CENTRUL DE EXCELENȚĂ ÎN ECONOMIE ȘI FINANȚE DIN

CHIŞINĂU

Catedra “ECONOMIE ȘI FINANȚE”

RAPORT
privind practica de specialitate
Inspectoratul Fiscal sectorul Centru, m. Chișinău

Autor:
Tacu Victoria
Grupa FA 1606 G
______(semnătura)

Coordonator CFBC:
CLAUDIA PLĂMĂDEALĂ
__________(semnătura)

Coordonator SFS:
VIORICA CAUȘ
__________(semnătura)
 Chişinău,2019
CUPRINS

Introducere 3
Capitolul1. Politica financiară 4
1.1. Politica financiară în domeniul resurselor financiare publice 6
1.2. Politica financiară în domeniul cheltuielilor publice 8
Capitolul2. Sistemul cheltuielilor publice 10
2.1 Cheltuielile publice pentru acțiuni social – culturale 11
2.2 Cheltuieli publice pentru obiective și acțiuni economice 14
2.3. Cheltuieli publice privind servicii de stat cu destinație generală,
17
menținerea ordinii interne și apărare națională
2.4. Cheltuieli publice privind protecția socială 19
Capitolul3. Sistemul resurselor financiare publice 21
3.1 Impozite directe 23
3.2 Impozite indirecte 26
Capitolul4. Sistemul bugetar și procesul bugetar 28
Capitolul5. Finanțe publice locale 34

Introducere

Conţinutul raportului privind activitatea practicii conţine toate compartimentele practicii

de specialitate,conform curriculumului pentru instituţia de profil respectivă.
 În timpul realizării raportului de practică au fost obţinute cunoştinţe teoretice la
disciplinele de profil,autorul a avut ocazia de a petrece practica de specialitate în incinta DAF
Centru,situat în oraşul Chişinău pe str.Mitropolitul Vaarlam 65.
Autorul a încercat să pătrundă în esenţa atribuţiilor Inspectoratului Fiscal, ca organ de
administrare fiscală şi a colaboratorilor acestuia în scopul formării abilităţilor practice
profesionale necesare,precum şi dezvoltarea deprinderilor analitice şi de efectuare a cercetărilor
ştiinţifice. În timpul practicii autorul a facut cunoştinţă cu documentele fiscale utilizate pentru a
duce evidenţa contribuabililor şi a obligaţiilor fiscale calculate şi achitate, cu baza de date şi
modul de utilizare a acesteia,activitatea direcţiilor în sarcina căror este pusă organizarea şi
desfăşurarea calculării şi colectării diverselor categorii de impozite şi taxe,sistematizarea şi
prelucrarea informaţiilor privind rapoartelor privind rezultatele controalelor fiscale.
Autorul a avut ocazia să se familiarizeze cu principalele elemente ale sistemului
fiscal,cum ar fi:
 Legislaţia fiscală a Republicii Moldova
 Sistemul de impozite şi taxe
 Activitatea organelor fiscale şi principiile de administrare fiscală

Autorul a oferit consultaţii contribuabililor pe diferite teme şi probleme ale legislaţiei fiscale,ce
ţin de modul ,locul şi perioada ezecutării obligaţiilor fiscle faţă de stat.

Obiectivul activităţii:Astfel modul de funcţionare a Organului Fiscal ,de aprobare a

structurii ,a personalului scriptic şi a fondului de retribuire a muncii precum şi modul de
atribuire a gradelor de calificare a funcţionarilor,sunt stabilite de regulamentul
acestuia,aprobat de Guvern .Sarcina de bază a organului fiscal constă in excitarea controlului
asupra respectării legislaţiei fiscale,asupra calculării corecte,vărsării depline şi la timp la
guget a sumelor obligaţiunilor fiscale.

3
Funcţiile instituţiei:
 Asigurarea evidenţei complete a contribuabililor şi tuturor obiectelor impozabile
 Executarea hotarârilor organelor locale de autoadministrare,referitor la
determinarea impozitelor şi taxelor locale şi acordarea înlesnililor fiscale
  Asigurarea completitudinii transferului lor la buget
 Organizarea evidenţei evaluării şi realizării averii confiscate şi patrimoniului
sechestrat
 Efectuarea controalelor fiscale
 Asigură gratuit contribuabilii cu formulare tipizate de dări de seamă fiscale
 Eliberează ,subiecţilor impunerii formulre de facturi fiscale ,timbre de acciz în
modul stabilit de Inspectoratul Fiscal Principal de Stat
 Alte funcţii specificate în articolul 133 al Codului fiscal

Baza informaţională o constituie toate actele normative din domeniul finanţelor publice cu
venituri şi cheltuieli, datele statistice, lucrările savanţilor străini şi autohtoni.

Structura lucrării.Lucrarea dată constă din introducere,cinci capitole,concluzii,bibliografie şi

anexe.

4
Capitolul 1.
Politica Financiară
1.1 Politica financiară în domeniul resurselor financiare publice
 Politica reprezintă o formă de otganizare şi conducere a societăţii umane,pentru
satisfacerea intereselor acesteia sau un ansamblu a deciziilor luate de autorităţi pentru
conducerea diverselor sfere,domenii şi interese ale unei naţiuni.
În vederea procurării resurselor financiare de care are nevoie pentru înfăptuirea
obiectivelor politicii sale economice,autoritatea dispune de anumite instrumente sau obţiuni
politice precum:politica de investiţii,politica industrială,politica valutară,politica
comercială,politica monetară,politica financiară. Politica financiară este o componentă
principală a politicii oricărui stat.
Prin politica financiară se înţelege totalitatea principiilor,metodele şi normele financiare
folosite pentru constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti ale statului în scopul
înfăptuirii obiecivelor sociale,economice.

Cracteristicile politicii financiare sunt:

 Este o componentă a politii generale a statului
 Influenţează şi celelalte faze ale reproducţiei financiare
 Se realizează în baza unei anumite strategii şi tactici
 Are un caracter dinamic
 Diferă de la o ţară la alta în fucţie de potenţialul economic,gradul de dezvolatre,tipul
de conducere a economiei,etc.

Prin conţinutul său politica financiară este indisolubil legată de celelate componente ale
politicii economice. Astfel,dacă politica economică a statului îşi propune, ca obiective:
dezvolatarea.retehnologozarea şi modernizarea ramurilor economiei naţionale,relansarea
economică,creşterea economică,distribuirea mai echitabilă a veniturilor ,ocrotirea sănătăţii
populaţiei,formarea profesională,recalificarea si reîncadrarea în muncă a şomerilor ,protecţia
socială,dezvolatrea culturii,,apărarea naţională,atunci politica financiară trebuie să urmărească
aceleaşi obiective şi să contribuie la stimularea investiţiilor şi relaţiilor internaţionale prin
acordarea de ajutoarea financiare de credite pentru investiţii şi stimularea cercetărilor ştiinţifice
prin finanţarea lor de la buget.

Politica financiară urmăreşte 4 scopuri macroeconomice principale:

  ocuparea forţei de muncă:
 stabilirea preţurilor;
 o rată adecvată a schimbului valutar
 o rată înaltă a creşterii economice.
Principalele domenii de manifestare a politicii financiare statului sunt:
- domeniul cheltuielilor publice;
- domeniul resurselor financiare publice, care vizează:
-veniturile ordinare, cu caracter fiscal si nefiscal;
- resursele financiare extraodinare procurate prin împrumuturi contractate de stat,emisiuni
monetare, privatizarea unor unităţi economice;
-domeniul creditului bancar
-domeniul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă.
În domeniul resurselor financiare publice, politica financiară promovată trebuie să stabileasă:
1. volumul resurselor financiare publice;
2. provenienţa financiare publice;
3. numărul si tipul canalelor (modalitatilor) de prelevare a contribuţiei la fondurile publice;
4. instrumentele (parghiile financiare) de influenţare a proceselor economice;
5. veniturile care provin de la sectorul public;
6. modalitaţile de realizare a echilibrului financiar.
1. Volumul resurselor financiare publice este indicat de cuantumul cheltuielilor publice aferente
fiecărei perioade. Teoretic, organele de decizie competente aprobând aceste cheltuieli
determină însași volumul necesar de resurse financiare publice. Însă, practic, între cererea de
resurse financiare publice și oferta de resurse financiare publice nu există întotdeauna o
concordanță deplină (fie cererea de resurse mai decat oferta, invers). Volumul resurselor
financiare prelevate la fondurile publice depinde de
- gradul de dezvoltare economica a tarii (de regula acesta este cu atat mai mare, cat economia
unei tari este mai puternica, iar activitatea desfasurata de agentii economici mai eficienta);

6
-soluţiile adoptate de autoritatile publice cu privire la modul de satisfacere a nevoilor sociale şi
de finanţare a cheltuielilor pe care le antreneaza.
2.În ceea ce priveşte provenienţa resurselor finanaciare publice,teoretic,prganele de decizie au
doua alternative,respectiv:
 -fie sa opteze pentru folosirea de resurse interne, ce pot fi procurate pe plan naţional;
-fie să apeleze la resusrse externe,ce pot fi atrase afara.
Practic,nu există ţară, dezvoltată sau mai putin dezvoltată economic,care să se bazeze, exclusiv
pe resurse financiare straine.
De aceea, în orice ţară, indiferent de dimensiuni şi grad economic de dezvoltare, satisfacerea
nevoilor sociale se bazează, in primul rind, pe forţele sale proprii şi numai în subsidiar pe
mijloace străine. Resursele financiare publice interne pot proveni, în proporţii diferite, de la
sectoarele publice, private sau de la populaţie, în funcţie de structura din economie.
Organele de decizie pot promova:
 fie o politica financiara care să trateze identic pe toti agenții economici, indiferent de
forma de proprietate (adică la venituri egale, contribuția financiară
 fie o politica financiara preferentială care sa favorizeze o anumită formă de proprietate
(diferenţierea contribuţiei se face în funcţie de forma de proprietate, dimensiunea
agentului economic, ramura careia îi aparține, zona geografică unde este amplasată
etc.).
În privința persoanelor fizice, diferenţierea contribuției, larg aplicată în prezent, se face în
funcție de:
-puterea contributiva a platitorului (exprimata prin marimea averii si volumul veniturilor);
-situatia personală a plătitorului (necăsătorit/căsătorit, văduv, divorțat, cu sau fără copii sau
alte persoane întreținere etc.);
-capacitatea de munca a plătitorului (integral, partial, incapacitate totală);
-grupa socio-profesională căreia aparține.
3. O altă problema de politică financiară se refera la numarul și tipul canalelor de
prelevare a contributiei la publice.
În ceea ce priveşte numărul canalelor de prelevare, în practica se utilizează mai multe
canale, deoarece această soluție asigură o soluționare mai bună a problemelor financiare. In
privința tipului canalelor (a instrumentelor de prelevare utilizate), contribuția poate forma:
-impozitelor si taxelor stabilite în mod individual pe persoane fizice şi juridice, în funcție
de venit (profit), avere (activ net) sau de alte criterii, și percepute la termene stabilite
7
-impozitelor şi taxelor percepute la vânzarea de bunuri, la prestările de servicii, la importul sau
exportul de produse etc., fără ca acestea sa fie repartizate, dinainte, pe platitori.
4. Impozitele şi taxele constituie nu numai canale de prelevare a unor resurse financiare la
fondurile publice, ci şi instrumentele (pârghii financiare) de influenţare a proceselor economice.
De aceea, ele trebuie concepute astfel încât:
-să încite agentii economici (subramuri) economice, la crearea de noi locuri de muncă, la
ridicarea nivelului calitativ competitivitäții produselor;
-să stimuleze producătorii agricoli să crească producţia agricolă pentru acoperirea nevoilor
pieţei interne şi pentru export
-să frâneze scoaterea terenurilor din circuitul agricol şi silvic.
În domeniul cheltuielilor publice politica financiară trebuie:
-să stabilească mărimea, destinaţia şi structura optimă ale acestor cheltuieli;
-să defineasca obiectivele ce trebuie atinse prin efectuarea diferitelor categorii de cheltuieli
- să precizeze căile, metodele şi intrumentele ce trenuie folosite pentru ca obiectivele respective
să fie realizate cu minim de efort financiar (cu resurse financiare cât mai puţine).
Politica financiară are 2 componente principale:
- politica monetar-creditară
- politica bugetar-fiscală
2. Una din principalele componente ale politicii financiare este politica monetar-creditară.
Politica monetar-creditară reprezintă activitatea de influenţare a proceselor social-
economice prin oferta de bani în vederea realizării principalelor scopuri macroeconomice şi
obtinerii echilibrului general adecvat în economie.
Politica monetar-creditară este elaborată și promovată de Banca Centrală (Banca
Nationala) a ţării. Banca Natională pune în funcţie instrumentele politicii monetar-crediatre.
Banca Centrală are un şir de instrumente:
-operatiuni piaţă deschisă hîrtiile de valoare emise de Guvern(open-market);
- rata dobînzii bancare;
- rata rezervelor obligatorii;
-cursul valutar etc.
I instrument. Operațiunile pe piața deschisă reprezintă cumpărarea - vinzarea de către
Banca Centrală a hârtiilor de valoare emise de Guvernul țării și urmărește scopul măririi sau
reducerii cantităţii de bani în circulaţie. Acest instrument este pe larg folosit în SUA,mai
puţin în ţările europene occidentale:
-cumpărarea hîrtiilor de valoare guvernamentale

conduce la creşterea ofertei de bani,care la rândul său conduce la descreşterea ratei

dobănzii,ce poate să influenţeze pozitiv investiţiile(scăderea de şomaj), însă persistă pericolul
de creştere a preţurilor(inflaţie).
Situaţia dată este caracteristică politicii monetare expansioniste
 -vinderea hârtiilor de valoare ale Guvernului conduce la diminuarea ofertei de
bani,rata dobânzii creşte,rentabilitatea investiţiilor în producţie scade,pe fondul stabilităţii
preţurilor creşte şomajul.
II instrument. Alt instrument de realizare a politicii monetar-creditare este rata dobânyii
bancare.
Băncile pot să-şi marească rezervele creditare prin:
- atragerea de noi depuneri
- contactarea de credite de la alte b[nci comerciale
- procurarea de resurse creditare de la Banca centrală

În Republica Moldova băncile comerciale procură resurse creditare la licitaţia creditară

interbancară, unde cel mai mare furnizor de creditare este Banca Naţională, care influenţează rata
dobînzii bancare.
Efectele modificării ratei dobînzii de asemenea pot fi observate analizând piaţa monetară:
1.scăderea ratei dobânzii stimulează investiţiile şi creşterea ocupaţiei,pe fondul unei
anumite tendinţe de creştere a preţurilor
2. creşterea ratei dobînzii conduce la diminuarea investițiilor și apariția tendinței de
creștere a șomajului. Pe fondul anumitei stabilități a preţurilor se dezvoltă procesele de stagnare.

III instrument. Important de realizare a politicii monetare este modificarea ratei rezervelor
obligatorii.

Cerinţa, confirmată prin lege, conform căreia o parte din depozitele bancare și mijloacele
primite din alte surse trebuie să se păstreze în Banca Centrală, în primul rînd contribuie la
asigurarea băncii și protejarea clientelei, în al doilea rînd, Banca Centrală mărind sau micșorînd
rata rezervelor obligatorii, influenţează direct volumul creditelor acordate de băncile comerciale
și ca rezultat, măreşte sau micşorează oferta de bani.

În practica Băncii Naționale a Moldovei acest instrument a început să se folosească începând

cu 29 iunie 1993.

IV instrument. Instrumentul de promovare a politicii, în context internaţional utilizat de băncile

centrale, se numeşte intervenţie pe pieţele valutare.

Intervenţia valutară reprezintă activitatea de stabilizare a nivelului cursurilor valutare prin

blocarea forţelor pieţei, care ridică sau scad nivelul cursurilor de schimb ale valutei proprii.
 Mecanismul intervenţiei valutare este analogic celui al operaţiunilor pe piaţă deschisă.
Dacă cursul valutei naţionale scade,Banca Centrala incepe să-şi cumpere pe piaţa valutară
propria monedă. Se produce efectul creşterii cererii de monedă. Dacă cursul valutei nationale
creşte, Banca Centrala din contra, incepe activ så vindă moneda sa, pentru a produce efectul
creşterii ofertei de monedă proprie. Astfel se urmăreşte stabilizarea cursului valutar.

Leul moldovenesc, fiind recunoscut drept valută liber convertibila, se cotează liber la
Bursa valutară interbancară din Republica Moldova.

Banca Naţională a Moldovei participă regulat la sesiunile Bursei şi prin vânzare şi

cumpărare de sume importante de dolari americani, influenţează stabilizator cursul leului
moldovenesc.

3. Altă componentă importantă a politicii financiare este politica bugetar-fiscală, care, ca

parte integrală a politicii financiare, reprezintă activitatea de influentare a proceselor
social-economice prin venituri şi cheltuieli publice în scopuri de micro şi macroeconomie
şi de obtinerea echilibrului general adecvat în economie.

Politica bugetar-fiscală este elaborată şi promovată de Guvernul tarii, prin organele sale
specializate, cum este Ministerul Finanțelor.

Principalele instrumente de promovare a politicii bugetar-fiscale sunt:

 veniturile publice (impozite şi taxe);

 cheltuielile publice (transferuri și achiziții guvernamentale).

Politica bugetar-fiscală se realizează nemijlocit prin procurarea și utilizarea resurselor

pentru satisfacerea necesităților publice. Aceste activități constituie un proces de
redistribuire a PIB.

Politica în domeniul veniturilor publice.

Obiectivele principale pe care le are politica în domeniul veniturilor publice constau

în formarea resurselor financiare publice și influențarea proceselor economice și sociale
prin instrumentele fiscale. Aplicând impozitele şi taxele, Guvernul urmărește scopuri
macroeconomice (stabilirea echilibrului general economic, creșterea economică, frinarea

inflaţiei, controlul somajului). Prin mecanismele fiscale se realizează anumite scopuri şi

la nivel microeconomic (stimularea agenţilor economici la efectuarea de investiţii
producive, la crearea de noi locuri de munca, la ridicarea nivelului calitativ şi al
competitivităţii produselor la participarea mai larga in circuitul economic internaţional).
 1.2Politica financiara in domeniul cheltuielilor publice

Politica în domeniul cheltuielilor publice are drept scop stabilirea nivelului acestor
cheltuieli, definirea obiectivelor care trebuie atinse prin efectuarea diferitelor categorii de
cheltuieli, determinarea eficientei lor.

Dimensionarea cheltuielilor publice presupune stabilirea parametrilor cantitativi ai

acestora ,şi anume ai nivelului şi ai structurii.

Nivelul cheltuielilor este determinat in mărimi absolute, exprimate în moneda naţională

şi relative, exprimate prin ponderea în PIB. Ponderea cheltuielilor publice în PIB arată partea
preluată de colectivitatea naţională şi utilizată pentru satisfacerea necesitătilor ei.

La stabilirea obiectivelor, ce trebuie atinse prin anumite cheltuieli publice este important
să se pornească de la necesitățile economice şi sociale puse prioritar pe seama resurselor
financiare publice.

Concomitent cu determinarea mărimii și structurii cheltuielilor publice, se impune şi

dimensionarea efectului util al acestora. Utilizarea lor în condiţii de maximă eficienţă este
motivată prin faptul că resursele financiare sunt limitate, iar destinatiile acestora sunt
concurentiale. În condițiile actuale, la angajarea cheltuielilor pentru realizarea unui obiectiv
trebuie să se examineze toate solutiile posibile, să se elaboreze studiile posibile în vederea
alegerii variantei optime, care reprezintă cel mai avantajos raport între efortul solicitat și
efectul scontat.

Pentru perioada 2017-2019, politica bugetară își menține aceleași caracteristici principale ca și
cele actuale, aferente perioadei respectiv:
 asigurarea alocării mai eficiente a resurselor, prin consolidarea planificării strategice pe
termen mediu și implementarea bugetării pe programe și performanță la toate nivelele
administrației publice;
 sporirea transparenței și accesului public la informații în domeniul managementului
finanțelor publice, prin promovarea în continuare a reformelor în administrația publică și
în sectorul public, inclusiv prin utilizarea tehnologiilor informaționale moderne;
 sporirea eficacității și eficienței programelor recurente de cheltuieli prin gestionarea mai
bună a resurselor, continuarea reformelor inițiate în sectoare și analiza progresului în
raport cu obiectivele stabilite;
 menținerea controlului strict asupra nivelului angajărilor în sectorul bugetar pentru a evita
angajamente viitoare fără acoperire cu resurse, precum și prin perfecționarea și
eficientizarea sistemului de salarizare;
  planificarea mai bună și managementul îmbunătățit al investițiilor capitale sunt necesare
pentru identificarea proiectelor de investiții cu impact social – economic major, precum și
diminuarea costurilor aferente planificării și implementării proiectelor de investiții
capitale.
 în domeniul achizițiilor publice, problemele principale continuă să fie perfecționarea
aprecierea legislației secundare, cu aprecierea mecanismului de examinare a
contestațiilor, promovarea si ulterior implementarea Strategiei de dezvoltare a sistemului
de achiziții publice pentru anii 2016-2020.
 FIG.1.2.1 Instrumentele politicii bugetar-fiscale

Politica fiscală Politica bugetară

Numărul şi varietatea impozitelor Volume şi solduri bugetare

Felul impuneri Operaţiuni bugetare

(cote fixe sau procentuale) (Definitive,funcţionale şi de capital)

Temporare(împrumuturi şi avansuri)

Modul de aşezare –asietă Clasificarea cheltuielilor

(subiectul,obiectul,mărimea bazei impozabile) Function.,admin.,econom.,

Diversitatea scutirilor,reducerilor şi Acţiuni bugetare

deducerilor
-De conjunctură(natura cheltuielilor)-De
structură(modificarea structurii şi a modului de
intervenţie a statului)

Sursa:Elaborat de către autor în baza informaţiilor din referatul privind Instrumentele politicii
bugetar-fiscale
 Capitolul 2.

Sistemul cheltuielilor publice

Cheltuielile publice reprezintă un concept financiar al cărui conţinut îl constituie
exprimarea în formă bănească a relaţiilor economico-sociale apărute între stat (pe de o parte) şi
persoane fizice şi juridice (pe de altă parte) cu ocazia folosirii resurselor financiare ale statului şi
în scopul exercitării funcţiilor şi atribuţiilor acestuia. Conceptul de cheltuieli publice este legat
de îndeplinirea funcţiei de alocare a finanţelor publice şi anume de componența ei privind
repartizarea şi utilizarea resurselor financiare ale statului.
Cheltuielile publice pot fi clasificate în baza mai multor criterii.
Clasificația cheltuielilor publice pe baza criteriului funcțional:
 Servicii publice generale;
 Apărare;
 Educaţie;
 Sănătate;
 Acţiuni economice;
 Servicii comunale;
 Alte cheltuieli.
Factorii care influențează creșterea cheltuielilor publice:
1. Factorii demografici, se referă la creșterea populației și modificarea structurii
acesteia pe vârste și pe categorii socio-profesioniste. În legătură cu aceasta cresc
cheltuielile publice pentru plata salariilor funcționarilor publici, pentru locurile de
muncă în sectorul public.
2. Factorii economici, referitori la dezvoltarea economiei și modernizarea acesteia pe
baza cercetării științifice. Din bugetul de stat se asigură finanțarea unor acțiuni
economice costisitoare, proiecte economice legate de risc.
3. Factorii sociali. Creșterea venitului mediu pe locuitor în societate impune statul să
depună eforturi financiare ca să aloce resurse pentru armonizarea veniturilor
categoriilor sociale cuprinse în sectorul public, inclusiv și pentru asistența socială.
4. Urbanizarea. Acest proces necesită resurse financiare suplimentar pentru crearea și
dezvoltarea centrelor urbane cât și pentru finanțarea unor utilități publice
caracteristice mediului respectiv.
5. Factorii militari. Pregătirea sau purtarea de războaie conduc la creșterea cheltuielilor
publice.
 6. Factorii de ordin istoric. Se manifestă prin transmiterea de la o perioadă la alta a
nevoilor sporite de cheltuieli, suportarea poverii celor făcute în anii anteriori prin
împrumuturi publice.
7. Factorii politici. Se referă la creșterea considerabilă a sarcinilor statului contemporan
prin trecerea de la statul “jandarm” la statul “providență”, la transformarea concepției
politice cu privire la funcțiile statului, pentru care se recurge la creșterea cheltuielilor
publice.

2.1. Cheltuielile publice pentru acțiuni social – culturale

Cheltuielile publice pentru acțiuni social – culturale sunt îndreptate spre realizarea de
servicii în mod gratuit cu plată redusă sau sub formă de alocații bugetare, pensii, ajutoare și
indemnizații. De prestările social – culturale beneficiază anumite categorii sau grupuri sociale.
Factorii ce influențează volumul cheltuielilor publice pentru acțiuni social culturale:
1. factorul demografic
2. creșterea costului serviciilor sociale.
Cheltuielile publice pentru acțiuni social - culturale se referă la:
1. sport
2. învățământ
3. cultura și arta
4. sănătate
5. protecția socială
Tabelul 2. Evoluția cheltuielilor în dinamică pentru anii 2013-2018
mii. lei

Sursele de finanțare a acestor cheltuieli sunt diferite: (publice sau private, interne sau externe):
- fonduri bugetare,
- fonduri financiare cu destinația specială,
 - fonduri proprii ale întreprinderilor publice,
- veniturile realizate de instituții social – culturale,
- veniturile populației,
- fondurile organizațiilor fără scop lucrativ,
- ajutorul financiar extern.
a) Cheltuielile publice pentru educație
În ultimii ani în țara noastră există o mică tendință de creștere a cheltuielilor pentru
educație. Factorii ce contribuie la această creștere sunt.
- Demografici –creșterea populației;
- Economici–dezvoltarea economică, modernizează procesului de producție, necesită
forța de muncă din ce în ce mai calificată. De aceea cheltuielile pentru pregătirea unui specialist
cresc și respectiv cheltuielile totale pentru învățământ se majorează.
- Sociali și politici – ce se referă la politica școlară, la principiile avute în vedere de
Guverne în stabilirea acesteia, la nivelul învățământului obligatoriu, la resurse,
facilitățile și ajutoarele îndreptate către instituțiile de învățământ.
Sursele de finanțare a educației sunt:
1. din bugetul statului,
2. bugetele UAT
3. din sursele populației,
4. din sursele întreprinderilor,
5. donații sau alte forme de ajutoare pe care le pot primi instituțiile de învățământ de
la diferiți beneficiari,
6. ajutorul extern.
Cheltuielile publice pentru educație sunt cheltuieli pentru întreținerea instituțiilor de
învățământ de toate nivelurile, inclusiv pentru reciclarea cadrelor și pentru crearea de noi
obiective în acest domeniu.
Deosebim următoarele trepte ale sistemului de învățământ în Republica Moldova:
Sistemul de învățământ este organizat pe niveluri și cicluri în conformitate cu Clasificarea
Internațională Standard a Educației:
a) nivelul 0 – educația timpurie:
– educația antepreșcolară;
– învățământul preșcolar;
b) nivelul 1 – învățământul primar;
c) nivelul 2 – învățământul secundar, ciclul I: învățământul gimnazial;
 d) nivelul 3:
– învățământul secundar, ciclul II: învățământul liceal;
– învățământul profesional tehnic secundar;
e) nivelul 4 – învățământul profesional tehnic postsecundar;
f) nivelul 5 – învățământul profesional tehnic postsecundar nonterțiar;
g) nivelul 6 – învățământul superior, ciclul I: învățământ superior de licență;
h) nivelul 7 – învățământul superior, ciclul II: învățământ superior de master;
i) nivelul 8 – învățământul superior, ciclul III: învățământ superior de doctorat.
Statul asigură finanțarea pachetului standard de servicii educaționale pentru învățământul
preșcolar, primar, gimnazial și liceal, indiferent de tipul de proprietate a instituției de
învățământ. Pachetul standard de servicii educaționale pentru învățământul general se aprobă de
Guvern.
b) Cheltuieli pentru cultură și artă:
Cheltuielile pentru cultură și artă sunt cheltuieli pentru întreținerea instituțiilor de cultură
și artă, a unor formațiuni artistice și pentru finanțarea unor obiective de artă (teatre, muzee,
cinematografe).
Surse de finanțare a cheltuielilor pentru cultură și artă:
- surse bugetare;
- acordarea subvențiilor de stat;
- donații;
- surse proprii ale instituțiilor date;
- firme, contribuții ale populației.
Bugetul de stat reprezintă sursa cea mai importantă de susținere financiară a acțiunilor
social-culturale. În afara bugetului, finanțarea cheltuielilor publice pentru cultură și artă se mai
realizează din veniturile proprii ale instituțiilor respective, din donațiile unor întreprinderi, firme,
din contribuții ale populației.
c) Cheltuielile pentru ocrotirea sănătății:
Cheltuielile publice pentru sănătate sunt destinate:
- întreținerii și funcționării aparatului medical;
- sunt destinate unor acțiuni legate de prevenirea și combaterea îmbolnăvirilor (exemplu:
vaccinările) și acțiuni de educație sanitară.
În prezent accentul în ocrotirea sănătății se pune pe medicina preventivă. Medicina
preventivă reprezintă un serviciu public.
Instituțiile din domeniul ocrotirii sănătății pot fi:
- publice;
- private.
iar raporturile dintre ele diferă de la o țară la alta.
Cheltuielile pentru sănătate sunt pentru întreținerea instituțiilor de sănătate, precum și
pentru prevenirea îmbolnăvirilor și educația medicală și sanitară. În țările dezvoltate până la
20% din cheltuielile publice se folosesc în aceste scopuri.
Factorii ce influențează evoluția cheltuielilor în ocrotirea sănătății:
- demografici – creșterea numărului populației;
- modificarea populației pe categorii de vârstă (creșterea populației de vârstă înaintată,
creșterea ponderii copiilor) și pe grupe socio-profesionale, structura socio-profesională
evidențiază frecvența mult mai mare a unor factori de risc pentru anumite domenii de
activitate, inclusiv cei ce reprezintă boli și accidente profesionale;
- creșterea aglomerațiilor de tip urban (risc mai mare ce privește boli transmisibile);
- creșterea costului serviciilor de ocrotire a sănătății;
- factori de risc care țin de dezvoltarea societății (boli, accidente ce însoțesc evoluția
societății).
Sursa principală de finanțare a cheltuielilor publice pentru ocrotirea sănătății este
FAOAM care se formează prioritar pe seama contribuțiilor de asigurare medicală obligatorie de
la persoane fizice în mărime de 4,5% și persoane juridice – 4,5%.
2.2. Cheltuieli publice pentru obiective și acțiuni economice
În cadrul acestei categorii sunt incluse cheltuielile care se referă la finanțarea obiectivelor
și activităților cu caracter economic din întreprinderile sectorului public și la subvenționarea
unor întreprinderi cu proprietate publică, privată sau mixtă.
Cheltuielile pentru obiective economice țin de ramurile economiei naționale și anume:
- industrie (extractivă, energie, combustibil, industrie prelucrătoare);
- construcții;
- agricultură (horticultură, silvicultură, viticultură, pescuit, vânătoare etc.);
- transporturi și comunicații;
- comerț;
- servicii.
Cheltuielile pentru obiective și acțiuni economice constituie o pondere mai mică în
cadrul cheltuielilor publice în țările dezvoltate și o pondere mai mare în țările în curs de
dezvoltare. Aceasta se datorează tendințelor țărilor în curs de dezvoltare de a reduce decalajele
mari care le separă de țările industrializate.

Întreprinderile cu activități economice cu capital de stat, sunt obligate să-și acopere

cheltuielile din venituri proprii și numai dacă este justificat motivul de incapacitatea de a-și
acoperi cheltuielile, statul este la dispoziția acestor întreprinderi.
După sursele de finanțare cheltuielile pentru acțiuni și obiective economice se grupează
în:
- cheltuieli acoperite din costul de producție;
- cheltuieli ce se acoperă din venituri;
- cheltuieli de investiții acoperite din fondul dezvoltare-cercetare;
- cheltuieli acoperite din fonduri speciale.
Dacă cheltuielile de producție a întreprinderilor cu capital de stat se acoperă din sursele
proprii în mare parte, atunci cheltuielile pentru investiții sunt finanțate din toate trei surse:
credite bancare, resurse proprii și alocații bugetare.

Pentru anumite programe economice de interes național, cum ar fi retehnologizarea

întreprinderilor, cheltuielile pot fi finanțate din fonduri speciale. Acestea pot avea forma
fondurilor extrabugetare.
Metode de finanțare a cheltuielilor pentru obiective și acțiuni economice:
1. finanțarea cheltuielilor din venituri proprii;
2. finanțarea prin procurarea fondurilor pe piața capitalurilor;
3. finanțare prin emisiunea de obligațiuni și alte hârtii de valoare;
4. finanțarea prin alocații bugetare;
5. finanțarea prin subvenționarea nemijlocită, pentru acoperirea unor pierderi
(subvenții sub forma acoperirii diferențelor de preâ la unele produse agricole pentru
susținerea prețurilor la producția agricolă a fermierilor;
6. înlesniri fiscale pe plan intern și taxe vamale pe plan extern.
La finanțarea acțiunilor și obiectivelor economice statul urmărește următoarele scopuri:

- dezvoltarea unor ramuri prioritare ale economiei naționale;

- salvarea de la faliment al unor întreprinderi;
- stimularea acțiunilor de cercetare-dezvoltare în științele fundamentale și aplicative;
- dezvoltarea, restructurarea și modernizarea agriculturii;
- reducerea șomajului;
- stimularea exportului.
Cheltuielile publice privind cercetarea-dezvoltarea.
Aceste cheltuieli cuprind:
1. cheltuieli privind dezvoltarea cercetării fundamentale, adică dezvoltarea
cunoașterii într-un anumit domeniu al științei;
2. cheltuieli privind finanțarea cercetărilor practice aplicative, ce au ca scop crearea
tehnologiilor și produselor noi;
3. cheltuielile privind dezvoltarea ce țin de verificarea posibilităților de obținere a noi
produse, tehnologii pe scara internațională.
Aceste cheltuieli sunt finanțate parțial din bugetul statului, din fondurile întreprinderilor
private sau instituțiilor de învățământ superior.

În domeniul economic se distinge o grupă specială de cheltuieli: de cercetare –

dezvoltare. Această grupă include:

 Cheltuieli privind finanțarea cercetării fundamentale, care au drept

obiectiv dezvoltarea cunoașterii într-un anumit domeniu al științei.
 Cheltuieli privind fundamentarea cercetării aplicative, prin care se
urmărește crearea de produse și tehnologii noi.
 Cheltuieli privind dezvoltarea, prin care se realizează verificarea
posibilităților de obținere a noi produse și tehnologii pe scară internațională.
Resursele financiare de finanțare a cheltuielilor cu cercetarea științifică provin din
bugetul statului, din fondurile întreprinderilor private, din fondurile proprii ale instituțiilor de
cercetare.

Finanțarea cheltuielilor privind cercetarea – dezvoltarea prezintă particularități de la o

țară la alta. În unele țări statul finanțează din fondurile sale o parte considerabilă a acestor
cheltuieli, în altele – într- o măsură mai mică. Acele state ce-și asumă finanțarea cheltuielilor
pentru cercetările științifice își asumă supremația în domeniul economic. Finanțarea diferitor
cercetări științifice duce la apariția decalajelor dintre țări. Decalajele științifice și tehnologice
existente între țările industriale și cele în curs de dezvoltare adâncesc și mai mult inegalitatea
dintre acestea.
 2.3. Cheltuielile publice privind serviciile de stat cu destinație generală
1. Cheltuielile privind serviciile publice generale.
Cheltuielile publice generale sunt asigurate de instituţiile publice şi anume:
 Organe ale puterii şi administraţiei de stat, care include: preşedenţia ţării, organele
puterii legislative, organele judecătoreşti şi organele puterii executive;
 Organe de ordine publică (poliţia, securitatea, serviciile pompierilor, apărare civilă).
Organele de stat sunt stabilite prin constituţie şi legi speciale.

Funcţiile acestor organe sunt:

- adoptarea şi urmărirea respectării constituţiei;

- adoptarea legilor;
- înfăptuirea sarcinilor guvernelor;
- conducerea armatei;
- acreditarea ambasadelor;
- coordonarea relaţiile politice externe;
- coordonarea relaţiilor financiare, comerciale şi culturale interne şi externe;
- formularea şi îndeplinirea politicii statului;
- asigurarea înfăptuirii legilor şi altor acte normative;
- depistarea infracţiunilor;
- soluţionarea litigiilor;
- desfăşurarea activităţii de gospodărie comunală;
- menţinerea ordinii publice.
 Nivelul cheltuielilor publice generale depinde de structura aparatului de stat, numărul
persoanelor ce alcătuiesc aceste aparate de stat, gradul de înzestrare tehnică a instituţiilor
publice, de raportul dintre deferite grupe sociale, de probleme economice şi politice.

Structura cheltuielilor publice generale este redată de ponderea lor în totalul cheltuielilor
publice. În ţările dezvoltate cheltuielile publice privind serviciile generale sunt mai mici de 10%
din totalul cheltuielilor publice. În ţările în curs de dezvoltare ponderea acestor cheltuieli
alcătuiesc peste 10%. Din punct de vedere economic cheltuielile privind serviciile publice
generale reprezintă un consum public de PIB.
Evoluţia cheltuielilor publice generale în timp cuprinde creşterea acestor cheltuieli din
următoarele cauze:

 creşterea absolută a populaţiei;

 creşterea gradului de urbanizare;
 schimbarea comportamentului populaţiei.

2. Cheltuielile bugetare pentru apărarea naţională, cheltuieli militare

Cheltuielile militare se fac pentru întreţinerea armatelor, desfăşurarea acţiunilor militare,
pentru acţiuni de cercetare-dezvoltare în domeniul militar, efectuarea evenimentelor în scop
militar, întreţinerea armatei, lichidarea consecinţelor conflictelor, pentru dotarea cu armament şi
tehnică de lucru.

Cheltuielile privind apărarea, pentru dominarea economică a altor popoare, menţinerea

influenţei politice formează cheltuielile-militare, care au un caracter neproductiv. Ele se suportă
din resurse financiare publice, sunt finanţate din bugetul de stat, sau din blocurile şi alianţele
militare internaţionale.
Cheltuielile militare se împart:
- cheltuieli militare directe, care includ procurarea de armament şi tehnică, întreţinerea
armatei, flotei maritime şi aeriene;
- cheltuieli militare indirecte, care includ lichidarea urmărilor războaielor, plăţile
aferente datoriilor militare, plăţile pensiilor, pentru invalizii de război, orfani şi
văduve;
- cheltuieli pentru finanţarea cercetărilor ştiinţifice şi pentru perfecţionarea tehnicii.

Dinamica cheltuielilor militare

În perioada războiului aceste cheltuieli sunt mai mari, însă în ultimii 30 ani nivelul
cheltuielilor militare a crescut din cauza creşterii preţurilor precum şi din motive politice.
Ponderea cheltuielilor militare în PIB în ţările dezvoltate şi în ţările în curs de dezvoltare
alcătuieşte de la 1,6% - 6,1%. Ponderea lor în cheltuielile publice totale în ţările dezvoltate – de
la 3%-16%, iar în ţările în curs de dezvoltare de la 10-18%.
Caracteristica cheltuielilor militare.
În unele ţări producţia militară alcătuieşte de la 45% - 80% din totalul producţiei
anumitor ramuri (SUA, Franţa, Marea Britanie) în produsele electronice, nave, mijloace de
telecomunicaţii. Numărul persoanelor ocupate în sectorul militar este enorm, aproximativ 4% din
forţa de muncă ocupată. Este substanţial şi numărul persoanelor ocupate şi în dezvoltarea
cercetărilor destinate scopurilor militare. În SUA în aeronautică sunt ocupaţi din populaţie 65%,
în construcţie 85% din cei ocupaţi în cadrul cercetărilor ştiinţifice.
Consecinţele economice şi sociale ale cheltuielilor militare.
1. amplifică risipa de materiale şi limitează posibilităţile de reproducţie lărgită;
2. cresc cheltuielile militare ce duc la scăderea ritmurilor creşterii economice;
deturnarea forţei de muncă care ar putea fi folosită în alte domenii.
2.4. Cheltuieli publice privind protecția socială
Protecţia socială- activitatea statului îndreptată spre asigurarea procesului de formare şi
dezvoltare a personalităţii umane, ocolind şi neutralizând factorii negativi care influenţează
asupra personalităţii şi creând condiţii prielnice pentru afirmarea individului.
Asigurarea socială.
Definirea legală a conceptului este enunțată în art.1 din Legea privind sistemul public de
asigurări sociale, prin asigurări sociale determină „sistemul de protecţie socială a persoanelor
asigurate, constând în acordarea de indemnizaţii, ajutoare, pensii, de prestaţii pentru prevenirea
îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă şi de alte prestaţii,” iar sistemul public de
asigurări sociale, care este administrat și gestionat de CNAS, reprezintă un ansamblu organizat
de forme de asigurări sociale, care îşi păstrează individualitatea, depind unele de altele,
realizând-se aspectul de totalitate prin care sunt ocrotiţi asiguraţii.
Bugetul asigurărilor sociale de stat face parte din bugetul public național şi este independent
de bugetul de stat. Bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde veniturile, cheltuielile şi
rezultatele financiare ale sistemului public.
Sursa principală de venit a BASS este Contribuția de Asigurare Socială.
CAS angajator – 23%
CAS angajat – 6%
CAS angajator din agricultură – 22%
Titularii de patentă – 7032 lei anual/persoană
Direcțiile de repartizare a cheltuielilor BASS. Formele de protecție socială a cetățenilor din
Republica Moldova.
Cheltuielile totale pentru domeniu 19 037,7 mil. lei dintre care:
BASS 17513,5 mil lei
BS 531,4 mil lei
BUAT 992,5 mil lei

Numărul de pensionari care primesc pensii – 776,2 mii persone dintre care:
- Pensii pentru limita de vârstă – 536113 persoane (mărimea medie a pensiei 1374,41 lei)
- Pensii de invaliditate – 135000 persoane (mărimea medie a pensiei1072,84 lei)
- Pensii de urmaș – 13407 persoane (mărimea medie a pensiei 694,90 lei)
- Alocații sociale 57510 persoane (mărimea medie a pensiei 424,59 lei)

Mărimile medii ale indemnizațiilor:

- Indemnizația unică la nașterea primului copil – 5300 lei
- Indemnizația lunară pentru îngrijurea copilului până la 2 ani pentru persoanele
neasigurate – 540 lei/lunar
- Indemnizația lunară medie de îngrijire a copilului pentru personae asigurate 1346,96
lei/lunar
- Indemnizații de șomaj
- Indemnizații de deces
- Prestaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă.
Tabelul 3. Cotele contribuţiilor de asigurări sociale de stat obligatorii şi primelor de asigurare
obligatorie de asistenţă medicală în anii 2014 – 2018

Capitolul 3.
Sistemul resurselor financiare publice
3.1 Impozite indirecte
 Evoluţia impozitelor directe este stns legată de dezvolatarea economiei, deoarece aceste
impozite se stabilesc fie pe anumite obiecte materiale sau genuri de activitate, fie pe venit sau pe
avere. Ele reprezintă forma cea mai veche de impunere, fiind practicate din perioada
precapitalistă şi cunoscând o extindere şi o diversificare mai pronuntată in capitalismul
dezvoltat.Pe parcursul orelor de practică autorul a studiat mai amplu această tema, fiind tema
generală.Astfel, autorul analizat particularităţile, esența şi rolul impozitelor directe și indirecte în
economia contemporană.Obiectivul principal al acestei teme este abordarea multilaterală a
impozitelor. Conform Codului Fiscal al Republicii Moldova (art. 6 (1)), impozitul este o plată
obligatorie cu titlu gratuit, care nu tine de efectuarea unor actiuni determinate si concrete de către
organul imputernicit sau de către persoana cu functii de răspundere a acestuia pentru sau în
raport cu contribuabilul care a achitat această plată.

Legalitatea impozitelor. Aceasta presupune, că instituirea de impozite se face în baza

autorizării conferite prin lege. Nici un impozit al statului nu se poate stabili şi percepe, decât
dacă există legea respectivă cu privire impozit.

Obligativitatea impozitelor. Aceasta înseamnă, că plata nu este benevolă, ci are caracter

obligatoriu pentru toate persoanele care obtin venituri sau dețin bunuri din categoria celor supuse
impozitării, conform legilor în vigoare.

Impozitele se grupează în baza unor criterii

 După principalele trăsături de fond şi de formă impozitele se împart in impozite:

a) directe

b) indirecte.

Aceasta este cea mai importanta grupare a impozitelor, atât din punct de vedere teoretic, cât
si practic.

 După obiectul impunerii deosebim:

a) impozite pe venit, care afectează veniturile persoanelor fizice sau juridice;

b) impozite pe avere, care afectează bunurile mobiliare sau imobiliare ale

contribuabilului;

c) impozite pe consum, care afectează cheltuielile de consum (TVA, accizele)

Daca impozitele pe venit şi pe avere vizează existența lor, atunci impozitele pe consum
vizează tocmai cheltuirea lor

 După scopul urmărit la instituirea lor impozitele grupeazăîn:

a) impozite cu caracter fiscal cu caracter de ordine.

 b) impozite cu caracter de ordine

Impozitele cu caracter fiscal sunt instituite in vederea realizării de venituri pentru acoperirea
cheltuielilor statului (impozite pe venit, TVA). Impozitele de ordine sunt introduse, in primul
rând, pentru limitarea unei actiuni sau in vederea atingerii unui scop care nu are caracter fiscal
(accize la bäuturi alcoolice, tigări etc.)

 Dupa frecvenfa cu care se incasează la buget impozitele potfi:

a) permanente, când se incasează periodic ( de regula, anual)

b) incidentale, cind instituie şi se incasează o singura data (de regula, in situatii

exceptionale)

 După institutia care le administrează:

1) in statele de tip federal deosebim:

a)impozite federale

b) impozite ale statelor membre ale federatiei

c) impozite locale

2) in statele de tip unitar deosebim:

a)impozite gestionate de administraţia centrală de stat

b) impozite gestionate de administratiile locale.

Caracteristica impozitelor directe.

Impozitele directe se stabilesc nominal in sarcina unor persoane fizice sau juridice, în funcție
de veniturile şi averea acestora şi pe baza cotelor de impozit prevăzute de lege. Ele se încasează
direct de la contribuabil la anumite termene. Caracteristic acestor impozite este faptul ca
persoana care efectiv îl suportă. În funcție de criteriile care stau la baza aşezării lor impozitele
directe se pot grupa în impozite reale şi impozite personale. Impozitele reale se caracterizează
prin faptul că se stabilesc în legătura cu anumite obiecte materiale, făcându-se abstracție de la
situația personala a subiectului impunerii. În cazul impozitelor directe reale nu se ia în
considerare produsul net obținut de contribuabil, ci numai produsul brut sau cel mediu ceea ce
dezavantajează pe cei care realizează venit superior celui mediu. Aceste impozite prezintă și alte
neajunsuri cum sunt: existența unor largi posibilități de evaziune fiscală, lipsa de informatie
exactă în stabilirea impozitelor şi prin faptul cum se aşează - impozitul nu poate cuprinde decât o
parte din materia impozabilă. În categoria impozitelor de tip real cele mai cunoscute de practica
internatională sunt acelea care au ca obiect al impunerii pământul, clădirile, activitățile
economice neagricole şi mişcarea capitalului bănesc. Impozitele personale țin cont, în primul
subiective. Impozitele personale înlătură neajunsurile menționate în cazul impozitelor reale a
materiei rând, de situatia personală a plătitorului, motiv pentru care se mai numesc și impozite
Ele au permis instituirea minimului neimpozabil, adică scutirea de impozit impozabile realizate
până la un anumit nivel considerat ca suficient pentru asigurarea unor conditii decente de viata.
Impozitele personale sunt întâlnite sub forma impozitelor pe venit şi pe avere.

Impozitele pe venit se împart in două grupe:

1)impozitul pe veniturile persoanelor fizice

2) impozitul pe veniturile persoanelor juridice

Impozitele pe avere împart la rândul lor în:

1) impozite pe averea propriu-zisă

a) impozite asupra averii (se plätese din venitul produs de avere)

b) impozite din substanta averii

2) impozite pe circulația averii

a) impozite pe succesiuni

b) impozite pe donatii

3) impozite asupra creşterii averii

a) impozite pe plusul de valoare imobiliara

b) impozitul sporul de avere dobândită la război

IMPOZITELE PE VENIT

Subiecţii impozitului pe veniturile persoanelor fizice sunt toate persoanele fizice domiciliate în
R.M., precum şi nerezidenții care realizează venituri pe teritoriul R.M. Obiectul impozitului
reprezintă veniturile realizate de persoanele fizice din diferite surse: salarii pentru munca
prestată, dividende, venituri din închirieri, venituri realizate prin exercitarea unei profesii libere
etc. Baza impozabilă este stabilită prin diferenta dintre veniturile brute obținute și unele
cheltuieli aferente realizării lor (de>ex. cheltiuieli cu formarea profesională, primele de
asigurare)

IMPOZITELE PE AVERE

Instituirea impozitelor pe avere a fost făcută în legătură cu dreptul de proprietate ale diferitor
persoane asupra unor bunuri mobile sau imobile. Impozitele pe avere cunosc următoarele forme:
impozite asupra averii propriu zise, impozite pe circulația averii şi impozite pe sporul(creşterea)
de avere. Impozitul asupra averii propriu zise pot fi întilnite atât ca impozie stabilite asupra
averii, dar plătite din venitul obtinut de pe urrna averii respective, cît şi ca impozite pe substanța
averii. Ca impozite asupra averii propriu zise ce se întâlnesc mai frecvent, putem numi:impozite
pe proprietăți imobiliare şi impozite asupra actuvului net.

Impozite pe proprietăți imobiliare - se întâlnesc adesea sub forma impozitelor asupra

terenurilor şi clădirilor.Aceste impozite au ca bază de impunere fie valoarea de achiziţie,fie
valoarea declarată de proprietar.Cotele de impunere sunt în general scăzute. Impozitul pe averea
imobiliară este adesea,criticat,fiindcă nu stimuleazăcreşterea averii şi nu este suficient de elastic.

Impozitul pe circulaţia averii- se coinstituie în legătură cu trecerea dreptului de proprietate

asupra unor bunuri mobile şi imobile de la o persoană la alta.În categoria impozitelor pe
circulatia averii întâlnim: impozitul pe succesiuni, impozitul pe donatii, impozitul pe hârtii de
valoare ect. Cele mai des intalnite sint impozitele pe donații şi succesiuni.

În cazul impozitului pe succesiuni, obiectul impunerii il constituie averea primită drept

moştenire de o persoană fizică. Impozit poate fi stabilit fie global pentru toată averea lăsatã
moştenire, fie separat pentru partea din avere ce revine fiecărui moştenitor.

Impozitul pe donaţiuni - a fost introdus pentru a preveni ocolirea plăţii impozitului pe

succesiuni prin efectuarea de donatii de avere in timpul vieții.

Obiectul impozitului pe donaţiuni il constituie averea primită drept donaţie de către o

persoană.Impozitul cade in sarcina persoanei care primeşte donaţia şi care se numeşte donatar şi
se calculează pe baza unor cote progresive.

Impozitul asupra creşterii averii- are ca obiect sporul de valoare pe care 1-au înregistrat
unele bunuri în cursul unei perioade de timp.Un impozit această categorie este impozitul pe
plusul de valoare imobilă, care a fost introdus pentru impunerea sporului de valoare înregistrat de
anumite bunuri imobiliare (terenuri, clădiri) in intervalul de timp de la cumpărare şi vânzare, fără
ca proprietarul să fi efectuat o cheltuială în acest scop. Subiectul acestui impozit este vânzătorul
bunurilor imobiliare, iar obiectul supus impunerii este diferența între prețul de vânzare şi pretțul
de cumpărare al bunului respectiv. La ultimul pret se adaugă eventualele cheltuieli de
modernizare făcute în perioada de la cumpărare pînă la vânzare.

Conform legii cu privire la modul de calculare şi achitare la buget a impozitelor funciare şi pe

bunurile imobiliare:

Impozitul pe bunurile imobiliare se calculează prin aplicarea cotei impozitului la valoarea

medie anuală a bunurilor imobiliare impozabile.

În conformitate cu prevederile pct.8 din Regulament valoarea medie anuală a bunurilor

imobiliare impozabile se determină ca valoarea medie cronologică, conform sumelor soldurilor
la începutul fiecărei luni a perioadei gestionare. Soldurile la începutul și sfirşitul perioadei
gestionare (trimestrul I, primul semestru, 9 luni şi un an) se iau în calcul pe jumătate. Suma
obținută se împarte la numărul de luni ale perioadei gestionare. Transferarea la buget a
impozitului se înregistrează prin formula contabilă: Debitul contului 534 "Datorii privind
decontările cu bugetul", subcontul 5345 "Datorii privind impozitul pe bunurile ". imobiliare" şi
creditul conturilor 241 "Casa", 242 "Cont de decom

În perioada practicii, autorul a realizat câteva exemple de dări de seamă privind impozitul
imobiliar fiind anexate la raport( vezi Anexa nr.1 la ordinul Inspectoratului Fiscal Principal de
Stat nr.1804 in 30.12.2014)

Baza legislativă a Impozitul pe venit este tilul a Codului Fiscal.Obiectul impunerii este
venitul brut obtinut de către subiect.

Impozitul pe venit la sursa de plată se calculează si se retine la momentul indreptärii venitului

spre plată din venitul impozabil, apreciat ca diferenta dintre venitul obtinut de lucrător sub forma
de salarii (inclusiv prime, facilităti etc.) şi suma acordate.Conform articolului 66, Achitarea
impozitelor retinute la sursa de plata şi scutirilor prezentarea către organele fiscale şi
contribuabili a documentelor privind plätile şi/sau impozitele retinute se efectuează în
conformitate cu prevederile art.92 al Codului şi în modul aprobat de Inspectoratul Fiscal
Principal de Stat.(vezi Anexa nr.1 la Ordinul Ministerului Finatelor nr.110 din 28.07.2015)

Impozitul privat se achită până la semnarea contractului de vânzare-cumpărarea bunurilor

proprietate publică, cu virarea acestuia la bugetul de stat sau la bugetul unităţii administrativ –
teritoriale, în dependenţă de apartenenţa bunului.

Taxă locală - plată obligatorie efectuată la bugetul unitătii administrativ-teritoriale.

Cota maximă a taxei locale- cotă ad valorem în procente din baza impozabilă a obiectului
impunerii ori sumă absolută,stabilită conform preyentului titlu.

Cotă concretă a taxei locale - cotă ad valorem în procente din baza impozabilă a obiectului
impunerii ori sumă absolută, stabilită de autoritatea administrației publice locale la adoptarea
bugetului unitătii administrativ-teritoriale respective, dar care nu poate fi mai mare decit cota
maximă stabilită conform prezentului titlu.

Unitate comercială şi/sau de prestări servicii de deservire socială- unitate de comert cu

amănuntul, cu ridicata, de alimentație publică şi/sau de prestări servicii de deservire socială.
Sistemul taxelor locale reglementate de prezentul titlu include:

a) taxa pentru amenajarea teritoriului;

b) taxa de organizare a licitatiilor şi loteriilor pe teritoriul unității administrativ-teritoriale;

c) taxa de amplasare a publicității;

d) taxa de aplicare a simbolicii locale;

e) taxa pentru unitățile comerciale şi/sau de prestări servicii de deservire socială;

f) taxa de piată;

g) taxa pentru cazare;

h) taxa balneară:

i) taxa pentru prestarea serviciilor de transport auto de călători pe rutele municipale, orașeneşti și
sătești (comunale);

j) taxa pentru parcare

k) taxa de la posesorii de cîini; localitătilor din zona de

1) taxa pentru amenajarea (posturi) vamale de trecere a frontierei vamale

Un exemplu de dare de seamă pe taxe locale la fel se conţine in anexele raportului(vezi Anexa
nr.1 la Ordinul IFS, Forma TL 13)

Conform legii fondului rutier

Destinatia şi distribuirea fondului presupune că fondul are o destinatie specialã, fiind utilizat
pentru finantarea:

a) intretinerii, reparatiei şi reconstructiei drumurilor publice nationale locale, comunale si a

străzilor

Suma taxei pentru eliberarea autorizatiilor multilaterale pentru transporturi rutiere

internationale CEMT cu termenul de valabilitate un an, eliberate după trimestrul I, se calculează
după formula:

St C x X

unde:

St-suma taxei care trebuie vărsată la buget:

X-numărul lunilor valabile.

C- costul lunar al autorizatiei multilaterale pentru transporturi rutiere internationaleCEMT;

 Taxa pentru eliberarea autorizațiilor multilaterale pentru transporturi rutiere internationale
CEMT cu termenul de valabilitate un an, eliberate după trimestrul I, se achită pină la eliberarea
acestor autorizații.

(5) Agentilor economici care nu au respectat termenul prevăzut la alin.(3) şi (4) li autorizatiile
multilaterale pentru transporturi rutiere internationale CEMT fără restituirea sumelor achitate în
calitate de taxă pentru eliberarea acestor autorizatii.

Sistemul fiscal american are trei niveluri - federal, de stat şi local. În vreme ce primele două
percep impozit pe venit, taxele locale sunt cele care se aplică proprietățtilor imobiliare în functie
de valoarea acesteia; ele sunt încasate anual. Florida este unul dintre puținele subiecte ale
Federației care NU percep impozit pe venit la nivel de stat.

Pe lângă taxele locale, rămâne aşadar de plătit doar impozitul federal pe venit care se
calculează şi plăteşte tot anual pentru orice venit obtinut pe teritoriul SUA. În prezent, acest
impozit este unul progresiv, nivelurile de venit corespunzătoare.

În Franta impozitul nu este prelevat direct din salariu, ci este platit voluntar. Adică singur il
plătestim, de bunavoie, din patriotism şși silit de lege, în modul care ne convinge: lunar,
trimestrial, ori totul deodată.

Cetătenii îşi plătesc impozitele până la ultima centimă, neavând impresia că sunt jupuiți de
catre stat. Si oricum, au certitudinea că banii pe care îi dau sunt cheltuiti tot pentru propriul lor
confort de viată.

Impozitarea salariilor Germania

Impozitul pe salar este clasificat in 6 clase diferite de impozitare.

Clasa I este clasa pentru angajatii necasätoriti.

Clasa II este clasa de impozitare pentru angajatii care cresc singuri unul sau mai multi copii.
Clasa III este clasa de impozitare avantajoaså pentru angajatii căsätoriti partenerul urmând sa fie
clasificat in clasa V de impozitare.

Clasa IV este pentru angajatii căsâtoriti, fiind perfect identică cu clasa I. In cazul acesta şi
partenerul obtine clasa IV.

Clasa V este clasa de impozitare dezavantajoasă pentru căsätoriti in cazul in care partenerul se
află in clasa III.

Clasa VI este clasa de impozitare pentru angajatii care obtin mai mult de un salariu brut peste
400 de euro lunar.

Angajatii căsătoriti pot stabili în functie de salariul pe care consultatii cu un contabil, ce clasă
de impozitare este recomandată partenerilor.

Impozitul pe venit și contribuțiile sociale se percep şi pentru sa 13-lea salariu cât şi pentru
prime şi bonusuri.

In Japonia, în comparatie cu alte täri este parte destul de mare a veniturilor nefiscale.

Astfel, în stare impozite la buget sunt 83.8% şi nefiscale fonduri 16,2%, administraţiile locale
au un sfert din veniturile nefiscale (in 1990 la 25.3%). Aceasta include chiria, vânzarea de
terenuri şi alte bunuri municipale, amenzi, penalităti, vânzarea de obligațiuni, veniturile din
loterii, împrumuturi şi altele.

Sistemul de impozitare din Japonia, Statele Unite şi Europa, se caracterizează printr-o

multitudine de impozite. Ei au dreptul de a percepe fiecare organ al Administrației Teritoriale.
Dar toate taxele înregistrat în legislația țării. Fiecare tip de impozit de stat este reglementat prin
lege. Legea privind taxele locale determina punctele de vedere si ratele marginale în restul
unitătii este efectuată de către parlamentul local. Raport în tară 25 de stat și 30 de taxe locale. Ele
pot fi clasificate în trei grupe majore. Primul - un Impozitul pe profit directe ca persoane juridice
și fizice. Al doilea- impozitele directe pe proprietate. Al treilea - impozitele directe şi indirecte de
consum.

3.2 Impozitele indirecte

Alaturi de impozitele directe in majoritatea tärilor se folosesc şi impozitele indirecte.

Între cele doua categorii de impozite există diferente din mai multe puncte de vedere:
Din punct de vedere ştiintific, o primă deosebire reese din aceea că, dacă in cazul impozitelor
directe obiectul acestora il reprezintă existenta venitului/averii, in cazul celor indirecte obiectul
impunerii il constituie cheltuirea/consumul al venitului/averii. O a doua diferenta modului în care
impozitele afecteză pe rezidă din incidenta şi repercusiunea lor, adică aplătitorul este aceeaşi
persoană cu suportatorul şi ele nu pot fi de regulă, repercutate asupra altor persoane.In cazu
impozitelor indirecte, incidenta, sarcina fiscală este indirectă, acest lucru fiind prevăzut de lege.
Din punct de vedere juridic-administrativ, in cazul impozitării directe a venitului, averii există,
aşa numitul, rol nominativ. Fiecare contribuabil are o pozitie, un fişier personal in memoria
calculatorului, pe când acest lucru nu se regăsește la impozitele indirecte, unde coritribuabilul nu
poate fi cunoscut din timp.

Printre avantajele impozitelor directe se poate numi echitatea fiscală şi faptul că asigură
statului venituri relativ stabile, însă perceperea în acest caz este lentă şi la intervale mari de
timpi. De asemenea, impozitarea directă, este vizibilă şi iritabilă pentru consumatori. In cazul
impozitării indirecte are loc impunerea nu al profitului, al venitului ci al vinzării cumpărării, al
consumului. Perceperea acestor impozite este mai putin costisitoare şi mai rapidă ca a celor
directe. Marele dezavantaj al impozitării indirecte este faptul că nu se asigură echitatea fiscală şi
nu se ia în consideratie situatia personală a plătitorului. Plätitorii impozitelor indirecte sunt toti
acei care consumă bunuri din categoria celor impuse, indiferent de veniturile, averea, profesia
sau situatia personală a acestora. Impozitele indirecte sunt prevăzute în cote proporționale asupra
valorii mărfurilor vândute şi a serviciilor prestate ori în sume fixe pe unitate de măsură.

Acest tip de impozite nu asigură o repartiție echilibrată a sarcinilor fiscale. Indiferent de

mărimea veniturilor obtinute de consumatori, cota de aplicare a impozitelor este unică.Însă
regresiv. Astfel, cu cît o persoana beneficiază de venituri mai mici, cu atât suportă mai greu
impozitelor indirecte. Aceste impozite afectează puterea de cumpărare a raportat la întregul venit
de care dispune cumpărătorul, impozitul indirect capătă un caracter sarcina fiscală a
consumatorilor și, deci, contribuie la scăderea nivelului de trai al populației.

Principalele categorii de impozite indirecte sunt:

-Taxa pe Valoare Adăugată(TVA)

-Accizele

-Taxele vamale și taxele pentru diverse proceduri vamale

-Monopolurile fiscale

TVA este un impozit general de stat care reprezinta o formă de colectare la buget al unei pårti a
valorii märfurilor livrate, serviciilor prestate care sunt supuse impozitării pe teritoriul Republicii
Moldova, precum şi a unei pärti din valoarea märfurilor, serviciilor impozabile importate in
Republica Moldova.
 Platitori de TVA sunt toti agentii economici care vând produse, execută lucrări, prestează
servicii şi importă mărfuri cu exceptia persoanelor fizice personal, a căror valoare nu depäşeşte
limita stabilită în legea bugetului pe anul respectiv.

Obiectul impozabil constituie:

a)livrarea mărfurilor , serviciilor de cätre subiectii impozabili, reprezentind rezultatul activitătii

lor de întreprinzätor în R.M.

b) importul mărfurilor, serviciilor in Republica Moldova, cu exceptia mărfurilor de uz sau

consum personal importate de persoanele fizice conform limitelor; stabilite de lege.

Baza impozabilă reprezintă valoarea livrării achitate sau care urmează a fi achitată (fără TVA),
iar mărfurile importate valoarea lor vamală, inclusiv impozitele ce urmează a fi achitate la import
cu excepția TVA. Dacă "TVA încasată" de la furnizori în urma operatiunilor economice este mai
mică ca"TVA plătită" consumatorilor intr o perioadă fiscală, atunci această diferentă se
raportează la perioada următoare. Dacă depăşirea sumei TVA pe valoarea mărfurilor, serviciilor
procurate se datorează faptului că subiectul impozabil a efectuat o livrare ce se impozează la cota
zero, acesta are dreptul la restituirea sumei de depăşirea TVA ce uimează a fi achitată pe-valorile
materiale, serviciile procurate în limitele cotei TVA, obişnuite, înmultită cu valoarea livrării care
se impozitează la cota zero. Suportatorul impozitului este consumatorul final.

Codul fiscal al RM prevede 4 cote TVA:

cota standard 20%;

cota 8% pentru pîine şi produse de panificatie,lapte şi produse lactate

Cota 5% pentru gazele naturale, producția vegetală, și animalieră în stare proaspătă; destinate
pentru mărfurile pentru livrările de curent electric,

cota O reprezentantelor diplomatice, organizațiilor internaționale, exportul de mărfuri ș.a. livrări

prevăzute de art. 103 titlul III al Codului Fiscal.

Perioada fiscală privind TVA constituie lună calendaristica începînd cu prima zi a lunii.

Conform legii cu privire la modul de calculare şi plată a taxei pe valoarea stabileşte ca a

cumpărători pentru mărfurile (lucrările, de taxă pe adăugată:Suma taxei pe valoarea adăugată, ce
urmează a fi vărsată la buget se diferenta dintre sumele taxei, încasate de serviciile)
comercializate lor şi sumele taxei plătite furnizorilor- plătitori importul de mărfuri, la bugetul
Republicii Moldova - sau plătite la valoarea adăugată valoarea cărora referă la cheltuielile de
productie (de circulatie).

La comercializarea märfurilor (lucrärilor, serviciilor) de cätre gospodãäriile şi unitätile

(comunale intreprinderilor balanta economice de deservire, la afla ce se cantine, ateliere de
croitorie, sere etc.) achitareataxei pe valoare pe valoare adăugată se efectuează bunurile
materiale, achizitionate pentru aceste in modul stabilit. În acest caz taxa stabilit. se efectuează
bunurile materiale, achizitionate pentru aceste in modul pe unitäti mårfurilor
(lucrarilor,serviciilor), se economice, precum şi la comercializarea de reflectă intr-un subcont
separat.

Accizele

Conform titlului IV codului Fiscal accizul este un impozit general de stat stabilit pentru unele
mărfuri de consum, precum si pentru activitatea in domeniul jocurilor de noroc.

Accizele sunt taxe speciale de consumatie şi se aşează, de regulă,pe vinzarea anumitor grupe
de produse, reprezentate de bunurile care dăunează sănătătii şide produsele considerate de lux.
Spre exemplu în R. Moldova se plätesc accize pentru: alcoolul etilic alimentar, derivatele sale şi
orice alte bäuturi alcoolice; produsele petroliere; produsele din tutun; alte produse şi grupe de
produse: cafea, bijuterii, autoturisme, parfumuri, blănuri naturale, articole din cristal ş.a.

în alte täri accizelor se supun:

Franta: vinul, cidru, berea, apele minerale;

Germania: tutunul, cafeaua, ceaiul, uleiurile minerale;

Marea Britanic: spirtul, berea, tutunul, uleiurile minerale

Scopul accizelor este unul fiscal, desigur, şi anume formarea de resurse la dispozitia statului.
Cel putin la fel de importantă este însă și motivația de ordin social a accizelor, prin faptul că
aceste pot folosite şi ca pirghii pentru controlarea consumurilor, în sensul descurajării acelora
care, spre exemplu, dăunează sănătății.

Subiecti ai impunerii sunt:

a) Persoanele juridice şi persoanele fizice care prelucrează și/sau fabrică mărfuri supuse
accizelor pe teritoriul Republicii Moldova;

b) persoanele juridice şi persoanele fizice care importă mărfuri supuse accizelor

c) persoanele juridice care, desfășoară activitate în domeniul jocurilor de noroc.

Ca şi în cazul TVA, suportatorul este însă, cel care cumpără produsul respectiv, adică
consumatorul final.
 Obiecte ale impunerii sunt mărfurile supuse accizelor şi licenșțe pentru Obiecte ale activitatea
în domeniul jocurilor de noroc.

Accizele se calculeaza

 fie ca o cotã fixă în lei sau în Euro pe unitatea de măsură specifică (de exemplu pe litru,
pe gradul de concentratie, pe cifra octanică etc);

 Fie ca o cotă procentuală care se aplică asupra bazei de impozitare.

Baza impozabilă o constituie:

1)pentru mărfurile supuse accizelor:

a)volumul in expresie naturală, dacă cotele accizelor, inclusiv in cazul importului sunt stabilite in
sumă absolută la unitatea de măsură a mărfii.

b)valoarea mărfurilor, fără a ține cont accize şi TVA, dacă pentru aceste mărfuri sunt stabilite
cote ad valorem in procente ale accizelor

c) valoarea in vamă a mărfurilor importate, determinată conform legislatiei fi achitate la

momentul importului, färă a tine cont de accize şi T.V.A.. dacă pentru mărfurile in cauză ad
valorem în procente ale accizelor.

2) pentru jocurile de noroc costul licenței pentru activitate în jocurilor.de noroc.

Mărfurile pentru care se calculează accize, comercializate pe teritoriul R.M. sau importate,
sunt supuse marcării obligatorii cu timbru de acciz.

Modalitatea de determinare a accizului influentează mult pretul final al mărfii, fiindcă adaosul
comercial cuvenit vînzărilor cu ridicata sau cu amănuntul, precum şi TVA se dublă impunere (o
calculează asupra pretului producătorului plus suma accizului, avînd loc taxă de consumație
peste altă taxă de consumație).

Suma accizelor, ce urmează a fi vărsată la buget, se stabileşte în conformitate cu volumul

circulant impozabil. Pentru aceasta se ia volumul de mărfuri (producție) comercializate,
transferate sau importate, supuse accizelor, în expresie naturală şi cotele accizelor la care ele se
impun în expresie bănească de pe unitate de marfă,, prin înmultirea cotei la cantitatea de marfă
(producție) în unitatea de măsură stabilită.

Taxele vamale

Taxele vamale sunt plăți obligatorii aplicate importului și exportului de mărfuri .

 Ele îndeplinesc două funcții principale:

1. protectionistă, care este legată de protecția producătorilor autohtoni. Aplicarea taxelor

vamale asupra mărfurilor importate determină majorarewa prețurilor lor și sporește
competitivitatea mărfurilor din țara importatoare.

2. functia fiscală, care se manifestă în rolul taxelor vamale de asigura venituri bugetare (în
RM ponderea TV în veniturile bugetare constituie 2-3%).

Regitrul tuturor mărfurilor care se supun taxelor vamale reprezintă Tariful vamal

În functie de modul de percepere taxele vamale se clasifică în următoarele categorii:

 ad-valorem, se aplică sub forma cotelor procentuale asupra valorii mărfii;

 specifice, se stabilesc ca mãrime absolută pentru I unitate de marfa;

 combinate,.care implică primele două categorii. De exemplu,1 5% din valoare, dar nu

mai mult de 20a pentru o tonă (nu se aplică în RM)

 exceptională, care , la rindul ei,se divizează:

1. taxa specială, aplicată îin scopul protejärii mărfurilor de origine indigena la întroducerea
pe teritoriul vamal a mărfurilor de productie sträină în cantităti şi în conditii care
cauzează sau pot cauza prejudicii materiale considerabile producătorilor de mărfuri
autohtoni;

2. taxa antidumping, percepută în cazul introducerii pe teritoriul vamal a unor mărfuri la

prețuri mai mici decât valoarea lor în ţara exportatoare momentul importului, dacă sunt
lezate interesele sau apare pericolul cauzării prejudiciilor materiale producătorilor
autohtoni de mărfuri identice sau similare ori apar piedici pentru organizarea sau
extinderea în tară a productiei de mărfuri identice sau similare;

3. taxa compensatorie, aplicată în cazul introducerii pe teritoriul vamal mărfurilor, la

producerea sau la exportul cărora, direct sau indirect, au fost utilizate subventii, dacă
sunt lezate interesele sau apare pericolul cauzării prejudiciilor materiale producătorilor
autohtoni de mărfuri identice sau similare ori apar piedici pentru organizarea sau
extinderea în tară a productiei de mărfuri identice.

Valoarea în vamă a mărfii introduse pe teritoriul vamal se determină prin următoarele metode:

a) în baza valorii tranzacției, cu marfa respectivă ori în baza pretului efectiv plătit a sau de
plătit; în baza valorii tranzacției cu marfă identică;
 b) în baza valorii tranzacției cu marfă similară

c) în baza costului unitar al mărfii

d) în baza valorii calculate a mărfii

e) prin metoda de rezervă

Taxele vamale urmează a fi delimitate de comisioanele vamale, care nu au natură de

vamale,care nu au natură de impozit şi se referă la plăţi pentru efectuarea procedurilor vamale
(reprezintă 0,25% din l valoarea mărfurilor).

Taxele de inregistrare şi timbru

Taxele de inregistrare şi timbru sunt obligatorii numai în cazul in care cetăteanul solicită un
serviciu din partea statului. Ele pot imbräca forma de:

a) taxe judecătoreşti şi notariale;

b) taxe de timbru: timbrul literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric şi al artelor

plastice, care alimentează diferite fonduri publice destinate sustinerii unor activitați din b)
domeniul culturii etc.

Calculul taxelor vamale aplicate mărfurilor si altor obiecte, supuse taxării, se face pe baza
costului lor preväzut in contract sau a costului indicat în factură.

Dacă valoarea vamală a mărfurilor si altor obiecte declarate nu corespunde cu cea stabilită
conform prevederilor prezentului punct al Regulamentului, sau dacă lipseşte posibilitatea
verificării calculului ei, instituțiile vamale ale Republicii Moldova stabilesc valoarea vamală
luind drept bază preturile mondiale la mărfurile şi la alte obiecte similare in ziua îndeplinirii
declarației vamale.

Monopolul fiscal

Monopolul fiscal are caracter de impozit indirect, similar taxei de consumatie, dar care se
adaugă numai la preturile produselor şi serviciilor declarate monopol de stat. Veniturile realizate
de stat din monopolurile fiscale sunt reprezentate de profitul obținut din activitatea de productie
sau comercializare în regim exclusiv şi de taxa cuprinsă în pretul de vânzare- încasat de la
consumatori. Practic, Acest impozit (taxă) fixat asupra pretului de vânzare şi acesta, se numeşte
monopol fiscal

Se disting două variante de monopol fiscal:

1. monopol deplin, când întreaga producție devine monopol de stat. Această variantă este cea
mai avantajoasă din punct de vedere, al întreprinderilor de stat, care pot practica preturi
care sa asigure atât realizarea unui profit normal cât şi încasarea de impozit ca sursă
financiară a statului

2. monopol parțial, când numai o parte din producție este monopol de stat. Posibilitătile de
câştig sunt mai limitate pentru întreprinderile de stat ca -urmare a manifestării concurentei
din partea întreprinderilor private

În prezent există monopoluri fiscale în Germania (bäuturi alcoolice), Italia (tutun), Spania
(petrol și tutun).

Capitolul 4.

4.Sistemul bugetar şi procesul bugetar

Bugetul public national este o categorie fundamentală a ştiintei finantelor, a cărui definire
cunoaşte doua abordäri: una economico-financiara şi una juridică. Prin bugetul public e
proiectează şi se desfäsoară activitatea financiară, putând aprecia că bugetul public reflectă
activitatea privind finantele publice ale unui stat. Sub aspect economico-financiar, ..conceptul de
buget public national este o notiune sintetică a patru instituții juridice diferite: bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale de stat, Fondul Asigurărilor Obligatorii de Asistenta Medicala şi
bugetele locale ale comunelor, oraşelor şi ale raioanelor." Resursele şi cheltuielile reflectate in
bugetele mentionate anterior, cumulate la nivel national, alcătuiesc resursele financiare publice
totale, respectiv cheltuielile publice totale care, după consolidare prin eliminarea transferurilor
dintre bugetele respective, evidențiază dimensiunile efortului financiar public, pe anul respectiv,
starea de echilibru sau de dezechilibru, după caz.

Bugetul reprezintă deci, un plan financiar, ceea ce sugerează ideea de echilibru între două
componente: venituri și cheltuieli. Sub aspect juridic, bugetul reprezintă un act legislativ prin
care sunt prevăzute şi autorizate veniturile şi cheltuielile anuale ale statului.

Finantele publice cuprind totalitatea resurselor financiare acumulate în numele statului și

distribuite de către stat pentru îndeplinirea funcțiilor sarcinilor sale. În functie de nivelul de
administrare, finanțele publice se împart in finanțe administrate de Guvern și finante administrate
de autoritățile administrației publice locale.

Bugetul public național cuprinde (BPN):

a) bugetul de stat (BS);

b) bugetul asigurărilor sociale de stat (BASS);

c) fondurile asigurării obligatorii de asistență medicală (FAOAM);

d) bugetele locale (BUAT).

BS+BASS+FAOAM formează bugetul consolidat central.

BUAT cuprind bugetele locale de nivelul întâi (bugetele satelor/comunelor,

oraşelor/municipiilor, cu excepția municipiilor Chişinău și Bălti) şi bugetele locale de nivelul al
doilea (bugetele raionale, bugetul central al unității teritoriale autonome Găgăuzia, bugetele
municipale Balți și Chişinău), care în ansamblu formează bugetul consolidat local.

Bugetele se structurează conform clasificației bugetare, care se constituie din:

a) clasificația organizațională;

b) clasificația funcțională;

c) clasificația programelor;

d) clasificația economică;

e) clasificatia surselor

Bugetul de stat se administrează de către Ministerul Finantelor.

Bugetul asigurărilor sociale de stat se administreaz de cätre Casa Natională Asigurari Sociale.

Fondurile asigurării obligatorii de asistenta medicala se administrează de către Compania

Nationala Asigurări in Medicină.

Bugetele locale se administrează de către autorităţile executive locale.

Astfel legea bugetului pentru anul 2016 a fost adoptată de catre Parlament, conform

Art.1.- La Bugetul de stat pe anul 2016 se aprobå la venituri in sumă de 31 378 944,8 mii de lei
şi la cheltuieli sumã de 35 561 744,8 mii de lei, cu un deficit sumă de 4 182 800,0 mii de lei.

PROCES BUGETAR – consecutivitate a activitătilor de elaborare, examinare,

consecutivitate adoptare, executare şi raportare a bugetelor.

Anul bugetar incepe 1 ianuarie şi încheie la 31 decembrie.

Procesul bugetar este un proces decizional, democratic, preponderent politic, continuu, ciclic şi
de larg impact public la nivel macro manifestă atit pe plan economic micro-, care se manifestă
atât pe plan economic ,cât şi social.

Procesul bugetar cuprinde activitățile privind:

1. ELABORAR PROIECTULUI DE BUGET

2. APROBAREA ACESTUIA

3. EXECUTIA BUGETARĂ

4. ÎNCHEIEREA ŞI APROBAREA CONŢINUTULUI DE EXECUŢIE BUGETARĂ

5. CONTROLUL BUGETAR

De la o tară la alta continutul procesului bugetar prezintă anumite diferentieri în dependentă

de structura sistemului bugetar, dar are şi multe elemente comune.
 PROCEDURA DE ELABORARE A BUGETULUI DE STAT include următoarele etae:

-in termenul stabilit de Guvern, Ministerul Finantelor prezintă Guvernului proiectul legii
bugetare pentru anul bugetar viitor;

-pină la 1 octombrie fiecărui an Guvernul prezintă Parlamentului

A. proiectul legii bugetare anuale pentru anul bugetar viitor şi nota explicativă;

B. lista modificărilor în legislatie, care rezultă din proiectul legii bugetare anuale.

EXAMINAREA ȘI ADOPTAREA LEGII BUGETARE ANUALE DE CATRE include

PARLAMENT

Proiectul legii bugetare anuale este examinat de Curtea de Conturi, care prezintă
Parlamentului un aviz la data stabilită de acesta. Comisiile permanente ale Parlamentului
examinează proiectul legii bugetare anuale în condițiile stabilite de Parlament și prezintă
avizele la proiectul legii bugetare anuale Comisiei pentru buget și finanțe. În baza avizelor
Comisia pentru buget și finanțe întocmeşte raportul şi lista de recomandări asupra proiectului
legii bugetare anuale și le prezintă Parlamentului.

Parlamentul examinează proiectul legii bugetare anuale, de regula in trei lecturi.

Examinarea în prima lectură:

Parlamentul audiaza raportul Guvernului şi coraportul Comisiei pentru buget şi finante

asupra proiectului legii bugetare anuale şi examineaza:

1. directiile prin`cipale ale politicii bugetar-fiscale

2. conceptiile de bază ale proiectului legii bugetar-fiscale

Parlamentul aproba, in prima lectura, proiectul legii bugetare anuale şi îl remite Comisiei
pentru buget şi finante pentru pregätirea de examinare in a doua lectură.

In caz de respingere, Parlamentul stabileste un termen pentru imbunätätire si prezentare

repetată a proiectului legii bugetare anuale in prima lectură.

Examinarea in lectur a doua:

În decursul lecturii a doua, Parlamentul, prezentarea Comisiei pentru buget şi finante,

examinează:

a) veniturile estimate sub formä de calcule şi structura lor;

b) cheltuielile estimate, structura si destinatia lor

 c) deficitul sau excedentul bugetului de stat.

Parlamentul aprobă, in a doua lectură, proiectul legii bugetare anuale şi il remite Comisiei
pentru buget şi finante pentru pregätirea de examinare în a treia lectură.

In caz de respingere, Parlamentul stabileşte un termen pentru îmbunătățire și prezentare

repetată a proiectului legii bugetare anuale in a doua lectură.

Examinarea în a treia lectură:

In decursul lecturii a treia, Parlamentul, la prezentarea Comisiei pentru buget și finante,

examinează:

a) alocatiile detaliate pentru autoritătile publice;

b) stabileşte alocațiile care vor fi finantate

c) examinează alte detalieri din legea bugetară anuală.

Până la 5 decembrie a fiecărui an Parlamentul aprobă legea bugetară anuală.

EXECUTAREA BUGETULUI DE STAT

Responsabilitatea pentru executarea bugetului de stat revine Guvernului.

În termen de 10 zile după adoptarea legii bugetare anuale, Ministerul Finantelor:

-solicită de la autoritătile publice centrale planurile de finanțare, precum şi cele ale

instituțiilor subordonate

- întocmeşte repartizările lunare ale veniturilor prevăzute de legea bugetară anuală și de alte
acte legislative

În termen de 45 zile după publicarea legii bugetare anuale, Ministerul Finanțelor aprobă
repartizarea lunară a veniturilor cheltuielilor bugetului de stat conform clasificării bugetare

În executia părții de cheltuieli a bugetului de stat se parcurg succesiv patru etape: angajarea,
lichidarea, ordonanțarea și plata.

Executia părtii de venituri a bugetului de stat presupune parcurgerea a patru etape, care se
referă la: aşezarea impozitelor, lichidarea, emiterea titlului de percepere a impozitelor și
perceperea propriu-zisă a acestora.

ÎNCHEIEREA SI APROBAREA CONTULUI DE EXECUTIE BUGETARA

Executia bugetului de stat resupune inregistrarea contabila a veniturilor şi cheltuielilor,

precum şi a încasărilor si plätilor aferente acestora. Aceste inregistråri sunt concretizate în
därile de seamă contabile trimestriale si pentru intregul exercipiu bugetar anual, pe care
ordonatorii principali de credite bugetare au obligatia så le intocmeasca. le depună la
Ministerul Finantelor. Contul general anual de executie bugetară reflecta. totalitatea
operatiunilor privind încasarea veniturilor si efectuarea cheltuielilor bugetului de să stat.

CONTROLUL BUGETAR

Controlul asupra executãrii bugetului de stat reprezinta o etapa a procesului bugetar a cărei
necesitate se fundamentează pe restrictiile ce trebuie luate considerare la alocarea. pe destinatii
şi utilizarea resurselor bugetare.

Conform noii conceptii privind controlul de stat, controlul financiar de stat in Republica.

Moldova se exercită de către:

1. Parlament, prin intermediul Curtii de Conturi; G

2. Guvern, prin intermediul Departamentului Control Financiar şi Rezerve de pe lingă

Ministerul Finantelor

3. Firme de Audit, întemeiate în baza legislației respective.

Tinänd cont de principiul separatiei puterilor, controlul executării bugetului de stat se

execută de o seamă de organe imputernicite, fiind de natură politică, jurisdicțională și
administrativă.

In corelatie cu interesele pentru care este organizat şi exercitat controlul financiar, putem
distinge două forme: control financiar intern şi control financiar extern. Executia bugetului
de stat este supravegheată de către Curtea de Conturi care apreciază legalitatea şi
oportunitatea operațiunilor financiare realizate.

Indiferent de unele particularități, care pot exista într-o țară sau alta, generate de
experienta acumulată în domeniul democratiei şi bugetar prezintă o serie de trăsături comune,
şi anume:

 este un proces predominant politic, deoarece deciziile de alocare a resurselor bugetare

limitate în raport cu nevoile societății pentru bunuri publice şi servicii publice;

 este un proces de decizie, deoarece decoziile de alocarea resurselor bugetare nu sunt

determinate de fortele pietei, ci de cetățeni, de grupuri de interese prin mecanismul
reprezentativității și votului;

 este un proces complex, cu mii de participanti (instituții publice, administrații publice,

organizații politice etc.);

 este un proces ciclic, deoarece etapele procesului bugetar sunt stabilite prin legi specifice,
în baza principiilor publicității bugetare și anualității, cu precizarea termenelor concrete
de derulare și finalizare.
 Capitolul 5.

Finanţe publice locale

În lumea contemporană finantele publice constituie o componentă de prima dimensiune a

vietii social-cconomice a fiechrei natiuni. Finantele publice şi-au ciştigat aceasta pozitie aparte
prin faptul că, in zilele noastre, in numeroase tări ale lumii, prin intermediul instrumentelor
financiare, s-a ajuns så se concentreze la dispozitia autoritaților publice centrale si locale 30 % -
60 % din produsul intern brut.in statele contemporane ale caror finanje publice se bazează pe
economia de piată liberala- capitalistă, bugetele locale ale unitatilor administrativ- teritoriale sunt
componenta principală a finantelor publice locale.Finantele publice locale, asemănător celor
centrale, grupează procedeele şi mijloacele de constituire s întrebuintare a fondurilor bänesti de
interes public, însa local, limitat teritorial la fiecare dintre unitățile administrativ-teritoriale. În
cadrul finantelor publice locale, procedeele venturilor publice sşi ale cheltuielilor publice au fost
si au rămas subordonate bugetelor unităților administrativ-teritoriale, care in consecintă au ajuns
componenta principala a acestor finanțe.Prin buget local întelegem actul în care înscriu veniturile
şi cheltuielile colectivităților locale, pe o perioada de un an. Bugetele locale sunt bugetele
unitătilor administrativ-teritoriale care au personalitate juridică.Bugetele locale cuprind două
capitole principale: veniturile şi cheltuielile localităților. În acest raport autorul prezentat
categoriile de venituri si cheltuieli care alcatuiesc bugetul unei unitati administrativ-teritoriale.

Conceptul de finante reflectă procesele şi relatiile economice în expresie bănească prin care
se constituie, repartizează și utilizează fondurile băneşti necesare funcționării statului și altor
entităti economico-sociale. În sens larg, finanțele locale includ finanțele publice locale, finantele
regiilor autonome și ale societăților comerciale constituite cu aportul autorităților administrației
publice locale şi alte resurse financiare locale.

Componentele finanțelor publice locale

În sfera finantelor publice locale se încadrează bugetele locale, finanțeleinstituțiilor publice

locale finanțate din venituri proprii și subvenții din bugetul local, finanțele instituțiilor publice
locale finanțate integral din venituri proprii, crediteleexterne și interne, veniturile și cheltuielile
evidentiate în afara bugetului local. Sferafinanțelor publice locale este ilustrată de structura
bugetului general al unei unitățiadministrativ-teritoriale care reflectă: bugetul local, bugetul
instituțiilor publicefinanțate din venituri proprii subvenții din bugetul local, bugetul instituțiilor
publicefinanțate integral din venituri, bugetul creditelor externe şi interne, veniturile
şicheltuielile evidențiate în afara bugetului local. Bugetele locale în calitate de parte principal a
finanțelor locale reflectăcerințele de resurse financiarenecesare realizării acțiunilor sociale
culturale, economice,serviciilor publice