic care exprima, sub forma baneasca,
rezultatele activitatii economice (in general, intr-o perioada de un an).
Consumul intermediar la nivel national este totalitatea bunurilor si serviciilor consumate in
economie in procesul de productie.
Caracteristicile cheltuielilor publice sunt in stransa corelatie cu stadiul de dezvoltare a
economiei nationale si cu nivelul de democratizare a tarii.
- cheltuielile publice realizate din fondurile bugetare si speciale;
Cheltuielilor publice - cheltuielile publice efectuate din bugetele proprii ale institutiilor
cuprind trei mari publice;
categorii - cheltuielile efectuate din împrumuturi şi fonduri nerambursabile.
- realizarea lor se face numai daca sunt prevazute in proiectul de
Cheltuielile publice buget aprobat de Parlament pentru anul in curs;
trebuie sa respecte - sumele alocate prin proiectul de buget si cheltuite nu sunt
anumite reguli rambursabile;
- prin organismele abilitate (Ministerul Finanţelor Publice, Curtea de
 64 
 Conturi) se realizeaza un control preventiv si ulterior asupra alocarii si
utilizarii fondurilor bugetare.

4.5.2. Clasificarea cheltuielilor publice

Pentru a analiza daca parghia financiara pe care o reprezinta cheltuielile publice isi
indeplineste rolul in societate, ele sunt privite din mai multe puncte de vedere, care corespund unor
criterii de clasificare:
- clasificarea administrativa tine seama de institutiile (ministere, unitati
Criterii de clasificare teritoriale etc.) prin intermediul carora se efectueaza cheltuielile publice.
Exista incovenientul ca la orice modificare a structurii institutionale,
informatiile devin incompatibile ca serii de date.
- clasificarea economica imparte cheltuielile publice in doua categorii:
- cheltuielile curente (de functionare), care reprezinta un consum
definitiv de PIB si se reinnoiesc anual. Ele cuprind:
- cheltuielile de personal;
- cheltuielile materiale şi prestări servicii;
- subvenţii (acordate agenţilor economici sau cu caracter social -
burse, pensii, ajutoare, alocatii sociale etc);
- transferuri (pentru investiţii, cu caracter social etc.).
- cheltuielile de capital, realizate in scopul investitiilor publice.
- clasificarea funcţională cuprinde cheltuielile care se efectuează din
bugetul de stat pentru finanţarea unor sectoare de activitate. Potrivit
clasificaţiei funcţionale, cheltuielile publice sunt grupate pe capitole de
cheltuieli şi în cadrul acestora pe subcapitole, astfel:
- servicii publice generale. autorităţi publice
- apărare, ordine publică şi siguranţă naţională
- cheltuieli social-culturale
- servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape
- acţiuni economice
- alte acţiuni
- transferuri
- împrumuturi acordate
- plăţi de dobânzi şi alte cheltuieli
- fonduri de rezervă

4.5.3. Dinamica cheltuielilor publice

Politica financiara in domeniul cheltuielilor publice determina ponderea acestora in PIB, tinand
seama de nivelul de dezvoltare a economiei si de prioritatile pe care autoritatile si le-au stabilit prin
programul de guvernare.
In tarile dezvoltate, ponderea cheltuielilor publice in PIB variaza intre 35% si 60%, in functie
de o multitudine de factori. În România, ponderea cheltuielilor publice în Produsul Intern Brut
variazã în jurul lui 30%.
Analiza cheltuielilor publice arata orientarea resurselor financiare ale statului catre obiectivele
cheie; aceasta analiza se realizeaza atat urmarind ponderea fiecarei conponente de cheltuiala in PIB,
cat si evolutia nivelului nominal, dar mai ales a celui real pentru fiecare tip de cheltuiala, respectiv
indicatorii dinamicii acesteia.
Variatia nominala reprezinta modificarea nivelului absolut intr-o perioada fata de o perioada
anterioara, considerata de referinta, exprimata in preturi curente.
Variatia reala reprezinta modificarea nivelului cheltuielilor fata de perioada anterioara,
exprimata in preturi constante; se face precizarea de fiecare data in preturile carei perioade s-a
exprimat nivelul real: toate cheltuielile sunt exprimate fie in preturile perioadei anterioare, fie in
preturile curente.
Cnl = Cn (1) - Cn (0),
 65 
 unde Cn = cheltuiala nominala
Cr = Cr (1) - Cr (0),
unde Cr = cheltuiala reala, exprimata fie in preturile momentului 0, fie ale momentului 1.
Cr (1) = Cn (1) : Ipret (1-0),
unde Ipret (1-0) = indicele de variatie a preturilor curente ale momentului 1 fata de cele
ale momentului 0.
In vederea realizarii unei analize mai aprofundate a cheltuielilor publice - structura, nivel
absolut, dinamica - se mai utilizeaza si alti indicatori, cum ar fi raportul dintre indicele de crestere a
cheltuielilor publice si indicele de variatie a PIB;
Icp
Kdv 
Ipib
unde: Kdv = coeficientul de devansare a cresterii PIB de catre cheltuielile publice,
calculat pentru o perioada determinata;
Icp = indicele de crestere a cheltuielilor publice si
Ipib = indicele de crestere a PIB, in aceeasi perioada.
Acest raport reflecta politica economica de sustinere a anumitor domenii sau sectoare ale
economiei intr-o perioada data. El se mai poate exprima si prin elasticitatea cheltuielilor publice fata
de PIB in perioada analizata.
CP
ecp  CP
PIB
PIB
in care: CP si CP reprezinta cheltuielilepublice si modificarea acestora;
PIB si PIB reprezinta valoarea PIB si modificarea lui in perioada considerata.
* daca ecp > 1, exista tendinta ca valoarea nou creata (PIB) sa fie utilizata in mai mare
masura pentru finantarea cheltuielilor publice decat in perioada precedenta;
* daca ecp < 1, fenomenul este invers, prioritatile in utilizarea PIB adresandu-se altor
domenii ale vietii economico-sociale.

4.5.4. Factorii care influenteaza cresterea cheltuielilor publice se pot imparti in mai multe
grupe, in functie de impactul pe care il au asupra evolutiei cheltuielilor publice:
- factori demografici, care se refera la variatia populatiei si a structurii
Factori ce acesteia din punc de vedere al varstei, ocuparii fortei de munca, nivelului de
influenteaza pregatire profesionala. In functie de acesti factori, din fondurile publice se vor
cresterea aloca sume mai mari sau mai mici pentru protectia sociala, invatamant etc.;
cheltuielilor - factori economici, care exprima stadiul de dezvoltare a ansamblului
publice economiei si a unor anumite ramuri economice, reflectand, totodata, prioritatile
din programul economic al autoritatilor.
De exemplu, in tara noastra, de prima necesitate pentru dezvoltarea
economica si integrarea in ansamblul tarilor europene dezvoltate se afla crearea
infrastructurii cailor de comunicatii, energetice etc.
- factori sociali, care tin seama de nivelul de trai al tuturor categoriilor
populatiei din punct de vedere al varstei, profesiunii, gradului de instruire etc.
- urbanizarea se refera la cheltuielile publice ce se efectueaza in vederea
creerii unor conditii civilizate de locuit in centrele urbane, luand in considerare
conditiile concrete ale zonei geografice respective;
- factorii militari, care vizeaza dotarea tehnica moderna si instruirea
corespunzatoare a fortelor armate pentru a asigura apararea tarii si incadrarea ei
din punct de vedere militar in unele structuri internationale (NATO);
- factori de ordin istoric, care se refera la necesitatea rezolvarii si, chiar, a

 66 
 eliminarii unor probleme mostenite de la regimul politic anterior; acesti factori
vizeaza atat conditiile de viata ale populatiei, cat si dezvoltarea economica,
inclusiv dotarea cu tehnologie a sectoarelor productive, structura economico-
financiara a tarii etc.;
- factori politici, care implicata modificari majore, in intreaga viata sociala si
economica a tarii. De asemenea, caile alese de administratia centrala pentru a
accede la o economie de piata difera in functie de optiunea politica, ceea ce se
reflecta considerabil in modul de distribuire a PIB.

4.6. Datoria publică internă şi externă

4.6.1. Caracteristici comune datoriei interne şi datoriei externe
Datoria publica a unui stat reprezinta totalitatea sumelor
imprumutate de administratia publica centrala, de unitatile administrativ-
teritoriale si de alte unitati publice, de la persoane fizice sau juridice pe piata
interna sau externa si ramase de rambursat, la un moment dat.
Datoria publica reprezinta gradul de indatorare a tarii, indicator ce se determina prin raportarea
volumului datoriei publice la PIB. Acest indicator arata in ce masura valoarea nou creata intr-un an
este grevata de datoria publica. Povara datoriei publice este mai mare sau mai mica, in functie de
gradul de dezvoltare economica a tarii, tarile mai slab dezvoltate suportand mai greu apasarea
impusa de plata datoriei.
In functie de sursa imprumutului public, datoria publica are caracter intern sau extern. Cu cat
ponderea datoriei externe in totalul datoriei publice este mai ridicata, cu atat mai mult se transfera
generatiei viitoare sarcina de a acoperi cheltuielile prezente. Datoria publica externa se exprima, de
regula, intr-o moneda care constituie elementul de referinta pentru cursul valutar de schimb al
monedei nationale (care se numeste in termeni monetari ancora a monedei nationale), în prezent,
prin poziţia sa de ţarã care şi-a exprimat dorinţa de a adera la Uniunea Europeanã, Romana a
adoptat euro ca monedã de referinţã. Dimensiunea datoriei publice externe exprimata in moneda
nationala fluctueaza in functie de modificarea cursului de schimb, dar si in functie de puterea de
cumparare reala a populatiei in perioada considerata.
Apasarea pe care achitarea datoriei publice o exercita asupra intregii societati este suportata
mai greu sau mai usor, dupa cum economia tarii este mai mult sau mai putin dezvoltata. Pentru a
putea calcula efortul societatii de a plati datoria publica, se calculeaza unii indicatori reprezentativi:
Efortul financiar se dimensioneaza prin serviciul datoriei publice 41, care cuprinde cheltuielile
cu rambursarea ratei imprumutului si plata dobanzilor aferente. Analiza apasarii pe care aceste
cheltuieli le exercita in economie se determina prin indicatori ca:
- marimea absoluta, exprimata in lei pentru datoria interna si in dolari pentru datoria externa;
- marimea medie pe locuitor a serviciului datoriei publice;
- raportul dintre serviciul datoriei publice (interne sau externe) si PIB;
- raportul dintre serviciul datoriei publice (interne sau externe) si totalul cheltuielilor bugetului
de stat sau totalul cheltuielilor publice.;
- raportul dintre dobanzile cuprinse in serviciul datoriei publice si PIB sau cheltuielile bugetare
etc.
Cea mai mare parte a datoriei publice este acoperita de creditori de tip societati bancare,
societati de asigurare, societati comerciale si unele persoane fizice sau juridice din tara si strainatate
care dispun de fonduri temporar libere.
Acoperirea necesarului de finantare a cheltuielilor publice se realizeaza prin imprumuturi pe
piata interna sau externa. Tarile dezvoltate dispun de piete de capital suficient de bine dezvoltate
pentru a putea acoperi necesarul de resurse financiare si in consecinta ponderea cea mai mare in
totalul datoriei o are datoria interna. In tarile slab dezvoltate sau cele in tranzitie de la o economie
centralizata spre o economie de piata, precumpanitoare este datoria contractata de stat de la
41
În conformitate cu Legea datoriei publice, nr.313/2004, prin denumirea “serviciul datoriei publice” se înţelege
totalitatea sumelor reprezentând rate de capital, dobânzi, comisioane şi alte costuri aferente datoriei publice, conform
acordurilor sau contractelor de împrumut, la o anumită dată sau pentru o perioadă determinată.
 67 
organisme internationale si din tari straine, capitalul disponibil pe piata interna fiind insuficient. In
cazul acestor tari, gradul de dependenta economica si financiara a tarii fata de strainatate este mai
ridicat.
Datoria publica a unei tari este, de asemenea, caracterizata si in functie de gradul de
exigibilitate, respectiv de intervalul de timp in care trebuie achitata in intregime:
- datoria publica flotanta este datoria contractata sau garantata de stat cu termen scurt de
rambursare;
- datoria publica consolidata este datoria contractata sau garantata de stat cu termen mijlociu si
lung de rambursare.
Structura datoriei publice din punct de vedere al perioadei de
rambursare difera de la tara la tara si in functie de mediul inflationist. Astfel,
daca perioada in care se contracteaza datoria publica este caracterizata de o rata
inalta a inflatiei, imprumutul public pe piata interna pe termen lung nu poate fi
de mari dimensiuni - plasamentele in efecte publice isi erodeaza valoarea pe
termen lung, chiar daca remuneratia acestora este mai mare decat a celor pe
termen scurt.
Intr-o economie de piata, la credit apeleaza:
- sectorul public, pentru acoperirea golurilor temporare de trezorerie (pe termen scurt) si pentru
acoperirea deficitelor bugetare;
- sectorul privat, pentru finantarea activitatii curente (in special a activelor circulante), mai ales
prin credite bancare pe termen scurt si pentru finantarea investitiilor prin credite pe termen mediu si
lung (credite bancare sau prin hartii de valoare).
Pe piata libera, capitalul aflat temporar disponibil la persoanele fizice
si juridice - economiile populatiei, capitalul liber posibil de plasat al societatilor
comerciale, capitalurile disponibile din sistemul bancar, ale institutiilor
financiare si de asigurari etc. - sunt oferite solicitantilor din sectorul public si
privat, care accepta conditiile imprumutatorului privind garantia, termenul de
rambursare, rata dobanzii, conditiile de plata si de penalizare in cazul
nerespectarii acestora.
- Agenţii economici privaţi, persoane fizice sau juridice, apeleazã la credit comercial in
vederea realizarii unor obiective pentru:
- achiziţionarea de bunuri de folosinţã îndelungatã ;
- realizarea de locuinţe ;
- sustinerea activitatii curente, in general prin credite pe termen scurt;
- efectuarea de investitii, prin credite pe termen mediu si lung, in vederea retehnologizarii,
modernizarii, achizitionarii de titluri financiare aducãtoare de dobândã sau alte avantaje etc.
- Spre deosebire de sectorul privat, sectorul public contracteazã împrumuturi de stat intern
sau extern în urmãtoarele scopuri :
Destinaţia - finanţarea deficitului bugetului de stat, finanţarea temporară a
împrumuturilor de deficitelor din anii precedenţi ale bugetului asigurărilor sociale de stat,
stat şi locale interne până la alocarea de sume cu această destinaţie, finanţarea deficitelor
şi externe temporare ale bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi
bugetului Trezoreriei Statului din exerciţiul curent şi refinanţarea datoriei
publice guvernamentale, în condiţii acceptate de Ministerul Finanţelor
Publice;
- menţinerea în permanenţă a unui sold corespunzător în
contul curent general al Trezoreriei Statului, stabilit de Ministerul
Finanţelor Publice;
- finanţarea unor proiecte sau a altor necesităţi aprobate prin
hotărâre a Guvernului sau a autorităţilor publice locale;
- garantarea de credite contractate de agenţi economici publici şi
privaţi, în vederea realizãrii unor obiective de interes general sau local;
- susţinerea balanţei de plăţi şi a rezervei valutare;
- refinanţarea datoriei publice guvernamentale sau locale;

 68 
 - alte situaţii prevăzute de lege.
Deficitul bugetar, respectiv soldul negativ al bugetului de stat este acoperit prin resurse
imprumutate pe piata interna sau externa de capital, adica prin împrumut public.
Împrumutul public se - direct de catre stat, de la persoane fizice sau juridice care detin
realizeaza capitaluri disponibile temporar;
- prin institutii specializate: banci comerciale, case de economii,
institutii de asigurari sociale si reasigurare etc., care fac intermedierea
colectarii capitalurilor pe care societatea civila le imprumuta statului.
Împrumutul public - in scopuri productive, pentru sustinerea unor investitii productive in
poate fi utilizat: sectorul public sau pentru sprijinirea unei activitati din domeniul
producerii sau desfacerii, de interes national;
- in scopuri neproductive, cum sunt apararea nationala, ordinea
publica, gospodaria comunala etc., respectiv pentru cheltuieli necesare
intregii societati sau comunitãţi.
Indiferent de scopul caruia ii este destinat, creditul public este purtator de dobanda pentru
imprumutator. In cazul imprumutului public pentru domeniul productiv, acesta (plus dobanda
corespunzatoare) poate fi platit partial sau integral din profitul intreprinderii publice care l-a utilizat;
acoperirea partii ce nu se poate achita de catre beneficiarul creditului sau a activitatilor neproductive
sustinute prin credit public se realizeaza de la buget, in special din impozite si taxe.
4.6.2. Datoria publică internă şi externã
Potrivit Legii datoriei publice, nr.313/2004, prin datorie publică se inţelege datoria publică

guvernamentală, contractatã de Guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice, la care se adaugă

datoria publică locală, contractatã de autoritãţile administraţiei publice locale.

Datoria publică guvernamentală internă este partea din datoria publică guvernamentală care

reprezintă totalitatea obligaţiilor financiare ale statului, provenind din împrumuturi contractate

direct sau garantate de stat, de la persoane fizice sau juridice rezidente în România, în lei sau în

valută, în conformitate cu prevederile prezentei legi sau ale altor legi speciale, inclusiv sumele

utilizate temporar din disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei Statului pentru

finanţarea temporară a deficitelor bugetare.

Datoria publică locală internă reprezintã partea din datoria publică locală care reprezintă

totalitatea obligaţiilor financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale, provenind din

împrumuturi contractate direct sau garantate de acestea, de la persoane fizice sau juridice rezidente

în România.

Datorie publică guvernamentală externă este partea din datoria

publică guvernamentală reprezentând totalitatea obligaţiilor financiare ale
statului, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de stat de
la persoane fizice sau juridice nerezidente în România.
Datorie publică locală externă este partea din datoria publică locală reprezentând totalitatea
obligaţiilor financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale, provenind din împrumuturi
contractate direct sau garantate de acestea de la persoane fizice sau juridice nerezidente în România.
 69 
Trebuie menţionat cã împrumuturile contractate sau garantate de autorităţile administraţiei publice
locale fac parte din datoria publică a României, dar nu reprezintă obligaţii ale Guvernului, iar plata
serviciului datoriei publice aferentă acestor împrumuturi se va efectua exclusiv din bugetele locale
şi prin împrumuturi pentru refinanţarea datoriei publice locale.
Autorităţile administraţiei publice locale pot contracta sau garanta împrumuturi interne şi/sau
externe pe termen scurt, mediu şi lung, pentru realizarea de investiţii publice de interes local,
precum şi pentru refinanţarea datoriei publice locale, potrivit legii, numai cu avizul Comisiei de
Autorizare a Împrumuturilor Locale.

Imprumutul de stat se realizeaza fie pentru necesitati de trezorerie,

fie pentru necesitati de echilibru bugetar.
Necesitatile de trezorerie apar cand, desi pe intregul an veniturile si cheltuielile bugetului de
stat pot fi echilibrate, potrivit proiectului aprobat al bugetului de stat, incasarile perioadei sunt
insuficiente pentru a acoperi cheltuielile publice - din cauza termenelor de incasare si plata
neconcordante, a decalajelor voite sau nevoite ce pot sa apara etc. Ca urmare, se manifesta o
insuficienta temporara de resurse.
Organizatia specializata care se ocupa cu executia de casa a bugetului de stat (Trezoreria
statului, prin directia de specialitate din Ministerul Finantelor Publice) urmareste in permanenta
situatia incasarilor si platilor în sistemul bugetar public. Ea prevede aparitia eventualelor goluri de
casa si cauta resursele financiare care ar putea sa-l acopere. Daca exista institutii publice ce detin
capitaluri temporar disponibile, ele vor acoperi golul de casa al Trezoreriei statului si, indata ce
veniturile bugetare se vor incasa, vor fi rambursate cu suma corespunzatoare. Daca disponibilul de
capital al sectorului public nu este suficient pentru a acoperi deficitul temporar de casa al bugetului
de stat, Trezoreria apeleaza la imprumuturi pe termen scurt de la alti detinatori de resurse banesti de
pe piata. Aceasta nu mareste masa semnelor banesti in circulatie, ci reprezinta numai o redistribuire.
In ultima instanta, Trezoreria face apel la Banca centrala a tarii, sub forma unui avans in contul
veniturilor bugetare viitoare. Avansul de la BNR reprezinta o emisiune de moneda fara acoperire.
Operatiunea se executa in termeni foarte stricti (consemnati atat in Legea finantelor, cat si in Legea
sistemului bancar), deoarece, daca vizeza sume importante si nu se ramburseaza la termen (scurt),
poate genera un proces inflationist foarte puternic.
4.6.2.Componentele tehnice ale imprumuturilor de stat.

Din punct de vedere
juridic, un imprumut
de stat este definit
prin cateva elemente
tehnice:
42
Definiţiile termenilor se gãsesc în Glosarul de la finele lucrãrii.
- denumirea imprumutului, prin care se precizeaza scopul acestuia
(inzestrarea armatei, construirea de drumuri etc.) si cand se lanseaza cu
relativa regularitate pentru acoperirea deficitelor bugetare se precizeaza
fie anul (de exemplu “imprumutul de stat 1947”), fie dobanda (de
exemplu “imprumutul de stat 5 1/4 %), fie forma pe care o imbraca
venitul (de exemplu “imprumutul de stat cu castiguri”) etc.
- valoarea nominala este valoarea inscrisa pe cupiurile ce formeaza
inscrisurile emise de stat (de exemplu 1 milion lei, 5000 franci francezi,
1000 dolari SUA s.a.), care sunt numite efecte publice, titluri, hartii de
valoare, obligatiuni etc.
Valoarea nominala inscrisa pe hartia de valoare arata suma pe care
statul o va rambursa detinatorului la termenul specificat in contractul de
imprumut. Detinatorul poate sa vanda la bursa hartia de valoare, suma cu
care aceasta se negociaza reprezentand valoarea ei reala.
- valoarea reala a inscrisului se stabileste in functie de cererea si
oferta de capital de pe piata, la un “curs” cu care se coteaza inscrisul la
bursa. Valoarea reala poate fi mai mica, egala sau mai mare decat valoarea
nominala, cursul fiind sub pari, al-pari sau supra pari42.
In general, lansarea unui imprumut de stat se face sub valoarea
nominala.
- termenul de rambursare. Imprumuturile de stat se pot lansa cu
 70 
 termen de rambursare specificat (scurt, mediu sau lung) sau fara termen
de rambursare.
- împrumuturile de stat pe termen scurt sunt lansate pentru
golurile temporare de trezorerie (din cauza decalajului dintre incasari si
plati de Trezorerie sau din necesitatea efectuarii unor cheltuieli bugetare
neprevazute);
- imprumuturile de stat pe termen mediu si lung sunt lansate in
vederea acoperirii deficitelor bugetare devenite cronice sau pentru
finantarea unor cheltuieli de investitii de mare valoare.
- forma sub care se contracteaza imprumutul de stat:
- prin creante in cont, respectiv prin inregistrarea in evidentele
datoriei publice fara sa se elibereze inscrisuri; metoda se practica cand
imprumutul este obtinut de la un numar limitat de creditori.
Creantele in cont nu necesita cheltuieli pentru confectionarea sau
depozitarea inscrisurilor, dar nu pot fi negociate la bursa (inafara bursei se
indeplinesc anumite formalitati pentru negocierea creantelor in cont).
- prin emisiune de inscrisuri, cand statul se imprumuta de la un
numar mare de creditori. Inscrisurile poarta denumiri diferite, in functie
de caracteristicile pe care le prezinta:
- pentru imprumuturile de stat pe termen scurt se emit bonuri de
tezaur, polite de tezaur, certificate de datorie, certificate (bonuri)de
impozite etc.
- pentru imprumuturile pe termen mediu si lung statul emite
inscrisuri sub denumirea de obligatiuni sau titluri de renta.
- pentru imprumuturile fara termen de rambursare, statul emite
titluri de renta perpetua.
- costul pe care statul il plateste pentru imprumut creditorilor sai este
sub forma de dobanda si/sau castiguri sau alte avantaje.
4.6.3. Rambursarea împrumutului public
Rambursarea imprumuturilor de stat reprezinta rascumpararea titlurilor de stat , respectiv restituirea
sumelor imprumutate.
Rambursarea - obligatoriu, pentru imprumutul de stat cu termen;
imprumuturilor de stat - facultativ, in cazul imprumutului se stat perpetuu.
are caracter:

Din punct de vedere al - imprumuturi de stat cu restituire integrala la o scadenta unica.

momentului - imprumuturi de stat cu restituire esalonata pe o perioda mai
rambursarii, exista mai indelungata.
multe tipuri de
imprumuturi de stat:
Imprumutul de stat cu restituire integrala la o scadenta unica
prezinta mai multe dezavantaje, deoarece statul este obligat sa faca plati
importante la termenul stabilit, ceea ce ridica probleme de natura:
- financiara, privind asigurarea resurselor financiare;
- monetara, legate de punerea in circulatie a mari sume de bani;
- organizatorica, pentru a se efectua de plati intr-o singura zi, la un numar mare de persoane
fizice sau juridice).
Pentru a evita aceste dezavantaje, statul poate sa:
- rascumpere anticipat la bursa inscrisurile care se apropie de scadenta;
- stabileasca perioade de timp, suficient de lungi, in care sa faca rambursarea.
În ceea ce priveşte împrumuturile de stat cu restituire esalonata pe o perioda mai indelungata,
în practica exista mai multe modalitati de rambursare a imprumuturilor publice:
- prin anuitati (plati anuale), respectiv incepand din al doilea an (sau in primul an dupa
perioada de gratie, adica de scutire de plata) de la contractarea imprumutului, statul incepe sa achite

 71 
partea anuala ce revina din suma datorata, plus dobanda aferenta anului respectiv, in functie de cum
s-a stabilit in conditiile de emisiune a titlurilor.
Anuitatile pot fi in sume egale pe toata durata rambursarii imprumuturilor, sau in sume inegale,
respectiv rata de capital aceeasi si dobanda in cote progresive sau regresive;
- calea tragerilor la sorti este utilizata de stat cand imprumutul de stat a fost contractat la un
numar mare de creditori. In momentul emisiunii, Statul stabileste valoarea obligatiunilor
amortizabile in fiecare an prin tragere la sorti.
In cazul imprumuturilor de stat pe termen lung, statul este obligat sa-l ramburseze la scadenta;
el poate sa o faca si anticipat, daca legea nu-i interzice acest lucru. Daca prin lege nu este permisa
rambursarea inainte de scadenta, statul poate rascumpara la bursa inscrisurile respective. De
asemenea, prin rambursarea la bursa, statul poate sa retraga din circulatie , daca dispune de fonduri
suficiente, titlurile imprumuturilor fara termen, prin grija Ministerului Finantelor, cand cotatia
acestora se afla la un curs scazut (sub-pari).
Rambursarea - fondului special de amortizare, la dispozitia unei institutii
imprumutului de stat specializate, ale carei venituri provin in special din monopoluri fiscale;
se efectueaza pe - resurselor prevazute special in acest scop in buget. Imprumutul se
seama : acopera din veniturile bugetare ordinare, fara sa se creeze un fond special
de amortizare;
- excedentelor bugetare, cand acestea exista si operatiunea financiara
este profitabila pentru stat.
Alte cai de amortizare - incapacitatea de plata a statului, devenit insolvabil din motive
a datoriei publice, in politice, economice sau de razboi.
afara amortizarii - deprecierea monetara, cand imprumutul nu a fost protejat prin
(stingerii) clauze contractuale speciale impotriva inflatiei. In acest caz, statul este
imprumutului de stat obligat sa ramburseze imprumutul la valoarea sa nominala, desi valoarea
sunt: reala a acestuia poate sa fie de sute, de mii de ori mai mare.
4.7. Bugetul general consolidat
4.7.1. Componenţa bugetului general consolidat
În ţara noastră, resursele financiare publice se constituie şi se gestionează printr-un sistem
unitar de bugete, şi anume: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale
care constituie bugetul public naţional, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului şi
bugetele altor instituţii cu caracter autonom, în condiţiile asigurării echilibrului bugetar.
Bugetul de stat Bugetul de stat este documentul elaborat şi administrat de Guvern şi
aprobat de Parlament, prin lege, cuprinzând veniturile şi cheltuielile aprobate
prin legea bugetară anuală. În bugetul de stat sunt reflectate resursele financiare
mobilizate la dispoziţia statului, repartizate în principal pentru realizarea
acţiunilor social-culturale, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice, autoritatea
publică, pentru finanţarea unor investiţii şi activităţi de interes strategic,
asigurarea protecţiei şi refacerea mediului înconjurător, asigurarea măsurilor de
protecţie socială a populaţiei şi realizarea programelor de cercetare.
Rolul bugetului de stat decurge din calitatea acestuia de instrument prin
care se realizează alocarea şi redistribuirea resurselor şi care prezintă utilitate în
procesul reglării activităţii economice şi sociale. Funcţia de alocare a bugetului
reiese din natura statului, care în mod tradiţional îşi asumă sarcina finanţării
serviciilor publice. Funcţia de redistribuire a bugetului statului este pusă în
evidenţă tocmai de natura lui specifică, respectiv aceea de instrument ce
reflectă relaţii de mobilizare a resurselor şi de repartizare a acestora pentru
finanţarea unor activităţi şt acţiuni determinate expres. Rolul de reglare a vieţii
economice decurge din importanţa bugetului de stat ca instrument cu putere de
lege, prin care se reflectă politica economică promovată de Guvern. Prin
orientările bugetului se poate acţiona asupra economiei stimulând sau frânând o
anumită activitate. Autorităţile publice pot acţiona, în acest scop, prin
intermediul cheltuielilor, veniturilor şi soldului bugetar.

 72 
Bugetul Bugetul asigurărilor sociale de stat este documentul ce se întocmeşte
asigurărilor distinct de bugetul de stat şi se aprobă de Parlament prin lege separată, fiind
sociale de stat administrat şi gestionat de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale. Bugetul
asigurărilor sociale de stat este planul financiar anual care reflectă constituirea,
repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti necesare ocrotirii pensionarilor,
salariaţilor şi membrilor de familie. Veniturile ce sunt cuprinse în acest buget nu
pot fi utilizate pentru alte cheltuieli bugetare decât cele pentru care sunt
repartizate prin prevederile bugetului respectiv.
Bugetul asigurărilor sociale de stat este format din bugetele pentru
realizarea asigurărilor sociale de la nivelul direcţiilor de muncă şi protecţie
socială judeţene şi direcţia generală a municipiului Bucureşti şi din bugetul
asigurărilor sociale, elaborat de organele de resort din Ministerul Muncii şi
Protecţiei Sociale, care cuprinde veniturile şi cheltuielile cu caracter centralizat.
Bugetele celorlalte autorităţi autonome de asigurări sociale se aprobă de
organele de conducere proprii, cu avizul Ministerului Muncii şi Solidarităţii
Sociale şi al Ministerului Finanţelor Publice.
Bugetele locale Bugetele locale sunt bugetele unităţilor administrativ-teritoriale cu
personalitate juridică şi sunt elaborate autonom, fapt ce stimulează iniţiativa
locală în realizarea veniturilor şi satisfacerea cerinţelor sociale locale.
În România, teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în
comune, oraşe şi judeţe, în care se exercită autonomia locală şi în care se
organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice locale.
Comunele, oraşele şi judeţele sunt persoane juridice de drept public, au
patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină. Delimitarea teritorială a
comunelor, oraşelor şi judeţelor se stabileşte prin lege. În România, nu
funcţionează regiunea, ca nivel organizatoric separat al administraţiei publice.
Fiecare comună, oraş, judeţ, respectiv municipiul Bucureşti şi sector al
municipiului Bucureşti întocmeşte bugetul local care cuprinde veniturile şi
cheltuielile publice locale reglementate prin lege. Unităţile administrativ-
teritoriale îşi dimensionează cheltuielile în raport cu nevoile proprii, în corelare
cu resursele pe care le pot mobiliza din impozite, taxe şi celelalte venituri sta-
bilite de legea bugetară, efectuând controlul asupra modului de utilizare a
fondurilor alocate. Rezultatele execuţiei bugetelor locale, reprezentând
excedente, rămân la dispoziţia acestor unităţi sub forma fondurilor de tezaur şi
a fondurilor de rezervă. Autonomia stimulează iniţiativa locală în realizarea
veniturilor şi satisfacerea cerinţelor sociale locale.
Bugetele Bugetele fondurilor speciale se întocmesc în vederea finanţării anumitor
fondurilor obiective şi acţiuni necesare în perioada considerată, pentru care se instituie
speciale prelevări obligaţorii pe baza unor legi speciale. Fondurile speciale, aprobate
prin legi speciale, se constituie în afara bugetului de stat, iar bugetele acestora
se aprobă ca anexe la Legea bugetului de stat. Veniturile şi cheltuielile
fondurilor speciale au destinaţii clar precizate prin legi speciale.
Bugetul Bugetul trezoreriei generale a statului este documentul în care sunt
trezoreriei înscrise veniturile şi cheltuielile trezoreriei privind activitatea desfăşurată de
generale a aceasta în scopul îndeplinirii funcţiilor sale.
statului
Bugetele Bugetele instituţiilor publice autonome includ veniturile şi cheltuielile
instituţiilor instituţiilor publice centrale, care nu sunt subordonate nici unei alte instituţii de
publice drept public.
autonome
Bugetele Bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial de la bugetul
instituţiilor de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale includ
publice veniturile şi cheltuielile instituţiilor publice centrale, care nu sunt subordonate
finanţate nici unei alte instituţii de drept public şi care primesc subvenţii de la bugetul de
integral sau stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale în
 73 
 parţial completarea fondurilor proprii.
Bugetul Bugetul instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii
instituţiilor reprezintă docutmentul în care sunt prevăzute şi aprobate anual veniturile şi
publice cheltuielile instituţiilor publice centrale, care nu sunt subordonate nici unei alte
finanţate instituţii de drept public. Veniturile proprii provin din chirii, organizarea de
integral din manifestări culturale şi sportive, concursuri artistice, publicaţii, prestaţii
venituri proprii editoriale, studii, proiecte, valorificări de produse din activităţi proprii sau
anexe, prestări de servicii şi altele asemenea.
Bugetele Bugetele fondurilor provenite din credite externe reprezintă documentul
fondurilor în care sunt prevăzute şi aprobate cheltuielile ce se efectuează din credite
provenite din externe contractate sau garantate de stat şi a căror rambursare, dobânzi şi alte
credite externe costuri se asigură din fonduri publice.
Bugetele Bugetele fondurilor externe nerambursabile reprezintă documentul în
fondurilor care sunt prevăzute şi aprobate veniturile provenind din fonduri externe
externe nerambursabile şi cheltuielile ce se efectuează din aceste fonduri
nerambursabile nerambursabile în conformitate cu acordurile încheiate cu partenerii externi.
4.7.2. Operaţiuni de consolidare
Delimitarea atribuţiilor între administraţia publică centrală şi cea locală este
marcată periodic de mutaţii în repartiţia sarcinilor, aceste transferuri de sarcini
reflectându-se în structura veniturilor şi cheltuielilor publice.
Trecerea de către Guvern, în administrarea şi finanţarea autorităţilor
administraţiei publice locale, a unor cheltuieli publice, ca urmare a descentralizării
acestora şi a altor cheltuieli publice noi se face prin lege, cu asigurarea resurselor
financiare necesare realizării acestora.
Transferurile de fonduri de la bugetul central către bugetele locale, cuprinse în
veniturile totale ale bugetelor locale.
Prin operaţiunea de consolidare a veniturilor şi cheltuielilor publice la nivelul
bugetului general se eliminã dublele înregistrãri. Pentru a delimita aceastã operaţiune
de acele operaţiuni care realizeazã soldul dintre douã sume de sens contrar (netul
dintre cele douã mãrimi), trebui definite noţiunile de transfer consolidabil şi transfer
neconsolidabil, deoarece în practica finanţelor publice ale statelor, fie acestea de tip
unitar sau federal, se utilizeazã ambele tipuri de transferuri:
- în cadrul bugetului general consolidat, se realizeazã transferuri.
Astfel, din veniturile constituite la nivelul unui buget - în general cel de stat - se
transferã sume pentru finanţarea unor activitãţi sau servicii, finanţare realizatã
din alte bugete - de exemplu din bugete locale sau din bugetul asigurãrilor sociale
de stat. Aceste sume reprezintã cheltuieli pentru cel dintâi buget şi venituri
pentru celelalte, ceea ce înseamnã cã, la realizarea unei consolidãri (agregãri a
bugetelor şi fondurilor publice) vor trebui eliminate.
- existã însã transferuri adresate direct beneficiarilor de servicii
publice, sume ce nu se întorc în sistemul bugetar - decât, cel mult, de o manierã
indirectã, prin intermediul creşterii cererii interne, dar în ciclul urmãtor al
activitãţii economice. Respectivele sume se constituie în trasferuri
neconsolidabile.
Pentru a arãta cum se aplicã algoritmul de consolidare în situaţia
cheltuielilor bugetului general, presupunem cã indicatorii bugetului de stat şi
bugetelor locale se prezintã astfel :

Bugetul de stat Bugetele locale

 74 
 Venituri Venituri
 290u.m. 200 u.m.
din care :
80 u.m. din
transferurile de la bugetul
de stat
Cheltuieli Cheltuieli
320 u.m. 199,5 u.m.
din care : din care :
 80 u.m. transferuri 80 u.m.
consolidabile cãtre bugetele finanţeazã servicii pentru
locale care s-au primit
transferurile
Sold bugetar Sold bugetar
- 30 u.m. + 0,5 u.m.
Total venituri brute ale bugetului de stat şi bugetelor locale = = 290 + 200 =
490 u.m.
Total venituri consolidate ale bugetului de stat şi bugetelor locale = = 290 +
(200 – 80) = 410 u.m.
Total cheltuieli brute ale bugetului de stat şi bugetelor locale = = 320 +
199,5 = 519,5 u.m.
Total cheltuieli consolidate ale bugetului de stat şi bugetelor locale = (320 –
80) + 199,5 =
=
439.5 u.m.
Potrivit acestui algoritm, prin care se eliminã înregsitrãrile duble, se
calculeazã veniturile şi cheltuielile consolidate pentru ansamblul bugetelor şi
fondurilor publice, în acest fel putând determina totalitatea resurselor de care
dispun autoritãţile publice, precum şi efortul financiar al întregii naţiuni pentru
finanţarea serviciilor publice, la toate nivelurile administrative publice.

 75 
 CAPITOLUL V – PROCESUL BUGETAR
5.1. Principii bugetare
Principiile bugetare în statele cu economie de piata definesc: modul de reflectare a
veniturilor şi cheltuielilor publice în bugetul de stat, adică sfera de cuprindere a acestuia; durata de
timp pentru care Parlamentul autorizează Guvernul să realizeze exerciţiul bugetar; relaţia care
trebuie să existe între veniturile şi cheltuielile bugetare; informarea opiniei publice despre sursele
veniturilor şi destinatia acestora. In terminologia de specialitate a teoriei financiare, ca şi în practica
financiara a statelor, sunt întâlnite următoarele principii ale procedurii bugetare: anualitatea
bugetului, universalitatea bugetară, echilibrul bugetar, realitatea sau specializarea bugetară, unitatea
(unicitatea) bugetară, neafectarea veniturilor şi publicitatea procedurii bugetare.
Anualitatea Anualitatea bugetara este principiul bugetar potrivit căruia perioada de timp
bugetului pentru care se întocmeste şi în care se executa bugetul de stat este de un an.
In practica statelor, anul bugetar poate coincide sau nu cu anul
calendaristic. Inceputul anului bugetar în ţările în care acesta nu coincide cu anul
calendaristic este determinat de factori de natură economică, de tradiţie, de
regimul de lucru al Parlamentului. In ţări ca Austria, Belgia, Brazilia, Franţa,
Germania, anul bugetar coincide cu anul calendaristic; în alte ţări ca Anglia,
Danemarca, Japonia, anul bugetar se desfaşoara în intervalul 1 aprilie a.c. - 31
martie, anul următor; în Italia şi Suedia, anul bugetar este cuprins între 1 iulie - 30
iunie; în S.U.A., anul bugetar se desfaşoara de la 1 octombrie - 30 septembrie.
La întocmirea proiectului de buget, într-o ţara cu un pronunţat caracter
agricol, este necesar a se cunoaşte perspectivele recoltei, deoarece resursele
financiare ale statului în anul pentru care se întocmeşte bugetul depind în mare
masură de veniturile realizate din agricultură în anul de baza. De asemenea, într-o
ţara dezvoltată este necesar să se cunoască evoluţia producţiei industriale,
conjunctura pe piaţa interna şi pe cea externa, evoluţia preţurilor şi a altor factori
care influenţează nivelul veniturilor şi cresterea economică.
In practica financiară a statelor dezvoltate se cunosc abateri de la anualitatea
bugetară. In Franţa, de pildă, se aplică formula “legilor program” pentru
cheltuielile eşalonate pe o perioadă mai îndelungată de timp. Legea program nu
are caracter obligaţoriu, ci numai valoarea unei declaraţii de intenţii.
România a cunoscut o experienţă interesantă cu privire la principiul
anualităţii. Practica română a îmbrăţişat de la început principiul anualităţii
impozitelor directe, fiind influenţată de practica franceză şi belgiană. In practica
bugetară din ţara noastră, anul bugetar a început la diferite date. Astfel, până în
anul 1880, anul bugetar coincidea cu anul calendaristic. Dupa anul 1880, anul
bugetar a început la 1 aprilie. Din anul 1923, s-a trecut din nou la 1 ianuarie ca
dată a începerii anului bugetar.
Legea privind finanţele publice precizează43 că veniturile şi cheltuielile
bugetare sunt aprobate prin lege pe o perioadă de un an, care corespunde cu anul
calendaristic şi cu exerciţiul bugetar, adică începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31
decembrie. Legea validează principiul anualităţii şi în ceea ce priveşte perioada
de timp în care se execută autorizaţia parlamentară. Prevederea potrivit căreia
toate operaţiunile de încasări şi plăţi, efectuate în cursul unui an bugetar, în contul
unui buget, aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului respectiv,
demonstrează că, în executarea bugetului, legiuitorul a optat ferm pentru sistemul
de gestiune. Veniturile şi cheltuielile aferente exerciţiului bugetar încheiat,
realizate după 31 decembrie, se reflectă în execuţia bugetului aferent anului în
care veniturile s-au încasat, iar cheltuielile s-au efectuat. Aşadar, nici o perioadă

43
Legea privind finanţele publice, nr. 500/2002, publicată în M.O. nr. 597 din 13 august 2002, art. 2 şi art. 11
 76 
 complementară, oricât de scurtă ar fi ea, nu se admite pentru decontarea
veniturilor şi cheltuielilor aferente exerciţiului încheiat.
Universalitate Universalitatea bugetara – potrivit acestui principiu, veniturile şi
a bugetara cheltuielile statului trebuie să figureze în buget cu sumele lor totale, fără omisiuni
şi fără compensări reciproce. Respectarea principiului universalitatii permite
cunoaşterea şi controlul sumelor exacte a veniturilor şi cheltuielilor publice.
Bugetul întocmit cu respectarea principiului universalităţii poartă denumirea de
buget brut şi presupune ca veniturile să fie înscrise în buget cu produsul lor brut,
iar cheltuielile cu cifra lor totală, iar nu cu soldul dintre acestea. Scopul urmărit
de acest principiu este de a facilita controlul financiar, interzicând compensarea
între cheltuieli şi venituri proprii.
In practică, acest principiu nu este respectat şi se trece astfel la bugetul net,
care cuprinde numai rezultatul final al acţiunilor producatoare de venit şi al celor
generatoare de cheltuieli, ca apoi să se ajunga la bugetul mixt, în care la unele
poziţii figurează cifre totale, iar la altele numai soldul dintre venituri şi cheltuieli.
Cu privire la principiul universalităţii, Legea finanţelor publice nr.
500/2002 precizează că veniturile şi cheltuielile se includ în buget în totalitate, în
sume brute. Intrucât nu toate veniturile şi cheltuielile se justifică a fi înscrise în
buget în sume brute (globale), era util ca textul legii să fie completat cu cuvintele:
"cu excepţiile prevăzute de lege". Printre veniturile şi cheltuielile ce se pot înscrie
în buget numai cu soldul, se numără: veniturile de la întreprinderile publice sau
subvenţiile către acestea; vărsămintele către bugetul de stat sau subvenţiile
primite de la acesta, în relaţiile dintre bugetele locale şi bugetul general al
statului; subvenţiile primite în completare de unele instituţii din sfera nematerială
(institute de cercetare ştiinţifică, universităţi, şcoli, spitale etc.) ce realizează
unele venituri pe care le reţin în vederea acoperirii unei părţi din cheltuielile lor.
De la principiul universalitatii bugetului constituie exceptii şi resursele provenind
din donatii, fondurile de sprijin şi reconstituirea creditelor bugetare.
In perioada actuală, bugetul de stat are caracterul unui buget mixt. In
contextul respectării principiului autonomiei financiare, orice venituri
extrabugetare sunt lăsate la dispoziţia entităţii care le obţine, pentru a le folosi
direct în conformitate cu nevoile proprii. Dacă veniturile proprii sunt suficient de
mari, finanţarea de la buget se realizează „per sold", sub forma unei subvenţii de
completare până la nivelul cheltuielilor proprii, în cazul unor venituri proprii de
dimensiuni modeste sau cu caracter întâmplător, cheltuielile sunt acoperite de la
buget, fără a fi influenţate de aceste venituri.
Unitatea Strâns legat de principiul universalităţii este principiul unităţii bugetare.
bugetară Acesta presupune ca toate veniturile şi cheltuielile bugetare sa fie inscrise intr-un
singur document, formula in masura sa ofere o imagine clara şi cuprinzatoare a
situatiei financiare a statului. Un buget unitar, sub aspect politic, facilitează
controlul Parlamentar, dând posibilitatea organului legislativ să examineze
politica financiară a guvernului aflat la putere şi să propună amendamente cu
privire la cuantumul veniturilor şi cheltuielilor bugetare sau la oportunitatea,
prioritatea ori necesitatea aprobării unor cheltuieli. Sub aspect financiar, unitatea
bugetară constituie o regulă de ordine şi claritate, reflectând starea reala a situaţiei
financiare a ţării, eliminând posibilitatea unor artificii de disimulare.
In timp a apărut necesitatea descentralizării administrării banilor publici la
nivelul unităţilor administrativ - teritoriale, care cunoşteau mai bine necesităţile
de satisfăcut. In condiţiile în care numărul tipurilor de bugete prevăzute de Legea
privind finanţele publice şi Legea privind finanţele publice locale, care se
întocmesc în prezent în ţara noastră, s-a marit, nu se mai poate vorbi de principiul
unităţii bugetare în sens clasic, asigurat prin existenţa unui singur document care
să reflecte veniturile şi cheltuielile publice. In contextul actual, caracterizat prin

 77 
 existenţa mai multor tipuri de bugete, principiul unităţii bugetare se asigură prin
aceea că resursele şi cheltuielile bugetare sunt reglementate în mod unitar prin
Legea privind finanţele publice, Legea privind finanţele publice locale şi prin
legile bugetare anuale; ele îşi găsesc reflectarea în bugetul general consolidat,
care este un document de fundamentare a echilibrului financiar public la nivel
macroeconomic.
Principiul tradiţional al unităţii bugetare, riguros respectat în trecut, a fost
adaptat cerinţelor finanţelor publice moderne prin intermediul unor derogări ce
facilitează operaţiunea de “debugetizare”. Debugetizarea presupune două
accepţiuni: pe de o parte, trecerea de la finanţarea publică la cea privată, iar pe de
altă parte, semnifică un proces de dezangajare a statului prin trecerea unor
cheltuieli publice din bugetul general spre bugetele anexe şi conturi speciale de
trezorerie44. Debugetizarea constă, aşadar, în scoaterea unor cheltuieli în afara
bugetului general al statului şi acoperirea lor din surse alternative. Debugetizarea
intervine pentru a facilita efectuarea unor cheltuieli publice pe seama unor resurse
complementare în condiţiile în care veniturile ordinare sunt insuficiente.
Operatiunea de debugetizare este folosita de Guvern şi pentru a evita controlul
parlamentar, tocmai prin scoterea unor venituri şi cheltuieli publice in afara
bugetului de stat.
Neafectarea Neafectarea veniturilor bugetare este principiul bugetar potrivit căruia,
veniturilor veniturile publice încasate trebuie să se depersonalizeze pentru a servi la
bugetare acoperirea cheltuielilor bugetare, privite în ansamblul lor. Altfel spus, nu se
admite ca un anumit venit bugetar să fie afectat pentru finanţarea unor anumite
cheltuieli. Aceasta, deoarece nu există un raport corespunzător între randamentul
unui venit şi necesarul de fonduri pentru finanţarea unei cheltuieli publice. Astfel,
dacă încasările din venitul cu o afectare specială ar depăşi suma necesară pentru
finanţarea acţiunii respective, s-ar obţine un excedent care ar incita la risipa
fondurilor disponibile. In situaţia inversă, dimpotrivă, acţiunea respectiva nu s-ar
putea realiza în bună masură, din cauza insuficienţei fondurilor afectate.
Principiul neafectării veniturilor nu se aplică cu strictete în practica
financiară, abaterile de la principiul unitatii bugetare constituind tot atâtea forme
de derogare de la principiul neafectării veniturilor. De pildă, atunci când se
instituie un nou impozit sau se majoreaza cuantumul unuia existent, guvernul,
pentru a atenua starea de nemulţumire a contribuabililor, indica şi scopul în care
vor fi utlizate încasarile provenite din impozitul respectiv. Mai mult, în unele ţări,
legea admite afectarea unor venituri chiar în cadrul bugetului ordinar.
In România, existenţa unor fonduri cu destinaţie specială reflectă o încălcare
a acestui principiu şi prezintă anumite dezavantaje din punctul de vedere al bunei
gestionări a fondurilor publice. Legea finanţelor publice interzice constituirea de
fonduri publice în afara bugetului de stat. Pentru soluţionarea problemelor legate
de desfiinţarea veniturilor şi cheltuielilor cu destinaţie specială incluse în bugetul
de stat, Guvernul are sarcina ca, în decurs de trei ani, să prezinte Parlamentului
propuneri de modificare a actelor normative respective.
Specializarea Specializarea bugetară este principiul bugetar potrivit căruia, veniturile
bugetară bugetare trebuie să fie aprobate de către Parlament pe surse de provenienţă, iar
cheltuielile bugetare pe categorii de destinaţii şi obiective. In scopul realizării
acestei cerinţe şi pentru a se oferi Parlamentului o imagine cât mai clara asupra
bugetului de stat, veniturile şi cheltuielile au fost grupate după o anumita schemă,
luând astfel naştere clasificaţia bugetară. Veniturile şi cheltuielile care se înscriu
în bugetul administratiei centrale de stat se grupează în: venituri şi cheltuieli
curente şi de capital, cu specificitatea naturii veniturilor şi cheltuielilor şi
detalierea acestora pe baza clasificaţiei bugetare.

44
Văcărel, Iulian & colectiv – “Finanţe publice”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000
 78 
 Clasificaţia bugetară este un document tehnic, conceput şi realizat de
Ministerul Finanţelor Publice pe baze ştiinţifice, grupând veniturile şi cheltuielile
într-o anumita ordine şi dupa anumite criterii, şi care arată: sursele veniturilor
bugetare, repartiţia cheltuielilor bugetare, instituţiile publice prin care se
realizează veniturile şi se efectuează cheltuielile prevăzute în buget. Clasificaţia
bugetară trebuie să fie cât mai simplă şi cât mai clară, pentru a putea fi înţeleasă şi
de cei care nu au pregătire de specialitate.
Publicitatea Publicitatea bugetului este principiul potrivit căruia bugetul de stat este adus
bugetului la cunoştinţa opiniei publice, în scopul informarii cu privire la resursele
preconizate de Guvern şi la destinaţia dată banilor publici. Astfel cu prilejul
dezbaterilor parlamentare, cifrele proiectului de buget sunt comentate nu numai în
sălile de şedinte ale organelor legislative, ci şi în presă, la radio şi televiziune.
După adoptarea legii cu privire la bugetul de stat, aceasta este dată
publicităţii, apărând atât în publicaţii oficiale (Monitor Oficial, Buletin etc.), cât
şi în culegeri de acte normative. Asemanator se procedeaza şi cu contul general de
incheiere a exercitiului bugetar, care este aprobat de Parlament şi dat publicităţii
în forma oficială. Acesta reprezintă o formă de control din partea Parlamentului şi
a opiniei publice a modului în care a fost executat bugetul de stat adoptat cu un an
în urmă. Pentru ca opinia publică să se poată informa asupra situaţiei finanţelor
publice, bugetul de stat ar trebui să fie întocmit într-o forma simplă, clară şi
precisă, însă, practic, legea cu privire la bugetul de stat şi anexele sale este
voluminoasă şi cuprinde dispoziţii redactate într-un limbaj de strictă specialitate,
inaccesibil cetaţeanului de rând.
Publicarea informatiilor cu privire la bugetul de stat este o necesitate atât pe
plan intern, cât şi pe plan extern, întrucât situaţia finanţelor publice, evoluţia
puterii de cumpărare a monedei naţionale, alături de dinamica producţiei
industriale şi de creşterea economică influenţează decisiv poziţia şi creditul de
care se bucură un stat pe piaţa internaţională de capitaluri.
Principiul Principiul unităţii monetare conform căruia toate operaţiunile bugetare se
unităţii exprimă în monedă naţională.
monetare
Prin Legea finanţelor publice locale, nr.273/2006 la principiile generale ce se aplicã în
sistemul finanţelor publice din ţara noastrã se adaugã unele principii specifice procesului de
descentralizare, care înregistreazã în perioada actualã o accentuare fãrã precedent, astfel:
Principiul Prin politicile bugetare locale se poate realiza ajutorarea unităţilor
solidarităţii administrativ-teritoriale, precum şi a persoanelor fizice aflate în situaţie de
extremă dificultate, prin alocarea de sume din fondul de rezervă bugetară
constituit în bugetul local.
Din fondul de rezervă bugetară constituit în bugetul local consiliile locale,
judeţene sau Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, pot aproba
acordarea de ajutoare către unităţile administrativ-teritoriale aflate în situaţii de
extremă dificultate, la cererea publică a primarilor acestor unităţi administrativ-
teritoriale sau din proprie iniţiativă.
Principiul Unităţile administrativ-teritoriale au dreptul la resurse financiare suficiente,
autonomiei pe care autorităţile administraţiei publice locale le pot utiliza în exercitarea
locale atribuţiilor lor, pe baza şi în limitele prevăzute de lege.
financiare Autorităţile administraţiei publice locale au competenţa stabilirii nivelurilor
impozitelor şi taxelor locale, în condiţiile legii.
Alocarea resurselor financiare pentru echilibrarea bugetelor locale nu trebuie
să afecteze aplicarea politicilor bugetare ale autorităţilor administraţiei publice
locale în domeniul lor de competenţă.
Sumele defalcate cu destinaţie specială se utilizează de către autorităţile

 79 
 administraţiei publice locale în conformitate cu prevederile legale.
Principiul Resursele financiare ale unităţilor administrativ-teritoriale trebuie să fie
proporţionalit proporţionale cu responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice locale
ăţii stabilite prin lege.
Principiul Autorităţile administraţiei publice locale, prin structurile asociative ale
consultării acestora, trebuie să fie consultate asupra procesului de alocare a resurselor
financiare de la bugetul de stat către bugetele locale.
5.2. Metode şi tehnici de elaborare a bugetelor publice
5.2.1. Metode de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare
In cea de-a doua jumãtate a secolului al XX-lea, creşterea eficienţei şi eficacitãţii cu care sunt
cheltuiţi banii publici s-a aflat în centrul preocupãrilor a numeroşi economişti teoreticieni şi
practicieni, ca şi al multor oameni politici cu responsabilitãţi în Parlament, Guvern, ministere,
agenţii guvernamentale, municipalitãţi etc. Au fost elaborate metode de analizã, au fost
perfecţionate tehnici de lucru, au fost adoptate legi şi alte reglementãri de determinare a eficienţei şi
eficacitãţii cheltuielilor, de stabilire a prioritãţilor în efectuarea cheltuielilor pentru diferite
destinaţii, de raţionalizare a opţiunilor bugetare, de intensificare a controlului financiar intern şi
extern şi de creştere a transparenţei în utilizarea fondurilor publice.
Metodele de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare prezintã o importanţã
deosebitã pentru politicã guvernamentalã şi pentru gestiunea finanţelor publice, în general. Pentru
determinarea cuantumului veniturilor şi cheltuielilor bugetare, în practica financiarã se folosesc
metode clasice, precum şi metode moderne45, care presupun folosirea tehnicilor de previziune şi de
analizã macroeconomicã şi care permit evidenţierea impactului economic, social şi politic al
opţiunilor privind procurarea resurselor şi efectuarea cheltuielilor, pe perioade mai lungi, metode
bazate pe analiza cost – beneficiu.
Metodele clasice de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare sunt:
- metoda automatã sau a penultimei
- metoda majorãrii sau a diminuãrii
- metoda evaluãrii directe.
Metoda automata presupune ca la intocmirea bugetului pe anul urmator (t+1) sã se porneasca
de la veniturile şi cheltuielile penultimului an (t-1), an al carui exerciţiu a fost incheiat. Metoda este
simpla, dar prezintã dezavantajul ca nu reflecta realitatea deoarece conditiile economice, sociale şi
politice, existente cu doi ani în urma, nu se pot mentine şi în anul pentru care se elaboreaza bugetul.
Metoda majorãrii (diminuãrii) constã în luarea în considerare a rezultatelor exerciţiilor
bugetare pe un interval de cinci sau mai mulţi ani consecutivi din perioada anterioarã anului pentru
care se elaboreazã bugetul.
Pe baza acestor rezultate, se determinã ritmul mediu anual de creştere pe perioada luatã în
considerare, ritm care se utilizeazã pentru preliminarea veniturilor şi cheltuielilor anului bugetar în
curs şi pentru estimarea veniturilor şi cheltuielilor anului pentru care se elaboreazã bugetul.
Dezavantajele metodei constau în faptul cã în perioada pentru care se elaboreazã bugetul, este
posibil sã aparã factori noi, care pot influenţa considerabil nivelul cheltuielilor publice, mai ales
dacã se transpun în viitor influenţele negative ce s-au manifestat în anii care au fost luaţi drept bazã.
Metoda evaluarii directe presupune efectuarea unor calcule pentru fiecare sursã de venit şi
fiecare categorie de cheltuieli.
În acest scop, se au în vedere execuţia preliminatã a bugetului pe anul în curs şi previziunile
în domeniul economic şi social pentru anul bugetar urmãtor. În estimarea veniturilor aferente
bugetului pe anul viitor se ţine seama de nivelul acestora prevãzut pentru anul în curs, care se
ajusteazã funcţie de modificãrile intervenite în legislaţie cu privire la impozite şi alte venituri, de
influenţa unor factori de naturã economicã, socialã şi politicã, precum şi de conjunctura
internaţionalã.
Aceastã metodã este mai aproape de realitate, dar nu asigurã o determinare riguroasã a
veniturilor, cheltuielile fiind evaluate direct de ministere sau instituţii publice, depãşind deseori

45
Vãcãrel Iulian, coordonator – Finanţe publice, Editura Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti, 2003
 80 
necesitatile reale de credite bugetare ale acestora, ceea ce face dificilã sarcina Ministerului
Finanţelor Publice de asigurare a resurselor financiare necesare.
Pentru depãşirea nejunsurilor pe care le implicã utilizarea metodelor clasice de dimensionare
a cheltuielilor bugetare, se folosesc în prezent şi unele metode moderne, care presupun recurgerea la
tehnici de previziune şi de analizã macroeconomice, tehnici ce permit evidenţierea impactului
economic, social şi politic al opţiunilor privind procurarea resurselor şi efectuarea cheltuielilor pe
perioade mai lungi de un an.
În practica internaţionalã s-au evidenţiat douã categorii principale de metode moderne:
- metode de tip american:
- “planned programmed budgeting system” (P.P.B.S.)
- “management by objectives (M.B.O.)
- “Zero base budgeting” (Z.B.B.)
- de tip francez: “la rationalisation des choix budgetaire” (R.C.B).
Aceste metode se bazeazã, în principal, pe analiza cost-beneficiu sau cost-eficacitate.
Metoda cost-beneficiu se aplicã în situaţia în care existã douã sau mai multe soluţii de
realizare a unui obiectiv cu costuri diferite. Aceasta presupune determinarea costurilor, compararea
lor, determinarea avantajelor fiecãrei soluţii şi luarea deciziei în favoarea soluţiei care maximizeazã
rezultatele obtenabile cu un anumit nivel al costurilor sau conduce la obţinerea aceloraşi efecte cu
costuri minime. Pentru luarea deciziilor cât mai corecte, în unele ţãri soluţiile alternative se
apreciazã nu în funcţie de un singur criteriu, ci de o multitudine de criterii (metoda multicriteriala).
Bugetizarea pe programe (P.P.B.S) a început sã fie aplicatã în anii ‘60 de cãtre Departamentul
Apãrãrii al S.U.A. şi s-a extins apoi la nivelul bugetului federal, având la bazã analiza “cost-
beneficiu”, cu accent pe performanţã şi rezultate.
Utilizarea acestei metode presupune identificarea obiectivelor ce urmeazã sã fie îndeplinite pe
termen lung, cuantificarea costurilor şi avantajelor diferitelor programe ce pot fi finanţate de la
buget şi stabilirea unui clasament al acestora în raport de indicatorii de eficienţã.
Metoda permite identificarea “opţiunilor verticale”, în cadrul aceluiaşi minister, agenţie sau
alt ordonator de credite bugetare, ţinând seama de speficitatea criteriilor decizionale elaborate,
criterii care diferã de la un un ordonator la altul, în raport de destinaţia cheltuielilor publice
(educaţie, sãnãtate, apãrare etc).
Potrivit acestei metode, bugetele ordonatorilor principali de credite (ministere sau agenţii
centrale, primari sau preşedinţi de consilii judeţene) nu mai sunt prezentate ca o simpla enumerare
de credite bugetare, ci sunt formulate pe programe, gestiunea bugetarã globalã fiind conceputã ca un
sistem de subpolitici optimale.
Fazele metodei P.P.B.S. sunt:
- planificarea, care reprezintã construirea perspectivei pe termn lung în contextul unei
strategii care presupune stabilirea obiectivelor şi cãile de realizare a acestora, urmând ca acestea sã
fie supuse unor revizuiri periodice în funcţie de condiţiile economice, sociale şi politice nou apãrute
- programarea, care presupune definirea clarã a obiectivelor de urmat şi termenele precise la
care urmeazã sã se realizeze programele respective. Aceastã fazã prezintã o importanţã deosebitã
pentru cã în cadrul ei se identificã costurile directe şi indirecte pe care le implicã realizarea fiecãrui
program
- bugetizarea, prin care se înscrie în buget tranşa anualã din creditul bugetar aprobat pentru
programul respectiv.
Deşi metoda P.P.B.S. are capacitatea de evaluare, proiecţie şi cuantificare, prezintã totuşi
unele limite, atât politice, cât şi tehnice, dintre care se pot enumera:
- aplicarea pe scarã largã a metodei duce la creşterea puterii tehnocratice şi diminuarea
libertãţii de decizie a decidentului public;
- centralizarea deciziei, în detrimentul puterii efective a administratorilor locali, deoarece
puterea de decizie aparţine organismelor care, la nivel naţional, elaboreazã programul
guvernamental, adicã planul de perspectivã;
- imposibilitatea de a defini cu claritate anumite obiective şi programe;
- dificultatea de a calcula cu exactitate costurile directe şi mai ales, pe cele indirecte;
- dificultatea masurãrii rezultatelor şi a alegerii celei mai corespunzatoare rate de
actualizare a costurilor pentru programele multianuale.
 81 
 Experienţa americanã privind dimensionarea indicatorilor bugetari, în conformitate cu
necesitãţile reale ale economiei la un moment dat, evidenţiazã faptul cã s-au cãutat permanent
soluţii noi, bazate pe calcule matematice, care sã permitã cuantificarea efortului şi a efectului.
Pe mãsurã ce anii au trecut, date fiind rezultatele excepţionale obţinute în S.U.A. precum şi
îmbunãtãţirile şi adaptãrile permanente, conceptele bugetizãrii pe programe au devenit din ce în ce
mai rãspândite, iar astãzi sunt utilizate în ţãri precum: Portugalia, Marea Britanie, Norvegia,
Olanda, Canada, Japoniaş.a.
Fiecare ţarã îşi rezervã dreptul de a folosi aceste metode, într-o manierã proprie, adecvatã
condiţiilor economice, financiare şi sociale.
Slovacia, Romania, Slovenia şi Ucraina, ţãri aflate în tranziţie spre economia de piaţã, sunt în
plin proces de implementare a propriilor versiuni de bugetizare pe programe.
Metoda baza bugetarã zero (Zero-Base Budgeting sau prescurtat Z.B.B), bazatã tot pe analiza
costi-beneficiu, a început sã fie practicatã în S.U.A. dupã anul 1980. Scopul metodei este de a
preîntâmpina creşterea cheltuielilor publice de la un an la altul. Periodic, se examineazã critic toate
cheltuielile finanţate de la buget, inclusiv cele anterior aprobate şi înscrise în bugetele anilor
precedenţi. Se reexamineazã utilitatea şi oportunitatea tuturor cheltuielilor finanţate de la buget, ca
şi cum s-ar porni de la zero. Aplicarea metodei presupune o multitudine de programe alternative,
grupate în aşa-numitele “decizii-pachet”. Opţiunea pentru unul sau altul dintre programele propuse
depinde de efectele ce pot fi obţinute de la un nivel dat al cheltuielilor.
În cazul aplicãrii acestei metode, principala dificultate o constutuie evaluarea rezultatelor
obtenabile la un nivel al cheltuielilor publice.
Metoda raţionalizãrii opţiunilor bugetare (R.C.B), practicatã în Franţa, este conceputã sub
forma unui sistem cibernetic închis, între componentele cãruia existã o legaturã de interdependenţã,
în sensul cã nerealizarea unei faze conduce la nerealizarea celorlalte. Metoda cuprinde patru faze şi
anume: studiul, decizia, execuţia şi controlul şi se bazeazã pe folosirea tehnicilor de analizã şi
calcul, de previziune, organizare şi gestiune.
Aplicarea metodei raţionalizãrii opţiunilor în practica bugetarã vizeazã:
- studierea obiectivelor ce pot fi finanţate de la buget şi analizarea posibilitãţilor de procurare
a resurselor financiare necesare;
- identificarea mijloacelor de realizare a obiectivului propus, compararea soluţiilor
alternative, elaborarea unor programe pe termen mijlociu şi determinarea costului total de realizare
a programelor propuse;
- luarea deciziei pe baza analizei cost-beneficiu, cost-eficacitate sau a analizei multicriteriale;
- realizarea programelor aprobate, ceea ce presupune întocmirea unor bugete pentru
programul respectiv şi includerea, în fiecare an, în bugetul central sau local, dupã caz, a creditelor
bugetare necesare obiectivului ales;
- controlul bugetar, în cadrul cãruia se procedeazã la confruntarea obiectivelor urmãrite cu
rezultatele obţinute.
Raţionalizarea opţiunilor bugetare este consideratã o metodã coerentã de elaborare a bugetului
(definirea obiectivelor, alegerea mijloacelor posibile de utilizat), de execuţie a acestuia (programare
şi gestiune) şi control (compararea rezultatelor cu prevederile).
Metoda RCB are menirea sã completeze bugetul de mijloace cu un buget de programe.
În România, bugetarea pe programe a fost introdusã ca metodã de elaborare şi implementare a
prevederilor bugetare, începând din anul 2000 şi este menţionatã expres în legea organicã, respectiv
Legea finanţelor publice, nr.500/2002
5.2.2. Bugetul pe mijloace şi bugetul pe programe
Operaţiunea de raţionalizare a opţiunilor bugetare are drept consecinţã necesitatea
analizei sistematice a procedurilor de evaluare şi de alegere a obiectivelor actiunilor administrative.
Aceasta operaţiune se realizeazã prin realizarea de programe de acţiune, inclusiv a bugetelor
aferente acestora, care pot fi definite ca o combinaţie de mijloace utilizate pentru atingerea anumitor
obiective – concretizate prin nivelul unor indicatori fizici şi/sau valorici – într-o perspectivã
plurianualã. Execuţia acestor programe se va face prin introducerea prevederilor financiare relative
la implementarea lor în legea anualã bugetarã, cu extinderea acesteia pe termen mediu.
Elaborarea bugetelor pe programe impune utilizarea simultanã a unei triple clasificaţii:

 82 
 - pe obiective
- pe mijloace
- pe servicii.
Bugetul pe programe se bazezã pe o analizã prealabilã, care cuprinde mai multe faze:
- inventarierea totalitãţii activitãţilor prin care se realizeazã un serviciu public, punând în
evidenţã activitãţile administrative, separat de cele productive;
- cercetarea obiectivelor implicite şi explicite ale acestor activitãţi, obiective care odatã
definite, trebuie ierarhizate, pornind de la general pânã la cele mai detaliate;
- trecerea în revistã a mijloacelor posibil de mobilizat;
- definirea indicatorilor de rezultat - care sã permitã mãsurarea gradului de realizare a
obiectivelor, în termeni de productie fizicã sau de prestaţie de servicii – şi/sau indicatorilor de
gestiune, care permit determinarea ratelor cost/mijloace şi cost/rezultate şi analiza productivitãţii
serviciilor.
Dupã realizarea acestei analize – diagnostic a funcţionãrii instituţiei publice în care urmeazã
sã se desfãşoare programul respectiv, devine posibil de efectuat analiza sistemului comprehensiv de
programe proiectate pentru ordonatorul de credite, alegerea celor mai bune, respectiv a acelor
programe care stabilesc relaţiile cele mai eficace între obiective şi mijloace. Ansamblul programelor
unui ordonator de credite bugetare va fi ierarhizat într-o structurã de programe, care trebuie sã punã
clar în luminã legãturile cu bugetul pe mijloace – divizat, în conformitate cu clasificaţiile
funcţionalã şi economicã, respectiv în părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole, precum şi
alineate, după caz46.
Astfel întocmit, bugetul pe programe îndeplineşte un triplu rol:
- defineşte structura obiectivelor şi programelor pentru întreaga instituţie publicã (minister
sau agenţie centralã, primãrii sau consilii judeţene, instituţii publice subordonate acestora);
- serveşte de referinţã pentru alocaţia mijloacelor;
- realizeazã cadrul necesar gestiunii şi controlului execuţiei prevederilor bugetare.
Prezentarea prevederilor privind finanţele publice pentru urmãtorul an şi previziunea pe
termen mediu sub forma bugetelor pe programe nu se substituie structurii tradiţionale a cheltuielilor
bugetare. Ea constitue, în primul rând, o bazã documentatã şi fundamentatã de discuţie cu
Ministerul Finanţelor, referitoare la perspectivele de dezvoltare a sectoarelor economiei naţionale
implicate în programele respective.
În condiţiile trecerii la bugetul pe programe accentul se deplaseazã de la verificarea legalitãţii
veniturilor şi cheltuielilor publice şi a oportunitãţii şi economicitãţii cheltuielilor, la maximizarea
rezultatelor, la creşterea eficacitãţii cu care sunt cheltuiţi banii publici.
În România, ca de altfel în numeroase alte ţãri din zonã şi de pe continent, mult timp s-a
utilizat bugetul de mijloace, legislaţia în domeniu fiind conceputã dupã rigorile bugetului de
mijloace.
Pregãtirea ţãrii noastre în vederea integrãrii în Uniunea Europeanã face imperios necesarã
armonizarea legislaţiei române în materie de buget cu cea comunitarã, care a fost deja axatã pe
bugetul de programe.
Începand cu anul 200047, România a introdus o noua filozofie bugetarã şi anume bugetul pe
bazã de programe. În anul 2000, bugetul pe programe a fost introdus experimental la un numar de 8
ministere şi agenţii guvernamentale, în anul 2001 sistemul a fost extins la un numãr de 13 ministere
şi agenţii, iar în anul 2002 majoritatea ordonatorilor de credite au prezentat buget pe bazã de
programe, crescând astfel transparenţa bugetului, în sensul de a oferi nu numai informaţii asupra
modului de utilizare pe care le pune la dispoziţia instituţiilor, dar şi a eficienţei cheltuirii acestora.
Statele din Europa Centralã şi de Est, care au aderat sau sunt aspirante la structurile
economice europene trebuie sã se conformeze principiilor şi reglementãrilor politicii fiscale din
Uniunea Europeanã48 ().
46
Legea finanţelor publice, nr.500/2002, art.29 alin (2), M.O.nr.597/2002, cu modificãrile şi completãrile ulterioare.
47
Document de poziţie al României, Capitolul 11 – Uniunea Economică şi Monetară, adoptat de Guvernul României în
şedinţa din 9 noiembrie 2001.
48
Prin Tratatul de la Maastricht, Statele Membre au convenit asupra criteriilor de stabilitate pe care trebuie sã le
îndeplineascã pentru a menţine echilibrul macroeconomic şi social. Între prevederile stipulate în Tratat, cele mai
importante cerinţe referitoare la finanţele publice, conţinute în Pactul de Stabilitate şi Crestere sunt: deficitul bugetar al
 83 
 Pe fundalul acestor evoluţii şi cerinţe, se impune o reformã cât mai rapidã a bugetelor publice
în toate statele aspirante la Uniunea Europeanã.
Realizarea acestui deziderat trebuie sã fie precedat de transformãri instituţionale ca:
- întarirea şi menţinerea disciplinei fiscale
- consolidarea procesului de alocare a fondurilor bugetare
- creşterea eficienţei “operaţionale” a organismelor subordonate Guvernului.
Sistemul de mãsuri ce se impune este destinat sã susţinã alocarea eficientã a fondurilor
bugetare cãtre cele mai eficiente activitãţi şi programe.
Toate acestea reprezintã standarde pentru implementarea unui sistem bugetar modern,
caracterizat printr-o creştere considerabilã a urmãtorilor parametrii definitorii ai sectorului public:
utilitate, eficacitate, economicitate, transparenţã.
5.2.3. Elaborarea programelor care stau la baza bugetului, structura acestora, scop, indicatori
de eficienta, indicatori fizici, indicatori de rezultate
Trecerea la finanţarea bugetarã pe bazã de programe 49 presupune elaborarea de cãtre fiecare
ordonator de credite a unor documente programatice, în strictã concordanţã cu prevederile Strategiei
de dezvoltare economicã a României pe termen mediu, cu politicile sectoriale prevãzute în
Programul de guvernare şi detaliate în Programul economic de preaderare şi cu prioritãţile stabilite
în realizarea obiectivelor finanţate pe seama resurselor bugetare şi a altor resurse atrase.
Elaborarea bugetului pe programe este o metodã nouã şi modernã, care oferã Guvernului
posibilitatea de a identifica şi urmãri fondurile în cadrul sistemului bugetar, iar politicienilor şi
populaţiei o imagine clarã asupra eficienţei şi beneficiilor publice (rezultatelor) obţinute din
cheltuirea fondurilor publice.
În procesul bugetar, programul, care este un concept cheie, cuprinde un grup de activitati
desfãşurate pentru atingerea unui obiectiv sau mai multor obiective strâns legate între ele. În cadrul
fiecãrei activitãţi pot exista unul sau mai multe proiecte destinate îndeplinirii unei pãrţi dintr-un
obiectiv.
Procesul de elaborare a unui program parcurge urmãtoarele etape:
1. Identificarea problemei, care presupune analiza tuturor situaţiilor ce necesitã intervenţia
Statului şi finanţarea bugetarã. Se stabilesc apoi scopul, obiectivele specifice, precum şi mãsurile de
evaluare a progresului în îndeplinirea acestora.
2. Analiza şi identificarea unor alternative de abordare a programului care presupune
selectarea celor mai bune şi eficiente modalitati de îndeplininire a cerintelor.
3. Decizia de stabilire a programelor pe baza unor analize efectuate anterior astfel incat
alegerea activitatilor sã fie cat mai adecvata, rationala şi fezabila.
4. Construirea bugetului şi stabilirea alocatiilor bugetare pentru fiecare program în parte intr-
o maniera cat mai realista şi bazata pe prioritãţile ministerului sau agentiei respective.
5. Implementarea programelor şi urmarirea ca acestea sã produca rezultatele scontate în
intervalul de timp proiectat.
6. Evaluarea presupune compararea periodica a rezultatelor obtinute cu planul sau cu sumele
utilizate pentru a urmari în ce masura sunt realizate scopurile şi obiectivele programului. Evaluarile
se fac de cãtre ministerele insarcinate cu realizarea programelor respective care pot opera schimbari
în functie de rezultatele obtinute.
Deosebit de acestea, ministerele sau agenţiile trebuie sã aiba în vedere urmãtoarele:
- selectarea prioritãţilor corespunzator scopurilor şi obiectivelor ministerului sau agentiei;
- stabilirea criteriilor de evaluare care, în principal, trebuie sã ţinã seama de:
- complexitatea activitatilor;
- marimea segmentului de populatie careia i se adreseaza;
- operaţiunile specifice ce se vor efectua în cadrul programului;
- costul mediu/operaţiune, actiune sau persoana;
- influienta factorilor externi sistemului în care se desfãşoarã programul;
- modificarile intervenite fata de anul precedent.

fiecãrui Stat Membru sã nu depãşeascã 3% din PIB, iar volumul total al datoriei publice efective sã fie de maximum
60% din PIB.
49
Vacarel Iulian - “Bugetul pe programe multianual” , Editura Expert , 2002
 84 
 Programele sunt instrumente prin care se realizeazã scopurile şi obiectivele ministerelor sau
agenţiilor guvernamentale asigurând transformarea indicatorilor fizici în indicatori de eficienta şi în
final, în indicatori de rezultate, cu utilizarea în modul cel mai eficient al resurselor.
In timp ce obiectivele indica ce trebuie ministerul sã îndeplinineasca, programul indica cum.
Unui obiectiv îi pot fi ataşate mai multe programe.
In selectarea programelor trebuie avute în vedere costurile, beneficiile publice, sã fie
anticipate consecintele, sã fie identificate eventuale alternative.
In dezvoltarea programelor trebuie sã se porneasca de la:
- presupunerea ca prin implementarea programului vor fi îndeplininite obiectivele;
- anticiparea costurilor şi beneficiilor;
- existenta unei baze legale pentru efectuarea cheltuielilor respective;
- posibilitatea aplicarii lor.
Programele se intocmesc în cadrul fiecarui capitol sau, dupã caz, subcapitol de cheltuieli
bugetare şi cuprind scopuri, obiective şi indicatori.
Scopul (ţinta) reprezintã un obiectiv de larga cuprindere care se regaseste în programul
guvernamental, în functie de care ordonatorii principali de credite isi directioneaza activitatile,
înscriindu-le în ordinea importantei lor în cadrul activitatii desfasurate de cãtre acestia.
Scopul trebuie sã raspunda urmãtoarelor deziderate:
- sã fie în concordanta cu masurile propuse prin Programul de guvernare;
- sã derive dintr-o evaluare a factorilor interni şi externi şi sã raspunda acestora;
- sã exprime clar directiile de actiune ale ministerului;
- sã reflecte prioritãţile ministerului.
Scopurile se pot diversifica sau modifica de la un an la altul în functie de conditiile
economice, financiare şi sociale.
Unui scop (ţinta) îi corespunde unul sau mai multe obiective.
Obiectivele reprezintã actiuni specifice pentru realizarea tintelor, ele trebuie sã ilustreze
fiecare scop în ordinea prioritãţilor. Ele trebuie sã releve urmãtoarele:
- sã determine progresele inregistrate de minister în îndeplininirea scopului;
- sã fie realiste şi posibil de îndeplininit;
- sã descrie clar rezultatul specific ce se asteapta şi orizontul de timp.
Pentru realizarea obiectivelor pot fi utilizate unul sau mai multe programe.
Denumirea (stabilirea) programului care este identificat de cele mai multe ori cu functiile
institutiei.
La stabilirea programelor ce urmeaza a fi finantate se vor avea în vedere urmãtoarele:
- identificarea prioritãţilor şi a serviciilor oferite în contextul legislativ actual, precum şi
orizontul de timp la care se refera;
- identificarea posibilitatilor de crestere a eficientei în utilizarea fondurilor;
- investitiile necesare în perioada respectiva şi stabilirea prioritãţilor acestora;
- analiza fondurilor necesare finanţãrii programelor.
Indicatorii de rezultate care masoara performantele şi beneficiile publice obtinute trebuie sã
îndeplinineasca urmãtoarele conditii:
- sã fie relevanti, logici şi în concordanta directã cu scopul şi obiectivele ministerului;
- sã fie corecţi şi sã se bazeze pe informaţii valabile şi verificabile;
- impactul sã justifice costurile;
- sã permita comparatii;
- sã conduca la concluzii corecte dand posibilitatea luarii de decizii corecte asupra actiunilor
viitoare ale ministerului.
Trebuie sã existe cel putin un indicator de rezultat pentru fiecare obiectiv.
In selectarea acestor indicatori se pune accent pe cei care sunt specifici obiectivelor
Programului de guvernare, au legatura cu actiunea finantata de la buget, exprima schimbarile în
politici sau în cererea de servicii şi mentin continuitatea seriilor de oferte.
Indicatorii fizici reprezintã bunurile şi serviciile produse de minister sau agentie precum şi
alti factori implicati în realizarea programelor, exprimate numeric sau cantitativ.
Prin indicatorii fizici se urmãreşte performanţa factorilor implicati în implementarea
programelor şi se evalueaza eficienta implementarii acestora.
 85 
 Indicatorii fizici trebuie sã raspunda urmãtoarelor cerinte:
- sã fie corecti, verificabili şi sã fie furnizati pe baza de continuitate;
- sã fie în directã corelatie cu programele;
- sã reflecte cantitatea şi sã poata fi comensurati prin costuri unitare;
- termenii în care sunt definiti sã fie clari şi usor de inteles chiar şi de cãtre persoanele
neavizate.
Indicatorii de eficienta reprezintã costul pe unitate asociat cu indicatorii fizici şi de rezultate
dati şi exprima eficienta reflectand schimbarile la nivelul rezultatelor. Masura eficientei este, în
general, exprimata în costuri/unitate de produs, serviciu sau timp.
Indicatorii de eficienta trebuie sã raspunda urmãtoarelor deziderate:
- sã exprime aspectele cele mai semnificative ale eficientei;
- sã fie corecti şi verificabili pentru perioadele de timp la care se refera şi sã existe surse
continue de date;
- sã reflecte schimbarile în nivelul rezultatelor;
- sã ofere informaţii relevante care sã justifice costul colectarii şi stocarii datelor;
- termenii utilizati sã fie clari, astfel incat şi cei nefamiliarizati sa-i inteleaga.
Finantarea programului trebuie sã cuprinda ansamblul fondurilor alocate programului (buget
de stat, credite externe, sunt alocate din venituri proprii, fonduri externe nerambursabile, etc.).
Aceasta abordare unitara a bugetului unui ordonator principal de credite, prin includerea în
acest cadru şi a fondurilor externe nerambursabile reflecta:
- tendinta de agregare a tuturor fondurilor publice alocate unui ordonator principal de credite,
prin includerea în acest cadru şi a fondurilor externe nerambursabile;
- imaginea sintetica a întregului efort bugetar necesar desfasurarii activitatii acestuia;
- orientarea intr-o maniera coordonata a resurselor interne şi a celor provenind din surse
externe spre sectoarele şi domeniile prioritare ale reformei.
In acest mod, bugetul unui ordonator principal de credite va prezenta:
- o sinteza a fondurilor alocate pe surse şi titluri de cheltuieli;
- sinteza bugetului pe capitole, titluri de cheltuieli şi subcapitole, pe fiecare sursa de
finantare;
- bugetul detaliat pe capitole, subcapitole, titluri de cheltuieli şi articole, pe fiecare sursa de
finantare.
5.3. Etapele procesului bugetar
5.3.1. Politica financiarã publicã reflectatã în proiectul bugetului public
Procesul bugetar este reglementat de legea finanţelor publice, nr.500/2002 şi
Legea finanţelor publice locale, nr.273/2006 şi presupune existenţa unor resurse
financiare, precum şi alocarea lor în scopul furnizării către cetăţeni a bunurilor şi
serviciilor publice.
Procesul bugetar în unităţile administrativ-teritoriale se derulează în etape
consecutive care se referă la:
- elaborarea proiectului de buget;
- aprobarea bugetului;
- execuţia bugetului;
- încheierea execuţiei bugetului;
- controlul execuţiei bugetului;
aprobarea execuţiei bugetului.
Caracteristicile procesului bugetar sunt de ordin:
- decizional, deoarece conţinutul său constă în alocarea unor resurse bugetare
limitate în raport cu nevoile comunităţii pentru bunuri şi servicii publice.

 86 
 Stabilirea destinaţiilor de alocare a resurselor bugetare presupune realizarea, în
prealabil, a unei inventarieri a nevoilor societăţii (a comunităţilor locale), ierarhizarea
priorităţilor şi, în final, selectarea categoriilor de bunuri şi servicii care satisfac într-o
măsură cât mai ridicată necesităţile comunităţilor locale la un moment dat;
- democratic, deoarece în cursul derulării se manifestă atributele statului de drept
(printre care separaţia puterilor în stat), cât şi posibilitatea impunerii intereselor
economico-sociale ale diferitelor grupuri de cetăţeni care deţin majoritatea politică de
decizie;
- preponderent politic, întrucât opţiunea pentru un anumit tip de politică
economică, financiară, care se reflectă în conţinutul bugetului, reprezintă un act de
decizie politică al forţelor majoritare din Parlament şi din consiliile locale;
- ciclic, deoarece etapele procesului bugetar sunt stabilite prin legi, în baza
principiilor anualităţii şi publicităţii bugetare, cu precizarea termenelor de derulare şi
finalizare.
Responsabilitatea elaborãrii politicii financiare revine exponenţilor
administraţiei publice locale, respectiv primarilor sau preşedinţilor de consilii
judeţene.
La elaborarea politicii financiare ţine seama de legislaţia în vigoare
privind veniturile şi cheltuielile publice locale, politica de dezvoltare localã şi
regionalã promovatã de Guvern şi de organismele internaţionale.
Politica financiarã are ca scop realizarea unui cadru strategic larg care
faciliteze relaţia dintre intenţia financiarã şi transpunerea ei în practicã, având o
serie de avantaje ca:
- faciliteazã procesul de planificare financiarã;
- evitã improvizaţiile fãcute sub presiunea urgenţelor financiare;
- atrage atenţia asupra condiţiilor financiare;
- asigurã o bazã pentru stabilirea şi evaluarea managementului financiar şi pentru evitarea
trucurilor financiare;
- ajutã la obţinerea consensului şi a coerenţei în elaborarea deciziilor financiare;
- contribuie la menţinerea unei stabilitãţi financiare;
- sporesc şansele în obţinerea de credite;
- înlesneşte înţelegerea situaţiei managerului financiar, asigurã transparenţa acestuia sporind
credibilitatea autoritãţilor locale în faţa populaţiei.
Elementele structurale ale politicii financiare sunt:
- nivelul general şi tipul de servicii ce trebuie asigurate precum şi evaluarea principalelor surse
de venituri disponibile, ca surse potenţiale de finanţare a obiectivelor propuse;
- nivelul pânã la care investiţiile (cheltuielile de capital) vor fi acoperite din veniturile curente
(bugetare) şi modalitãţile de acoperire a diferenţelor (credite municipale, obligaţiuni, parteneriat
public - privat etc.);
- sistemul de salarizare a personalului, de acordare a unor facilitãţi pentru persoanele cu
venituri mici;
- stimularea unor acţiuni de dezvoltare localã;
- condiţiile de contractare a creditelor şi a obligaţiunilor şi a altor surse alternative de finanţare
şi modalitatea de rambursare a acestora;
- variaţiile şi cotele critice ale cheltuielilor şi taxelor plãtite în funcţie de evoluţia economiei;
principiile manageriale care vor fi utilizate în gestionarea fondurilor existente, utilizarea de noi
fonduri precum şi pentru orice servicii sau activitãţi contractabile, faţã de cele realizate prin aparatul
propriu.
Politica financiarã cuprinde principiile şi scopurile ce ghideazã
managementul financiar al unei administraţii publice locale. Politicile
influenţeazã luarea deciziei financiare şi în acelaşi timp asigurã standarde pentru
 87 
evaluarea şi monitorizarea performanţei sistemului de management financiar al
administraţiei publice locale. Sunt declaraţii fãcute de politicieni pentru a
clarifica gândirea lor cu privire la managementul financiar. Sunt poziţii oficiale
luate de administraţia localã care sã-i susţinã în implementarea scopurilor lor
financiare. Politicile formeazã un cadru pentru managementul financiar şi de
asemenea, un ghid pentru managementul financiar în realizarea tranzacţiilor
financiare ale unei administraţii publice locale.
Planificarea financiarã este un proces prin care se introduc şi dezvoltã strategii coordonate în
vederea realizãrii scopurilor şi politicii administraţiei publice locale. Aceste strategii sunt dezvoltate
ca rãspuns la proiecţiile situaţiei în diferite perioade viitoare.
Administraţiile publice locale evalueazã posibilitatea ca proiecţiile de viitor sã devinã realitate
şi pregãtesc un rãspuns (un plan financiar) pentru a atenua consecinţele financiare nefavorabile.
Autoritãţile locale sunt într-un fel dezavantajate, în comparaţie cu guvernul şi chiar cu firmele
private. Spre deosebire de guvern care controleazã masa monetarã şi creditele, autoritãţile locale nu-
şi pot mãri beneficiile în mod direct prin creşterea economicã. Mai mult, spre deosebire de firmele
private, autoritãţile locale nu pot sã se lipseascã de activitãţile ale cãror costuri devin neatractive.
Astfel, presiunile la care este supus bugetul local tind mai degrabã sã-l dezechilibreze decât sã
producã surplusuri. Prin prognozele bugetelor locale, trebuie gãsit rãspunsul la întrebãri realiste
cum ar fi: "ce greşeli ar putea sã aparã?" şi "ce poate fi fãcut cu resursele disponibile pentru a
preveni toate aceste greşeli?".
Procesul de previzionare presupune alocarea de resurse suficiente (personal, timp,
echipamente), asigurarea accesului la datele şi informaţiile necesare şi sprijin din partea
executivului şi legislativului.
Persoanele implicate în procesul de planificare financiarã sunt reprezentanţi ai: consiliului
local, executivului, serviciilor de specialitate, altor organizaţii de la nivel local (comisii de statisticã,
ONG, agenţi economici etc.), serviciilor publice, cetãţenilor.
Modul de abordare a previzionãrii financiare depinde de nevoile de previzionare ale
municipalitãţii şi de gradul în care existã un suport politic şi managerial :
- definirea scopului previzionãrii, orizontului de previzionare, grupurilor interesate,
responsabilitãţilor şi resurselor
- suport tehnic: previzionarea este realizatã centralizat sau de cãtre fiecare departament în
parte. Previzionarea veniturilor se face pentru fiecare categorie în parte sau global. Previzionarea
cheltuielilor se face pe clasificaţia economicã sau pe programe;
- baza de date - venituri realizate pe ultimii cinci ani pe surse, descrierea surselor, baza legalã
pentru fiecare sursã, date specifice, cum ar fi: numãr debitori, cote de taxe, gradul de colectare,
politica de exceptare de la taxe, alte elemente; - cheltuielile pe ultimii cinci ani dezvoltate pe
clasificaţia economicã, conturi, departamente, programe, descrierea lor, baza legalã sau
contractualã, elemente specifice;
- resurse: personal specializat, timp de elaborare, echipamente electronice;
- susţinerea politicã şi managerialã, este de fapt cel mai important ingredient al succesului
procesului de previzionare, prin implicarea totalã a primarului.
Fiind un proces de producere a proiecţiilor privind veniturile şi cheltuielile pe anii urmãtori,
previzionarea financiarã poate fi fãcutã pe termen scurt, mediu sau lung.
Previzionarea pe termen scurt acoperã o perioadã de pânã la un an şi este utilizatã:
- la elaborarea bugetului anual (previzionarea veniturilor şi cheltuielilor pentru bugetul anului
urmãtor);
- la managementul trezoreriei (previzionarea lunarã a intrãrilor / ieşirilor de numerar pentru
identificarea oricãror goluri de numerar pe termen scurt şi posibilele nevoi de finanţare pe parcursul
anului);
Previzionarea pe termen mediu acoperã o perioadã viitoare de la 1 la 5
ani. Se utilizeazã la elaborarea şi execuţia bugetului (proiectarea deficitelor dintre
veniturile anticipate şi cheltuieli pe urmãtorii ani şi soluţionarea lor), analiza
politicilor, determinarea impactului fiscal al legislaţiei, mai ales a taxelor şi
impozitelor, identificarea tendinţelor financiare şi planificarea investiţiilor.

 88 
 Previzionarea pe termen lung se referã la perioade mai mari de 5 ani şi
este utilã la planificarea strategicã, planificarea dezvoltãrii urbane şi economice,
planificarea investiţiilor şi datoriilor.
Pentru elaborarea şi execuţia bugetului anual sunt utile previzionãrile
pe termen scurt şi mediu.
In fundamentarea cât mai corectã a unei planificãri bugetare, în cazul veniturilor curente,
trebuie sã se ţinã seama de urmãtoarele elemente:
- gradul de încasare a impozitelor în raport cu debitele calculate;
- nivelul fiscalitãţii. Acesta trebuie fixat în funcţie de obiectivele autoritãţilor locale respective,
să fie cât mai constantã în timp şi sã fie corelată cu politica de dezvoltare localã pe care autoritatea
localã doreşte sã o impunã ;
- dezvoltarea economicã ce influenţeazã direct creşterea/ descreşterea bazei de impozitare şi
care influenţeazã direct şi nivelul de încasare a impozitelor locale;
cuantificarea nivelului inflaţiei, care prezintă cea mai mare importanţă pentru planificarea bugetalã
anualã.
Trebuie remarcat faptul cã prognoza veniturilor curente este mai uşor
de realizat şi mai aproape de realitate de când încasarea taxelor şi impozitelor
locale se face prin serviciile specializate ale primãriilor, dispunându-se astfel de
baza de date necesarã unei astfel de operaţiuni deosebit de complexã.
Pentru alte tipuri de venituri prognoza acestora stã la îndemâna
administraţiei locale, care va trebui sã ţinã cont de situaţia generalã a
comunitãţii pe care o administreazã - este vorba de sumele provenite din taxe
speciale, concesiuni etc. Existã alte tipuri de venit pentru care este greu sã se
facã o prognozã: veniturile din capital, veniturile cu destinaţie specialã a cãror
sursã este bugetul de stat, donaţiile şi sponsorizãrile.
Prognoza cheltuielilor este la fel de importantã ca prognoza veniturilor şi este într-o mare
mãsurã controlabilã de cãtre autoritatea localã. Este adevãrat însã cã prin legile bugetare anuale se
pot transmite autoritãţilor locale competenţe noi în ceea ce priveşte tipurile de cheltuieli posibil (sau
obligatoriu) de efectuat.
Prima etapã a prognozei cheltuielilor trebuie sã porneascã de la evaluarea cheltuielilor
operaţionale într-un anumit orizont de timp. In acest proces trebuie sã se ţinã seama de faptul cã:
- prognoza se face în termeni reali (lei constanţi);
- se porneşte de la o structurã a cheltuielilor bugetare;
- în general, cheltuielile administraţiei locale se fac în domeniul serviciilor unde creşterea
preţurilor este superioarã ratei inflaţiei;
- trebuie urmãritã evoluţia principalelor tipuri de cheltuieli: învãţãmânt, servicii publice,
personal, subvenţii, alte instituţii publice;
Proiectul de buget contine, in general, urmatoarele documente:
- expunerea de motive si proiectul de lege pentru aprobarea bugetului. Aceste documente
contin, pe langa prevederile referitoare la veniturile si cheltuielile bugetare, si propuneri de
modificare a legislatiei aferenta acestora (modificarea unor cote de impozite etc.). In unele tari, ca si
in tara noastra, seful executivului prezinta Parlamentului proiectul de lege:
- o lucrare privind starea economico-financiara a tarii si perspectivele acesteia pentru anul
bugetar urmator;
- anexele la proiectul de lege a bugetului, cuprinzand prevederile de venituri si cheltuieli;
- materiale necesare Parlamentului pentru analiza proiectului de buget.
5.3.2. Calendarul bugetar
Elaborarea proiectului de buget este un proces iterativ si laborios; se realizeaza pe
baza propunerilor de cheltuieli aferente sectoarelor bugetare. Aceste propuneri sunt analizate mai
intai de specialisti, apoi la nivel de ministri de resort si, la sfarsit, sunt discutate la nivelul
guvernului si primului-ministru. Proiectul de buget care se inainteaza Parlamentului spre a fi
dezbatut si aprobat urmeaza a fi sustinut de catre membrii Guvernului.
Proiectul de buget inaintat la Parlament:
- este analizat de catre comisiile parlamentare de specialitate;
 89 
 - primul-ministru sau ministrul finantelor il prezinta in plenul Parlamentului;
- se realizeaza concilierea amendamentelor propuse la proiectul de buget;
- este aprobat proiectul (in ambele camere, daca Parlamentul este bicameral);
Presedintele republicii ratifica proiectul aprobat de Parlament, care, din acest moment, devine
lege.
Daca noul buget nu este aprobat pana la inceperea noului an bugetar,
legislatia bugetara din fiecare tara prevede:
- fie aprobarea si trecerea la executia bugetului asa cum a fost propus de Guvern;
- fie inceperea executiei noului buget si continuarea dezbaterilor in Parlament.
- fie luarea in considerare pentru primul trimestru al noului an a prevederilor bugetului pentru
anul anterior, asa cum este reglementat in Romania.
Veniturile şi cheltuielile prevãzute în bugetele locale se repartizeazã
pe trimestre, în funcţie de termenele legale de încasare a veniturilor şi de
perioada în care este necesarã efectuarea cheltuielilor şi se aprobã de cãtre:
- Ministerul Finanţelor, pentru sumele defalcate din unele venituri ale
bugetului de stat şi pentru transferurile de la acest buget, pe baza propunerilor
ordonatorilor principali de credite ai bugetelor locale, transmise de direcţiile
generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat, în termen de 20 de
zile de la data publicării legii bugetului de stat;
- ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale, pentru bugetele
proprii şi bugetele instituţiilor şi serviciilor publice subordonate, în termen de 15
zile de la aprobarea sumelor prevãzute mai sus.

5.3.3. Executia bugetului

Executia bugetului se desfasoara pe durata unui an si urmareste realizarea veniturilor prevazute
in proiectul de buget si executarea cheltuielilor aprobate, prin actiunea agentilor fiscali, aparatului
bugetar, institutiilor financiare s.a. Guvernului ii revine responsabilitatea pentru executia bugetului
in conformitate cu proiectul de buget aprobat de Parlament.
Prevederile privind veniturile sunt considerate sarcini minime, iar cele privind cheltuielile
sarcini maxime.
Fiecare cheltuiala publica trebuie sa parcurga mai multe faze:
- angajarea cheltuielii publice reprezinta actul care genereaza obligatia unei institutii publice de
a plati o suma de bani unui tert (contract, decizie ministeriala, hotarare judecatoreasca sau alt act
legal). Angajarea se produce in urma unei decizii a unui organ al administratiei de stat; exista cazuri
in care actul rezulta in urma unei decizii a Parlamentului sau din cauze fortuite. De etapa angajarii
depinde incadrarea in limitele aprobate prin buget si este, in general, de competenta conducatorilor
institutiilor publice;
- lichidarea este operatiunea prin care se constata serviciul facut in favoarea institutiei publice
si se determina suma de plata. Lichidarea se bazeaza pe acte justificative si reprezinta efectuarea
reala a livrarilor de marfuri si a serviciilor pentru institutiile publice.
- ordonantarea este operatiunea prin care se emite dispozitia de plata a unei sume de bani de la
buget in favoarea unui tert.
Cele trei operatiuni sunt executate de conducatorii institutiilor publice sau de catre
imputernicitii acestora, care se numesc ordonatori de credite bugetare;
- plata reprezinta actiunea de achitare propriu-zisa a sumei datorata de institutia publica.
Aceasta operatiune se efectueaza de catre gestionarii de bani publici (casieri sau contabili platitori).
Executia veniturilor presupune parcurgerea mai multor etape:
- asezarea impozitului reprezinta identi-ficarea materiei impozabile si determinarea marimii
acesteia;
- lichidarea este operatiunea de stabilire a cuantumului impozitului aferent materiei
impozabile, pe baza prevederilor legale. Cu acest prilej, se deschide rolul pentru persoana fizica sau
juridica si se inscrie impozitul ca debit;
- emiterea titlului de percepere reprezinta intocmirea unui act care autorizeaza perceperea
impozitului in contul statului. Actul poate fi:
 90 
 - un titlu de incasare, cand contribuabilul isi achita pe loc datoria;
- un ordin de incasare, pentru executarea silita a debitorilor care nu si-au achitat
obligatiile in ce priveste impozitele.
Cele trei operatiuni sunt indeplinite de catre organe fiscale specializate, in caz de litigiu
statul fiind reprezentat de aparatul de specialitate al Ministerului Finantelor.
Perceperea impozitului reprezinta incasarea efectiva a impozitului. In aceasta etapa se face si
urmarirea contribuabililor care nu si-au achitat datoriile. Operatiunea este executata de contabili-
incasatori, care apartin, de regula, serviciilor de trezorerie.
5.3.4. Incheierea si aprobarea contului de executie bugetara
In contul de executie bugetara sunt inscrise toate operatiunile de incasare a veniturilor si
efectuare a cheltuielilor bugetare, ceea ce permite determinarea soldului de incheiere a anului
bugetar, fie acesta excadent sau deficit.
In sistemul de exercitiu exista doua conturi de executie bugetara, unul pentru anul bugetar
precedent, altul pentru anul in curs.
In sistemul de gestiune, operatiunile prevazute in bugetul anului precedent si neefectuate la
incheierea acestuia se reflecta in contul de incheiere a executiei bugetare pentru anul in curs.
Contul de executie bugetara este prezentat Parlamentului de catre Guvern spre dezbatere si
aprobare, odata cu proiectul de buget pentru anul viitor.
5.3.5. Controlul bugetar
In domeniul indeplinirii prevederilor proiectului de buget aprobat se realizeaza mai multe
forme de control:
Forme de control :
- politic, exercitat de Parlament, care examineaza si aproba proiectul de buget si urmareste
executarea acestuia, Guvernul fiind obligat sa-i prezinte periodic rapoarte asupra stadiului de
executie a bugetului;
- jurisdictional, realizat de Curtea de Conturi, care controleaza toate actele justificative de
executie a prevederilor bugetare si da anual descarcarea de gestiune pentru conturile contabile si
raporteaza neajunsurile constatate Parlamentului;
- administrativ, exercitat de organele de control interne ale institutiilor statului, prin care se
desfasoara realizarea prevederilor bugetare (minister sau agentie guvernamentala, organe ale
Ministerului Finantelor).
Controlul bugetar se efectueaza:
- preventiv, respectiv cel care se exercita inainte de efectuarea operatiunilor de incasare a
veniturilor si de plata a sumelor de la buget, fiind cea mai eficienta forma a controlului;
- concomitent, cand se limiteaza la controlul legalitatii platii;
- ulterior (postoperativ), cand se constata incalcarea legalitatii si se trece la recuperarea
prejudiciilor aduse statului.
5.3.6. Executia de casa a bugetului prin sistemul bancar si prin sistemul de trezorerie
Executia de casa a bugetului reprezinta totalitatea operatiunilor banesti (incasarea veniturilor,
plati, mobilizarea surselor de finantare a deficitului bugetar) efectuate prin casierii si prin viramente
intre conturi.
Executia de casa prin sistemul bancar, practicata in SUA si Marea Britanie, presupune ca
institutiile publice sa-si deschida conturi la diferite banci, fluxurile banesti cu bugetul desfasurandu-
se prin intermediul bancii centrale.
Avantajul derularii executiei de casa prin sistemul bancilor comerciale consta in posibilitatea
de a utiliza reteaua de casierii si conturi ale bancilor, dar metoda are si dezavantaje, printre care cele
mai importante constau in:
- necesitatea ca Ministerul Finantelor sa-si organizeze un sistem separat de control al
incasarilor si platilor;
- disponibilitatile institutiilor publice la banci reprezinta imobilizari, bugetul trebuind sa
apeleze la imprumuturi mai mari pe piata de capital pentru finantarea deficitului;
- analiza executiei bugetare este dependenta de executia de casa a sistemului bancar.

 91 
 In alte tari (Franta, Belgia s.a), inclusiv in Romania, executia de casa a bugetului de stat se
realizeaza prin sistemul de trezorerie.

Trezoreria are doua functiuni de baza:

- Functia de casier public, prin care se efectueaza:
- operatiunile de incasare a veniturilor si plata a cheltuielilor bugetare in numerar si prin
decontari fara numerar;
- controlul cheltuielilor la eliberarea fondurilor de la buget si asigurarea informatiilor
pentru intocmirea conturilor de executie si a rapoartelor asupra executiei bugetare;
- realizeaza gestiunea zilnica de casa a bugetului de stat, elaboreaza prognoze privind
cerintele de plati, sincronizarea incasarilor cu platile, inclusiv finantarea deficitului si plata
serviciului datoriei publice.
- Functia de bancher, trezoreria realizând urmãtoarele operaţiuni :
- deschide conturi pentru incasarile si platile institutiilor publice, realizand gestionarea
disponibilitatilor banesti ale sectorului public;
- gestioneaza datoria publica, in sensul ca asigura finantarea deficitului bugetar si plata
serviciului datoriei publice, refinantarea datoriei publice, urmarind sa se incadreze in prevederile
incluse in proiectul de buget privind nivelul imprumuturilor fata de ceilalti indicatori
macroeconomici si minimizarea costului datoriei publice;
- garanteaza sau participa la garantarea imprumuturilor efectuate de agentii
guvernamentale care acorda credite pentru efectuarea diferitelor activitati economice (in special
investitii productive, in domeniul energetic si infrastructura, constructii de locuinte etc.).
Sistemul trezoreriei este format din:
- un nucleu central format dintr-o directie specializata in cadrul Ministerului Finantelor, care
conduce intreg sistemul de trezorerie si executa politica de trezorerie a Guvernului;
- unitati de trezorerie in teritoriu, cu personal specializat pentru executarea operatiunilor de
casierie, control de trezorerie, evidenta a incasarilor si cheltuielilor bugetare, pregatire a rapoartelor
de executie bugetara.
Sistemul de trezorerie intra in relatii directe cu sistemul bancar,
dispunand de un cont de corespondent la banca centrala, prin intermediul caruia
introduce in circulatia monetara , deci in circuitul economic, disponibilitatile
banesti ale sectorului public.
In fluxul resurselor publice dintre trezorerie si sistemul bancar, un loc special il ocupa
gestiunea datoriei publice. Aceasta presupune atat plasarea imprumuturilor publice pentru finantarea
deficitului bugetar, cat si refinantarea datoriei publice, ceea ce se realizeaza cu participarea directa a
bancii centrale, in conformitate cu politica monetara promovata de autoritati. In conditiile
functionarii Trezoreriei publice, refinantarea datoriei publice este o actiune continua.

 92 
 CAPITOLUL VI
FINANŢAREA DEZVOLTÃRII ECONOMICO-SOCIALE PRIN
PROIECTE PUBLICE
6.1. Cadrul legal privind investiţiile instituţiilor publice
- Legea finanţelor publice, nr.500/2002, cu modificãrile şi completãrile ulterioare
- Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr.45/2003 privind finanţele publice locale, cu
modificãrile şi completãrile ulterioare
- Legea finanţelor publice locale, nr.273/2006, care a intrat în vigoare începând cu 1 ianuarie
2007
- Legea administraţiei publice locale, nr.215/2001, cu modificãrile şi completãrile ulterioare
- Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie
publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii
6.2. Prevederi legale referitoare la investiţiile publice
6.2.1. Resposabilitãţile autoritãţilor publice
Guvernul, prin Ministerul Finanţelor Publice, elaboreazã strategia în domeniul investiţiilor
publice, pe baza propunerilor de programe de investiţii pe care le prezintã ordonatorii principali de
credite.
Ministerul Finanţelor Publice are, de asemenea, urmãtoarele responsabilitãţi în ceea ce
priveşte investiţiile publice :
- stabileşte conţinutul, forma şi informaţiile referitoare la programele de investiţii necesare în
procesul de elaborare a bugetului.
- stabileşte prin norme metodologice criteriile de evaluare şi selecţie a obiectivelor de
investiţii publice.
- analizeazã programul de investiţii din punct de vedere al încadrării în limitele de cheltuieli
stabilite, al respectării criteriilor de selecţie şi prioritizare şi a eşalonării creditelor bugetare în
funcţie de durata de execuţie a obiectivelor.
- coordonează monitorizarea întregului program de investiţii, scop în care va solicita
ordonatorilor principali de credite toate informaţiile necesare.
Obiectivele de investiţii şi celelalte cheltuieli asimilate investiţiilor se cuprind ca anexe la
buget în programele de investiţii anuale, cu condiţia ca, în prealabil, documentaţiile tehnico-
economice, respectiv notele de fundamentare privind necesitatea şi oportunitatea efectuării
cheltuielilor asimilate investiţiilor, au fost elaborate şi aprobate potrivit dispoziţiilor legale.
- În procesul de investiţii, ordonatorilor de credite le revin urmãtoarele responsabilitãţi :
- - sã organizeze sistemul de monitorizare a programului de achiziţii publice şi a programul de
lucrări de investiţii publice;
- sã organizeze evidenţa programelor, inclusiv a indicatorilor aferenţi acestora;
De asemenea, ordonatorii principali de credite, pe propria răspundere, actualizează şi aprobă
valoarea fiecărui obiectiv de investiţii nou sau în continuare, în funcţie de evoluţia indicilor de
preţuri, această operaţiune fiind supusă controlului financiar preventiv.
La nivelul unitãţilor administrativ-teritoriale, cheltuielile pentru investiţiile publice şi alte
cheltuieli de investiţii finanţate din fonduri publice locale se cuprind în proiectele de buget, în baza
programului de investiţii publice al fiecărei unităţi administrativ-teritoriale, întocmit de ordonatorii
principali de credite, care se prezintă ca anexă la bugetul iniţial şi, respectiv, rectificat şi se aprobă
de consiliul local, judeţean şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz.
Obiectivele de investiţii şi celelalte cheltuieli asimilate investiţiilor publice ale unitãţilor
administrativ-teritoriale se cuprind în programele de investiţii anuale, anexe la buget, numai dacă, în
prealabil, documentaţiile tehnico-economice, respectiv notele de fundamentare privind necesitatea
şi oportunitatea efectuării cheltuielilor asimilate investiţiilor, au fost elaborate şi aprobate potrivit
dispoziţiilor legale.
 93 
 Ordonatorii principali de credite de la nivel local stabilesc priorităţile în repartizarea sumelor
pe fiecare obiectiv înscris în programul de investiţii, în limita fondurilor cuprinse în proiectul de
buget cu această destinaţie, asigurând totodată realizarea obiectivelor de investiţii în cadrul
duratelor de execuţie aprobate.
6.2.2. Prezentarea investiţiilor publice în proiectul de buget
Cheltuielile pentru investiţiile publice şi alte cheltuieli de investiţii finanţate din fonduri
publice se cuprind în proiectele de buget, în baza programelor de investiţii publice, care se prezintă
ca anexă la bugetul fiecărui ordonator principal de credite.
Ordonatorii principali de credite vor prezenta anual programul de investiţii publice, pe
clasificaţia funcţională.
Proiectul de investiţii va cuprinde atât informaţii nefinanciare, cât şi financiare ce
caracterizeazã serviciul public vizat şi efortul financiar pentru realizarea acestuia.
Informaţiile nefinanciare vor include:
- strategia în domeniul investiţiilor, care va cuprinde în mod obligatoriu priorităţile
investiţionale şi legătura dintre diferite proiecte, criteriile de analiză care determină introducerea în
programul de investiţii a obiectivelor noi în detrimentul celor în derulare;
- descrierea proiectului;
- stadiul fizic al obiectivelor.
Informaţiile financiare vor include:
- valoarea totală a proiectului;
- creditele de angajament;
- creditele bugetare;
- graficul de finanţare, pe surse şi ani, corelat cu graficul de execuţie;
- analiza cost-beneficiu, care va fi realizată şi în cazul obiectivelor în derulare;
- costurile de funcţionare şi de întreţinere după punerea în funcţiune.
Structura programelor de investiţii publice
Programele de investiţii vor prezenta o structurã standardizatã, în care se nominalizează
obiectivele de investiţii grupate pe: investiţii în continuare şi investiţii noi, iar "alte cheltuieli de
investiţii" pe categorii de investiţii.
Poziţia "alte cheltuieli de investiţii" se detaliază şi se aprobă prin liste separate de către
ordonatorul principal de credite şi cuprinde următoarele categorii de investiţii:
- achiziţii de imobile;
- dotări independente;
- cheltuieli pentru elaborarea studiilor de prefezabilitate, a studiilor de fezabilitate şi a altor
studii aferente obiectivelor de investiţii;
- cheltuielile de expertiză, proiectare şi de execuţie privind consolidările şi intervenţiile
pentru prevenirea sau înlăturarea efectelor produse de acţiuni accidentale şi calamităţi naturale -
cutremure, inundaţii, alunecări, prăbuşiri şi tasări de teren, incendii, accidente tehnice, precum şi
cheltuielile legate de realizarea acestor investiţii;
- lucrări de foraj, cartarea terenului, fotogrammetrie, determinări seismologice, consultanţă,
asistenţă tehnică şi alte cheltuieli asimilate investiţiilor, potrivit legii.
Structura programelor de investiţii publice locale
De asemenea, programele de investiţii publice locale prezintã o structurã standardizatã, în
care se nominalizează obiectivele de investiţii grupate pe: investiţii în continuare, investiţii noi şi
poziţia globală "alte cheltuieli de investiţii", pe categorii de investiţii.
Poziţia globală "alte cheltuieli de investiţii" cuprinde următoarele categorii de investiţii:
- achiziţii de imobile;
- dotări independente;
- cheltuieli pentru elaborarea studiilor de prefezabilitate, a studiilor de fezabilitate,
proiectelor şi altor studii aferente obiectivelor de investiţii;
- cheltuieli de expertiză, proiectare şi de execuţie privind consolidările şi intervenţiile pentru
prevenirea sau înlăturarea efectelor produse de acţiuni accidentale şi calamităţi naturale - cutremure,
inundaţii, alunecări, prăbuşiri şi tasări de teren, incendii, accidente tehnice, precum şi cheltuielile
legate de realizarea acestor investiţii;

 94 
 - lucrări de foraj, cartarea terenului, fotogrammetrie, determinări seismologice, consultanţă,
asistenţă tehnică şi alte cheltuieli asimilate investiţiilor, potrivit legii.
Cheltuielile de investiţii prevăzute la poziţia globalã « alte cheltuieli de investiţii » se
detaliază în anexă distinctă de către ordonatorul principal de credite, pe bază de note de
fundamentare, care vor cuprinde elemente referitoare la necesitatea, oportunitatea şi alţi indicatori
caracteristici unor asemenea investiţii, şi se aprobă de consiliul local, judeţean şi Consiliul General
al Municipiului Bucureşti, după caz, o dată cu bugetul local.
6.2.2. Prezentarea investiţiilor publice în proiectul de buget
Cheltuielile pentru investiţiile publice şi alte cheltuieli de investiţii finanţate din fonduri
publice se cuprind în proiectele de buget, în baza programelor de investiţii publice, care se prezintă
ca anexă la bugetul fiecărui ordonator principal de credite.
Ordonatorii principali de credite vor prezenta anual programul de investiţii publice, pe
clasificaţia funcţională.
Proiectul de investiţii va cuprinde atât informaţii nefinanciare, cât şi financiare ce
caracterizeazã serviciul public vizat şi efortul financiar pentru realizarea acestuia.
Informaţiile nefinanciare vor include:
- strategia în domeniul investiţiilor, care va cuprinde în mod obligatoriu priorităţile
investiţionale şi legătura dintre diferite proiecte, criteriile de analiză care determină introducerea în
programul de investiţii a obiectivelor noi în detrimentul celor în derulare;
- descrierea proiectului;
- stadiul fizic al obiectivelor.
Informaţiile financiare vor include:
- valoarea totală a proiectului;
- creditele de angajament;
- creditele bugetare;
- graficul de finanţare, pe surse şi ani, corelat cu graficul de execuţie;
- analiza cost-beneficiu, care va fi realizată şi în cazul obiectivelor în derulare;
- costurile de funcţionare şi de întreţinere după punerea în funcţiune.
Structura programelor de investiţii publice
Programele de investiţii vor prezenta o structurã standardizatã, în care se nominalizează
obiectivele de investiţii grupate pe: investiţii în continuare şi investiţii noi, iar "alte cheltuieli de
investiţii" pe categorii de investiţii.
Poziţia "alte cheltuieli de investiţii" se detaliază şi se aprobă prin liste separate de către
ordonatorul principal de credite şi cuprinde următoarele categorii de investiţii:
- achiziţii de imobile;
- dotări independente;
- cheltuieli pentru elaborarea studiilor de prefezabilitate, a studiilor de fezabilitate şi a altor
studii aferente obiectivelor de investiţii;
- cheltuielile de expertiză, proiectare şi de execuţie privind consolidările şi intervenţiile
pentru prevenirea sau înlăturarea efectelor produse de acţiuni accidentale şi calamităţi naturale -
cutremure, inundaţii, alunecări, prăbuşiri şi tasări de teren, incendii, accidente tehnice, precum şi
cheltuielile legate de realizarea acestor investiţii;
- lucrări de foraj, cartarea terenului, fotogrammetrie, determinări seismologice, consultanţă,
asistenţă tehnică şi alte cheltuieli asimilate investiţiilor, potrivit legii.
Structura programelor de investiţii publice locale
De asemenea, programele de investiţii publice locale prezintã o structurã standardizatã, în
care se nominalizează obiectivele de investiţii grupate pe: investiţii în continuare, investiţii noi şi
poziţia globală "alte cheltuieli de investiţii", pe categorii de investiţii.
Poziţia globală "alte cheltuieli de investiţii" cuprinde următoarele categorii de investiţii:
- achiziţii de imobile;
- dotări independente;
- cheltuieli pentru elaborarea studiilor de prefezabilitate, a studiilor de fezabilitate,
proiectelor şi altor studii aferente obiectivelor de investiţii;

 95 
 - cheltuieli de expertiză, proiectare şi de execuţie privind consolidările şi intervenţiile pentru
prevenirea sau înlăturarea efectelor produse de acţiuni accidentale şi calamităţi naturale - cutremure,
inundaţii, alunecări, prăbuşiri şi tasări de teren, incendii, accidente tehnice, precum şi cheltuielile
legate de realizarea acestor investiţii;
- lucrări de foraj, cartarea terenului, fotogrammetrie, determinări seismologice, consultanţă,
asistenţă tehnică şi alte cheltuieli asimilate investiţiilor, potrivit legii.
Cheltuielile de investiţii prevăzute la poziţia globalã « alte cheltuieli de investiţii » se
detaliază în anexă distinctă de către ordonatorul principal de credite, pe bază de note de
fundamentare, care vor cuprinde elemente referitoare la necesitatea, oportunitatea şi alţi indicatori
caracteristici unor asemenea investiţii, şi se aprobă de consiliul local, judeţean şi Consiliul General
al Municipiului Bucureşti, după caz, o dată cu bugetul local.
6.2.3. Aprobarea proiectelor de investiţii publice
La nivelul instituţiilor publice centrale, documentaţiile tehnico-economice aferente
obiectivelor de investiţii noi care se finanţează, potrivit legii, din fonduri publice se aprobă de către:
- Guvern, pentru valori mai mari de 13 milioane RON
- ordonatorii principali de credite, pentru valori cuprinse între 1,8 milioane RON şi 13
milioane lei;
- ceilalţi ordonatori de credite, pentru valori până la 1,8 milioane RON, cu avizul prealabil al
ordonatorului principal de credite.
Documentaţiile tehnico-economice aferente investiţiilor publice ce se realizează pe bază de
credite externe contractate sau garantate de stat, indiferent de valoarea acestora, se supun aprobării
Guvernului.
Limitele valorice privind competenţele de aprobare a documentaţiilor tehnico-economice ale
obiectivelor de investiţii noi se pot modifica prin hotărâre a Guvernului, în funcţie de evoluţia
indicilor de preţuri.
La nivelul unitãţilor administrativ-teritoriale, aprobarea proiectelor de investiţii publice
locale este îndeplinitã astfel :
- documentaţiile tehnico-economice ale obiectivelor de investiţii noi, a căror finanţare se
asigură integral sau în completare din bugetele locale, precum şi ale celor finanţate din împrumuturi
interne şi externe, contractate direct sau garantate de autorităţile administraţiei publice locale, se
aprobă de consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz.
- documentaţiile tehnico-economice ale obiectivelor de investiţii noi, care se finanţează din
împrumuturi externe şi, în completare, din transferuri de la bugetul de stat şi din alte surse, precum
şi ale celor finanţate integral sau în completare din împrumuturi externe contractate ori garantate de
stat, indiferent de valoarea acestora, se supun spre aprobare Guvernului.
- documentaţiile tehnico-economice pentru investiţiile destinate prevenirii sau înlăturării
efectelor produse de acţiuni accidentale şi de calamităţi naturale, elaborate şi avizate potrivit
dispoziţiilor legale, precum şi notele de fundamentare privind celelalte cheltuieli de investiţii
cuprinse în poziţia globală "alte cheltuieli de investiţii" se aprobă de ordonatorii principali de
credite.
Ordonatorii principali de credite pentru instituţiile publice locale, pe propria răspundere,
actualizează şi aprobă valoarea fiecărui obiectiv de investiţii nou sau în continuare, indiferent de
sursele de finanţare ori de competenţa de aprobare a acestora, în funcţie de evoluţia indicilor de
preţuri. Această operaţiune este supusă controlului financiar preventiv propriu.
6.2.4. Monitorizarea de către ordonatorii principali de credite a proiectelor de investiţii
Pe parcursul execuţiei bugetare ordonatorii principali de credite vor urmări derularea
procesului investiţional, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi, şi vor întocmi rapoarte
trimestriale de monitorizare, pe care le vor transmite Ministerului Finanţelor Publice.
În cazul în care, pe parcursul derulării procesului investiţional, apar probleme în
implementarea unui obiectiv, ordonatorul principal de credite va consemna în raportul de
monitorizare cauza şi măsurile ce se impun pentru remedierea acestui lucru.
În situaţia în care, din motive obiective, implementarea unui proiect de investiţii nu se poate
realiza conform proiecţiei bugetare, ordonatorii principali de credite pot solicita Ministerului

 96 
Finanţelor Publice, până la data de 31 octombrie, redistribuirea fondurilor între proiectele înscrise în
programul de investiţii anexă la buget.
Ordonatorii principali de credite sunt responsabili de realizarea obiectivelor de investiţii
incluse în programele de investiţii.
La nivelul unitãţilor administrativ-teritoriale, monitorizarea de către ordonatorii principali de
credite a proiectelor de investiţii publice se realizeazã astfel :
- în situaţia în care, pe parcursul execuţiei bugetare, din motive obiective, implementarea
unui proiect de investiţii nu se poate realiza conform proiecţiei bugetare, ordonatorii principali de
credite ai bugetelor locale pot propune consiliilor locale, judeţene şi Consiliului General al
Municipiului Bucureşti, după caz, până la data de 31 octombrie, aprobarea redistribuirii fondurilor
între proiectele înscrise în programul de investiţii.
- ordonatorii principali de credite sunt responsabili de utilizarea eficientă a fondurilor alocate
investiţiilor, precum şi de realizarea obiectivelor de investiţii incluse în programele de investiţii.
6.2.5. Acordurile internaţionale legate de investiţiile publice
Toate angajamentele legale, din care rezultă o cheltuială pentru investiţiile publice şi alte
cheltuieli asimilate investiţiilor, cofinanţate de o instituţie internaţională, se vor efectua în
conformitate cu prevederile acordului de finanţare.
6.3 Selectarea proiectelor de investiţii publice
Autoritãţile publice realizeazã investiţii care sã facã posibilã extinderea şi/sau modernizarea
serviciilor publice de care sunt responsabile prin lege. În acest sens, trebuie sã armonizeze
necesitatea obiectivã a existenţei serviciilor ce produc avantaje sociale sau de altã naturã
contribuabililor cu fundamentarea riguroasã a costurilor generate de finantarea obiectevelor de
investiţii şi de funcţionarea ulterioarã a acestora.
Majoritatea obiectivelor de investiţii publice nu au ca scop principal obţinerea de profit,
deorece, pentru ca un proiect sã fie eligibil pentru finanţare din fonduri publice, acesta trebuie sã se
dovedeascã fezabil şi sã producã avantaje sociale.
Condiţiile pe care trebuie sã le îndeplineascã un proiect de investiţii publice se înscriu în mai
multe categorii:
- condiţii politice, potrivit cãrora proiectul trebuie sã se înscrie în startegia generalã
autoritãţilor publice pentru perioada respectivã. De exemplu, dacã politica guvernamentalã
urmãreşte ameliorarea condiţiilor din zonele geografice defavorizate ale ţãrii, proiectele care vor
cuprinde obiective din al domeniu nu vor beneficia de prioritate;
- condiţii legale. Toate activitãţile incluse în proiectul de investiţie publicã, de la aspectele
tehnice, la cele sociale şi financiare, trebuie sã se conformeze legislaţiei în vigoare, privind
instituţiile publice, achiziţiile publice, condiţiile tehnice, legislaţia socialã, protecţia mediului
natural, accesarea şi utilizarea fondurilor publice autohtone şi comunitare, condiţiile de îndatorare
etc.;
- condiţii de ordin financiar, ţinând seama cã, fiind investiţie publicã, nu întotdeauna existã o
corelaţie directã şi strânsã între fluxurile de numerar ce rezultã din exploatarea investiţiei şi
obligaţiile de platã a rambursãrilor aferente surselor împrumutate. Astefel, deşi o instituţie publicã
monitorizeazã o investiţie de care este responsabilã, obligaţia de încasare a veniturilor, dar şi de
rambursare a împrumuturilor poate sã revinã altei entitãţi;
- condiţii care se referã la beneficiul social. Cei însãrcinaţi cu monitorizarea proiectului vor
urmãri, în principal, relizarea obiectivelor sociale: construirea unei şcoli, a unui spital etc.;
- condiţii de ordin comercial, deoarece pentru derularea unui proiect de investiţii publice sunt
necesare: contracte privind achiziţionarea de bunuri de la terţi, contracte cu diferiţi prestatori de
servicii – operatori de servicii, care sunt, în general, societãţi comerciale de drept privat – contracte
pentru realizarea unor lucrãri, angajarea de personal, contracte cu furnizorii de servicii financiare
etc.;
- condiţii de naturã tehnicã, prin care sã se asigure calitatea serviciului public, în condiţii de
costuri cât mai coborâte;
- condiţii ce ţin de latura instituţionalã

 97 
6.4. Indicatorii de bază ai investiţiei
Literatura de specialitate cunoaşte, în principal, următorii indicatori de bază ai investiţitei :
- Volumul capitalului investit
- Durata de execuţie
- Durata de exploatare
- Investiţia specifică
- Termenul de recuperare
- Coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor
- Cheltuieli echivalente
- Randamentul economic al investiţiei
Volumul capitalului investit este indicatorul care reprezintă efortul economic total pentru
proiectarea şi realizarea unui obiectiv de investiţii.
Volumul capitalului investit este strâns legat de situaţia social-economică existentă în ţară în
peroada în care se face investiţia, precum şi nivelul tehnic şi cel tehnologic sunt mai ridicate şi
necesită automatizare şi alte procedee tehnice superioare, cu atât şi volumul cheltuielilor va fi mai
mare şi invers.
O influenţă importantă asupra volumului de investiţii o au şi preţurile resurselor materiale,
energiei, combustibilului etc. precum şi locul de provenienţă al acestor resuse (din ţară sau din
import).
În principiu, indicatorii privind eficienţa economică a investiţiilr pot îmbrăca două forme,
după modul în care analizează:
- indicatori EFECT / EFORT
- indicatori EFORT / EFECT ,
Volumul capitalului investit este un indicator de efort care înglobează
însumarea elementelor componente ale acestuia, respectiv :
- valoarea resurselor materiale ;
- valoarea resurselor financiare ;
- valoarea retribuirii forţei de muncă şi a cheltuielilor de protecţie şi A.S. ;
Privit în ansamblul economiei naţionale, volumul de investiţii (total;It)
prezintă următoarea componenţă :
It = Id + Icol + Icon + Y + Iimob + Fm + T + Mc, în care :
It = volumul capitalului investit ;
Id = valoarea investiţiilor directe (resursele materiale directe înscrise în devizul general) ;
Icol = valoarea investiţiilor colaterale (utilităţi, energie, combustibil, căi de acces ritier şi
feroviar) ;
Icon = valoarea investiţiilor conexe în aval ;
Y= valoarea terenului achiziţionat sau închiriat (concesionat ) ;
Iimob =valoarea compensării pierderilor provenite din imobilizări de resurse sau alte
pierderi create de factorul timp ;
Fm = valoarea cheltuielilor efectuate cu pregătirea, calificarea şi specializarea forţei de
muncă ;
T = taxe vamale pentru import utilaje, instalaţii etc. ;
Mc = valoarea mijloacelor circulante.
Când e vorba de volumul de investiţii la nivel microeconomic, se elimină din formula de
calcul parametrii Icon şi Fm, deoarece investiţiile conexe există iar cadrele profesionale au asigurată
pregătirea profesională prin reţeaua şcolară existentă.
O formulă de calcul mai concisă cunoscută în literatura de specialitate este şi următoarea :
It = Id + Icol + Mc + Cs , în care :
Id = investiţiile directe ;
Ic = investiţiile conexe şi colaterale ;
Mc = valoarea mijloacelor circulante ;
 98 
 Cs = cheltuieli suplimentare (pregătirea cadrelor, supraveghere etc.)
Din alt punct de vedere, valoarea capitalului investit poare fi şi mai concis prezentat şi
anume :
- capital fix activ (maşini, utilaje, instalaţii de lucru care execută procesul tehnologic pentru
producţia bunurilor respective ) ;
- capital fix pasiv (clădiri, construcţii, căi de acces interior etc. care participă indirect la procesul
de bază ).
În legislaţia noastră privind evidenţa contabilă a investiţiilor, acestea sunt nominalizate în
urmatoarele grupe :
- clădiri ;
- construcţii speciale ;
- maşini de forţă şi utilaje energetice ;
- maşini, utilaje şi instalaţii de lucru ;
- aparate şi instalaţii de măsură, control şi verificare ;
- mijloace de transport ;
- animale, plantaţii ;
- unelte, accesorii şi inventar gospodăresc .
Durata de execuţie (realizare) a lucrărilor de investiţii proiectate reprezintă indicatorul care
stabileşte perioada în care are loc execuţia lucrărilor proiectate respectiv perioada în care, potrivit
proiectului, întregul efort este transformat în capital fix, activ şi pasiv.
În cadrul acestei perioade se eşalonează cheltuielile de fonduri băneşti şi materiale în
colaborare cu beneficiarul investiţiei, iar executantul îşi organizează desfăşurarea lucrărilor de
execuţie în aşa fel, încăt să se încadreze în termenele prevăzute prin contractul proiectului de
execuţie .
Desfăşurarea execuţiei presupune o organizare riguroasă şi fofolirea unor procedee
matematice ca : graficul Gantt, metoda drumului critic (ADC), metoda RERT etc. despre acestea
urmând a vorbi într-un capitol aparte, referitor la organizarea şi optimizarea utilizării resurselor de
investiţii .
Durata de execuţie a lucrărirlor de investiţii proiectate se caracterizează, din punct de
vedere economic, prin aceea că în această perioadă se imobilizează fonduri fără ca ele să aducă
vreun venit. De aceea este imperios necesar ca, atât constructorul cât şi beneficiarul să colaboreze
strâns în privinţa organizării şi desfăşurării lucrărilor în aşa fel, încât să se poată asigura evitarea
oricăror întârzieri care-i afectează şi pe unul şi altul.
De dorit este ca, în desfăşurarea lucrărilor să poată fi puse în funcţiune unele
capacităţi de producţie care să se poată produce în paralel cu executarea altor lucrări ce pot fi
realizate în partea finală .
Desfăşurarea duratei de execuţie a lucrărilor poate aduce beneficiarului pierderi
importante pentru că se pot crea situaţii neprevăzute şi anume :
- nu poate fi respectat un termen contractual stabilit anterior de către beneficiar ;
- se poate întâmpla ca prin întârzierea apariţiei pe piaţă mai târziu, unele produse să
nu mai fie atât de solicitate ca înainte ;
- se întârzie recuperarea fondurilor investite şi se diminuează beneficiul prevăzut.
Durata de exploatare (funcţionare) a obiectivului proiectat este indicatorul cel mai
important pentru orice investitor având în vedere că reprezintă timpul de funcţionare al obiectivului,
după ce a fost pus în funcţiune, până la scoaterea sa definitivă din exploatare.
Am putea spune că durata de funcţionare a obiectivului reprezintă timpul în care de
fapt, se amortizează valoarea investită în capitolul fix, la care adaugă timpul în care acesta mai
funcţionează până la scoaterea sa definitivă din funcţiune, însă nu mai poate asigura o eficienţă
economică.
Pentru investitor, cea mai importantă perioadă este durata de exploatare, când
realizează beneficiu.
Durata de exploatare este strâns legată de unele previziuni privind durata de solicitare
a unor produse fabricate ca şi de influenţa progresului tehnic care, creând produse noi cu calităţi
superioare şi mai mult solicitate de societatea umană, conduc la oprirea producţiei care nu mai
concordă cu cererile acesteia .
 99 
 În principiu, durata de exploatare a obiectivului se divide în trei perioade şi anume :
- durata până la atingerea parametrilor proiectaţi (Dp) ;
- durata de funcţionare normală la nivelul acestor parametri (Dfn) ;
- durata de regres faţă de parametrii proiectaţi (Dr) .
Dar, este cunoscut că, până la atingerea parametrilor proiectaţi a mai existat o durată,
aceea de execuţie a lucrărilor (De ), iar în perioada de exploatare se pot distinge, sub aspect
economic şi alţi parametri ce trebuie luaţi în calcul şi anume :
- durata de funcţionare eficientă, aceea în care se realizează profit (Def) ;
- durata fizică de funcţionare (Df ) respectiv, perioada în care obiectivul funcţionează,
chiar dacă nu mai realizează profit.
Exploatarea propriu-zisă, înseamnă, însă, realizarea unei producţii de o anumită
valoare ( Q ) care necesită unele costuri de producţie corespunzătoare (C ) .
Deci, elementele totale care trebuie luate în consideraţie pentru a se putea face o
reprezentare grafică a întregului proces, inclusiv valoarea realizată şi costurile sale, în sensul
eficienţei economice sunt :
- durata de execuţie a lucrărilor (De) ;
- durata până la atingerea parametrilor proiectaţi (Dp) ;
- durata de funcţionare normală la nivelul acestor parametri (Dfn ) ;
- durata de regres faţă de parametrii proiectaţi (Ds ) ;
- durata de funcţionare eficientă (Def) ;
- durata fizică de fucţionare (Df) ;
- valoarea producţiei realizate (Q) ;
- costurile de producţie (C) .
Durata de funcţionare eficientă (Def), respectiv perioda în care se realizează profit este
alcătuită din subperioadele Dp + Dfn + Dr.
Durata de funcţionare totală (Df ) include perioada în care utilajele ar mai putea funcţiona,
dar nu s-ar mai realiza niciun profit.
În ceea ce priveşte valoarea producţiei (Q) şi costurile acesteia (C), constatăm că valoarea
producţiei are iniţial tendinţa de creştere, dupã care se înregistreazã o evoluţie oarecum stabilă,
urmatã, însã, de o tendinţă descrescătoare, când, din cauza uzurii utilajelor, volumul producţiei
scade treptat.
Evoluţia costurilor de producţie porneşte de la un nivel superior faţă de nivelul producţiei,
deoarece la început acesta este mai mic şi, deci, costurile sunt mai mari, dar ulterior manifestã o
scãdere treptatã, până când capacitatea de producţie este utilizată cel mai bine. Spre sfârşitul
perioadei de viatã a activului fix, costurile eferente acestuia încep sã crească, din cauza uzurii
echipamentelor, care diminuează nivelul producţiei şi sporesc costurile prin lucrări frecvente de
întreţinere.
Investiţia specifică (Si) este indicatorul care creeză posibilitatea pentru investitor de a stabili
o corelaţie între efortul investiţional depus şi efectul economic obţinut.
De aici rezultă că investiţia specifică este efortul investiţional depus pentru o unitate de
capacitate de producţie în unităţi fizice sau valorice.
Efortul investiţional include toate cheltuielile efectuate pentru realizarea investţiei totale (It)
iar efectul economic reprezintă nivelul capacităţii de producţie obţinut în unităţi fizice, în principiu,
într-o perioadă de un an.
Din raportul acestor doi parametri, determinăm mărimea investiţiei specifice (Si).
It
Si = qh
, în care :
It = valoarea totală a investiţiilor;
Qh = capacitatea de producţie anuală exprimată în unităţi fizice (tone, buc., m2, m3, ml.)
Când avem de-a face cu o producţie eterogenă şi nu se pot stabili unităţi fizice, transformăm
toate produsele în valori şi obţinem valoarea totală a producţiei (Q) iar relaţia va fi:
It
Si = Q
În acest fel vom putea cunoaşte ce effort investiţional revine pentru un leu producţie
obţinută.
 100 
 Este cunoscută şi noţiunea de investiţie specifică de comparaţie (Sc), când e vorba de
obiective similare din ţară şi străinătate. În asemenea situaţii Si trebuie să îndeplinească unele
condiţii şi anume:
Si  Sc
Când nu este vorba de obiective noi, ca în cazul de mai sus, ci de modernizare,
tehnologizare, dezvoltare vom avea relaţii de determinare după cum urmează:
Iti
Si = qi  qo
, în care:
Iti = valoarea investiţiilor pentru modernizare;
qi = capacitatea de producţie obţinută după modernizare;
qo = capacitatea de producţie înainte de modernizare.
Compararea variantelor se face prin relaţia:
Iti  Itj
Sm = qi  qj , în care:
Sm = investiţia specifică după modernizare;
qi = capacitatea variantei “i”
Itj = efortul variantei “j”
qj = capacitatea variantei “j”
Exemplificăm prin tabelul de mai jos cu date concrete, modul de calcul al mai multor
variante.
Variante
Specificaţie U/M Situaţia iniţială
1 2 3
1. Investiţie u.m. - 800 1100 1250
2. Producţia fizică u.fizice 30000 70000 120000 130000

Pe baza datelor de mai sus, vom avea:

800 800
SmVar.1 = = = 0,02 u.m./buc.
70000  30000 40000
1100 1100
SmVar.2 = = = 0,01 u.m./buc.
120000  30000 90000
1200 1200
SmVar.3 = = = 0,12 u.m./buc.
130000  30000 100000
Sm optim=min(Sm1, Sm2, Sm3)=Sm2 = 0,01 mil. Lei/buc.
În situaţia unei producţii eterogene, capacitatea de producţie va fi înlocuită în relaţie cu Q
(respectiv Qm şi Qo) astfel cA investiţia specifică prin modernizare (Sm) va fi determinată prin
relaţia:
Im i
Sm = Qm  Qo , rezultând efortul investiţional de modernizare pentru 1 leu capacitate
valorică.
Termenul de recuperare a investiţiei este acel indicator sintetic ce reprezintă raportul dintre
efortul investiţional (capitalul investit) şi profitul anual obţinut.
El ne redă perioada de timp, începând de la darea în funcţiune (exploatare) a obiectivului,
până când valoarea investită se recuperează din profitul obţinut.
Relaţia prin care se determină această perioadă este:
pentru obiective noi:
It
Ti = , în care:
Ph
It = valoarea investiţiilor totale ale variente “ i ”
Ph = profitul anual obţinut în varianta “ i ”
Practic, în momentul în care, din profitul realizat se încasează întreaga valoare a
efortului investiţional, se ajunge la stabilirea timpului de recuperare a acestui efort.
pentru obiective la care se realizează lucrări de modernizare, retehnologizare dezvoltare, calculul
va fi:

 101 
 Iti  Ito
Ti = , în care:
Phi  Pho
Iti = valoarea totală a lucrărilor de modernizare, în varianta de după modernizare
Ito = valoarea totală a lucrărilor înaintea modernizării
Phi = profitul anual realizat după modernizare
Pho = profitul anual realizat înainte de modernizare
Pentru situaţia când sunt mai multe variante de proiectare privind modernizarea aceluiaşi
obiectiv, timpul de recuperare optim (cel mai scurt) se determină astfel: se face o comparaţie a
valorilor rezultate din calculele fiecărei variante potrivit metodologiei şi se alege varianta optimă.
În acest sens vom avea:
It0
- pentru varianta 0, (înainte de modernizare) T0=
Ph0
It1
- pentru varianta 1, (după modernizare) T1 =
Ph1
It2
- pentru varianta 2, (după modernizare) T2 =
Ph2
It3
- pentru varianta 3, (după modernizare) T3 =
Ph3
Pentru exemplificare folosim un tabel.
Considerăm că pentru realizarea unei investiţii de modernizare s-au propus trei variante,
după cum urmează:

Nr.crt. Specificatie U/M Variante propuse

0 1 2 3 4 5 6
1 Capital investit u.m. 100 110 122 154
2 Venituri u.m. 105 105 114 124
3 Cheltuieli de exploatare u.m. 103 101 107 113
4 Profit u.m. 2 4 7 11

Considerându-se varianta zero ca variantă de bază, să se determine varianta optimă dintre

variantele 1, 2, 3 utilizând ca indicator de departajare timpul (durata) de recuperare a investiţiei
cunoscând că produsele sunt cerute pe piaţă 6 ani.
Din calcule constatăm următoarele:
110  100 10
T1 = = = 5 ani
42 2
122  100 22
T2 = = = 4,4 ani
72 5
134  100 34
T3 = = = 3,7 ani
11  2 9
T.optim = min.(T1, T2, T3) = T3 = 3,7 ani.
T3 este în primul rând inferior timpului de 6 ani şi este în acelaşi timp cel mai scurt timp
dintre toate variantele, deci este timpul optim.
În mod obişnuit, în primii ani de funcţionare, constatăm profituri mici decât cele proiectate,
deoarece perioada atingerii utilizării capacităţii maxime de producţie, influenţând timpul de
recuperare a capitalului printr-o oerecare lungime a sa.
O formulă mai sintetică de determinare, în general, a termenului de recuperare a capitalului,
prin compararea profitului proiectat cu cel realizat, cunoscută în literatura de specialitate este
următoarea:
It  P  P '
T= , în care:
Ph
T = termenul de recuperare

 102 
 P = diferenţa dintre profitul proiectat şi cel realizat în cadrul perioadei de atingere a
parametrilor proiectaţi
P’ = profitul suplimentar realizat în cadrul punerii în funcţiune a capacităţii parţiale de
producţie în cadrul duratei de realizare a obiectivului.
Coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor este indicatorul de primă importanţă în
urma execuţiei investiţiei (deci un efect) şi valoarea totală a capitalului investit în obiectiv (deci un
effort).
Sunt cunoscute mai multe situaţii care pot fi întâlnite şi anume:
pentru obiective noi, relaţia de calcul este:
Phi
Ei = , în care:
Iti
Ei = coeficientul de eficienţă economică
Phi = profitul annual de investiţii
Iti = efortul total investiţional al variantei de investiţii
În principiu, ca indicator de tipul efect/efort, coeficientul de eficienţă economică a
investiţiilor arată câţi lei de profit annual se vor putea obţine de la leu efort investiţional.
Cu cât rezultatul obţinut va fi mai mare, cu atât se consideră mai avantajos.
pentru modernizare, retehnologizare, dezvoltare a unor capacităţi de producţie, calculul
indicatorului capătă următoarea structură:
Phmi  Phmo
Eim = , în care:
Itmi

Eim = eficienţa economică a investiţiilor prin modernizare

Phmi = profitul obţinut prin modernizare în varianta “i”
Phmo = profitul obţinut prin modernizare înainte de modernizare
Itmi = efortul investiţional total al modernizării variantei “i” de investiţii
Când avem prezentate mai multe variante, calculul eficienţei economice a investiţiilor (cea
mai avantajoasă variantă) se determină prin deducţia parametrilor unei variante din alta, ca mai jos:
Phi  Phj
Ei = Iti  Itj
, în care “i” şi “j” sunt variante distincte.
De fapt, coeficientul de eficienţă economică a investiţiei este un raport invers faţă de
termenul de recuperare a investiţiei.
Deci, cu cât termenul de recuperare este mai redus, cu atât beneficiul obţinut este mai mare şi
invers.
Eficienţa economică a investiţiei mai poate fi privită şi din punctul de vedere al volumului
capitalului fix investit “Q” faţă de valoarea capitalului fix investit “K” potrivit relaţiei:
Q
Ei =
K
O primă trăsătură a acestui indicator este aceea că el prezintă analiza comparativă a unor
lucrări de investiţii din ţară cu altele similare din alte ţări dezvoltate.
Literatura de specialitate stabileşte mai multe categorii de indicatori ce pot exprima analiza
economică a capitalului fix, cum ar fi:
producţia la 1000 lei capital fix redată de relaţia:
Q
Ei = Cf .1000
profitul la 1000 lei capital fix care se poate determina fie ca profit brut
Pt Pn
(Pt = Cf ), fie ca profit net (Pn = Cf ).

Cheltuieli echivalente (recalculate) constituie indicatorul care reprezintă totalitatea

cheltuielilor efectuate, atât pentru realizarea obiectivului de investiţii, cât şi pentru funcţionarea
normală la parametrii proiectaţi de funcţionare.

 103 
 Prin utilizarea acestui indicator putem obţine un anumit efect economic, fie din raportarea
unui volum mai mare de cheltuieli la o investiţie mai mică, fie cu un effort de investiţii mai mare şi
cu cheltuieli mai mici.
Există situaţii când, în analiza comparativă a variantelor de proiect, întâlnim situaţii care ne
pun unele semne de întrebare şi anume: efortul investiţional poate să fie mai mare decât al altei
variante, dar costurile de exploatare pot să fie mai mici, iar la cealaltă, invers.
Considerând că avem variantele “i” şi “j”, practic problema întâlnită se poate prezenta astfel:
Iti > Itj iar Chi < Chj.
Pentru ce optăm, în acest caz ? Pentru cea cu efortul investiţional mai mic şi cheltuielile de
exploatare mai mari, sau invers ?
Un ghid necesar în asemenea situaţii ni-l redă folosirea unei relaţii de calcul de tipul:
K = (it + Ch)·De, în care:
It = efortul investiţional total
Ch = cheltuielile anuale pentru producţie
De = durata de funcţionare eficientă a obiectivului
K = valoarea cheltuielilor echivalente
În cazul că e vorba de varianta “i” sau varianta “j” , la fiecare simbolizare se va adăuga litera
“i” sau “j”. Spre exemplu, la varianta “i” vom avea:
Ki = (Iti + Chi) · Dej,
Iar la varianta “j”:
Kj = (Itij + Chj) · Dej
Dacă se compară cheltuielile echivalente (recalculate) efectuate în cazuri de modernizări,
retehnologizării indicatorul fiecărei variante poate fi determinat după următoarea formulă:
( Iti  Chi ).Tni
Ki = qi.Tni
, în care elementul suplimentar “qi” reprezintă capacitatea de producţie
a variantei “i” iar Tni reprezintă termenul normal de recuperare a investiţiei.
În cazul determinării indicatorului pentru alegerea variantei optime, prin comparare, pentru
fiecare variantă se va utiliza formula următoare:
( It  Ch).D
K= qx.D
, în care D reprezintă durata de funcţionare a obiectivului de investiţie.
Din compararea mai multor variante (I, j…n) se va alege cea cu rezultatul cel mai
satisfăcător (mic pentru investitor).
În toate cazurile, însă trebuie să fie vorba de capacităţi de producţie egale fiindcă, astfel, nu
se poate vorbi de comparaţie justă.
Randamentul economic al investiţiei este un indicator cu un grad de mare cuprindere, făcând
posibilă comparabilitatea între beneficiul obţinut după realizarea obiectivului şi efortul investiţional
depus. Este bine cunoscut că scopul oricărui investitor este obţinerea de profit cât mai satisfăcător.
După cum se cunoaşte, profitul poate îmbrăca mai multe forme, respectiv:
- profitul realizat (prevăzut să se realizeze) în timpul unui an (Ph anual) care se determină
prin scăderea din valoarea totală a producţiei anuale (Ch), respectiv:
Ph=Qh-Ch, ca formulă generală.
Când e vorba de o variantă anume (i, j…n) introducem şi literele respective în formulă.
- profitul total realizat (prevăzut a se realiza) pe întreaga perioadă de funcţionare a
obiectivului (Pt).
În acest caz, pornim de la profitul annual (Ph) pentru determinarea profitului total,
amplificăm profitul annual cu numărul anilor de funcţionare (De).
Deci, Pt = Ph.De
Este cunoscută şi noţiunea de profit de recuperare (Pr) care reprezintă valoarea efortului
investiţional făcut şi, deci, este egal cu aceasta, respectiv: Pr = It.
În ultimă analiză, profitul cel mai îndeaproape urmărit de investitor este profitul care-I
rămâne după ce şi-a recuperat toate cheltuielile efectuate, deci aşa zisul profit final (Pf).
Deci, Pf = Pt – Pr sau Pt – It (având în vedere că Pr = It).
Ca indicator de efect/efort, randamentul economic al investiţiei (R) se determină prin
raportul dintre efectul final şi efortul total, deci între profitul final (Pf) şi investiţiile totale (It).

 104 
 Pt
Deci, R =
It
Când e vorba de variante multiple (I, j…n) vom avea Ri, Rj, Rn etc. şi respectiv Pfi, Iti etc.
Randamentul economic al investiţiei exprimă valoric câţi lei de profit final vor rezulta pentru
un leu capital investit adică ce valoare de profit se poate obţine, după recuperarea investiţiei, pentru
fiecare leu investit.
În Figura 5.4.b. se reliefeazã corelaţia dintre efortul investiţional şi profitul final, după cum
urmează:
Potrivit celor arătate mai sus, randamentul economic al investiţiei se determină ca un
indicator de efect/effort, deci:
Pt
R= .
It
Cum, însă uneori, în practică randamentul economic al investiţiei se determină pornind de la
profitul total, în acest caz vom avea:
Pt  It Pt
R= , respectiv R = -1
It It
Relaţiile de mai sus nu alterează principiul potrivit căruia randamentul economic al investiţiei se
determină în funcţie de profitul final.
Când, însă, pornim de la profitul total vom avea grijă ca raportul să prezinte şi includerea lui
(-1), fapt care conduce tot la profitul final.
În principiu, la baza obţinerii unui randament economic al investiţiei cât mai satisfăcător este
necesar să fie luaţi în consideraţie o serie importantă de factori economici ca:
- efectuarea unor lucrări de execuţie de bună calitate, astfel încât timpul de recuperare a
investiţiei să fie cât mai scurt;
- utilizarea raţională a tuturor resurselor materiale, umane şi financiare pentru reducerea
importantă a cheltuielilor de producţie;
- utilizarea judicioasă a capacităţilor de producţie şi a utilajelor de bază pentru prelungirea
duratei de exploatare eficientă a obiectivului;
- sporirea volumului producţiei printr-o îmbunătăţire a structurii sortimentale în raport de
corelaţia cerere-ofertă.
O serie de indicatori suplimentari ca: productivitatea muncii, privită din multiple puncte de
vedere, consumurile specifice, costul produselor precum şi alţi indicatori tehnico-economici ce se
studiază la alte discipline economice, sunt în măsură să contribuie esenţial la obţinerea unui
randament economic al investiţiilor, atât în faza de proiectare cât şi în faza de exploatare.
4.5. Elementele financiare ale unei investiţii:
Elementele care definesc investiţia din punct de vedere financiar sunt, în principal :
- suma totalã a investiţiei, atât cea iniţialã, cât şi cheltuielile ce apar pe parcurs :
- preţul de achiziţie
- variaţia necesarului de fond de rulment determinatã de punerea în funcţiune a
investitiei respective
- taxele şi cheltuielile vamale, alte cheltuieli cu caracter fiscal generate de
achiziţionarea respectivelor elemente patrimoniale
- cheltuielile de transport, asigurare etc.
- comisioane, onorarii etc.
- durata de viaţã :
- fiscalã (contabilã) = durata normatã de serviciu, conform Legii amortizãrii
- tehnicã, respectiv cea înscrisã în documentaţia producãtorului ;
comercialã, în funcţie de vandabilitatea acesteia, respectiv de cota de piaţã ;
- juridicã, potrivit reglementãrilor în vigoare referitoare la perioada în care este
admisã funcţionarea.
- beneficiile suplimentare sau economiile de materiale şi de manoperã = fluxuri de trezorerie
marginale (FTM) = încasãri suplimentare - plãţi suplimentare
- valoarea rezidualã (VR), respectiv valoarea rãmasã în înregistrãrile contabile dupã încetarea
utilizãrii.
 105 
 Rata de actualizare
- pentru investiţii finanţate din fonduri proprii
- rata medie a dobânzii
- corectatã cu rata inflaţiei
- şi o primã de risc
- pentru investiţii finanţate atât din fonduri proprii, cât şi din fonduri împrumutate
- costul mediu ponderat al capitalului, ce ţine cont de:
- riscul economic
- riscul financiar al îndatorãrii
In luarea deciziei de finanţare se determinã patru indicatori de eficienţã :
- Termenul de recuperare (TR)
- Valoarea actualizatã netã (VAN)
- Indicele de profitabilitate (IP)
- Rata internã de rentabilitate (RIR)
Termenul de recuperare (TR) sau metoda pay-back
I
TR = unde FTMact/an = fluxurile medii anuale actualizate
FTMact ./ an
I = capitalul investit
n
FTMt VR
FTMact/an =  (1  r )
t 1
t

(1  r ) n

n

Valoarea actualizatã netã (VAN)

 N FTMt VR 
VAN =   I
 T 1 (1  r ) (1  r ) n 
t

Metoda VAN presupune cã fluxurile de trezorerie anuale sunt reinvestite constant pe piaţa
financiarã la nivelul ratei (r) de actualizare.

Indicele de profitabilitate (IP)

VAN  I VAN
IP =   1 pentru n ani
I I
Sn
n
Sn  n S 0 (1  r )  r  n  1  r  Ip  1
S0

Rata internã de rentabilitate (RIR)

N
FTMt VR
I 
T  1 (1  RIR ) (1  RIR ) n
t

RIR trebuie sã fie  rata medie a dobânzii de piaţã sau costul mediu al capitalului

Dacã se ţine seama de posibilitatea reinvestirii fluxurilor de trezorerie la o ratã medie de

rentabilitate, se determinã o RIRM (modificatã)
1/ N
 N 
  FTMt * (1  re )
n t
 VR 
RIRM =  T 1  1
 I 
 
 
unde: nt
re = rata medie de rentabilitate

 106 
6.5. Achiziţiile publice
6.5.1. Forme de gestiune a serviciilor publice
Gestiunea economicã şi financiarã a serviciilor publice este în responsabilitatea
administraţiilor publice, conducãtorii acestor administraţii fiind aleşi de colectivitate, în
conformitate cu legile ţãrii respective.
Forma de organizare şi finanţare a gestiunii serviciilor publice este de mai multe tipuri, iar
autoritãţile publice pot utiliza concomitent douã sau mai multe dintre aceste tipuri, în funcţie de
specificul serviciului, partenerii de acţiune, abilitãţile manageriale proprii, precum şi de cadrul
legislativ general. Astfel, gestiunea economicã a serviciilor publice, adicã realizarea propriu-zisã şi
distribuirea acestora cãtre persoanele eligibile poate fi50:
Tipuri de gestionare a serviciilor publice în cadrul instituţiilor publice :
- în regie proprie, când administraţia publicã centralã sau localã sau instituţia publicã
subordonatã acestora organizeazã o instituţie, fãrã personalitate juridicã distinctã faţã de autoritatea
publicã, care va presta serviciul public.
Gestiunea în regie proprie poate fi :
- directã, când realizarea serviciului public este finanţatã de cãtre administraţia
publicã;
- indirectã, în cazul serviciilor cu caracter industrial sau comercial, când agentul
economic funcţioneazã pe baza autonomiei financiare, acoperindu-şi cheltuielile din venituri proprii
(preţuri sau tarife), nu de la bugetul local.
- printr-o instituţie specializatã, indiferent dacã aceasta este publicã sau privatã. Într-
o astfel de situaţie, legislaţia în vigoare impune respectarea transparenţei în procesul de încredinţare
a gestionãrii serviciului public.
- gestionarea serviciului public prin încredinţare se poate desfãşura în mai multe moduri:
- în temeiul unui contract de locaţie. Locaţia de gestiune este un contract
administrativ prin care o persoanã publicã încredinţeazã unei persoane private exploatarea unui bun
din domeniul public, plãtind pentru aceasta o sumã forfetarã, pe bazã de comision calculat asupra
asupra facturii;
- prin înputernicirea datã de autoritatea publicã, adicã prin delegare directã, dar numai
în condiţiile legii;
- prin concesionare. Prin contractul de concesiune, autoritatea publicã localã, numitã
cedent transmite administrarea serviciului public unui agent economic, numit concesionar, pe o
perioadã determinatã, acesta trebuind sã desfãşoare o activitate rentabilã ş sã plãteascã o redevenţã.
6.5.2. Cadrul legal privind achiziţiile publice
Instituţiile publice utilizeazã bani publici, conform prevederilor şi/sau constrângerilor
bugetare proprii şi, în consecinţã, trebuie sã se conformeze reglementãrilor în vigoare privind
achiziţiile publice (OuG nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a
contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii). Noua
reglementare promovatã în domeniul achiziţiilor publice a fost elaboratã în contextul
angajamentelor asumate de România în cadrul capitolului 1 "Libera circulaţie a mărfurilor" şi al
recomandărilor Comisiei Europene.
Problema achiziţiilor publice este fundamentalã pentru buna derulare a procesului bugetar în
cadrul instituţiilor publice, atât în ceea ce priveşte elaborarea, cât şi execuţia acestuia, deoarece se
referã la modalitatea de contractare a produselor, lucrãrilor sau serviciilor ş.a. în vederea realizãrii
serviciilor publice pe care trebuie sã le gestioneze.
În înţelesul legii, prin întreprindere publică este desemnatã persoana care desfăşoară
activităţi economice şi asupra căreia se exercită direct sau indirect, ca urmare a unor drepturi de
proprietate, a participaţiilor financiare sau a regulilor specifice prevăzute în actul de înfiinţare a
întreprinderii respective, influenţa dominantă a unei autorităţi contractante care se află, direct ori
indirect, în cel puţin unul dintre următoarele cazuri:
- deţine majoritatea capitalului subscris;

50
A. Parlagi, C. Iftimoaie - Servicii publice locale, Editura Economica, Bucureşti 2001
 107 
 - deţine controlul majorităţii voturilor în organul de conducere, cum ar fi adunarea
generală;
- poate numi în componenţa consiliului de administraţie, a organului de conducere sau
de supervizare mai mult de jumătate din numărul membrilor acestuia;
Autoritãţile contractante sunt instituţiile publice care realizeazã achiziţii publice şi acestea
pot fi, conform prevederilor OuG nr.34/2006:
- oricare organism al statului - autoritate publică sau instituţie publică - care acţionează la
nivel central ori la nivel regional sau local;
- oricare organism de drept public, altul decât cele prevăzute anterior, care a fost înfiinţat
pentru a satisface nevoi de interes general fără caracter comercial sau industrial şi care se află cel
puţin în una dintre următoarele situaţii:
- este finanţat, în majoritate, de către o autoritate contractantă, astfel cum este definită la lit.
a), sau de către un alt organism de drept public;
- se află în subordinea sau este supusă controlului unei autorităţi contractante, sau unui alt
organism de drept public;
- în componenţa consiliului de administraţie/organului de conducere sau de supervizare mai
mult de jumătate din numărul membrilor acestuia sunt numiţi de către o autoritate contractantă sau
de către un alt organism de drept public;
- oricare asociere formată de una sau mai multe autorităţi contractante dintre cele prevăzute
mai sus;
- oricare întreprindere publică ce desfăşoară una sau mai multe dintre activităţile prevăzute la
contracte sectoriale, atunci când aceasta atribuie contracte de achiziţie publică sau încheie acorduri-
cadru destinate efectuării respectivelor activităţi;
- oricare subiect de drept, altul decât cele prevăzute anterior, care desfăşoară una sau mai
multe dintre activităţile prevăzute la contracte sectoriale, în baza unui drept special sau exclusiv,
acordat de o autoritate competentă, atunci când acesta atribuie contracte de achiziţie publică sau
încheie acorduri-cadru destinate efectuării respectivelor activităţi.
De asemenea, prin contractant se înţelege ofertantul care a devenit, în condiţiile legii, parte
într-un contract de achiziţie publică;
Achiziţiile publice se realizeazã în conformitate cu prevederile legale, în scopul:
- promovãrii concurenţei între operatorii economici;
- garantãrii tratamentului egal şi nediscriminarea operatorilor economici;
- asigurãrii transparenţei şi integrităţii procesului de achiziţie publică;
- asigurãrii utilizării eficiente a fondurilor publice, prin aplicarea procedurilor de atribuire de
către autorităţile contractante.
În acest demers, autoritãţile publice vor respecta urmãtoarele principii:
- nediscriminarea;
- tratamentul egal;
- recunoaşterea reciprocă;
- transparenţa;
- proporţionalitatea;
- eficienţa utilizării fondurilor;
- asumarea răspunderii.
Legislaţia în vigoare se referã la:
- atribuirea contractului de achiziţie publică, inclusiv a contractului sectorial, în acest din
urmă caz fiind aplicabile prevederile privind contractele sectoriale.
Prin contract de achiziţie publică se înţelege contractul care include şi categoria contractului
sectorial, cu titlu oneros, încheiat în scris între una sau mai multe autorităţi contractante, pe de o
parte, şi unul sau mai mulţi operatori economici, pe de altă parte, având ca obiect execuţia de
lucrări, furnizarea de produse sau prestarea de servicii.
- încheierea acordului-cadru, care reprezintã înţelegerea scrisă intervenită între una sau mai
multe autorităţi contractante şi unul sau mai mulţi operatori economici, al cărei scop este stabilirea
elementelor/condiţiilor esenţiale care vor guverna contractele de achiziţie publică ce urmează a fi
atribuite într-o perioadă dată, în mod special în ceea ce priveşte preţul şi, după caz, cantităţile avute
în vedere;
 108 
 - atribuirea contractului de achiziţie publică de către o persoană fizică/juridică, în cazul în
care respectivul contract este finanţat/subvenţionat în mod direct, în proporţie de mai mult de 50%,
de către o autoritate contractantă;
- atribuirea contractului de achiziţie publică de către o autoritate contractantă, în numele şi
pentru o altă persoană fizică/juridică, în cazul în care respectivul contract este finanţat/subvenţionat
în mod direct, în proporţie de mai mult de 50%, de către o autoritate contractantă;
- organizarea concursului de soluţii, respectiv o procedură prin care achiziţionează, în special
în domeniul amenajării teritoriului, al proiectării urbanistice şi peisagistice, al arhitecturii sau în cel
al prelucrării datelor, un plan sau un proiect, prin selectarea acestuia pe baze concurenţiale de către
un juriu, cu sau fără acordarea de premii.
- atribuirea contractului de concesiune de lucrări publice şi a contractului de concesiune de
servicii.
Contract de concesiune de lucrări publice este contractul care are aceleaşi caracteristici ca
şi contractul de lucrări, cu deosebirea că în contrapartida lucrărilor executate contractantul, în
calitate de concesionar, primeşte din partea autorităţii contractante, în calitate de concedent, dreptul
de a exploata rezultatul lucrărilor sau acest drept însoţit de plata unei sume de bani.
Contract de concesiune de servicii este contractul care are aceleaşi caracteristici ca şi
contractul de servicii, cu deosebirea că în contrapartida serviciilor prestate contractantul, în calitate
de concesionar, primeşte din partea autorităţii contractante, în calitate de concedent, dreptul de a
exploata serviciile sau acest drept însoţit de plata unei sume de bani;
Derularea achiziţiilor publice se efecueazã în mai multe faze:
- analiza şi planificarea achiziţiilor publice, care vor cuprinde:
- identificarea nevoilor
- elborarea strategiei de dezvoltare
- stabilirea resurselor necesare şi identificarea surselor
- corelarea cu bugetele şi fondurile publice, având în vedere prioritãţile stabilite pentru
acestea
- estimarea valorii contractului de achiziţii
- elaborarea şi aprobarea programului de investiţii
- utilzarea procedurilor de achiziţii publice:
- constituirea comisiei de evaluare / negociere
- elaborarea şi aprobarea documentaţiei pentru oferta de achiziţie publicã
- întocmirea referatului de oportunitate privind achiziţia publicã, publicarea anunţului
pentru invitaţia de participare
- primirea ofertelor, analiza acestora, atribuirea contractului
- administrarea contractului
- raportarea îndeplinirii contractului, cantitativ şi calitativ.
Procedurile de atribuire a contractului de achiziţie publică sunt:
- licitaţia deschisă, respectiv procedura la care orice operator economic interesat are dreptul
de a depune oferta;
- licitaţia restrânsă, respectiv procedura la care orice operator economic are dreptul de a-şi
depune candidatura, urmând ca numai candidaţii selectaţi să aibă dreptul de a depune oferta;
- dialogul competitiv, respectiv procedura la care orice operator economic are dreptul de a-şi
depune candidatura şi prin care autoritatea contractantă conduce un dialog cu candidaţii admişi, în
scopul identificării uneia sau mai multor soluţii apte să răspundă necesităţilor sale, urmând ca, pe
baza soluţiei/soluţiilor, candidaţii selectaţi să elaboreze oferta finală;
- negocierea, respectiv procedura prin care autoritatea contractantă derulează consultări cu
candidaţii selectaţi şi negociază clauzele contractuale, inclusiv preţul, cu unul sau mai mulţi dintre
aceştia. Negocierea poate fi:
- negociere cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare;
- negociere fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare;
- cererea de oferte, respectiv procedura simplificată prin care autoritatea contractantă solicită
oferte de la mai mulţi operatori economici.

 109 
 Autoritatea contractantă are dreptul de a achiziţiona direct produse, servicii sau lucrări, în
măsura în care valoarea achiziţiei nu depăşeşte echivalentul în lei a 5.000 euro pentru fiecare
produs, serviciu sau lucrare.
Orice autoritate contractantă are dreptul de a aplica procedurile de atribuire de mai sus şi prin
utilizarea mijloacelor electronice, care se realizează prin intermediul SEAP.
Sistemul electronic de achiziţii publice - SEAP - desemnează sistemul informatic de utilitate
publică, accesibil prin Internet la o adresă dedicată, utilizat în scopul aplicării prin mijloace
electronice a procedurilor de atribuire.
Documentaţia de atribuire
Autoritatea contractantă are obligaţia de a preciza în cadrul documentaţiei de atribuire orice
cerinţă, criteriu, regulă şi alte informaţii necesare pentru a asigura ofertantului/candidatului o
informare completă, corectă şi explicită cu privire la modul de aplicare a procedurii de atribuire,
astfel:
- informaţii generale privind autoritatea contractantă (adresa, persoane de contact, mijloace
de comunicare etc.);
- instrucţiuni privind date limită care trebuie respectate şi formalităţi care trebuie îndeplinite
în legătură cu participarea la procedura de atribuire;
- dacă sunt solicitate, cerinţele minime de calificare, precum şi documentele care urmează să
fie prezentate de ofertanţi/candidaţi pentru dovedirea îndeplinirii criteriilor de calificare şi selecţie;
- caietul de sarcini sau documentaţia descriptivă, aceasta din urmă fiind utilizată în cazul
aplicării procedurii de dialog competitiv sau de negociere;
- instrucţiuni privind modul de elaborare şi de prezentare a propunerii tehnice şi financiare;
- informaţii detaliate şi complete privind criteriul de atribuire aplicat pentru stabilirea ofertei
câştigătoare;
- instrucţiuni privind modul de utilizare a căilor de atac;
- informaţii referitoare la clauzele contractuale obligatorii.
- condiţiile de muncă şi de protecţie a muncii, care sunt în vigoare la nivel naţional şi care
trebuie respectate pe parcursul îndeplinirii contractului de lucrări ori de servicii.
Caietul de sarcini conţine, în mod obligatoriu, specificaţii tehnice, care reprezintă cerinţe,
prescripţii, caracteristici de natură tehnică ce permit fiecărui produs, serviciu sau lucrare să fie
descris, în mod obiectiv, în aşa manieră încât să corespundă necesităţii autorităţii contractante.
Orice operator economic are dreptul de a participa, individual sau într-un grup de
operatori, la procedura de atribuire.
Prin operator economic se desemneazã oricare furnizor de produse, prestator de servicii sau
executant de lucrări - persoană fizică/juridică, de drept public sau privat, ori grup de astfel de
persoane care oferă în mod licit pe piaţă produse, servicii şi/sau execuţie de lucrări.
Ofertant este oricare operator economic care a depus ofertă.
Oferta este acel act juridic prin care operatorul economic îşi manifestă voinţa de a se angaja
din punct de vedere juridic într-un contract de achiziţie publică; oferta cuprinde propunerea
financiară şi propunerea tehnică.
Propunerea tehnică desemneazã partea ofertei elaborată pe baza cerinţelor din caietul de
sarcini sau, după caz, din documentaţia descriptivă.
Propunerea financiară este partea ofertei ce cuprinde informaţiile cu privire la preţ, tarif, alte
condiţii financiare şi comerciale corespunzătoare satisfacerii cerinţelor solicitate prin documentaţia
de atribuire.
Are calitatea de candidat oricare operator economic care a depus candidatura în cazul unei
proceduri de licitaţie restrânsă, negociere sau dialog competitiv.
Candidatura înseamnã documentele prin care un candidat îşi demonstrează situaţia personală,
capacitatea de exercitare a activităţii profesionale, situaţia economică şi financiară, capacitatea
tehnică şi profesională, în vederea obţinerii invitaţiei de participare pentru depunerea ulterioară a
ofertei, în cazul aplicării unei proceduri de licitaţie restrânsă, negociere sau dialog competitiv.
Concurent este oricare operator economic care a prezentat un proiect în cadrul unui concurs
de soluţii.
Proceduri de atribuire

 110 
 Autoritatea contractantă are obligaţia la perioadele minime care trebuie asigurate între, pe de
o parte, data transmiterii spre publicare a anunţurilor de participare sau data transmiterii invitaţiilor
de participare şi, pe de altă parte, data limită pentru depunerea ofertelor/candidaturilor., precum şi
de a prelungi perioada pentru elaborarea ofertelor în cazul în care acestea nu pot fi elaborate decât
după vizitarea amplasamentelor sau după consultarea la faţa locului a unor documente-anexă la
caietul de sarcini etc.
Procedura de licitaţie deschisă se desfăşoară, de regulă, într-o singură etapă. Autoritatea
contractantă are dreptul de a decide organizarea unei etape suplimentare de licitaţie electronică, caz
în care are obligaţia de a anunţa această decizie în anunţul de participare şi în documentaţia de
atribuire. Licitaţia deschisă se iniţiază prin transmiterea spre publicare a unui anunţ de participare
prin care solicită operatorilor economici interesaţi depunerea de oferte.
Procedura de licitaţie restrânsă se desfăşoară, de regulă, în două etape:
- etapa de selectare a candidaţilor, prin aplicarea criteriilor de selecţie;
- etapa de evaluare a ofertelor depuse de candidaţii selectaţi, prin aplicarea criteriului
de atribuire.
Orice operator economic are dreptul de a-şi depune candidatura pentru prima etapă a
procedurii de licitaţie restrânsă.
Autoritatea contractantă are obligaţia de a indica în anunţul de participare criteriile de
selecţie şi regulile aplicabile, numărul minim al candidaţilor pe care intenţionează să-i selecteze şi,
dacă este cazul, numărul maxim al acestora.
Numărul minim al candidaţilor indicat în anunţul de participare nu poate fi mai mic de 5.
Autoritatea contractantă are obligaţia de a transmite concomitent o invitaţie de participare la
etapa a doua a procedurii de licitaţie restrânsă tuturor candidaţilor selectaţi.
Este interzisă invitarea la etapa a doua a licitaţiei restrânse a unui operator economic care nu
a depus candidatura în prima etapă sau care nu a îndeplinit criteriile de selecţie.
Autoritatea contractantă are dreptul de a aplica procedura de dialog competitiv pentru
atribuirea unui contract de achiziţie publică dacă se îndeplinesc, în mod cumulativ, următoarele
condiţii:
- contractul în cauză este considerat a fi de complexitate deosebită;
- aplicarea procedurii de licitaţie deschisă sau restrânsă nu ar permite atribuirea contractului
de achiziţie publică în cauză.
Contractul de complexitate deosebită este considerat acel contract de achiziţie publică pentru
care autoritatea contractantă nu este, în mod obiectiv, în măsură:
- să definească specificaţiile tehnice capabile să îi satisfacă necesităţile şi exigenţele;
şi/sau
- să stabilească montajul financiar şi/sau cadrul juridic de implementare a proiectului.
Procedura de dialog competitiv se desfăşoară în trei etape:
- etapa de preselecţie a candidaţilor;
- etapa de dialog cu candidaţii admişi în urma preselecţiei, pentru identificarea
soluţiei/soluţiilor apte să răspundă necesităţilor autorităţii contractante şi în baza căreia/cărora
candidaţii vor elabora şi vor depune oferta finală;
- etapa de evaluare a ofertelor finale depuse.
Negocierea cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare
Autoritatea contractantă are dreptul de a aplica procedura de negociere cu publicarea
prealabilă a unui anunţ de participare numai în următoarele cazuri:
- atunci când, în urma aplicării licitaţiei deschise, licitaţiei restrânse sau a dialogului
competitiv, au fost depuse numai oferte inacceptabile sau neconforme. Aplicarea procedurii de
negociere în acest caz este posibilă numai după anularea procedurii iniţiale de licitaţie deschisă,
licitaţie restrânsă sau dialog competitiv şi numai dacă cerinţele iniţiale prevăzute în documentaţia de
atribuire nu sunt modificate substanţial;
- în situaţii excepţionale, temeinic motivate, atunci când natura
lucrărilor/produselor/serviciilor sau riscurile implicate de executarea/livrarea/prestarea acestora nu
permit o estimare iniţială globală a preţului viitorului contract de achiziţie publică;
- atunci când serviciile care urmează să fie achiziţionate, îndeosebi serviciile financiare sau
serviciile intelectuale, cum ar fi cele care implică proiectarea lucrărilor, sunt de aşa natură încât
 111 
caietul de sarcini nu poate fi elaborat cu precizia pe care o impune atribuirea unui contract de
achiziţie publică prin aplicarea licitaţiei deschise sau licitaţiei restrânse;
- atunci când lucrările ce urmează a fi executate sunt necesare exclusiv în scopul cercetării
ştiinţifice, experimentării sau dezvoltării tehnologice, şi numai dacă acestea nu se realizează pentru
obţinerea unui profit şi nici nu urmăresc acoperirea costurilor aferente.
Negocierea fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare
Procedura de negociere fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare poate fi aplicatã
de autoritatea contractantã numai în următoarele cazuri:
- atunci când, în urma aplicării licitaţiei deschise sau restrânse, nu a fost prezentată nici o
ofertă sau au fost prezentate numai oferte necorespunzătoare.
- atunci când, din motive tehnice, artistice sau pentru motive legate de protecţia unor drepturi
de exclusivitate, contractul de achiziţie publică poate fi atribuit numai unui anumit operator
economic;
- ca o măsură strict necesară, atunci când perioadele de aplicare a licitaţiei deschise, a
licitaţiei restrânse sau a negocierii cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare nu pot fi
respectate din motive de extremă urgenţă.
- atunci când produsele ce urmează a fi livrate sunt fabricate exclusiv în scopul cercetării
ştiinţifice, experimentării, studiilor sau dezvoltării tehnologice, şi numai dacă acestea nu se
realizează pentru obţinerea unui profit şi nici nu urmăresc acoperirea costurilor aferente;
- atunci când este necesară achiziţionarea, de la furnizorul iniţial, a unor cantităţi
suplimentare de produse destinate înlocuirii parţiale sau extinderii echipamentelor/instalaţiilor
livrate anterior.
- atunci când produsele sunt cotate la bursa de mărfuri, iar achiziţia acestora se realizează
prin operaţiuni pe piaţa de disponibil;
- atunci când produsele pot fi achiziţionate în condiţii deosebit de avantajoase, de la un
operator economic care îşi lichidează definitiv afacerile, de la un judecător-sindic care
administrează afacerile unui operator economic în stare de faliment sau lichidare, printr-un
aranjament cu creditorii unui operator economic în stare de faliment sau lichidare ori printr-o altă
procedură similară cu cele anterioare, reglementată prin lege;
- atunci când, ca urmare a unui concurs de soluţii, contractul de servicii trebuie să fie atribuit,
conform regulilor stabilite iniţial, concurentului câştigător sau unuia dintre concurenţii câştigători ai
concursului respectiv.
- atunci când este necesară achiziţionarea unor lucrări sau servicii suplimentare/adiţionale,
care nu au fost incluse în contractul iniţial, dar care datorită unor circumstanţe neprevăzute au
devenit necesare pentru îndeplinirea contractului în cauză, şi numai dacă se respectă, în mod
cumulativ, următoarele condiţii:
- atribuirea să fie făcută contractantului iniţial;
- lucrările sau serviciile suplimentare/adiţionale nu pot fi, din punct de vedere tehnic şi
economic, separate de contractul iniţial fără apariţia unor inconveniente majore pentru autoritatea
contractantă sau, deşi separabile de contractul iniţial, sunt strict necesare în vederea îndeplinirii
acestuia;
- valoarea cumulată a contractelor atribuite pentru lucrări şi servicii
suplimentare/adiţionale nu depăşeşte 50% din valoarea contractului iniţial;
- atunci când, ulterior atribuirii unui contract de lucrări sau de servicii, autoritatea
contractantă îşi propune să achiziţioneze noi lucrări, respectiv noi servicii, care sunt similare
lucrărilor sau serviciilor achiziţionate prin atribuirea contractului iniţial şi numai dacă se respectă, în
mod cumulativ, următoarele condiţii:
- atribuirea se face contractantului iniţial, iar noile lucrări, respectiv noile servicii,
constau în repetarea unor lucrări sau servicii similare celor prevăzute în contractul atribuit iniţial şi
sunt conforme cu cerinţele prevăzute în caietul de sarcini elaborat cu ocazia atribuirii respectivului
contract;
- contractul de lucrări/servicii iniţial a fost atribuit prin procedura de licitaţie deschisă
sau restrânsă;
- valoarea estimată a contractului iniţial de lucrări/servicii s-a determinat prin luarea în
considerare inclusiv a lucrărilor/serviciilor similare care pot fi achiziţionate ulterior;
 112 
 - în anunţul de participare la procedura aplicată pentru atribuirea contractului iniţial s-
a precizat faptul că autoritatea contractantă are dreptul de a opta pentru achiziţionarea ulterioară de
noi lucrări similare, respectiv noi servicii similare, de la operatorul economic a cărui ofertă va fi
declarată câştigătoare în cadrul procedurii respective;
- autoritatea contractantă are dreptul de a aplica această procedură într-un interval care
nu poate depăşi 3 ani de la atribuirea contractului iniţial.
Cererea de oferte
Autoritatea contractantă are dreptul de a aplica procedura de cerere de oferte numai în cazul
în care valoarea estimată, fără TVA, a contractului de achiziţie publică este mai mică decât
echivalentul în lei al următoarelor praguri:
- pentru contractul de furnizare: 40.000 euro;
- pentru contractul de servicii: 40.000 euro;
- pentru contractul de lucrări: 250.000 euro.
Începând cu data de 1 ianuarie 2007, cererea de oferte se iniţiază prin publicarea în SEAP a
unei invitaţii de participare la procedura de atribuire.
Acordul-cadru
Autoritatea contractantă are obligaţia de a încheia acordul-cadru, de regulă prin aplicarea
procedurilor de licitaţie deschisă sau licitaţie restrânsă. Acest acord poate fi încheiat cu unul sau mai
mulţi operatori economici.
În cazul în care autoritatea contractantă încheie acordul-cadru cu un singur operator
economic, atunci acordul respectiv trebuie să prevadă cel puţin:
- obligaţiile pe care operatorul economic şi le-a asumat prin propunerea tehnică;
- preţul unitar pe care operatorul economic l-a prevăzut în propunerea financiară şi pe
baza căruia se va determina preţul fiecărui contract atribuit ulterior.
Autoritatea contractantă are obligaţia de a atribui contractele de achiziţie publică
subsecvente acordului-cadru numai cu respectarea condiţiilor tehnice şi financiare stabilite în
acordul-cadru respectiv.
De fiecare dată când intenţionează să atribuie un contract de achiziţie publică subsecvent
unui acord-cadru, autoritatea contractantă are obligaţia de a se consulta, în scris, cu operatorul
economic, solicitându-i acestuia, în funcţie de necesităţi, completarea ofertei.
În cazul în care autoritatea contractantă încheie acordul-cadru cu mai mulţi operatori
economici, numărul acestora nu poate fi mai mic de 3, în măsura în care există un număr suficient
de operatori economici care au îndeplinit criteriile de calificare şi selecţie şi care au prezentat oferte
corespunzătoare.
În cazul în care autoritatea contractantă încheie acordul-cadru cu mai mulţi operatori
economici, atunci acordul respectiv trebuie să prevadă cel puţin:
- obligaţiile pe care fiecare dintre operatorii economici şi le-au asumat prin
propunerea tehnică;
- preţul unitar pe care fiecare operator economic l-a prevăzut în propunerea financiară.
Autoritatea contractantă are dreptul de a atribui contracte de achiziţie publică subsecvente
unui acord-cadru încheiat cu mai mulţi operatori economici:
- fie fără reluarea competiţiei;
- fie prin reluarea competiţiei între operatorii economici semnatari ai acordului-cadru.
Sistemul de achiziţie dinamic
Autoritatea contractantă are dreptul de a utiliza un sistem de achiziţie dinamic numai pentru
achiziţia unor produse de uz curent, ale căror caracteristici general disponibile pe piaţă satisfac
nevoile autorităţii contractante.
Licitaţia electronică
Autoritatea contractantă are dreptul de a utiliza licitaţia electronică în următoarele situaţii:
- ca o etapă finală a licitaţiei deschise, a licitaţiei restrânse, a negocierii cu publicarea
prealabilă a unui anunţ de participare sau a cererii de oferte, înainte de atribuirea contractului de
achiziţie publică, şi numai dacă specificaţiile tehnice au fost definite cu precizie în caietul de
sarcini;
- la reluarea competiţiei dintre operatorii economici care au semnat un acord-cadru.

 113 
 - cu ocazia depunerii ofertelor ferme în vederea atribuirii unui contract de achiziţie
publică prin utilizarea unui sistem de achiziţie dinamic.
Autoritatea contractantă are obligaţia de a anunţa decizia de utilizare a licitaţiei electronice
în anunţul de participare şi în documentaţia de atribuire.
Atribuirea contractului de achiziţie publică
Oferta are caracter obligatoriu, din punctul de vedere al conţinutului, pe toată perioada de
valabilitate stabilită de către autoritatea contractantă.
Autoritatea contractantă care permite depunerea de oferte alternative are obligaţia de a
preciza în caietul de sarcini cerinţele minime obligatorii pe care acestea trebuie să le respecte şi
orice alte cerinţe specifice pentru prezentarea lor.
Selecţia şi calificarea candidaţilor/ofertanţilor se face potrivit criteriilor de calificare şi
selecţie, pe care autoritatea contractantă are dreptul de a le aplica numai la:
- situaţia personală a candidatului sau ofertantului;
- capacitatea de exercitare a activităţii profesionale;
- situaţia economică şi financiară;
- capacitatea tehnică şi/sau profesională;
- standarde de asigurare a calităţii;
- standarde de protecţie a mediului.
Contractele de concesiune
Principii şi reguli generale de atribuire a contractului de concesiune sunt cel ca re se aplicã şi
contractelor de achiziţii publice.
Modul de fundamentare a deciziei de realizare a proiectului, modul de transfer şi de
recuperare a obiectului concesiunii, modul de pregătire a documentaţiei de atribuire şi de aplicare a
procedurilor prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
Autoritatea contractantă are obligaţia de a asigura transparenţa atribuirii contractelor de
concesiune şi, în acest sens, procedura de atribuire a unui contract de concesiune se iniţiază prin
publicarea unui anunţ de participare.
Autoritatea contractantă are obligaţia de a include în anunţ, dacă este necesar, alte informaţii
considerate utile de către autoritatea contractantă, în conformitate cu formularul standard adoptat de
Comisia Europeană.
Publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene este obligatorie în toate situaţiile în care
valoarea estimată a contractului de concesiune care urmează să fie atribuit este mai mare decât
echivalentul în lei a 5.000.000 euro.
În cazul anunţurilor de participare pentru care nu este obligatorie transmiterea spre publicare
către Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, conţinutul acestora se stabileşte prin hotărâre a
Guvernului.
Operatorul economic care participă la procedura de atribuire a unui contract de concesiune
are obligaţia de a include în aplicaţie lista cuprinzând persoanele care au calitatea de întreprinderi
afiliate acestuia; concesionarul are obligaţia de a actualiza această listă în mod permanent, până la
finalizarea contractului de concesiune.
Contracte sectoriale
Prin contract sectorial se înţelege contractul de achiziţie publică care se atribuie în scopul
efectuării unei activităţi relevante în sectoarele de utilitate publică:
a) apă;
b) energie;
c) transport;
d) poştă.
Autoritatea contractantă are obligaţia de a atribui un contract sectorial destinat efectuării mai
multor activităţi relevante, în conformitate cu regulile aplicabile activităţii căreia îi este destinat în
principal.
Procedurile de atribuire a contractelor sectoriale sunt:
- licitaţia deschisă;
- licitaţia restrânsă;
- negocierea cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare;
- negocierea fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare;
 114 
 - cererea de oferte.
Ordonanţă de urgenţă nr.34/2006 transpune Directiva nr. 2004/18/CE privind coordonarea
procedurilor de atribuire a contractelor de lucrări, de furnizare şi de servicii, Directiva nr.
2004/17/CE privind coordonarea procedurilor de achiziţie aplicate de entităţile care operează în
sectoarele apă, energie, transport şi servicii poştale, publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene (JOUE) nr. L134 din 30 aprilie 2004, cu excepţia art. 41 (3), art. 49 (3) - (5) şi art. 53,
care se transpun prin hotărâre a Guvernului, Directiva 1989/665/CEE privind coordonarea legilor,
regulamentelor şi prevederilor administrative referitoare la aplicarea procedurilor de recurs în
materie de atribuire a contractelor de furnizare şi de lucrări, publicată în Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L395 din 30 decembrie 1989, şi Directiva 1992/13/CEE privind
coordonarea legilor, regulamentelor şi prevederilor administrative referitoare la aplicarea regulilor
Comunităţii pentru procedurile de achiziţie a entităţilor care operează în sectoarele apă, energie,
transport şi telecomunicaţii, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L76
din 23 martie 1992, cu excepţia art. 9 - 11, care se transpun prin hotărâre a Guvernului.

 115 
 CAPITOLUL VII
FINANŢELE PUBLICE ALE UNIUNII EUROPENE
7.1. Scurt istoric al construcţiei europene
1950 Declaraţia lui Robert Shuman, ministrul francez al Afacerilor Externe, care
propunea, la iniţiativa comisarului Planului, Jean Monnet, ca Franţa şi Germania
Federalã sã-şi punã în comun resursele de cãrbune şi oţel, formând o organizaţie
deschisã tuturor ţãrilor europene.
1951 Tratatul de la Paris instituie Comunitatea europeanã a cãrbunelui şi oţelului
(Ceca), formatã din şase state membre: Belgia, Franţa, Germania Federalã, Italia,
Luxemburg şi Olanda
1957 Semnarea Tratatului de la Roma
Cele şase ţãri semnatare: Belgia, Franţa, Germania Federalã, Italia, Luxemburg
şi Olanda, au cãzut de acord asupra necesitãţii diminuãrii discrepanţelor dintre zonele
geografice din spaţiul Comunitãţii, prin sprijinirea regiunilor mai dezavantajate, în
scopul consolidãrii economice şi sociale a Comunitãţii.
1958 A fost înfiinţat Fondul Social European (FSE), ca principal instrument al
politicii de dezvoltare regionalã, cu scopul finanţãrii politicilor sociale comunitare, în
special cele destinate îmbunãtãţirii funcţionãrii pieţei muncii şi integrãrii profesionale a
şomerilor în spaţiul comunitar.
1960 Constituirea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb, care grupeazã Marea
Britanie, Suedia, Norvegia, Danemarca, Austria, Elveţia şi Portugalia.
1962 Sunt adoptate primele reglementãri privind Politica agricolã comunã (PAC).
A fost înfiinţat Fondul European pentru Orientare şi Garantare Agricolã
(FEOGA), cu scopul de a finanţa politica agricolã comunitarã, inclusiv dezvoltarea
ruralã şi îmbunãtãţirea structurilor agricole.
1968 Realizarea uniunii vamale, prin care se eliminã total taxele vamale dintre cele
şase state membre ale Ceca şi intrã în vigoare tariful vamal comun.
1972 Crearea “şarpelui monetar european”, respectiv reducerea la 2,25% a marjelor
de fluctuaţie între monedele europene.
La întâlnirea la vârf de la Paris, şefii de stat sau de guvern decid implementarea
de noi politici comunitare, respectiv politica regionalã, politica privind mediul şi
politica energeticã.
1973 Intrã în vigoare Tratatul de extindere a Comunitãţii Europene, prin aderarea
Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii.
1975 A fost creat al treilea fond, Fondul European de Dezvoltare Regionalã (FEDR),
cu scopul de a redistribui o parte a contribuţiilor Statelor membre cãtre regiunile cele
mai sãrace ale Comunitãţii, în vederea dezvoltãrii lor economice. FEDR finanţa
investiţii productive şi investiţii în infrastructurã, urmãrind inclusiv o creştere a
ocupãrii forţei de muncã în zonele respective.
1978 Consiliul european decide instaurarea începând cu 1979 a Sistemului Monetar
European (SME), la care aderã opt tãri membre, Marea Britanie rãmânând deocamdatã
la o parte.
1981 Aderarea Greciei la Comunitatea Europeanã.
1985 Semnarea acordurilor de la Schengen de cãtre Franţa, Germania Federalã,
Belgia, Olanda şi Luxembourg, prin care se prevede suprimarea gradualã a frontierelor
comune şi introducerea liberei circulaţii a persoanelor.
1986 Aderarea Spaniei şi Portugaliei la Comunitatea Europeanã.
Adoptarea Actului Unic European
Prin acest act se introduce conceptul de coeziune economicã, respectiv de
eliminare a diferenţelor economice dintre regiuni şi se creazã premisele unei politici de

 116 
 coeziune economicã şi socialã de sine stãtãtoare, cu scopul primordial de a facilita
aderarea ţãrilor cu performanţe economice mai slabe din sudul Europei la piaţa unicã
europeanã.
1988 Consiliul European extinde operaţiunile fondurilor de solidaritate, numite acum
Fonduri structurale, prin alocarea cãtre acestea a unei pãrţi considerabil mai mari din
bugetul comunitar. Astfel este recunoscul oficial rolul fondurilor structurale de
reducere a dISPAritãţilor între zonele geografice din Comunitate.
1989 Adoptarea Raportului Comitetului Delors, prin care se preconizeazã cele trei
etape pentru arealizarea Uniunii Economice şi Monetare (UEM).
Crearea programului Phare “Asistenţã pentru restructurare economicã pentru
Polonia şi Ungaria”, extins apoi la celelalte ţãri central şi este europene ieşite din fostul
bloc comunist, în vederea sprijinirii efortului acestora de reconstrucţie a economiilor
naţionale, ţãri care au devenit candidate la aderare în structurile europene.
Acord pentru crearea Bãncii Europene pentru Reconstrucţie (BERD) şi
Dezvoltare
1990 Intrã în vigoare prima fazã a Uniunii Economice şi Monetare (UEM): libera
circulaţie a capitalurilor (1990-1994)
Comisia europeanã precizeazã obiectivele şi conţinutul acordurilor de asociere a
PECO la Uniunea Europeanã
1991 Consiliul european, întrunit în decembrie la Maastricht (Olanda) îşi dã acordul
asupra proiectului de Tratat al Uniunii Europene (TUE), care va fi semnat în februarie
1992
Sunt semnate primele acorduri de asociere cu Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia.
1993 Ratificarea Tratatului Uniunii Europene
Prin Tratat, coeziunea economicã şi socialã apare ca principal obiectiv al
Uniunii, alãturi de uniunea economicã şi monetarã şi de piaţa unicã europeanã.
Consiliul european, întrunit la Copenhaga, defineşte criteriile pe care PECO
trebuie sã le îndeplineascã pentru a adera la Uniunea Europeanã (aşa numitul “acquis
comunitar”).
Este creat Fondul de coeziune, prin care sunt finanţate proiecte în domeniile
protecţiei mediului şi infrastructurii de transport în Statele membre mai puţin
dezvoltate, respectiv Spania, Portugalia, Gracia şi Irlanda.
1994 Este înfiinţat un nou fond comunitar “Instrumentul Financiar de Orientare în
domeniul Pescuitului (IFOP), care face parte dintre fondurile structurale şi destinat
iniţial activitãţii de pescuit, în perspectiva extinderii Uniunii Europene prin aderarea
Finlandei şi Suediei în anul 1995.
Devine activ Comitetul Regiunilor – înfiinţat prin Tratatul de la Maastricht, ca
organ consultativ în procesul de luare a deciziilor de politicã regionalã a Uniunii
Europene.
Începe a doua etapã a procesului de creare a UEM, încheiatã la începutul anului
1999, prin care :
- s-a creat Institutul Monetar European (IME), precursor al Bãncii Centrale
Europene
- sunt iniţiate procedurile de coordonare a politicilor economice la nivel
european, care include lupta împotriva deficitelor excesive
- se contureazã scenariul tehnic de introducere a monedei unice EURO
1995 Intrarea oficialã a Austriei, Finlandei şi Suediei în Uniunea Europeanã, care
cuprinde astfel 15 State Membre
1997 Tratatul de la Amsterdam confirmã importanţa politicii de coeziune economicã
şi socialã şi a reducerii diferenţelor dintre standardele de viaţã ale populaţiei din
diferitele regiuni ale Uniunii.
1998 Deschiderea oficialã a negocierilor de aderare a unor state din PECO : Estonia,
Ungaria, Polonia, Republica Cehia, Slovenia şi Cipru
1999 Începe a treia etapã de creare a UEM, formatã din douã perioade :

 117 
 - 1999-2001, când moneda unicã EURO funcţioneazã numai ca monedã de cont,
alãturi de monedele naţionale
- din 2002, introducerea progresivã în circulaţie a monedei unice EURO şi
retragerea treptatã a monedelor naţionale în cele 12 ţãri care formeazã zona EURO :
cele 11 ţări care au alcătuit zona Euro încă de la lansare sunt: Germania, Austria,
Belgia, Spania, Finlanda, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda şi Portugalia, iar
începând cu 1 ianuarie 2001 li s-a alăturat şi cea de-a 12-a, Grecia.
La summit-ul de la Berlin sunt reformulate fondurile structurale, cu scopul
creşterii concentrãrii asistenţei comunitare prin aceste fonduri, în paralel cu
simplificarea şi descentralizarea managementului acestora.
Programul Phare este complementat cu alte douã instrumente financiare
destinate ţãrilor din Europe Centralã şi de Est în curs de aderare: Instrumentul
Structural pentru Pre-aderare (ISPA) şi Programul Special pentru Agriculturã şi
Dezvoltare Ruralã (SAPARD).
2002 În urma inundaţiilor suferite de o serie dintre ţãrile Europei Centrale, este
înfiintat un nou instrument de solidaritate, destinat finanţãrii acţiunilor de înlãturare a
efectelor dezastrelor naturale majore şi cu repercursiuni puternice asupra condiţiilor de
viaţã.
2004 Aderarea la Uniunea Europeanã a zece ţãri din cadrul PECO : Republica Cehia,
Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia şi Slovacia.
2005 La Luxembourg este semnat tratatul de adeziune a Bulgariei şi României la
Uniunea Europeanã.
2007 Aderarea Bulgariei şi României la Uniunea Europeanã.

7.2. Structura instituţională a Uniunii Europene

Uniunea Europeană are cinci instituţii publice care îndeplinesc un rol specific în funcţionarea
ansamblului acesteia şi a relaţiilor dintre Statele Membre:

Parlamentul european Membrii Parlamentului european sunt aleşi direct de toţi cetăţenii
Statelor Membre, odată la cinci ani. Funcţiile principale ale Parlamentului
european constau în :
- examinarea şi adoptarea, împreună cu Consiliul Uniunii Europene
a legislaţiei europene, având, în acest domeniu, autoritate de decizie
identică;
- aprobarea bugetului Uniunii Europene;
exersarea controlului democratic asupra funcţiuonării celorlalte instituţii
ale Uniunii Europene, având posibilitatea de a înfiinţa comisii de anchetă
specializate ;
- aprobarea acordurilor internaţionale importante, cum sunt
aderarea altor state la Uniunea Eu, asocierea Uniunii Europene la diverse
uniuni comerciale etc.
Parlamentul European este implicat în dezvoltarea politicii
regionale comunitare la nivelul luãrii deciziei, prin Comitetul pentru
Politicã regionalã, Transport şi Turism. Acest comitet exercitã activitate
de control asupra Fondurilor structurale, Fondului de coeziune şi Bãncii
Europene de Investiţii.
Consiliul Uniunii Consiliul Uniunii Europene - fostul Consiliu de miniştrii - este
Europene format din reprezentanţii guvernelor State Membre, care sunt aleşi la nivel
national, ceea ce conferă cetăţenilor Uniunii Europene că intereselor lor
sunt apărate la nivelul uniunii.
În colaborare cu Parlamentul european, Consiliul stabileşte
reglementările care conduc întreaga activitate a Comunităţii europene,
urmărind buna funcţionare a pieţei interne, cele mai importante politici

 118 
 comune şi comunitare şi garantează libera circulaţie a bunurilor,
persoanelor, serviciilor şi capitalurilor în cadrul Uniunii Europene.
Comisia europeană Comisia europeană care îndeplineşte rolul de autoritate executivă
în Uniunea Europeană.
În cadrul Comisiei europene sunt elaborate cele mai multe
propuneri privind noile reglemetări sau modificărilor celor deja existente.
De asemenea, Comisia europeană este instituţia abilitată să vegheze
asupra respectării convenţiilor şi tratatelor europene, precum şi a dreptului
comunitar.
Comisia europeană acţionează independent de guvernele Statelor
Membre, dispunând de un corp propriu de funcţionari publici, care nu
sunt angajaţii administraţiilor publice naţionale, ceea ce le conferă un
statut de autonomie faţă de aceştia.
Comisia europeanã este direct responsabilã pentru elaborarea şi
implementarea politicii regionale a Uniunii Europene, rolul sãu constând
în a iniţia şi definitiva reglementãrile legislative şi metodologice ce vor fi
aplicate de Statele membre sau de cele în curs de aderare.
În structura organizatoricã a Comisiei europene, Direcţia Generalã
pentru Politicã Regionalã este principalul departament responsabil cu
politica regionalã a Uniunii Europene, dar alãturi de aceasta sunt, de
asemenea, implicate şi alte Direcţii Generale : Agriculturã, Pescuit,
Educaţie şi Culturã, Mediu, Forţa de Muncã şi Probleme Sociale.
În perioada 2000 – 2006, Direcţia Generalã pentru Politicã
Regionalã gestioneazã trei fonduri comunitare : Fondul European de
Dezvoltare Regionalã (FEDR), Fondul de Coeziune şi ISPA.
Curtea de Justiţie Curtea de justiţie, ca garant al respectării legislaţiei europene,
reglementează diferendele de interpretare a tratatelor şi legislaţiei Uniunii
Europene, deorece, pentru funcţionarea coerenţa a acesteia este imperios
necesar ca dispoziţile de drept comunitar să fie urmate în practică şi
interpretate la fel, în toate ţările uniunii.
Curtea de Conturi Curtea de Conturi este instituţia europeană care controlează dacă
bugetul Uniunii Europene a fost corect utilizat.
Curtea de Conturi are sediul la Luxembourg (şi nu la Bruxelles, ca
celelalte instituţii centrale ale Uniunii Europene) şi acţionează de o
manieră independentă pentru a stabili dacă banii publici comunitari au
fost cheltuiţi în conformitate cu alocările votate prin bugetul uniunii, iar
folosirea lor s-a făcut cu eficacitate.

Alături de cele cinci instituţii principale ale Uniunii Europene, fiinţează alte cinci instituţii,
precum şi alte agenţii şi organisme, care fac ca întregul sistem al uniunii să funcţioneze în
concordanţă cu acordurile dintre Statele Membre şi în folosul cetăţenilor acestora.

Comitetul economic Comitetul economic şi social, constituit atât din funcţionari

şi social publici, cât şi din reprezentanţi ai sindicatelor, consumatorilor şi
ecologiştilor exprimă, în calitatea sa de organ consultativ, opiniile
societăţii civile care este organizată pe domeniile economice şi sociale.
Comitetul Regiunilor Comitetul Regiunilor a fost creat în 1991, prin Tratatul de la
Maastricht şi a devenit funcţional odatã cu intrarea în vigoare a acestuia,
în 1993.
Comitetul Regiunilor este compus din reprezentanţi ai autoritãţilor
regionale şi locale din Statele membre, care reflectã situaţia politicã,
geograficã şi regional/localã din fiecare stat membru. În acest fel,

 119 
 Comitetul Regiunilor exprimă opiniile colectivităţilor locale şi regionale.
Prin intermediul Comitetului Regiunilor, Uniunea Europeană sprijină
Statele Membre să accelereze procesul de descentralizare administrativă,
economică şi financiară, deoarece se consideră că astfel se obţine cea mai
bună folosire a banilor comunitari în folosul cetăţenilor uniunii.
Cele mai importante probleme ce fac obiectul consultãrilor în care
este implicat Comitetul Regiunilor se referã la coeziunea economicã şi
socialã, reţelele de infrastructurã trans-europeanã, sãnãtate, educaţie,
culturã, ocuparea forţei de munca, problemele sociale, problemele de
mediu, formarea profesionalã.
Banca Centrală Banca Centrală Europeană are în responsabilitate politica
Europeană (BCE) monetară la nivelul Uniunii Europene şi gestionarea monedei unice
EURO. Aceasta înseamnă că BCE intervine pentru fixarea ratei dobânzii
pe pieţele europene, obiectivul său principal constând în determinarea
unei stabilităţi a preţurilor, astfel ca economia europeană să nu suporte un
dezechilibru inflaţionist.
Mediatorul european Mediatorul european care analizează sesizările cetăţenilor
europeni privind administraţia publică în Uniunea Europeană.
Banca Europeană de Banca Europeană de Investiţii contribuie la realizarea obiectivelor
Investiţii (BEI) Uniunii Europene prin finanţarea proiectelor de investiţii.
BEI acordă credite, cel mai adesea cu condiţii preferenţiale faţă de
piaţă liberă a capitalurilor, pentru proiectele de investiţii de interes
european, în special în regiunile mai puţin dezvoltate şi acţiuni în
domenii de interes major atât pentru regiunea respectivă, cât şi pentru
dezvoltarea întregii uniuni: construcţia de cale ferată, autostrăzi,
aeroporturi, proiecte privind protecţia mediului natural. De asemenea,
împreună cu alte bănci internaţionale şi/sau comerciale naţionale, BEI
finanţează proiecte de investiţii dezvoltate de întreprinderile mici şi
mijlocii, care sunt creatoare de locuri de muncă şi contribuie la creşterea
economică.

7.3. Bugetul Uniunii Europene

7.3.1. Cadrul financiar 2007 - 2013
Pe mãsurã ce Comunitatea Europeanã s-a extins, echilibrul financiar al bugetului comunitar
s-a deteriorat, anii ’70 şi ’80 fiind o perioadã de tensiuni din ce în ce mai accentuate, marcatã de
funcţionarea dificilã a procedurilor bugetare şi neadaptarea crescândã a resurselor financiare la
nevoile comunitare.
Pentru a evita apariţia crizelor bugetare, în 1988 instituţiile Comunitãţii au convenit asupra
unei metode agreatã de toate Statele membre, metodã destinatã îmbunãtãţirii derulãrii procedurii
bugetare, concomitent cu respectarea strictã a disciplinei privind cheltuielile din bugetul comunitar.
Astfel au fost elaborate primele perspective financiare, al cãror succes în termeni de
previzionare a cheltuielilor şi disciplinã bugetarã au condus la întocmirea cadrului financiar, care
este un program plurianual (şapte ani) de cheltuieli, prin care sunt garantate resurse financiare
suficiente pentru a finanţa activitãţile pe termen lung ale Uniunii Europene.
Cadrul financiar actual acoperã perioada 2007 – 2013 şi se adreseazã cu precãdere dezvoltãrii
durabile, cetãţeniei europene şi priveşte Europa ca partener mondial cu statut egal cu marile state
dezvoltate industrial. Astfel, se urmãreşte :
- mãrirea competitivitãţii Uniunii Europene şi, în consecinţã, prosperitatea Statelor Membre ;
- stimularea economiei europene şi crearea de locuri de muncã, asigurând, totodatã, o
protecţie adecvatã a mediului natural;
- instituirea noţiunii de cetãţenie europeanã, într-un spaţiu caracterizat de libertate, justiţie şi
securitate;
- întãrirea rolului Uniunii Europene în lume.
 120 
 Cadrul financiar cuprinde nivelurile maxime – numite « plafoane » - pentru marile categorii de
cheltuieli – « rubrici » din bugetul Uniunii Europene pentru perioada multianualã respectivã.
Ansamblul cadrului financiar reprezintã un acord interinstituţional între Parlamentul European,
Consiliul European şi Comisia Europeanã. Acest acord conţine, de asemenea, regulile şi procedurile
ce permit sã se asigure o gestiune anualã adecavatã, preceduri de revizuire, ajustãri tehnice51 etc.
Cadrul financiar nu este o programare financiarã indicativã, deoarece sumele pe care le
cuprinde reprezintã plafoane de cheltuieli pentru Statele Membre implicate şi, de asemenea, nu
poate fi asimilat unui buget plurianual, deoarece procedura bugetarã anualã rãmâne indispensabilã
pentru determinarea nivelului efectiv al cheltuielilor aferente exerciţiului financiar respectiv, în
special în ceea ce priveşte repartiţia alocaţiilor din fondurile europene pentru diferitele categorii de
cheltuieli din clasificaţia bugetarã.
Aceastã clasificaţie este corespunzãtoare strategiei de dezvoltare a Uniunii Europene şi, în
consecinţã, se articuleazã în jurul marilor prioritãţi politice definite pentru perioada respectivã.
Fiecare rubricã comportã o sumã reprezentând creditul total de angajament, precum şi creditul
total de platã, ambele defalcate pe ani şi pe destinaţii. De asemenea, prin cadrul financiar se aratã
cât reprezintã plafoanele respective ca pondere în Venitul Naţional Brut, ceea ce permite sã se
realizeze corelaţia cu resursele proprii, dimensionate tot ca procent în Venitul Naţional Brut.
Ca mãsurã de prevedere, în Cadrul financiar se insereazã, între resursele proprii şi plafonul
creditelor de platã, o sumã ca marjã pentru cheltuielile neprevãzute. Aceastã marjã are un dublu rol :
- serveşte ca marjã de securitate pentru a evita un derapaj financiar cauzat de înregistrarea unei
rate de creştere inferioarã previziunilor şi, în consecinţã, resurse proprii mai mici decât s-a estimat ;
- permite revizuirea diverselor plafoane din Cadrul financiar atunci când este nevoie sã se
efectueze cheltuieli care nu au fost înscrise iniţial în programarea financiarã.

7.3.2. Veniturile bugetului Uniunii Europene

1. Scurt istoric al resurselor financiare ale bugetului Uniunii Europene
Odatã cu intrarea în vigoare, în anul 1952, a Tratatului de la Paris, când s-a creat
Comunitatea Europeanã a Cãrbunelui şi Oţelului (CECA), aceasta a dispus de venituri proprii.
Dimpotrivã, în Tratatul de la Roma (1957), prin care se instituiau cele douã organizaţii
comunitare care au stat la baza creãrii Europei unite, respectiv Comunitatea Economicã Europeanã
(CEE) şi Comunitatea Europeanã pentru Energia Atomicã (EURATOM) se prevedea finanţarea
acestora prin contribuţia Statelor Membre.
De asemenea, se prevedea ca resursele proprii ale CEE sã fie introduse odatã cu instituirea
Uniunii vamale. Pe aceastã bazã, prin Decizia Consiliului European, din 1970, au fost înlocuite
contribuţiile naţionale cu un sistem de resurse proprii, care cuprindeau prelevãri agricole, taxele
vamale colectate de Statele Membre pentru produsele importate dinafara Uniunii Europene şi o
resursã destinatã echilibrãrii bugetului CEE, prin aplicarea unei cote de maximum 1% din asieta
TVA. Din cauza întârzierilor produse de introducerea şi armonizarea asietei TVA în Statele
Membre, resursa TVA a cunoscut o aplicare generalã abea în 1980.
Ulterior, acest sistem a fost succesiv modificat, pentru a se adapta cerinţelor conjuncturale şi
specificitãţii Statelelor Membre. Astfel, cota TVA a fost mãritã la 1,4% din asieta TVA prin Decizia
Consiliului European din 1985 şi s-a introdus un mecanism de corecţie a dezechilibrelor bugetare în
favoarea Marii Britani – aşa numita « compensaţie britanicã » - echivalentã cu 66% din
dezechilibrul bugetar al acesteia. Costul finanţãrii acestei compensaţii a fost repartizat între celelalte
State Membre, în funcţie de contribuţia acestora bazatã pe TVA şi ulterior, respectiv în 1988, în

51
Ultima ajustare a Cadrului financiar a fost adoptatã în 2006 prin “Ajustatrea tehnicã a cadrului financiar pentru 2007
a evoluţiei Venitului Naţional Brut şi a preţurilor”.
 121 
funcţie de contribuţia Statelor Membre, bazatã pe indicatorul PNB/VNB52, excepţie fãcând
Germania, a cãrei parte a fost redusã cu o treime.
Reforma finanţelor comunitare din 1988 a modificat şi diversificat structura resurselor proprii
ale Comunitãţii Europene, în primul rând prin crearea unei noi categorii de venituri care sã permitã
echilibrarea bugetului comunitar, categorie bazatã pe PNB-ul Statelor Membre.
Astfel, pentru a asigura creşterea resurselor prelevate de Comunitate, prin Decizia Consiliului
European întrunit la Bruxelless în 1988, s-a stabilit un plafon global de pânã la 1,20% din PNB-ul
Comunitãţii din 1992, plafon ce s-a aplicat şi în 1993 şi 1994.
Ulterior, acest plafon a crescut treptat, de la 1,21% din PNB în 1995 pânã la 1,27% din PNB în
1999.
Cota maximalã din asieta TVA a fost diminuatã de la 1,4% la 1% în 1999, iar asieta TVA luatã
în calcul pentru determinarea resurselor proprii ale Uniunii Europene a fost limitatã, de asemenea,
52
Noţiunea de Produs Naţional Brut (PNB) a fost înlocuitã în 2002 cu cea de Venit Naţional Brut (VNB) în cadrul
prevederilor bugetare pentru bugetul Uniunii Europene, pentru a pãstra concordanţa cu statisticile macroeconomice
mondiale şi, implicit, europene (Sistemul Contabilitãţii Naţionale)
Produsul intern brut (PIB), principalul agregat macroeconomic al contabilităţii naţionale, reprezintă
rezultatul final al activităţii de producţie a unităţilor producătoare rezidente. Acesta se calculează
prin următoarele metode:
a) metoda de producţie:
PIB = VAB + IP + TV - SP,
în care:
PIB = produsul intern brut (preţ de piaţă);
VAB = valoarea adăugată brută (preţ de bază);
IP = impozite pe produse;
TV = taxe vamale (drepturi asupra importurilor);
SP = subvenţiile pe produse;
b) metoda cheltuielilor:
PIB = CF + FBCF + VS + (E - I),
în care:
CF = consumul final efectiv;
FBCF = formarea brută de capital fix;
VS = variaţia de stoc;
E = exporturile de bunuri şi servicii;
I = importurile de bunuri şi servicii;
c) metoda veniturilor:
PIB = R + EBE + AIP - ASP + IP + TV - SP,
în care:
R = remunerarea salariaţilor;
EBE = excedentul brut de exploatare;
AIP = alte impozite pe producţie;
ASP = alte subvenţii pe producţie;
IP = impozite pe produse;
TV = taxe vamale;
SP = subvenţiile pe produse.
Venitul naţional brut (VNB) la preţurile pieţei reprezintă ansamblul veniturilor primare primite de
către unităţile instituţionale rezidente: remunerarea salariaţilor, impozitele pe producţie şi importuri
minus subvenţiile, veniturile din proprietate (cele de primit minus cele de plătit), excedentul de
exploatare (brut) şi venitul mixt (brut). VNB la preţurile pieţei este egal cu PIB diminuat cu
veniturile primare vărsate de unităţile rezidente către unităţile nerezidente, la care se adaugă
veniturile primare primite de la "Restul lumii" către unităţile rezidente.
VNB este un nou sold contabil, specific SEC 95, identic din punct de vedere conceptual cu
produsul naţional brut calculat pe baza SEC 79.
Institutul Naţional de Statisticã (INSTITUTII) din România, ţinând seama de cerinţele Directivei
Consiliului 89/130/CEE-Euratom din 13 februarie 1989 privind armonizarea calculului produsului
naţional brut la preţul pieţei, a emis Ordinul nr.538 din 22 mai 2006 privind Metodologia trecerii de
 122 
în etape, la 50% din PNB, în loc de 55% cât era anterior. De altfel, Statele Membre beneficiare ale
Fondului de Coeziune au putut limita asieta TVA la 50% din PNB încã din 1955.
Ţinând seama de observaţiile Statelor Membre, în special de presiunea exercitatã de Austria,
Germania, Olanda şi Suedia, în legãturã cu dezechilibrele bugetare, care se traduc prin diferenţe
între contribuţiile lor la bugetul comunitar şi alocaţiile obţinute, în 1999 s-a realizat, la întrunirea
Consiliului European de la Berlin un acord politic în ce priveşte revizuirea sistemului financiar
aplicabil urmãtorilor şapte ani, adicã pentru Agenda 2000.
Potrivit acestui nou sistem :
- s-a menţinut plafonul de 1,27% din PNB ;
- procentul din resursele proprii tradiţionale ale bgetului Uniunii Europene reţinut de Statele
Membre în vederea finanţãrii cheltuielilor de percepere a veniturilor comunitare a fost mãrit de la
10% la 25% ;
- cota marginalã a resursei TVA s-a diminuat de la 1% la 0,75% în 2002 şi 2003 şi la 50% în
2004 ;
- regulile privind compensarea britanicã s-au modificat, astfel fiind neutralizate câştigurile
excepţionale ale Marii Britanii, ce decurg din creşterea preentului resurselor proprii tradiţionale
obţinute din contribuţiile celorlalte State Membre. De asemenea, parte4a ce revine Austriei,
Germaniei, Olandei şi Suediei pentru finanţarea compensãrii britanice s-a diminuat la 25% din
valoarea sa normalã ;
- deoarece, în prevederile financiare pentru fundamentarea bugetului Uniunii Europene se
utilizeazã în prezent Sistemul European al conturilor Naţionale (SEC 95), în care noţiunea de
Produs Naţional Brut (PNB) a fost înlocuitã cu cea de Venit Naţional Brut (VNB), noţiuni
considerate echivalente, pentru a menţine nivelul resurselor proprii, procentul din VNB a fost fixat
la 1,24%.
Odatã cu extinderea de proporţii a Uniunii Europene, s-a hotãrât şi adaptarea sistemului
resurselor proprii la situţia actualã, începând cu 1 ianuarie 2007. Astfel, Consiliul European a emis
Decizia din decembrie 2005, iar Comisia Europeanã, pentru a aplica aceastã decizie, a adoptat în
luna martie 2006 o propunere a noii decizii a Consiliului privind sistemul resurselor proprii ale
Comunitãţii europene, principalele modificãri faţã de Agenda 2000 fiind :
- înlocuirea sistemului de calcul a resursei TVA, considerat complex şi opac, cu o cotã fixã
aplicabilã la 0,30% din asieta TVA a fiecãrui Stat Membru ;
- numai pentru perioada 2007-2013, patru ţãri vor beneficia de o cotã redusã aferentã resursei
TVA, pentru ca obligaţiile lor bugetare faţã de Uniunea Europeanã aferente acestora sã fie uşurate :
0,225% pentru Austria ; 0,15% pentru Germania şi 0,10% pentru Olanda şi Suedia ;
- de asemenea, tot numai pentru perioada 2007-2013, douã ţãri beneficiazã de reducerea
contribuţiilor lor anuale bazate pe VNB în vederea diminuãrii obligaţiilor lor bugetare : Olanda
beneficiazã de o reducere anualã brutã de 605 milioane Euro şi Suedia de o reducere brutã de 150
milioane Euro, exprimate în preţuri 2004 ;
- corecţia britanicã va fi ajustatã, excluzând din calculul cheltuielilor ne-agricole din noile
State Membre care au intrat în Uniunea Europeanã în 2004 şi 2007. Aceastã ajustare va fi aplicatã
progresiv, între 2009 şi 2011.

2. Sistemul actual al resurselor financiare în bugetul Uniunii Europene

În urma discutãrii şi aprobãrii de cãtre toate Statele membre, Consiliul European a adoptat, în
unanimitate, Decizia nr.2000/597/CE, Euratom, prin care sunt stabilite regulile fundamentale ale
sistemului resurselor proprii. Aceste reguli stipuleazã cã:
- nivelul total al resurselor proprii necesare pentru a finanţa cheltuielile prevãzute în bugetul
Uniunii Europene este determinat de totalul acestor cheltuieli, aşa cum rezultã din “cadrul
financiar”53 şi din bugetul annual al Uniunii Europene;
- nivelul total al resurselor proprii nu poate depãşi 1,24% din Venitul Naţional Brut al
Uniunii Europene.
la produsul intern brut la venitul naţional brut.
53
“Cadrul financiar” desemneazã programul plurianual (pe şapte ani) privind angajamentele bugetare şi resursele
financiare suficiente pentru a garanta acoperirea financiarã a activitãţilor pe termen lung ale Uniunii Europene.
 123 
 În anul 2007, resursele financiare totale ale bugetului Uniunii Europene sunt repartizate
astfel:

Pondere în total venituri ale

Categorii de resurse
bugetului Uniunii Europene
Total, din care: 100%
- resurse proprii tradiţionale 15%
- resursa proprie bazatã pe TVA 15%
- resursa bazatã pe VNB 69%
- alte venituri 1%

Resursele proprii ale bugetului Uniunii Europene sunt compuse din patru mari categorii:
- resursele proprii de origine agricolã, care în cadrul bugetului anual 2007, cuprind :
- taxele vamale
- taxele agricole
- cotizatiile « zahãr ».
- taxele vamale percepute la graniţele Uniunii Europene ;
- resursa bazatã pe TVA ;
- resursa bazatã pe VNB.
Între primele douã categorii nu existã deosebiri semnificative, deoarece impozitele privind
importul de produse agricole şi de produse non-agricole sunt supuse aceloraşi reglementãri.
Aceste resurse sunt prelevate de la agenţii economici de cãtre Statele Membre, în contul
bugetului Uniunii Europene. Pentru aceastã operaţiune, Statele Membre reţin 25% din ceea ce
încaseazã, cu titlul de compensaţie pentru cheltuielile generate de colectarea respectivelor impozite
şi taxe.
Taxele vamale (aplicate produselor non-agricole) şi taxele agricole sunt aplicate importurilor
de produse ce provin din ţãri aflate înafara Uniunii Europene, pe baza Tarifului vamal comun.
Cotizaţiile « zahãr » sunt vãrsate de producãtorii de zahãr pentru a finanţa restituirile aferente
exportului de zahãr. Aceste prelevãri reprezintã numai circa 3% din veniturile totale ale bugetului
Uniunii Europene.
Resursa proprie bazatã pe taxa pe valoarea adãugatã este prelevatã asupra asietelor TVA ale
Statelor Membre, asiete ce sunt armonizate în acest scop, în conformitate cu reglementãrile
comunitare.
Procentul ce se preleveazã din asieta armonizatã este acelaşi pentru fiecare Stat Membru, iar
pentru a uşura povara asupra acestora, asieta TVA ce este luatã în considerare pentru stabilirea
obligaţiei fiecãrui Stat membru faţã de Uniunea Europeanã a fost limitatã la 50% din Venitul
Naţional Brut respectivului Stat. Aceastã regulã urmãreşte ca Statele membre mai puţin prospere sã
nu fie obligate sã plãteascã o contribuţie bazatã pe TVA prea mare, comparativ cu capacitatea lor
contributivã, deoarece consumul – şi, de aici, TVA, care este un impozit pe consum – tinde sã
reprezinte un procent mai ridicat din VNB într-o ţarã cu un nivel de viaţã mai scãzut.

 124 
 Resursa bazatã pe VNB are menirea de a echilibra veniturile şi cheltuielile bugetului Uniunii
Europene, adicã de a acoperi financiar partea din buget neacoperitã de celelalte categorii de
venituri. Din VNB al fiecãrui Stat Membru se preleveazã acelaşi procent, în conformitate cu
regulile comunitare.
La resursele proprii ale bugetului Uniunii Europene se adaugã şi « alte venituri », care sunt în
volum foarte mic – de exemplu, în bugetul Uniunii Europene aferent anului 2007, aceste alte
venituri reprezintã circa 1%. Aceastã sursã financiarã este compusã din impozite şi alte prelevãri
operate asupra remuneraţiilor personalului administraţiei comunitare, dobânzi bancare, contribuţii
ale terţelor ţãri la anumite programme comunitare (de exemplu în domeniul cercetãrii), rambursãri
ale ajutoarelor comunitare ce nu au fost utilizate, penalizãri de întârziere, precum şi din exerciţiul
bugetar anterior. De notat cã soldul bugetar anual luat în considerare se calculeazã ca diferenţã între
resursele proprii şi cheltuielile realizate în respectivul exerciţiu bugetar.
Un element important ce trebuie avut în vedere în în dimensionarea resurselor financiare ale
bugetului Uniunii Europene îl reprezintã aşa numita « compensaţie britanicã », care face parte din
sistemul resurselor proprii.
Mecanismul de compensare în favoarea Marii Britanii a fost pus în funcţiune în 1985 pentru a
corecta dezechilibrul între contribuţia acestei ţãri la resursele financiare ale bugetului Uniunii
Europene şi totalul alocaţiilor bugetare care îi erau destinate. Ca urmare a modificãrilor intervenite
în sistemul de finanţare a bugetului Uniunii Europene, inclusiv prin extinderea Uniunii, acest
mecanism a fost modificat de mai multe ori, dar principiile sale fundamentale au rãmas aceleaşi.
Dezechilibrul în cauzã este calculat ca :
- procentul ce revine Marii Britanii din totalul « cheltuielilor repartizate » din bugetul Uniunii
Europene cãtre Statele Membre (%GBChrep) ;
- ponderea procentualã a Marii Britanii în totalul resurselor proprii bazate pe TVA şi pe VNB
ale bugetului Uniunii Europene (%GBRes proprii TVA şi VNB) ;
- diferenţa rezultatã, mãsuratã în puncte procentuale, se înmulţeşte cu totalul cheltuielilor din
bugetul Uniunii Europene repartizate între Statele Membre şi reprezintã dezechilibrul pe care îl
percepe Marea Britanie.
%GB = %GBChrep - %GBRes proprii TVA şi VNB
Dezechilibrul Marii Britanii = %GB * Cheltuieli comunitare repartizate
Suma ce se ramburseazã Marii Britanii pentru a corecta acest dezechilibru se ridicã la 66% din
nivelul calculat.
Compensaţia britanicã = 66% * Dezechilibrul Marii Britanii
Costul acestei corecţii este acoperit de celelalte 26 de State Membre, iarrepartiţia acestuia se
realizeazã în douã faze :
- proporţional cu resursa VNB a fiecãrui Stat Membru la bugetul Uniunii Europene ;
- partea de acoperire a compensaţiei britanice ce revine Germaniei, Olandei, Austriei şi Suediei
este limitatã la 25% din valoarea sa normalã, diferenţa fiind redistribuitã între celelalte 22 State
membre.
Pentru anul 2007, corecţia britanicã se ridicã la 5,3 miliarde Euro.

7.3.3. Cheltuieli bugetului Uniunii Europene

Cheltuielile Cheltuielile bugetului Uniunii Europene sunt structurate în
bugetului Uniunii conformitate cu două criterii:
Europene - criteriul economic, potrivit căruia creditele bugetare prevăzute în
bugetul general al Uniunii Europene se împart în două categorii:
- credite de funcţionare, care evidenţiază natura economică a
cheltuielilor, respectiv credite alocate pentru cheltuieli de persoanl, credite
pentru cheltuieli materiale, publicaţii, informatică, credite pentru misiuni
specifice etc.;
creditele operaţionale, subgrupate pe secţiuni, potrivit categoriei de
cheltuieli.
- criteriul funcţional, care arată destinaţia alocaţiilor bugetului
Uniunii Europene şi care împarte ansamblul cheltuielilor Uniunii în şase
 125 
 secţiuni:
- cheltuieli aferente Parlamentului Uniunii Europene
(secţiunea I)
- cheltuieli aferente Consiliului Uniunii Europene (secţiunea
II)
- cheltuieli aferente Comisiei Uniunii Europene (secţiunea III)
- cheltuieli aferente Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
(secţiunea VI)
- cheltuieli aferente Curţii de Conturi a Uniunii Europene
(secţiunea V)
- cheltuieli aferente Comitetului Economic şi Social şi
Comitetului Regiunilor Uniunii Europene (secţiunea VI)
Creditele bugetare aferente secţiunilor I, II, IV, V şi VI sunt exclusiv
credite de funcţionare.

Începând cu anul 1988, este elaborat un cadru financiar pe termen mediu, numit „perspective
financiare”, prin bugetul anual stabilindu-se plafoane anuale de cheltuieli, ce se încadrează în planul
aprobat pentru cei şapte ani.
Plafoanele anuale impuse de perspectivele financiare sunt utile pentru a menţine cheltuielile
în limitele stabilite.
Cadrul multi-anual bugetar este adoptat atât de Parlamentul European, cât şi de Consiliul
European şi crează baza pentru adopatrea bugetului anual, care poate intra în faza de execuţie numai
după adoptarea sa de către Parlament şi ratificare a de către Preşedintele acestuia.
Procedura bugetară este fixată prin Tratatul de creare a Comunităţii Europene, modificat
ulterior prin Tratatul de la Amsterdam.

Responsabilitãţi

Comisia Comisia Europeanã elaboreazã „schiţa proiectului de buget”, pe baza

Europeanã fundamentãrilor privind necesitãţile de finantare şi având în vedere prioritãţile
pe anul de buget, izvorâte din politicile de dezvoltare economicã şi socialã
adoptate de Uniunea Europeanã.
Comisia Europeanã prezintã acest document Consiliului Uniunii
Europene , care-l dezbate şi-l adoptã, sub denumirea de „proiect de buget”.
Parlamentul Proiectul este trimis Parlamentului European, ale cãrui prerogative în
European şi ceea ce priveşte bugetul comunitar constau în adoptarea de decizii, astfel:
Consiliul - pentru cheltuielile „obligatorii”, respectiv pentru cheltuielile aferente
European acţiunilor înscrise în tratatele europene şi în actele încheiate în concordanţã cu
acestea, Parlamentul poate numai sã propunã modificãri ale cheltuielilor, dar
Consiliul European este cel care decide. În prezent, cheltuielile „obligatorii”
reprezintã circa 40% din totalul cheltuielilor, referindu-se, în special, la
susţinerea pieţelor agricole;
- pentru celelalte cheltuieli, denumite „ne-obligatorii”, Parlamentul
decide asupra nivelurilor anuale.
Dupã douã dezbateri ale proiectului de buget de cãtre fiecare dintre
instituţiile deliberative – Parlamentul şi Consiliul – Parlamentul adoptã forma
definitivã, iar preşedintele acestuia o semneazã.
Puterea de decizie în ceea ce priveşte bugetul comunitar este împãrţitã
între Consiliul şi Parlamentul Europene de când au fost create resursele proprii
ale acestuia, adicã de la Tratatele de la Luxembourg din 1970 şi 1975. Astfel,
din punct de vedere al domeniilor cãrora le sunt destinate intervenţiile co-
finanţate prin fonduri comunitare:
Parlamentul hotãrãşte asupra cheltuielilor urmãtoare, putând sã le

 126 
 mãreascã pânã la plafonul acceptat atât la nivelul Consiliului, cât şi al Comisiei:
- cheltuielile destinate dezvoltãrii regionale (Fondul European de
Dezvoltare Regionalã FEDER);
- programele de combatere a şomajului, în special în rândul tinerilor şi
femeilor (Fondul Social European FSE);
programele culturale şi de educaţie (ERASMUS, SOCRATES etc.).
Parlamentul decide, în general, creşterea creditelor bugetare destinate
acţiunilor umanitare şi refugiaţilor.
Consiliul European are puterea finalã de decizie în ce priveşte cheltuielile
agricole.

Dacã Parlamentul şi Consiliul European nu s-au pus de acord dupã câte douã lecturi ale
proiectului de buget, parlamentul are dreptul sã-l respingã în totalitate, iar procedura bugetarã se
reia de la început.
Bugetul devine executoriu dupã ratificarea sa de cãtre preşedintele Parlamentului European.

Dupã adoptarea - exercitã un control continuu asupra gestiunii creditelor bugetare;

bugetului Uniunii - acţioneazã permanent pentru prevenirea, depistarea şi pedepsirea
Europene, fraudelor;
Parlamentul: - evalueazã efectele implementãrii programelor co-finanţate prin
fonduri comunitare;
- analizeazã îndeplinirea responsabilitãţilor Comisiei Europene, ce
decurg din programele strategice adoptate în Uniunea Europeanã şi
realizeazã „descãrcarea” de execuţia bugetului.

Schema şi termenele de realizarea a diverselor etape ce compun un ciclu bugetar complet,

pentru exerciţiul N, se prezintã astfel54:

Ianuarie anul N-1 Instituţiile europene (Parlamentul, Consiliul, Curtea de Justiţie şi

Curtea de Conturi) îşi elaboreazã bugetele proprii de funcţionare.
Comisia Europeanã elaboreazã bugetul general al Uniunii
Europene şi bugetul de funcţionare propriu.
Mai anul N-1 Comisia Europeanã adoptã schiţa de buget pentru exerciţiul
bugetar N
Iulie anul N-1 Consiliul Europei examineazã schiţa de buget, o dezbate şi
voteazã textul proiectului de buget pentru anul N.
Octombrie anul N-1 Parlamentul European examineazã proiectul de buget în primã
lecturã
Noiembrie anul N-1 Consiliul Europei examineazã proiectul de buget în a doua lecturã.
ecembrie anul N-1 Parlamentul European examineazã proiectul de buget în a doua
lecturã.
Preşedintele Parlamentului European ratificã bugetul definitiv al
Uniunii Europene.
Ianuarie – decembrie Comisia Europeanã executã bugetul anual, potrivit cu
anul N respnsabilitãţile sale
Noiembrie anul N+1 Curtea de Conturi analizeazã execuţia bugetului în anul precedent
şi îşi publicã raportul anual.
Martie anul N+2 Consiliul Europei analizeazã raportul Curţii de Conturi şi face
recomandãri Parlamentului European privind execuţia modul în care se
va considera execuţia bugetarã în anul N
Primãvara anului Comisia de control bugetar a Parlamentului European analizeazã
N+2 observaţiile Curţii de Conturi şi acordã descãrcare de gestiune Comisiei

54
http://europa.eu.int//comm/budget/financialfrwk/
 127 
Europene pentru exerciţiul bugetar din anul N.

 128 
7.4. Fondurile structurale şi Fondul de coeziune în cadrul Perspectivelor
financiare 2007 - 201355
7.4.1. Obiectivele intervenţiilor financiare prin fonduri comunitare
Instrumentele de intervenţie financiarã ale Uniunii Europene se vor încadra, în perioada 2007
– 2013, în trei obiective majore:
- obiectivul „Convergenţã”, cãruia îi sunt dedicate circa 82% din asistenţa financiarã
direcţionatã cãtre statele membre şi regiunile cele mai slab dezvoltate, astfel:
Acest obiectiv va fi finanţat atât din Fondul European de Dezvoltare Regionalã, cât şi din
Fondul Social European, astfel:
- Fondul European de Dezvoltare Regionalã:
- dezvoltarea regiunilor de nivel NUTS II cu PIB sub 75% din media
comunitarã;
- sprijin temporar pentru compensarea efectului lãrgirii Uniunii Europene.
- Fondul Social European:
-sprijin financiar pentru transport şi mediu adresat statelor cu PIB mai mic
decât 90% din media comunitarã.
- obiectivul „Competitivitate regionalã şi ocuparea forţei de muncã”, circa 16% din asistenţa
financiarã comunitarã, prin care se vor susţine proiecte privind inovarea, dezvoltarea durabilã,
îmbunãtãţirea accesului la piaţa forţei de muncã şi instruirea.
Acest obiectiv va fi finanţat atât din Fondul European de Dezvoltare Regionalã, cât şi din
Fondul Social European, pentru regiunile neacoperite de obiectivul „Convergenţã”, astfel:
- Fondul European de Dezvoltare Regionalã:
- inovare şi economie bazatã pe cunoaştere;
- mediu şi prevenirea riscurilor;
- servicii de interes economic general.
- Fondul Social European:
- sprijin financiar pentru politicile de ocupare a forţei de muncã şi promovare a
creşterii calitãţii şi productivitãţii muncii.
- obiectivul „Cooperare teritorialã europeanã”, circa 2% din asistenţa financiarã comunitarã,
destinat finanţãrii proiectelor de cooperare transfrontalierã, transnaţionalã şi inter-regionalã.
Asistenţa financiarã comunitarã pentru acest obiectiv este realizatã prin Fondul European de
Dezvoltare Regionalã, astfel:
- sprijin financiar pentru cooperare la nivel transnaţional şi inter-regional şi în zonele
de graniţã, interne şi externe, la nivel NUTS III;
- continuã iniţiativa INTERREG III.
Principiile politicii de coeziune, aflate la baza asistenţei financiare prin Fonduri Structurale
sunt:
- principiul adiţionalitãţii, potrivit cãruia creditele din Fondurile comunitare nu se pot
substitui cheltuielilor publice sau altor cheltuieli ce revin statului membru ;
principiul cofinanţãrii, potrivit cãruia un fond de coeziune participã cu maximum 80% din
cost ;
- principiul concentrãrii, potrivit cãruia mãsurile de intervenţie trebuie concentrate de un
numãr limitat de prioritãţi, în funcţie de obiectivele stabilite ;
- principiul coordonãrii, potrivit cãruia mãsurile de intervenţie aferente politicilor sectoriale
şi regionale trebuie coroborate cu celelalte mãsuri prevãzute în Cadrul Strategic Naţional de
Referinţã ;
- principiul parteneriatului, potrivit cãruia instituţiile şi organizaţiile din statul membru
trebuie sã-şi aducã o contribuţie semnificativã, alãturi de asistenţa financiarã comunitarã, la
elaborarea şi implementarea proiectelor, programelor şi politicilor de dezvoltare.

55
Toma E. – Finantarea prin Fondurile structurale 2007-2013, Ministerul Educaţiei şi Cercetãrii – ANCS
http://www.euractiv.ro/uniunea-europana/articles
 129 
7.4.2. Fondurile structurale
Pentru perioada de programare 2007 – 2013, instrumentele financiare ale Uniunea
Europeanã, care însumeazã circa 308 miliarde € (în preţuri 2004) sunt :
- Fondurile structurale, cãrora li s-au alocat circa 30% din bugetul Uniunii Europene:
- Fondul European de Dezvoltare Regionala FEDR (European Regional Development
Fund ERDF), destinat Dezvoltãrii structurii economice, infrastructurii şi mediului, asigurând, in
principal, finanţarea în domeniile : infrastructurã, investiţiile generatoare de locuri de muncã,
proiectele de dezvoltare localã şi ajutoarele pentru întreprinderile mici şi mijlocii.
FEDR co-finanţeazã programe de dezvoltare regionalã, implementarea progresului
economic, creşterea competitivitãţii şi cooperarea teritorialã. Prioritãţile de finanţare se adreseazã
cercetãrii, inovãrii, protecţiei mediului şi prevenirii riscurilor, dar şi investiţiilor în infrastructurã, în
regiunile cel mai puţin dezvoltate.
- Fondul Social European FSE (European Social Fund ESF), destinat co-finanţãrii
mãsurilor pentru promovarea ocupãrii forţei de muncã, promovând reintegrarea în muncã a
şomerilor şi a grupurilor defavorizate, prin co-finanţarea activitãţilor de formare profesionalã şi
asistenţa în procesul de recrutare.
- Fondul de coeziune, adresat statelor membre al cãror PNB/locuitor se situeazã sub pragul
de 90% din media europeanã şi care este un instrument structural destinat co-finanţãrii unor proiecte
mai mari de 10 milioane €, în domeniile :
- transport (reţele europene)
- mediu şi dezvoltare durabila, prin care se favorizeazã protecţia mediului
(eficienţa energeticã şi energie regenerabilã, transportul intermodal, transportul urban şi transportul
public ecologic. De asemenea, Fondul ajutã aceste state membre sã se conformeze normelor
europene din respectivele domenii.
- fondurile de tip structural pentru dezvoltare rurala si pescuit, care, începând cu anul 2007,
nu vor mai face parte din fondurile structurale, ci se vor alãtura instrumentelor de coeziune, în
cadrul Politicii Agricole Comune (PAC), respectiv in cel al Politicii Comune de Pescuit (PCP).
Aceste fonduri sunt :
- Fondul Agricol European pentru Dezvoltare Rurala FEADR (European Agriculture
Rural Development Fund EARDF), care înlocuieşte Fondul European de Orientare şi Garanţie
Agricolã (FEOGA) ce a funcţionat în perioada 2000 - 2006. FEADR este destinat obiectivelor de
creştere a competitivitãţii agricole şi forestiere, de management agricol şi mediu, de îmbunãtãţire a
calitãţii vieţii şi diversificãrii activitãţilor economice în perimetrele ce variazã de la zone rurale cu
populaţie redusã pâna la zonele rurale periurbane aflate în declin sub presiunea centrelor urbane.
- Fondul European pentru Pescuit FEP 56 (European Fishing Fund EFF) înlocuieşte
Instrument Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP) ce a funcţionat în perioada 2000 – 2006 şi se
adreseazã activitãţilor de pescuit, exploatare raţionalã şi protejare a resurselor de pescuit, dezvoltãrii
întreprinderilor în sectorul pescicol, dezvoltãrii şi îmbunãtaţirii calitãţii vieţii din zonele cu specific
piscicol.
7.4.3. Reglementãri ale Uniunii Europene privind instrumentele de coeziune
Pentru perioada 2007-2013, realizarea obiectivelor definite pentru asistenţa financiarã
comunitarã se va desfãşura potrivit unei baze legale formatã dintr-un pachet de cinci regulamente
adoptate de Consiliul UE si de Parlamentul European in iulie 2006, astfel :
- un Regulament General, respectiv Regulamentul Consiliului nr. 1083/2006 din 11 iulie
2006, care defineşte principiile comune, regulile si standardele de implementare a celor trei
instrumente de coeziune, respectiv Fondul European pentru Dezvoltare Regionalã (FEDR), Fondul
Social European (FSE) şi Fondul de Coeziune (FC). Bazat pe principiul gestiunii comune a Uniunii
Europene şi a statelor membre şi regiunilor, acest regulament defineşte un proces de programare
înnoit, bazat pe Liniile Directoare Strategice Comunitare privind Coeziunea şi pe documentele
derivate, precum şi pe standardele comune privind managementul financiar, controlul si evaluarea57.
- Regulamentul nr. 1080/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului, din 5 iulie 2006
privind Fondul European pentru Dezvoltare Regionalã (FEDR) defineşte rolul FEDR şi domeniile
56
Buletinul "Ştiri europene"
57
http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docoffic/official/regulation/pdf/2007/ general/ce_1083(2006)_en.pdf
 130 
de intervenţie precum promovarea investiţiilor publice şi private care contribuie la reducerea
disparitãţilor regionale în cadrul Uniunii58.
- Regulamentul nr. 1081/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului, din 5 iulie 2006,
prin care Fondul Social European (FSE) va fi implementat in conformitate cu Strategia Europeana
de Ocupare a Fortei de Munca şi se va concentra pe patru domenii principale: creşterea
adaptabilitãţii lucratorilor şi a întreprinderilor, îmbunãtãţirea accesului la ocupare şi participare pe
piaţa muncii, îmbunatatirea nivelului de incluziune sociala prin combaterea discriminãrii şi
facilitarea accesului pe piaţa muncii a persoanelor dezavantajate, precum şi promovarea
parteneriatului pentru reformã în domeniile ocupãrii şi ale incluziunii59.
- Regulamentul nr. 1082/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului, din 5 iulie 2006
introduce Gruparea Europeanã pentru Cooperare Teritoriala (EGTC), al cãrui scop va fi acela de a
facilita cooperarea trans-frontalierã, trans-naţionalã şi/sau inter-regionalã între regiuni şi autoritati
locale. Acestea din urmã vor dobândi personalitate juridicã în scopul implementãrii programelor de
cooperare teritorialã, în baza unei convenţii încheiate între autoritãţile publice participante de la
nivel naţional, regional, local sau alte autoritãţi publice60.
7.5. Cadrul instituţional de implementare
Cadrul instituţional de implementare a politicilor regionale ale Uniunii Europene se referã la
structurile instituţionale create în vederea implementãrii programelor de dezvoltare regionale în
Uniunea Europeană sunt precizate în Reglementarea (CE) nr. 1260/1999 şi cuprind :
- Autoritatea de Management a Planului de dezvoltare (sau de Gestiune) ;
- Comitetul de Monitorizare a realizării Cadrului Comunitar de Sprijin (CSF) şi Programelor
Operaţionale (PO). Acest Comitet este creat de către statele membre, după acordul cu Autoritatea de
Management şi consultarea partenerilor. Un reprezentant al Băncii Europene de Investiţii participă
la lucrările Comitetului de Monitorizare, fără a avea drept de vot.
- Autoritatea de plată
- Beneficiarul final
- Organizaţiile de intermediere
7.5.1. Autoritatea de management
Autoritatea de management este Statul Membru interesat sau orice autoritate sau organism
public sau privat desemnat de Statul Membru – de nivel naţional, regional sau local – pentru a
administra un program în care sunt implicate şi Fondurile Structurale.
Dacă Statul membru desemneazã o altă autoritate decât el însuşi să monitorizeze programul
de dezvoltare regională co-finanţat prin fondurile structurale ale Uniunii Europene , aceste va
trebui să precizeze :
- relaţiile sale cu agentul economic desemnat şi responsabilităţile acestuia ;
- relaţiile sale şi ale autorităţii pe care a desemnat-o cu Comisia Europeană
Responsabilităţile Autorităţii de Management sunt, în principal următoarele :
a) realizarea unui sistem informaţional 61 şi informatic62, care să includă activităţi de evaluare
economică şi financiară, inclusiv analiza eficienţei şi eficacităţii implementării programelor

58
http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docoffic/official/regulation/pdf/2007
feder/ce_1080(2006)_en.pdf
59
http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docoffic/official/regulation/pdf/2007/cohesion/ce_108
4(2006)_en.pdf
http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docoffic/official/regulation/pdf/2007/fse/ce_1081(2006)
_en.pdf
60
http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docoffic/official/regulation/pdf/2007/gect/ce_1082(20
06)_en.pdf
http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docoffic/official/regulation/newregl 0713_en.htm
Monica Dimitriu, monica.dimitriu@ccib.ro Sursa: Eu-Ro Jurnal CCIB
61
Prin sistem informaţional se înţelege ansamblul instituţional şi funcţional de colectare, prelucrare şi transmitere a
informaţiilor exhaustive pentru un proces economic, social, politic, etc, anualizat.
62
Sistem informatic este sistemul electronic de prelucrare a datelor, care cuprinde sistemele de baze de date,
programele de prelucrare şi raportare a situaţiilor specifice domeniului analizat (conform Dicţionarului Enciclopedic)
 131 
respective. Rapoartele realizate cu ajutorul acestor sisteme vor fi transmise, inclusiv electronic,
Comisiei Europene;
b) implementarea Complementului de Program ;
c) întocmirea, la finele fiecărui an, a unui raport privind stadiul realizării Planului de
dezvoltare, cu evidenţierea utilizării Fondurilor Structurale primite. Acest raport va fi supus
aprobării Comitetului de Monitorizare – instituţie creată la nivelul Uniunii Europene în acest scop
– şi, după aprobare, va fi trimis la Comisia Uniunii Europene ;
d) utilizarea de către instituţiile şi organizaţiile implicate în implementarea şi administrarea
fondurilor comunitare a unor înregistrări contabile distincte, care să permită evidenţierea
tranzacţiilor cu fonduri comunitare ;
e) corectitudinea inregistrării operaţiunilor financiare, în special a acelora care implică
fonduri comunitare,prin adoptarea şi aplicarea unor măsuri de control intern compatibile cu o
gestiune economico-financiară sănătoasă. De asemenea când condiţiile economico-financiare
interne sau externe Statului membru sau zonei implicate impun luarea unor măsuri corective,
Autoritatea de Management va acţiona în consecinţă, avizând, totodată, Comisia Europeană ;
f) realizarea compatibilităţii intervenţiilor în care sunt implicate Fondurile Structurale cu
celelalte acţiuni ale politicii comunitare;
g) asigurarea publicităţii şi transparenţei corespunzătoare acţiunii de intervenţie a Fondurilor
Structurale, precum şi a rezultatelor obţinute prin această intervenţie;
Autoritatea de Management poate modifica Complementul de Program, în următoarele
circumstanţe :
- la cererea Comitetului de Armonizare sau din proprie inţiativă ;
- să nu modifice sumele aferente contribuţiei de la Fondurile Structurale pentru axele
prioritare desemnate în Planul de dezvoltare ;
- să nu afecteze realizarea direcţiilor prioritare sau a obiectivelor specifice ;
- să informeze Comisia Europeană asupra modificărilor efectuate, după aprobarea
acestora de către Comitetul de Monitorizare.

7.5.2. Comitetul de Monitorizare

Comitetul de Monitorizare este prezidat de un reprezentant al Statului Membru şi unul al
Autorităţii de Management şi îşi stabileşte un regulament intern, în concordanţă cu cadrul legal
instituţional şi financiar al Statului Membru şi cu acordul Autorităţii de Management.
Pricipalele responsabilităţi ale Comitetului de Monitorizare constau în :
- aprobă Complementul de Program, inclusiv indicatorii fizici şi financiari utilizaţi pentru
monitorizarea intervenţiei. De asemenea, pentru orice modificare ulterioară este necesară aprobarea
Comitetului de Monitorizare ;
- analizează şi aprobă criteriile de selecţie a proiectelor propuse în cadrul fiecărei măsuri ;
- evaluează periodic rezultatele obţinute în cadrul intervenţiei referitor la obiectivele
specifice ;
- la jumătatea perioadei de programare realizează o analiză a stadiului împlinirii obiectivelor
propuse pentru fiecare măsură;
- analizează şi aprobă raportul annual şi raportul final de execuţie, înainte de transmiterea lor
la Comisia Uniunii Europene;
- examinează şi aprobă orice propunere de modificare a deciziei Comisiei privind alocarea de
sume din Fondurile Structurale;
- în vederea creşterii eficienţei şi eficacităţii investiţiei, poate propune Autorităţii de
Management măsuri de modificare a programului.

7.5.3. Autoritatea de Plată

Autoritatea de Plată este o instituţie desemnată de Statul Membru, de nivel naţional, regional
sau local. Rolul Autorităţii de Plată constă în :
- verificarea şi transmiterea către Comisia Eoropeană a cererilor de plată aferente
programelor aprobate ;

 132 
 - primirea sumelor alocate din Fondurile Structurale şi efectuarea plăţii către beneficiarii
finali.
Statul Membru va defini clar relaţiile sale cu Autoritatea de Plată, precum şi relaţiile dintre
aceasta şi Comisia Europeană.
- De asemenea, Statul Membru poate să decidă ca Autoritatea de Management să
îndeplinească şi rolul de Autoritate de Plată pentru respectiva intervenţie.

7.5.4. Beneficiarul final

Beneficiarul final este reprezentat de instituţiile sau întreprinderile publice sau private
responsabile de implementarea proiectelor co-finanţate cu Fondurile Structurale.

7.5.5. Organizaţiile intermediare

Organizaţiile intermediare sunt, potrivit prevederilor Regulamentului nr. 438/2001 al
Comisiei Europene, instituţii sau servicii specializate, publice sau private, acţionând sub
responsabilitatea directă sau în numele Autorităţii de Management sau Autoritătii de Plată, în relaţia
acestora cu beneficiarii finali.
Relaţiile între instituţiile implicate în procesul de programare pot fi reprezentate schematic
astfel :

7.5.6. Actori-cheie în accesarea fondurilor comunitare

Coordonatorul Naţional al Asistenţei (NAC - National Aid Coordinator) este responsabil cu
asigurarea unei legãturi strânse între procesul de aderare şi utilizarea fondurilor Phare. Acesta
rãspunde şi de programarea fondurilor Phare şi Ispa, de la pregãtire pânã la semnarea
memorandumurilor financiare anuale, în colaborare cu Responsabilul Naţional cu Autorizarea
finanţãrii Phare (NAO), ministerele în cauzã şi în consultare cu Comisia Europeanã.
Responsabil Naţional cu Autorizarea finanţãrii Phare (NAO) este numit de Guvern. Conduce
Fondul Naţional şi are responsabilitatea de a administra din punct de vedere financiar fondurile
Phare şi Ispa. El îi numeşte, în consultare cu NAC, pe Responsabilii cu Autorizarea Programului
(PAO - Programme Authorising Officer) care conduc fiecare Agenţie de Implementare (AI). PAO
este responsabil pentru administrarea financiarã a programului / programelor care trebuie
implementat(e) de cãtre Agenţiile de Implementare.
Comitetul Mixt de Monitorizare (CMM), este format din NAO, NAC şi reprezentanţi ai
Comisiei Europene. Se întruneşte o datã pe an şi trece în revistã toate proiectele finanţate prin Phare
şi Ispa. CMM analizeazã progresul programelor în sensul îndeplinirii condiţiilor aderãrii şi, dacã
este necesar, recomandã schimbãri de prioritãţi sau realocare de fonduri Phare şi Ispa pentru a
asigura îndeplinirea acestor condiţii.
Activitatea CMM este sprijinitã de sub-comitete sectoriale de monitorizare formate din
reprezentanţi ai NAC, PAO şi ai Comisiei Europene, care trec în revistã în detaliu progresele
înregistrate de programele din sectorul respectiv.
Aceste sub-comitete raporteazã CMM şi pregãtesc un raport general asupra tuturor
programelor înainte de fiecare întâlnire anualã a CMM.

 133 
7.6. Tipologia documentelor
La începutul fiecărei perioade de programare (cadru financiar multianual pe o perioadă de 7
ani), Uniunea Europeana decide asupra bugetului dedicat Instrumentelor Structurale şi defineşte
regulile de bază care se aplica în utilizarea lor.
Bugetul Uniunii Europene este împărţit pe State Membre şi Obiective de intervenţie
(principalele domenii de intervenţie a fondurilor structurale şi de coeziune sunt prezentate în Anexa
la acest capitol); zonele care pot beneficia de finanţare din Fonduri Structurale sunt definite de
Comisie în acord cu Statul Membru implicat.
Comisia propune orientări tematice comune pentru toate Statele Membre.
Ca urmare a acestor decizii ale Uniunii Europene, fiecare Stat Membru – cu implicarea
actorilor economici şi sociali relevanţi – stabileşte propriile obiective strategice de dezvoltare pentru
a căror realizare se elaborează un Plan Naţional de Dezvoltare (PND), care prezintă:
1. Analiza situaţiei economice şi sociale (inclusiv analiză de tip SWOT);
2. Priorităţile de dezvoltare pe perioada de programare;
3. Strategia pentru realizarea priorităţilor stabilite;
4. Programarea financiară multianuală;
5. Prezentarea mecanismelor de implementare a PND;
6. Descrierea cadrului partenerial pentru elaborarea PND

Statul Membru şi Comisia Europeană discută asupra conţinutului Planului Naţional de

Dezvoltare şi, pe baza acestuia, definesc cea mai adecvată repartizare a fondurilor naţionale şi
comunitare necesare implementării lui. Documentul rezultat este Cadrul de Sprijin Comunitar
(CSC). Ca urmare a negocierilor, Comisia adoptă CSC si programele sale operaţionale regionale sau
sectoriale (Programe Operaţionale).
Autorităţile naţionale sau regionale trasează şi aprobă detaliile operaţionale ale acestor
programe în documente numite Programe Complement, asupra cărora este informată Comisia.
Odată ce Programele Complement sunt agreate, programele devin operaţionale.

 134 
 Tipologia documentelor prin care se aplică politica regională a Uniunii Europene se referã la
mangementul programelor şi proiectelor privind implementarea politicilor regionale în Uniunea
Europeană cuprinde. ca principale repere:
- stabilirea tipologiei documentelor aprobate de Consiliul Europei, structura acestora,
inclusiv măsurile de implementare a politicilor regionale preconizate şi asupra cărora s-a cazut de
acord la nivelul Consiliului Europei şi Statelor membre ;
- cadrul constituţional necesar – existent sau care trebuie ţganizat la nivelul Statului membru
– pentru elaborarea şi implementarea planurilor şi a programelor de dezvoltare regională ;
- structura de finanţare a programelor de dezvoltare regională, în concordanţă cu principiile
de funcţionare a Uniunii Europene şi cu posibilităţile şi necesităţile de finanţare ale ştatelor
membre interesate.
Planul Naţional de Dezvoltare (PND) reprezintă proiectul viitorului document de
programare:
- este elaborat de autorităţile competente desemnate la nivel naţional sau regional ;
- este elaborat cu o largă consultare a partenerilor comunitari ;
- se obţine avizul partenerilor comunitari.
PND trebuie să cuprindă următoarele capitole (fără a se limita la acestea) :
- descrierea situaţiei existente a zonei ţintă, efectuată de Statul Membru, accentuând
domenile de interes pentru Obiectivele 1, 2 şi 3 ale Fondurilor Structurale ;
- prezentarea strategiei de dezvoltare şi a direcţiilor sale prioritare, cu indicarea obiectivelor
lor specifice ;
- evaluarea ex – ante, sau estimarea impactului implementarii planului de dezvoltare ;
- detalierea planului financiar, cu precizarea surselor de finanţare ;
verificarea ex – ante a adiţionalităţii ;
- descrierea mecanismelor de parteneriat ;
- măsurile privind punerea în aplicare a planului de dezvoltare.
Regulile generale privind regiunile cuprinse în Obiectivele 1, 2 sau 3 sunt:
- planificarea de dezvoltare pentru Obiectivul 1, respectiv 2 se refera la o singură regiune tip
NUTS II .
Ca observaţie, prin excepţie Statele Membre pot decide să întocmească şi să transmită
Comisiei planuri de dezvoltare pentru mai multe regiuni sau chiar pentru toate în cadrul
Obiectivului 1, respectiv Obiectivului 2 ;
- planificarea regiunilor pentru Obiectivul 3 acoperă întreg teritoriu unui stat, cu excepţia
regiunilor pentru care s-a elaborat un plan cu Obiectivul 1, dar se ţine seama de nevoile structurale
generale de formare profesională, educaţională şi ocuparea forţei de muncă (Obiectiv 3) ale regiunii
aflate într-un proces de reconversie economică şi socială.
De asemenea, planul de dezvoltare potrivit Obiectivului 3 trebuie să prevadă un cadru
general de dezvoltare a resurselor umane, indiferent de tipul de regiune obiectiv.
- Comisia analizează Planul Naţional de Dezvoltare în funcţie de coerenţa acestuia cu :
- reglementările Fondurilor Structurale ;
- alte politici comunitare, de exemplu politicile sectoriale ;
- documentele programatice realizate în cadrul Planului naţional pentru regiuni obiectiv
diferite, de exemplu un planul privind ocuparea forţei de muncă în regiuni obiectiv 3 şi un plan de
dezvoltare structurală a regiunii aflate în reconversie economico-socială, în cazul regiunii obiectiv
2.
PND stă la baza documentului de programare ce va fi negociat între Comisia Europeană şi
Statul Membru. La elaborarea variantei finale a PND poate fi implicată şi Banca Europeană de
Investiţii. In funcţie de soluţia agreată, PND va sta la baza Cadrului Comunitar de Sprijin (CSF),
materializat în Cadul Strategic Naţional de Referinţã.
Progamarea fondurilor structurale se realizeazã prin cele douã tipuri de documente, respectiv
Cadrul Strategic Naţional de Referinţã (CSNR sau Comunity Support Framework) şi Programele
Operaţionale, la care se adaugã Programele Complement :
- CSNR reprezintă documentul strategic naţional prin care se stabilesc priorităţile de intervenţie
ale Instrumentelor Structurale (Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European
şi Fondul de Coeziune). CSNR face legătura între priorităţile naţionale de dezvoltare, stabilite în
 135 
Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013, şi priorităţile la nivel european - Orientările Strategice
Comunitare privind Coeziunea 2007-2013 şi Strategia Lisabona revizuită.
Obiectivele prioritare ale Fondurilor Structurale pentru perioada 2007-2013 sunt
reglementate prin Regulamentul Consiliului (EC) Nr. 1083/2006 din 11 Iulie 2006.
- Obiectivul Convergenţă: promovează dezvoltarea şi ajustările structurale ale regiunilor care
înregistrează întârzieri în dezvoltare.
- Este finanţat prin FEDR, FSE, Fond de Coeziune.
- Acoperă zone NUTS nivel II (nivel-regiune), al căror PIB pe locuitor este sub 75%
din media UE.
- Obiectivul Competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă: sprijină regiunile care nu
sunt eligibile pentru obiectivul Convergenţă.
- Este finanţat de FEDR şi FSE
- Acoperă zonele NUTS nivel III (nivel-judeţ) sau mai mici, inclusiv zone cu
schimbări socio-economice în sectoarele industrial şi de servicii, zone rurale în declin, zone urbane
în dificultate şi zone dependente de pescuit.
- Obiectivul Cooperare teritorială europeană: sprijină regiuni, judeţe şi zone transnaţionale.
- Este finanţat de FEDR
- Acoperă zonele NUTS nivel III(nivel-judeţ) ce sunt graniţe interne ale UE, precum şi
anumite graniţe externe.
Orientările Strategice pentru Coeziune
Orientările Strategice pentru Coeziune economică, socială şi teritorială reprezintă un cadru
general unitar pentru toate Statele Membre în vederea pregătirii documentelor programatice pentru
FSC pentru perioada 2007-2013 (Cadrul Strategic Naţional de Referinţă şi Programele
Operaţionale). Liniile directoare pentru Coeziune au în vedere rolul politicii de coeziune în
implementarea politicilor Uniunii Europene, coerente cu Agenda Lisabona.
- Programele Operaţionale (Operational Programnes – O.P). Programele operationale stabilesc
prioritatile de dezvoltare pe diferite domenii (mediu, transport, dezvoltare regionala, etc.)
Pentru a atinge obiectivele de dezvoltare (prioritatile) sunt stabilite anumite masuri (ce fel de
activitati vom intreprinde pentru a atinge obiectivele) De exemplu, in cadrul Programului
Operational regional s-a stabilit ca prioritate "Imbunatatirea infrastructurii publice regionale si
locale". Pentru a atinge acest obiectiv (o infrastructura imbunatatita) s-au stabilit mai multe masuri,
cum ar fi:reabilitarea/modernizarea infrastructurii judetene si locale de transport.
Programele complement vin in completarea programelor operationale detaliind si stabilind
care sunt activitatile ce pot fi intreprinse pentru fiecare masura.
Programul Operaţional este documentul aprobat de Comisia Europeană, destinat să pună în
aplicare Cadrul Comunitar de Sprijin (CSF) şi care contine :
- un ansamblu coerent de axe prioritare ;
- măsuri de implementare multi-anuale ;
- finantarea dintr-unul sau mai multe Fonduri Structurale ;
- eventual, apelarea la alte instrumente financiare sau la împrumuturi de la Banca Europeană
de Investiţii.
Un Program Operaţional Integrat este finanţat din mai multe Fonduri Structurale.
Un Program Operaţional conţine, în principal :
- axele prioritare
- prezentarea măsurilor de implementare, pentru fiecare fiind precizate :
- titlul măsurii
- descrierea măsurii
- obiectivele măsurii
- beneficiarii finali ai măsurii
- autoritatea de implementare a măsurii
- estimarea ponderii respectivei măsuri în totalul cheltuielilor prevăzute în bugetul
pentru axa prioritară avută în vedere
-planul financiar
Consiliul Europei analizează Programul Operaţional în vederea aprobării acestuia în funcţie de :
- coerenţa sa cu obiectivele Cadrului Comunitar de Sprijin (CSF) ;
 136 
 - compatibilitatea sa cu celelalte politici comunitare.
Pentru a accelera aprobarea Programului Operaţional (PO), Statul Membru interesat îl poate
transmite Comisiei odată cu Planul pentru Cadrul Comunitar de Sprijin (CSF).

Descrierea situaţiei curente include, ca principale repere:

- o descriere, cuantificată acolo unde se poate, a situaţiei curente privind disparităţile,
golurile şi potenţialul de dezvoltare (Obiectivul 1) sau conversie (Obiectivul 2). Cuprinde o analiză,
verificată în evaluarea ex-ante a punctelor tari, punctelor slabe şi potenţialului statelor membre,
regiunii / regiunilor sau sectorului vizat. Analiza ar putea folosi statisticile regionale culese de
Eurostat şi incluse în baza de date REGIO, precum şi în alte surse
de date statistice. Datele şi indicatorii la care se face referire în Planul Naţional de Acţiune pentru
Ocuparea forţei de muncă elaborat de statele membre în cadrul Strategiei Europene de Ocupare a
forţei de muncă ar putea fi, de asemenea, o sursă utilă de informaţii;
- o descriere a resurselor financiare necesare, a principalelor rezultate ale operaţiunilor
întreprinse în perioada de programare anterioară şi a rezultatelor de evaluare disponibile;
- o descriere a situaţiei privind concurenţa, cercetare a-dezvoltarea şi inovaţia, întreprinderile
mici şi mijlocii indiferent de forma juridică, ocuparea forţei de muncă şi piaţa muncii;
- o descriere, cuantificată într-o cât mai mare măsură, a situaţiei mediului înconjurător a
regiunii / regiunilor împreună cu principalele puncte tari şi puncte slabe, precum şi a aranjamentelor
de integrare a dimensiunii mediului înconjurător în asistenţă, pentru a se asigura conformitatea cu
regulile Comunităţii;
- o descriere a pieţei forţei de muncă şi a politicilor de formare profesională, la nivel naţional
şi regional;
- o evaluare a situaţiei privind egalitatea dintre femei şi bărbaţi raportat la oportunităţile de
pe piaţa muncii, inclusiv constrângerile specifice în cazul fiecărui grup.

Strategia şi priorităţile vor avea în vedere, în principal, urmãtoarele mãsuri :

- indicarea obiectivelor operaţionale, cuantificate potrivit celor de mai sus, acolo unde este
posibilă cuantificarea.
- o descriere a unei strategii adecvate de atingere a obiectivelor de dezvoltare (Obiectivul 1)
sau conversie (Obiectivul 2) şi priorităţile selectate pentru atingerea acestora şi măsura în care
strategia ţine cont de strategia de dezvoltare a resurselor umane descrisă în Cadrul de referinţă
Obiectivul 3 . În cazul Obiectivului 3, această descriere trebuie să fie consecventă cu strategia de
dezvoltare a resurselor umane la nivel naţional, descrisă în Cadrul de referinţă. În cazul statelor
membre care nu au un Plan Obiectivul 3, trebuie oferită o descriere analitică a măsurii în care
strategia acestora este coerentă şi consecventă cu Strategia de Ocupare a UE, inclusiv a modului în
care priorităţile reflectă Liniile Directoare pentru Ocuparea forţei de muncă ale Comisiei şi Planul
Naţional de Acţiune pentru Ocuparea forţei de muncă. Tot pentru Obiectivul 3, trebuie indicate
resursele FSE aşteptate a fi dedicate zonelor Obiectivul 2.
- o schiţă a priorităţilor de acţiune planificate, strategia de implementare a lor şi impactul lor
aşteptat. În cazul regiunilor Obiectivul 3, strategia trebuie să ţină cont de toate domeniile de politici
relevante;
-măsura în care strategia ţine cont de:
- caracteristicile specifice ale regiunilor sau zonelor respective, inclusiv tendinţe
demografice,
- situaţia mediului înconjurător, integrarea cerinţelor de mediu şi conformitatea cu
instrumentele şi politica de mediu ale Comunităţii;
- integrarea femeilor şi bărbaţilor pe piaţa muncii;
- Strategia de Ocupare a forţei de muncă a UE, inclusiv modul în care priorităţile
reflectă Liniile Directoare ale Comisiei pentru politicile de ocupare a forţei de muncă a statelor
membre şi programul naţional convenit pentru ocuparea forţei de muncă. În cazul Planurilor
Obiectivul 2 care conţin programarea FSE, trebuie demonstrat, de asemenea, că aceste măsuri ale
FSE nu vor fi un duplicat al măsurilor generale programate sub Obiectivul 2 şi că măsurile FSE
Obiectivul 2 sunt integrate pe deplin şi coordonate cu măsurile finanţate prin celelalte fonduri. De
asemenea, trebuie explicat modul în care activităţile de resurse umane şi ocupare a forţei de muncă
 137 
ce urmează să fie asistate prin FSE sunt consecvente cu evaluarea ex-ante. În cazul Planurilor
Obiectivul 3, trebuie abordate caracteristicile specifice şi nevoile generale ale zonelor Obiectivul 2
care se confruntă cu probleme structurale de conversie socio-economică.
- politici regionale, naţionale şi comunitare, inclusiv acelea care sunt relevante pentru
dezvoltarea resurselor umane din punct de vedere economic şi social (învăţământ şi instruire,
inclusiv strategia de formare continuă, R&D şi inovaţie, societate informaţională, excludere socială
şi altele) şi gradul de consecvenţă cu acestea ;
- îndrumarea indicativă din partea Comisiei, care defineşte priorităţile Comunităţii;
- o prezentare de ansamblu a naturii şi duratei Programelor Operaţionale care nu au
fost înaintate cu Planul pentru CSC. Prezentarea trebuie să includă scopurile specifice şi priorităţile
selectate. Programele Operaţionale înaintate în acelaşi timp cu Planul trebuie să demonstreze o
legătură clară cu priorităţile.
- natura măsurilor de asistenţă tehnică pentru elaborarea, monitorizarea şi evaluarea
Cadrului de Sprijin Comunitar.

Integrarea evaluării ex-ante

Regulamentul Comisiei Europene prevede ca evaluarea ex-ante să intre în responsabilitatea
autorităţilor care răspund de elaborarea planurilor, schemelor de asistenţă şi Complementului de
Program. De asemenea, Regulamentul precizeazã scopul evaluării ex-ante, precum şi documentele
pe baza cãrora aceasta sã fie efecuatã.
Evaluatorii vor urmãri conţinutul proiectului de plan elaborat de autorităţile responsabile în
raport cu scopurile urmărite prin intervenţii structuraleşi vor prezenta un punct de vedere detaliat
privind calitatea programului şi, acolo unde este cazul, vor propune modificări sau completări la
textul iniţial. În urma dialogului solicitat între autorităţile responsabile şi evaluatorii experţi, va fi
definitivat un proiect de plan final ce va reprezenta responsabilitatea numai a acestor autorităţi,
acest document fiind trimis la Comisie.
În cadrul proiectului de plan final, evaluarea ex-ante integrată va analiza situaţiei curente,
coerenţa strategiei şi priorităţilor alese, impactul aşteptat şi resursele financiare alocate şi sistemul
de implementare prevăzut.

Examinarea contextului general cuprinde, în principal :

- o analiză a punctelor tari, punctelor slabe şi a potenţialului statului membru, regiunii sau
sectorului respectiv.
- o descriere cuantificată a situaţiei curente privind disparităţile, golurile şi potenţialul de
dezvoltare (Obiectivul 1) sau conversie (Obiectivul 2), şi dezvoltarea resurselor umane şi situaţia
pieţei muncii pentru întreg
teritoriul (Obiectivul 3).
Pentru această descriere, evaluarea ex-ante trebuie să ia în considerare, în special,
concurenţa, R&D şi inovaţia, întreprinderile mici şi mijlocii, ocuparea forţei de muncă şi piaţa
muncii, ţinând cont de Strategia Europeană de Ocupare a forţei de muncă.
Examinarea contextului general ţine cont de rezultatele evaluărilor din perioadele de
programare anterioare.
O caracteristică a noilor reglementări o reprezintă faptul că acestea pun mai mult accent, în
evaluarea ex-ante, pe:
- situaţia economică şi socială, în special tendinţe pe piaţa naţională a forţei de muncă,
inclusiv regiuni care se confruntă cu probleme aparte de ocupare a forţei de muncă, precum şi
strategia de ansamblu în domeniul dezvoltării resurselor umane şi modul în care această strategie
este legată de strategia naţională de ocupare a forţei de muncă, aşa cum este definită în Planurile
Naţionale de Acţiune.
- situaţia mediului înconjurător din regiunile vizate, în special a acelor sectoare de mediu
care vor fi afectate în mod considerabil de asistenţă şi măsura în care acestea se potrivesc cu
obiectivele existente pe termen mediu şi lung la nivel naţional, regional şi local, pentru a asigura
conformitatea cu regulile comunitare privind mediul înconjurător; evaluarea ex-ante va oferi o
descriere, cuantificată în măsura în care este posibil, a situaţiei mediului înconjurător din prezent şi
o estimare a impactului aşteptat al strategiei şi asistenţei asupra situaţiei mediului înconjurător.
 138 
 - situaţia privind egalitatea dintre femei şi bărbaţi în raport cu oportunităţile de pe piaţa
muncii, inclusiv constrângerile specifice pentru fiecare grup, inclusiv susţinerea femeii în afaceri,
educaţie şi formare profesională şi reconcilierea vieţii profesionale cu cea de familie.

Coerenţa alegerilor strategice cu caracteristicile regiunii se referã la:

- consecvenţa strategiei şi scopurilor, în ce priveşte caracteristicile specifice ale
regiunii/regiunilor sau sectorului vizat. Pentru Planurile Obiectivul 3, trebuie acordată atenţie
specială verificării legăturilor strategiei cu SEO şi PNA şi justificarea distribuţiei şi echilibrului
dintre cele cinci domenii de politici şi evaluarea priorităţilor tematice în domeniile de politici.
- impactul aşteptat al priorităţilor planificate pentru acţiuni, cuantificarea ţintelor lor
specifice în raport cu situaţia iniţială, acolo unde acestea permit cuantificarea. Trebuie acordată
atenţie sporită impactului aşteptat asupra situaţiei economice şi sociale, în special în ce priveşte
tendinţele de pe piaţa naţională de muncă, situaţia mediului înconjurător şi egalitatea oportunităţilor.
- justificarea resurselor financiare alocate diferitelor priorităţi.
- coerenţa cu politicile şi priorităţile regionale, naţionale şi comunitare.
Caracterul adecvat al sistemului de implementare va fi realizat prin verificarea relevanţei
aranjamentelor propuse pentru implementare şi monitorizare. Evaluarea face parte integrantă din
plan. Din motive de transparenţă, ar fi de dorit ca activitatea evaluatorilor să fie consolidată într-un
singur document.

Sursele de finanţare
Planul financiar, inclusiv resursele de Asistenţă Tehnică, trebuie să fie în conformitate cu
perspectivele financiare, adică distribuţia sumelor în anii acoperiţi de Plan trebuie să urmeze
distribuţia perspectivelor financiare din alocãrile din fonduri comuniatare.

Verificarea ex-ante a adiţionalităţii

Planurile înaintate vor indica adiţionalitatea, în cazul Obiectivului 1 aceasta trebuind să ia
forma unui tabel financiar indicativ general.
Pentru verificarea ex-ante a adiţionalităţii pentru Obiectivul 1, regulamentul general
stipulează că statul membru şi Comisia trebuie să stabilească nivelul cheltuielii publice sau
structurale comparabile, pe care îl va menţine statul membru în suma regiunilor sale acoperite prin
Obiectivul1 pe parcursul perioadei de programare. Ca regulă generală, nivelul mediu anual al
cheltuielii va fi cel puţin egal cu nivelul atins în perioada de programare anterioară.
În ce priveşte metodologia, datele cheie sunt plăţile efective pentru măsuri eligibile efectuate
într-o anumită perioadă în regiunile Obiectivul 1 luate la un loc (spre deosebire de angajamentele
sau cheltuiala programată).
Sunt importante, elementele care prezintã defalcarea anuală şi/sau regională. De asemenea,
este esenţial să se explice toate sursele, metodele şi ipotezele, inclusiv indicatorii aplicaţi pentru
reducerea inflaţiei şi rata de schimb (ultima fiind rata de conversie pentru statele membre din zona
unde se foloseşte Euro).

Parteneriat
Regulamentul prevede importanţa acordatã posibilelor consultări cu toate organismele
relevante, autorităţile regionale şi locale, şi alte autorităţi competente, inclusiv cele responsabile cu
mediul şi cu promovarea egalităţii dintre femei şi bărbaţi, parteneri economici şi sociali.

Prevederi de implementare
Pentru pregătirea implementării CSC, Planul va trebui să cuprindã, fãrã a se limita la
acestea, următoarele informaţii:
- desemnarea autoritãţii sau organismului unic desemnat ("autoritatea de management") care
să răspundă de managementul CSC ;
- aranjamentele pentru implicarea partenerilor în Comitetele de Monitorizare şi indicarea
diferiţilor parteneri ;
- modul în care statele membre vor asigura compatibilitatea prevederile Comisiei Europene,
referitoare la:
 139 
 - regulile privind concurenţa
- acordarea contractelor publice
- protejarea şi îmbunătăţirea mediului înconjurător
- eliminarea inegalităţilor şi promovarea egalităţii dintre femei şi bărbaţi.
De asemenea, punerea la dispoziţie a informaţiilor de mai jos, deşi nu este obligatorie la
momentul înaintării Planului, ar facilita implementarea viitoare a CSC, cu alte cuvinte o descriere a
aranjamentelor pentru:
- gestionarea programelor operaţionale;
- controlul financiar;
- evaluare;
- sisteme pentru monitorizare. De asemenea, ar fi de folos în acest proces dacă ar fi puse la
dispoziţia Comisiei informaţii despre sistemul de monitorizare computerizat folosit de statul
membru; schimbul de date computerizate necesare facilitării cerinţelor de management,
monitorizare şi evaluare convenite între Comisie şi statul membru.
Pentru FSE, schimbul de informaţii computerizate este cerut de Comisia Europeanã, care va
pune la dispoziţia statului membru specificaţiile necesare facilitării acestui schimb de date;
- acţiuni de publicitate pentru CSC.

Programul Complement este documentul care detaliaza modalitatea in care vor fi

implementate strategia si prioritatile Programului Operational Sectorial.
Complementul de program, transmis Comisiei Europene pentru informare, este documentul :
- elaborat de Statul Membru prin Autoritatea de Management ;
- aprobat de Comitetul de Monitorizare ;
- care pune în aplicare strategia şi axele prioritare de intervenţie ;
- detaliază măsurile de implementare
- cuprinde informaţii despre :
- estimarea efectelor produse de măsurile propuse ;
- indicatorii de monitorizare şi control a eficienţei63 şi eficacităţii64, în special
indicatorii ce stau la baza creării aşa numitei « rezervă de performanţă »65
- beneficiarii finali, adica agenţii economici care utilizează fondurile şi asistenţa de
specialitate oferite de Uniunea Europeană prin programul respectiv ;
- planul de finanţare, care prezintă cadrul legal, instituţional şi financiar în care se va
implementa programul respectiv, cu precizarea schemei de co-finanţare ;
- relaţiile informaţionale dintre partenerii implicaţi în program ;
- conţinutul şi eşalonarea rapoartelor de monitorizare, precum şi alte informaţii
necesare gestiunii, controlului şi evaluării programului şi efectelor acestuia.
Prin Complementul de program, Comisia Europeană descentralizează gestiunea, controlul şi
evaluarea programului ce aplică politica regională către Statul Membru interesat, care devine, astfel,
responsabil pentru implementarea măsurilor programate şi obţinerea efectelor preconizate.

Alegerea procedurii aferente documentelor de programare

Pentru Obiectivul 1, în mod normal se va aplica sistemul Cadru de sprijin comunitar (CSC)
urmat de Programe Operaţionale (PO), dar Regulamentul nu împiedică regiunile Obiectivul 2 şi 3 să
folosească abordarea CSC.
Pentru programele Obiectivul 1 unde alocarea este mai mică, sau nu depăşeşte semnificativ 1
miliard de euro, precum şi în cazul regiunilor Obiectivul 2 şi 3 şi IFOP în afara celor Obiectivul 1,
63
Eficienţa economicã este o mãsurã a abilitãţii unei organizaţii de a produce sau a distribui bunuri şi/sau produse cu
cele mai mici costuri, în condiţii de calitate corespunzãtoare.
64
Eficacitatea este calitatea de a produce efectul (pozitiv) asteptat.
65
Rezervă de performanţă este un nou instrument, creat în 1999 pentru a favoriza folosirea eficientă a Fondurilor
Structurale. Astfel, o parte din creditele acordate fiecărui stat membru (4%) este pusă în „rezervă” până în 2003, pentru
a fi destinată programelor celor mai performante. Aprecierea performanţei se face pe baza unor “indicatori de
monitorizare” care reflectă eficacitatea acţiunilor, gestionarea şi implementarea financiară. Rezerva a fost acordată de
Comisie la 31 martie 2004, pe baza propunerilor statelor membre, în urma evaluării a mai mult de 200 de programe.
Suma totală se ridică la 8 miliarde de euro, adică 4% din resursele bugetare totale. Acest concept a jucat un rol
important în încurajarea gestionarilor de programe de a folosi cât mai bine fondurile publice de care dispun.
 140 
statele membre vor înainta un plan sub forma unui proiect de Document Unic de Programare
(DUP).
Ca regulă generală, planurile înaintate sub Obiectivul 1 vor acoperi o singură regiune la nivel
NUTS II şi dacă vor considera adecvat în unele situaţii, statele membre pot înainta un Plan care să
acopere o parte sau toate regiunile lor Obiectivul 1.
Planurile ce vor fi înaintate sub Obiectivul 2 vor acoperi o singură regiune la nivel NUTS II,
dar, de asemenea, dacă vor considera a fi mai adecvat în unele situaţii, statele membre pot înainta
un Plan care să acopere o parte sau toate regiunile lor Obiectivul 2. Acolo unde există Planuri care
acoperă zone altele decât cele eligibile sub Obiectivul 2, acestea vor face diferenţa între operaţiunile
din regiunile sau zonele acoperite de Obiectivul 2 şi operaţiunile din alte părţi.
Planurile înaintate sub Obiectivul 3 vor acoperi teritoriul statului membru din afara
regiunilor acoperite de Obiectivul 1 şi fostele regiuni Obiectivul 1 în tranziţie , ţinând cont de
nevoile generale ale zonelor care se confruntă cu probleme structurale de conversie socio-
economică.
Totodatã, Planurile vor oferi, pentru întreg teritoriul naţional, un Cadru de referinţă pentru
dezvoltarea resurselor umane, indiferent de Obiectivul căreia îi aparţine zona respectivă.
Planurile care vor acoperi acţiunile structurale din sectorul pescuitului în afara regiunilor
Obiectivul 1 vor acoperi teritoriul statului membru în afara regiunilor acoperite de Obiectivul 1 şi
fostele regiuni Obiectivul 1 în tranziţie.
Planul elaborat pentru Obiectivul 3 va urmãri asistenţa din afara regiunilor acoperite de
Obiectivul 1 şi va oferi pentru întreg teritoriul naţional un “Cadru de referinţă” pentru toate
măsurile, în vederea promovării resurselor umane, fără a aduce prejudicii caracteristicilor specifice
fiecărei regiuni. În acest scop, trebuie să prezinte o descriere a strategiei selectate pentru
implementarea resurselor Fondurilor Structurale în ce priveşte resursele umane, adaptarea şi
modernizarea politicilor şi sistemelor de educaţie, formare şi ocupare a forţei de muncă pe teritoriul
statului membru.
Direcţiile strategiei naţionale în cadrul de referinţă pentru politici trebuie să justifice
priorităţile selectate pentru finanţarea de către UE, coroborate cu politicile înscrise în Planul
Naţional de Acţiune pentru ocuparea forţei de muncă (PNA) şi evaluate prin procesul de
monitorizare pentru Strategia Europeană de Ocupare a forţei de muncă.
Programele Operaţionale care completează Cadrul de Sprijin Comunitar cuprind analiza
situaţiei realizată de un stat membru, potrivit Obiectivelor 1, 2 şi 3 şi nevoile prioritare pentru
atingerea respectivelor obiective, împreună cu strategia, priorităţile de acţiune planificate, ţintele lor
specifice şi resursele financiare indicative aferente.
Dacã un Plan conduce la un Cadrul de Sprijin Comunitar, proiectele de Programe
Operaţionale aferente (PO) pot fi înaintate în acelaşi timp pentru a urgenta examinarea cererilor şi
implementarea programelor. De asemenea, se poate ataşa la proiectul de PO, pentru informare,
Complementul de Program, dacă acesta a fost deja realizat.

 141 
7.7. Pachetul financiar 2007 – 2013 pentru România
7.7.1. Principalele acte normative interne care reglementeazã relaţiile financiare ale României
cu Uniunea Europeanã
Principalele acte normative interne care reglementeazã relaţiile financiare ale României cu
Uniunea Europeanã se referã atât la cadrul instituţional de accesare şi implementare a asistenţei
financiare de la Uniunea Europeanã, cât şi reglementãrile privind programarea, eligibilitatea şi
implementarea proiectelor sectoriale:

- Legea finanţelor publice, nr.500/2002, cu modificãrile şi completãrile ulterioare (Monitorul

Oficial Partea I nr. 597 din 13 august 2002);
- Legea finanţelor publice locale, nr.273/2006, cu modificãrile şi completãrile ulterioare
(Monitorul Oficial Partea I nr. 618 din 18 iulie 2006);
- Legea privind dezvoltarea regională în România, nr. 315/2004, cu modificãrile şi
completãrile ulterioare (Monitorul Oficial Partea I nr. 577 din 29 iunie 2004)
- Hotãrârea Gugernului privind stabilirea cadrului instituţional pentru coordonarea,
implementarea şi gestionarea instrumentelor structurale , nr. 497/2004 (Monitorul Oficial nr. 346
din 20 aprilie 2004)
7.7.2. Programarea şi implementarea programelor cu co-finanţare comunitarã
Programarea Fondurilor Structurale şi de Coeziune (FSC) în perioada 2007 – 2013 este
prezentatã în documentul intitulat66 « Cadrul Strategic Naţional de Referinţã 2007-2013 », care
cuprinde strategia naţionalã privind utilizarea fondurilor comunitare alocate României, strategie
care, în conformitate cu principiul descentralizãrii aplicat în prezent la nivelul Uniunii Europene,
trebuie elaboratã de fiecare stat membru şi agreatã de Comisia europeanã.
Implementarea Cadrului Strategic Naţional de Referinţã se realizeazã prin Programele
Operaţionale (PO).

Cadrul Strategic Naţional de Referinţã prezintã:

- analiza socio-economicã a situaţiei conjuncturale a ţãrii noastre, care cuprinde : contextul
macroeconomic, situaţia infrastructurii şi a mediului, competitivitatea economiei româneşti,
resursele umane, capacitatea administrativã, dimensiunea teritorialã;
- analiza SWOT
- strategia de dezvoltare, care preia şi dezvoltã viziunea strategicã din Planul Naţional de
Dezvoltare 2007-2013. Strategia urmãreşte realizarea acceleratã a convergenţei cu statele membre,
printr-o dezvoltare integratã, corelatã cu politicile majore ale Uniunii Europene – Orientãrile
Strategice de Coeziune, revizuite la Lisabona 2005-2008). De asemenea, strategia are în vedere
66
« Cadrul Strategic Naţional de Referinţã 2007-2013 », prezentare pe site-ul Ministerului Finanţelor Publice –
Autoritatea de Management pentru Cadrul de Sprijin Comunitar, august 2006
 142 
concentrarea Fondurilor Structurale şi de Coeziune în domeniile eligibile în care se genereazã un
impact ridicat asupra dezvoltãrii;
- sinteza programelor operaţionale
- planul financiar, inclusiv verificarea ex-ante a adiţionalitãţii
- implementare şi complementaritate
- parteneriat şi consultare

Planul financiar pentru România prevede :

alocare totalã FSC 2007-2013, din care: 17,3 miliarde €

- CSNR circa 16,9 miliarde €
distribuţie a alocãrii FSC pe Fonduri şi pe PO
în cadrul Obiectivului Convergenţã
- alocãrile pentru FEADR circa 7,1 miliarde €
- alocãrile pentru FEP circa o,2 miliarde €

Componentele Cadrului Strategic Naţional de Referinţã:

- prioritãţile tematice şi alocãrile corespunzatoare acestora fiind :

Dezvoltarea infrastructurii de bazã la standardele europene, care se referã la 60%

proiectele şi programele în domeniile : transport, mediu, energie
Îmbunãtãţirea competitivitãţii pe termen lung a economiei româneşti, în 15%
sectoarele productiv, cercetare-dezvoltare, IT, , turism
Dezvoltarea şi utilizarea mai eficientã a capitalului uman, care vizeazã educaţia 20%
şi formarea profesionalã, ocuparea forţei de muncã şi combaterea şomajului,
adaptarea resursei umane la condiţiile pieţei muncii, programele de asistenţã,
protecţie, incluziune socialã.
Consolidarea unei capacitãţi administrative eficente 5%

- dezvoltarea teritorialã echilibratã, în care se urmãreşte reducerea disparitãţilor între

regiunile şi zonele ţãrii

 143 
 144 
CADRUL FINANCIAR PLURIANUAL 2007 – 2013
UNIUNEA EUROPEANÃ
- milioane Euro, în preţuri curente -
Total
2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013
2007-2013
Credite de angajament - total 128091 131487 135321 138464 142445 147075 151886 974769
Credte de plata - total 123790 129481 123646 133202 133087 139908 142180 925294
Ponderea creditelor de plata in VNB,
calculat potrivit SEC 95 (%) 1.06 1.06 0.97 1.00 0.96 0.97 0.94 0.99
Marja pentru actiuni neprevazute (%) 0.18 0.18 0.27 0.24 0.28 0.27 0.30 0.25
Ponderea maxima a resurselor proprii in
VNB (%) 1.24 1.24 1.24 1.24 1.24 1.24 1.24 1.24
Destinatia creditelor de angajament
1. Cresterea durabila 54905 56736 59197 61144 63601 66640 69678 431401
din care pentru:
- Competitivitate pentru crestere si 9418 9847 10769 11750 12974 14239 15490 83987
ocupare
- Coeziune pentru crestere si ocupare 45487 46889 48428 49394 50627 52401 54188 347414
2. Conservarea si gestiunea resurselor 58351 58800 59252 59726 60191 60663 61142 418125
naturale
din care: cheltuieli relative la piata si 45759 46217 46679 47146 47617 48093 48574 330085
plati directe
3. Cetatenie, libertate, securitate si
1273 1362 1523 1693 1889 2105 2376 12221
justitie
4. Uniunea Europeanã ca partener
6578 7002 7440 7893 8430 8997 9595 55935
mondial
5. Administratia 7039 7380 7699 8008 8334 8670 9095 56225
6. Compensatii 445 207 210 862

 145 
ASISTENTA FINANCIARA NERAMBURSABILA DIN PARTEA UNIUNII EUROPENE PENTRU ROMANIA

- milioane Euro, preturi curente -

Total
Fond 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2007-
Program Operational 2013
Competitivitate economica FEDR 74.7 194.8 386.1 506.8 528.4 456.9 406.5 2554.2
FEDR+FC 308.1 441.3 603.1 718.4 774.3 830.5 890.2 4565.9
Transport FEDR 84.9 122.2 174.1 202.9 219.6 234.3 251.3 1289.3
FC 223.2 319.1 429.0 515.6 554.7 596.2 638.9 3276.6
FEDR+FC 312.0 437.3 568.6 673.4 751.2 838.9 931.0 4512.5
Mediu FEDR 90.2 118.0 139.1 158.8 196.4 242.5 291.6 1236.7
FC 221.8 319.3 429.5 514.7 554.8 596.4 639.4 3275.8
Dezvoltare regionala FEDR 330.2 404.1 441.1 523.7 556.8 663.8 806.3 3726.0
Asistenta Tehnica FEDR 17.0 18.4 21.0 24.8 27.6 30.5 31.1 170.2
FSE 213.0 330.1 452.6 538.4 595.6 666.5 679.9 3476.1
Dezvoltarea Resurselor Umane
Capacitate Administrativa FSE 20.2 28.1 40.9 41.7 29.9 24.6 22.7 208.0
Total fonduri CSNR 2007- 1275.1 1854.3 2513.4 3027.2 3263.7 3511.8 3767.6 19213.0
2013
Total FEDR 597.0 857.6 4161.4 1416.9 1528.8 1628.0 1786.7 8976.5
Total FC 444.9 638.4 858.5 1030.2 1109.5 1192.6 1278.3 6552.4
Total FSE 233.1 358.3 493.4 580.1 625.5 691.2 702.6 3684.1

 146 
Anexa
Domenii de intervenţie a fondurilor structurale şi de coeziune

Lista categoriilor de domenii de intervenţie a Fondurilor Structurale şi de Coeziune a fost

stabilită conform clasificării incluse în Anexa II din Regulamentul de Implementare al Fondurilor
Structurale şi de Coeziune al Comisiei Europene.
Clasificarea facilitează, de asemenea, urmărirea activităţilor şi monitorizarea, oferind o bază
solidă pentru fundamentarea evaluărilor. În scopul informării periodice asupra modului în care sunt
utilizate fondurile comunitare, statele membre sunt solicitate să transmită Comisiei Europene
informaţii privind modul în care intenţionează să utilizeze fondurile (estimări ex-ante) şi modul în
care au utilizat efectiv sumele alocate (informaţii ex-post cuprinse în Raportul Anual de
Implementare).
În acest sens, ambele tipuri de informaţii (ex-ante şi ex-post) trebuie să fie grupate în funcţie
de anumite dimensiuni – date de tema prioritară, forma finanţării, tipul teritoriului, activitatea
economică şi locaţie.
Pentru perioada 2007-2013, clasificarea pe teme prioritare este următoarea:

Cercetare, dezvoltare tehnologică, (CDT) inovare şi antreprenoriat

01 Activităţi de CDT în centre de cercetare
Infrastructură CDT (inclusiv construcţia/sediu, instrumentar / aparatură şi reţele informatice
02 de mare viteză, conectare cu alte centre de cercetare) şi centre de excelenţă în tehnologii
specifice
03 Transfer tehnologic şi dezvoltarea cooperării în reţelele între IMM-uri, între acestea şi alte
întreprinderi şi universităţi, instituţii de învăţământ post-liceal de toate tipurile, autorităţi
locale, centre de cercetare şi poli ştiinţifici şi tehnologici (parcuri ştiinţifice şi tehnologice,
tehno-poli, etc.)
Asistenţă pentru cercetare-dezvoltare tehnologică, în special pentru IMM-uri (inclusiv
04
accesul la servicii CDT în centrele de cercetare)
05 Servicii suport avansate pentru întreprinderi şi grupuri de întreprinderi
Ajutor pentru IMM-uri pentru promovarea produselor nepoluante şi a proceselor de
producţie (inclusiv introducerea sistemelor cost-beneficiu de management al mediului,
06
adoptarea şi utilizarea tehnologiilor de prevenire a poluări, introducerea tehnologiilor
nepoluante în producţie)
Investiţii direct legate de cercetare şi inovare (tehnologii inovative, înfiinţarea de noi firme
07
prin universităţi, centre CDI existente şi întreprinderi, etc.)
08 Alte investiţii în întreprinderi
09 Alte măsuri pentru stimularea cercetării şi inovării şi antreprenoriatului în IMM-uri
Societatea informaţională
10 Infrastructura telefonică (inclusiv reţele în bandă largă)
Tehnologie informaţională şi de comunicaţii (acces, securitate, interoperabilitate, prevenirea
11
riscurilor, cercetare, inovare, e-content, etc.)
12 Tehnologii informaţionale şi de comunicaţii (TEN-ICT)
13 Servicii şi aplicaţii pentru cetăţeni (e-health, e-government, e-learning, e-inclusion, etc.)
14 Servicii şi aplicaţii pentru IMM-uri (e-commerce, educare şi formare, networking, etc.)
15 Alte măsuri pentru accesul IMM la TIC şi utilizarea eficientă a cestor servicii
Transport
16 Transport feroviar
17 Transport feroviar (TEN-T)
18 Active feroviare mobile
19 Active feroviare mobile (TEN-T)
20 Autostrăzi
21 Autostrăzi (TEN-T)
22 Drumuri naţionale
23 Drumuri locale şi regionale

 147 
24 Benzi pentru ciclism
25 Transport urban
26 Transport multi-modal
27 Transport multi-modal (TEN-T)
28 Sisteme de transport inteligent
29 Aeroporturi
30 Porturi
31 Căi navigabile interne (regional şi local)
32 Căi navigabile interne (TEN-T)
Energie
33 Electricitate
34 Electricitate (TEN-E)
35 Gaze naturale
36 Gaze naturale (TEN-E)
37 Produse petroliere
38 Produse petroliere (TEN-E)
39 Energie regenerabilă: eoliană
40 Energie regenerabilă: solară
41 Energie regenerabilă: biomasă
42 Energie regenerabilă: hidroelectrică, geotermală şi altele
43 Eficienţă energetică, co-generare, management energetic
Protecţia mediului şi prevenirea riscurilor
44 Managementul deşeurilor menajere şi industriale
45 Managementul şi distribuţia apei (apă potabilă)
46 Tratamentul apelor reziduale
47 Calitatea aerului
48 Prevenirea integrată şi controlul poluării
49 Adaptarea la schimbările climatice şi atenuarea acestor efecte
50 Reabilitarea site-urilor industriale şi a zonelor poluate
51 Promovarea biodiversităţii şi protecţia naturii (inclusiv Natura 2000)
52 Promovarea unui transport urban nepoluant
Prevenirea riscurilor (inclusiv realizarea şi implementarea unor planuri şi măsuri pentru
53
prevenirea şi managementul riscurilor naturale şi tehnologice)
54 Alte măsuri pentru conservarea mediului şi prevenirea riscurilor
Turism
55 Promovarea patrimoniului natural
56 Protecţia şi dezvoltarea patrimoniului istoric şi cultural
57 Asistenţă pentru dezvoltarea serviciilor turistice
Cultură
58 Protecţia şi conservarea patrimoniului istoric şi cultural
59 Dezvoltarea infrastructurii culturale
60 Asistenţă pentru dezvoltarea serviciilor culturale
Regenerare urbană şi rurală
61 Proiecte integrate pentru regenerare urbană şi rurală
Creşterea adaptabilităţii lucrătorilor şi firmelor, a întreprinderilor şi antreprenorilor
Dezvoltarea sistemelor de învăţare pe tot parcursul vieţii şi strategiilor în întreprinderi;
62 cursuri şi servicii pentru angajaţi şi administratori în scopul îmbunătăţirii adaptabilităţii lor la
schimbare; promovarea antreprenoriatului şi inovării.
63 Proiectare şi diseminare de sisteme inovative şi rentabile de organizare a muncii
Dezvoltarea unor servicii speciale de angajare, pregătire profesională şi susţinere coordonate
64 cu restructurarea sectoarelor şi întreprinderilor, dezvoltarea unor sisteme de previzionare a
schimbărilor economice şi viitoare cereri de forţă de muncă în anumite domenii şi abilităţi
Creşterea accesului la ocupare şi a sustenabilităţii pe piaţa muncii
65 Modernizarea şi consolidarea instituţiilor de pe piaţa muncii
 148 
66 Implementarea de măsuri active şi preventive pe piaţa muncii
67 Măsuri active pentru încurajarea îmbătrânirii active şi prelungirea vieţii active
68 Susţinerea angajării pe cont propriu şi a iniţierii de afaceri (start-up)
Măsuri de creştere a accesului la angajare şi sustenabilitatea participării femeilor pe piaţa
muncii pentru reducerea discriminării pe bază de sex şi armonizarea între muncă şi viaţa
69
privată, ca şi facilitarea accesului la servicii de îngrijire a copiilor şi a persoanelor
dependente
70 Acţiuni specifice pentru creşterea angajării emigranţilor şi integrarea lor socială
Creşterea incluziunii sociale a persoanelor defavorizate
Platforme pentru integrarea şi reintegrarea în muncă a persoanelor dezavantajate,
71 combaterea discriminării privind accesul şi evoluţia pe piaţa muncii, precum şi promovarea
acceptării diversităţii la locul de muncă
Îmbunătăţirea capitalului uman
Proiectarea, introducerea şi implementarea reformelor în sistemul educaţionale şi de
pregătire, în sensul dezvoltării angajării, îmbunătăţirii relevanţei pregătirii profesionale pe
72
piaţa muncii, dezvoltarea abilităţilor de învăţare a personalului cu orientare spre inovare şi
economie bazată pe cunoaştere
Măsuri de creştere a participării la educaţie şi pregătire pe tot parcursul vieţii, inclusiv
73 acţiuni de reducere a abandonului şcolar, discriminării pe bază de gen şi creşterea accesului
şi calităţii pregătirii profesionale, învăţământului post-liceal şi pregătirii specifice
Dezvoltarea potenţialului uman în domeniul cercetării şi inovării, în particular în ceea ce
74 priveşte pregătirea post-universitară şi pregătirea cercetătorilor, activităţi în reţea între
universităţi, centre de cercetare şi de afaceri
Investiţii în infrastructura socială
75 Infrastructura educaţională
76 Infrastructura de sănătate
77 Infrastructura pentru creşterea copiilor
78 Infrastructura de locuinţe
79 Altă infrastructură socială
Mobilizarea pentru reforme în domeniul angajării şi incluziunii
Promovarea introducerii parteneriatelor, acorduri şi iniţiative prin includerea tuturor actorilor
80
la nivel naţional, regional şi local
Consolidarea capacităţii instituţionale la nivel naţional, regional şi local
Mecanisme pentru îmbunătăţirea programelor şi politicilor, monitorizarea şi evaluarea la
81
nivel naţional, regional şi local, formarea capacităţii de a elabora politici şi programe
Reducerea costurilor adiţionale care împiedică dezvoltarea regiunilor extreme
82 Compensarea oricărui cost adiţional datorat lipsei de accesibilitate şi fragmentării teritoriale
Acţiuni specifice adresate compensării costurilor adiţionale datorate dimensiunii factorilor
83
de piată
Susţinerea compensării costurilor adiţionale datorate condiţiilor climatice şi dificultăţilor de
84
relief
Asistenţă Tehnică
85 Pregătire, implementare, monitorizare şi inspecţie pentru fondurile structurale şi de coeziune
86 Evaluare şi studii; informare şi comunicare pentru fondurile structurale şi de coeziune

 149 
 BIBLIOGRAFIA

Ailenei, Dorel, coord. ; Constantin, Daniela Luminita ; Jula, Dorin, coord. - Avantaje competitive si
dezvoltarea regionala : lucrarile celui de-al treilea Simpozion National al Asociatiei Romane de
Stiinte Regionale, Oscar Print, 2004
Albertini Jean-Marie - Les rouages de l'économie nationale, Les Editions ouvrières,
Paris, 1988
Bahl, Roy and Johannes F.Linn - Urban Public Finance în Developing Countries, New
York, Oxford University Press, 1992
Bernard Y. et Colli J-C - Vocabulaire économique et financier, avec les terminologies
anglaise, allemande et espagnole, Editions du Seuil, Paris, 1989
Bird R., Ebel R.and Wallich C. - Descentralization of the Socialist State, Washington,
D.C., World Bank, 1995
Boillot Jean-Joseph – L’Union européene élargie. Un défi economique pour tous, La documentation
Francaise, Paris, 2003
Brezeanu Petre - Fiscalitate. Concepte, Metode, Practici, Editura Economica,
Bucureşti, 1999
Ciucur D, Gavrilă I., Popescu C. - Economie. Manual universitar. Editura Economică, Bucureşti,
1999
Conway J. Francis - Analiza situaţiei financiare pentru a se putea împrumuta, The
Urban Institute, USAID, Washington, 1999
Conway J. Francis - Planul de investiţii de capita, The Urban Institute, USAID,
Washington, 1999
Corduneanu Carmen - Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, Codecs, Bucureşti, 1998
Dobrotã Niţã, coordonator - Dicţionar de economie, Editura Economicã, Bucureşti,
1999
Gallup J.L., Sachs J.D., Mallinger A.D. - Geography and economic development, National Bureau
of Economic Research, Cambridge, 1998
Heckly Christophe - Rationalité économique et decisions fiscales, Librairie générale de
droit et de jurisprudence, Paris, 1987
Jula, Dorin ; Ailenei, Dorel ; Garbovean, Ananie ; Jula, Nicoleta , Economia dezvoltarii: teoria
dezvoltarii-probleme nationale-dimensiuni regionale , Viitorul Romanesc, 1999
Marin Ionicã, Lungu daniela, Chitea Marian – managementul proiectelor cu finanţare externã în
judeţul Olt, Editura Uiversitaria, Craiova, 2004
Parlagi A., Iftimoaie C - Servicii publice locale Editura Economica, Bucureşti 2001
Pascariu, Gabriela ; Stanculescu, Manuela ; Jula, Dorin - Politica de coeziune a UE si dezvoltarea
economica si sociala in Romania, Institutul European din Romania, 2003
Puşcaşu V. - Dezvoltarea regională, Editura Economică – colecţia administraţie publică, Bucureşti,
2000
Romanik Clare, Coman Pena, Dãianu Daniel, Garzon Hernando - Impactul
descentralizãrii finanţelor publice locale, The Urban Institute, USAID, Washington,
1999
Tanzi Vito - Fiscal Policies in Economics in Trasition, International Monetary Fund,
Washington, 1995
Vãcãrel Iulian – coordonator - Finanţe publice, Editura Didacticã şi Pedagogicã,
Bucureşti 2003
 150 
 Vãcãrel Iulian - Politici fiscale şi bugetare în România 1990 – 2000, Editura Expert,
Bucureşti, 2001

* * * Legea nr.273/2006 privind finanţele publice locale

* * * A Concise Dictionary of Business, Oxford University Press, New York, 1990
* * * Conférence des ministres européens responsables des collectivités locales, Les
finances locales en Europe, Lisboa, 1996
* * * Conferinţa “Stadiul descentralizãrii financiare în România”, 10 octombrie 2003,
Bucureşti, organizatã de Uniunea Naţionalã a Consiliilor Judeţene din România şi
Asociaţia Directorilor Economici din Cadrul Consiliilor Judeţene din România
* * * Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 2000
* * * Dictionnaire économique de l'anglais et du français Banque de France, Ministère
de l'Economie et des Finances de France, Paris, 1997
* * * Legea nr.116/2002 privind combaterea excluziunii sociale
* * * Legea nr.199/1997 pentru ratificarea Cartei europene a autonomiei locale,
adoptatã la Strasbourg la 15 octombrie 1985
* * * Legea nr.215/2001 a administraţiei publice locale
* * * Legea nr.416/2001 privind venitul minim garantat
* * * Legea nr.500/2002 a finanţelor publice
* * * Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.
* * * Legea nr313/2004 a datoriei publice
* * * Legile de aprobare a bugetului de stat
* * * Local finance in Europe, Local and regional authorities in Europe, no.61, Council
of Europe
* * * Manual de instruire în domeniul finanţelor publice - Fundaţia Parteneri pentru
Dezvoltare Localã, Bucureşti, 2000
* * * Manual de instruire în domeniul finanţelor publice locale, Ediţia a II-a:
Managementul schimbãrii, Fundaţia Parteneri pentru Dezvoltarea Localã, Bucureşti,
septembrie 2000
* * * Ordonanţa de Urgenţã a Guvernului nr.45/2003 a finanţelor publice locale,
aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.108/2004.
* * * Legea nr. 315 din 28 iunie 2004 privind dezvoltarea regională în România (Monitorul Oficial
Partea I nr. 577 din 29 iunie 2004)
* * * Politica de dezvoltare regionalã - Proiect Phare RO 0006.18.02 – Formarea funcţionarilor
publici din administraţia locală în afaceri europene şi managementul ciclului de proiect,
implementat de Institutul European din România în colaborare cu human dynamics în anul 2003.
Lucrarea face parte din Seria Micromonografii - Politici Europene, versiune actualizată.

* * * site-uri :
http://anaf.mfinante.ro/wps/portal (Ministerul Finanţelor Publice)
http://www.coe.int (Consiliul Europei)
http://www.coe.int/T/E/Cultural_Co-operation/Environment/CEMAT/
http://www.europa.eu.int/comm/regional_policy (Uniunea Europeană)
http://www.europa.eu.int/comm/regional_policy/index_en.htm
http://www.ier.ro (Institutul European din România)
http://www.infoeuropa.ro
http://www.mapam.ro (Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale)
 151 
http://www.mdp.ro/ - Dezvoltare regională, Planul Naţional de Dezvoltare, Bucureşti, 2001
http://www.mfinante.ro/ROM_NSFR_Aprilie2006.pdf - Cadrul Strategic Naţional de Referinţã
2007-2013 – Proiect – aprilie 2006
http://www.mie.ro (Ministerul Integrării Europene)
http://www.mie.ro/negocieri/Romania/Documente_pozitie/
http://www.mt.ro (Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului)
http://www.nber.organismes/papers
http://www.undp.ro (PNUD – România)

 152 