Drept constituţional I

CURS 4 - BAZELE FORMALE ALE STATULUI: CONSTITUŢIILE

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2017-2018

TITLUL I
BAZELE FORMALE ALE STATULUI: CONSTITUŢIILE

1. CONSTITUŢIONALISMUL

Mişcarea care poartă acest nume a apărut în Secolul Luminilor, propunându-i să substituie
cutumele existente, vagi, imprecise cu Constituţiile scrise.
Potrivit teoriei clasice a dreptului constituţional, orice stat are în mod necesar o Constituţie. Nu
interesează, din acest punct de vedere, dacă Constituţia se prezintă ca un ansamblu de tradiţii sau
practici cutumiare sau ca un document adoptat potrivit unei proceduri speciale.
Regimul constituţional poate fi definit din dintr-o dublă perspectivă: a) materială; b)
formală.
Din punct de vedere material, regimul constituţional exprimă ansamblul de reguli care
reglementează organizarea şi conducerea unui stat într-o anumită etapă de dezvoltare a sa –
această perspectivă corespunde în special statelor ce nu se guvernează potrivit unei constituţii
scrise, ci uneia cutumiare.
Din punct de vedere formal, regimul constituţional exprimă exteriorizarea sau
obiectivarea ansamblului de reguli care reglementează organizarea şi conducerea unui stat
într-un document politico-juridic.

2. CRITERII DE DEFINIRE A CONSTITUŢIEI

Din punct de vedere etimologic, termenul Constituţie provine din latinescul “constitutio” care
însemna dispoziţie, ordin. Termenul latinesc definea constituţiile imperiale semnate de împărat, care aveau o
forţă juridică superioară celorlalte acte juridice adoptate de autorităţile publice ale imperiului.
Noţiunea clasică de Constituţie îşi are sorgintea în doctrinele contractului social, ea nefiind altceva
decât un pact social.
Constituţia este aşezământul politic şi juridic fundamental al unui stat.
În general, constituţia scrisă se prezintă sub forma unui document politico-juridic, care este
adoptat direct de către popor sau de reprezentanţii acestuia potrivit unei proceduri speciale şi solemne.
Documentul, pentru a căpăta însuşirile unei Constituţii scrise, trebuie să întrunească anumite
condiţii de fond şi de formă.

În ce priveşte condiţiile de fond, trebuie ţinut seama că dispoziţiile constituţionale

reglementează în primul rând raporturi politice. Prin intermediul lor se transpun în practică obiectivele
de conducere politică.
Caracterul politic al dispoziţiilor constituţionale este obiectivat însă în norme juridice care le
conferă obligativitate generală, încălcarea lor fiind sancţionată. Astfel, pe lângă caracterul politic, ele au
căpătat şi un caracter normativ.
Caracterul normativ al dispoziţiilor constituţionale decurge în special din necesitatea de a
conferi consistenţă şi caracter general-obligatoriu normelor politice, precum şi de a asigura respectarea
acestora sub sancţiunea legii. Constituţia are un caracter normativ suprem, ceea ce înseamnă că toate
celelalte acte juridice trebuie să fie conforme cu dispoziţiile sale.

Din punct de vedere al formei sale, Constituţia este o lege prin care se stabilesc principiile
generale de guvernare, ca şi principiile generale ale legislaţiei. Constituţia constituie baza cadrului juridic
al societăţii.

1
 Drept constituţional I

CURS 4 - BAZELE FORMALE ALE STATULUI: CONSTITUŢIILE

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2017-2018

Al doilea element formal constă în supremaţia Constituţiei. Constituţia este o lege supremă din
punct de vedere juridic în raport cu celelalte acte normative. Obligaţia de a o respecta revine tuturor,
inclusiv organelor puterii. Mai mult, Şeful statului are datoria de a veghea la respectarea acesteia.
Constituţia este un act politico-juridic fundamental, inspirat de o anumită filosofie
socială şi adoptat de naţiune sau în numele ei, pentru a stabili forma de stat, modul de
organizare şi de funcţionare ale puterilor statului şi raporturile între acestea, principiile
generale ale ordinii juridice a societăţii, precum şi drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, act care
este adoptat şi modificat potrivit unei proceduri speciale.

Constituţia este produsul codificat al circumstanţelor politice şi al condiţiilor sociale existente la

momentul redactării ei. O constituţie spune ceea ce trebuie făcut, ea nu poate spune ce se va face.
Din punct de vedere sociologic, constituţia reprezintă un pact social intervenit între guvernant şi
guvernaţi prin care acestora din urmă li se garantează un summum de drepturi, în schimbul acceptării de
către ei a puterii de comandă şi a dominaţiei la care sunt supuşi de guvernant, fără, însă, ca acesta să
devină tiranic.
În practica constituţională există două forme principale ale Constituţiei: constituţia cutumiară şi
constituţia scrisă.

3. CONSTITUŢIA CUTUMIARĂ

Constituţia cutumiară rezultă din uzanţe, obiceiuri, precedente cu privire la

constituirea, funcţionarea, competenţa organelor puterii, raporturile dintre acestea şi dintre ele
şi cetăţeni.
Până în secolul al XVIII-lea, când s-a cristalizat noţiunea de constituţie şi s-a impus necesitatea
materializării ei, organizarea politică a diferitelor state s-a realizat, aproape exclusiv, prin cutume.
Nu orice obicei sau precedent devine cutumă.
Cutuma se formează printr-o repetare continuă a anumitor acte, proceduri sau
obiceiuri. Repetarea trebuie să fie identică şi să se desfăşoare timp îndelungat.
Două elemente ar trebui reunite de o normă pentru a i se conferi calitate de cutumă:
1. Elementul material ce constă în cutuma propriu-zisă.
2. Elementul psihologic ce constă în convingerea fiecărui destinatar al cutumei că ea există şi că
trebuie să se conformeze conţinutului acesteia.

3.1. Trăsăturile constituţiei cutumiare

Constituţia cutumiară este, din punct de vedere al formei sale, suplă, ea evoluând odată cu
transformările ce se produc în viaţa politică a statului. Practica constituţională a evidenţiat următoarele
trăsături ale constituţiei cutumiare:
1. Cutuma constituţională fiind topită în faptele sociale nu poate fi definită cu uşurinţă, ea
caracterizându-se prin incertitudine.
2. Cutuma fiind într-o continuă mişcare, nu are o formă definitiv stabilită şi nu i se cunoaşte cu
precizie nici conţinutul, totodată este greu de stabilit când anume o cutumă a căzut în desuetudine sau
când o nouă cutumă s-a încetăţenit.
3. Cutuma nu poate modifica sau abroga o normă constituţională scrisă, preelaborată şi riguros
fixată.
4. Cutuma completează Constituţia scrisă şi sprijină interpretarea ei adecvată.
5. Regulile cutumiare nu pot fi însă stavilă împotriva arbitrariului autorităţilor publice.

2
 Drept constituţional I

CURS 4 - BAZELE FORMALE ALE STATULUI: CONSTITUŢIILE

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2017-2018

În legătură cu rolul şi locul cutumei constituţionale într-un sistem juridic bazat pe codificarea
normelor de drept, pot fi distinse următoarele forme ale cutumei:
Cutuma secundum legem;
Cutuma praeter legem;
Cutuma contra legem.

Cutuma secundum legem – se referă la acele cazuri în care regulile de natură cutumiară se
aplică în temeiul unei dispoziţii explicite a legiuitorului sau a unei autorităţi publice cu împuterniciri
normative (de ex. art. 600, 607 şi 610 ale Codului civil fac referire la obiceiul locului cu privire la zidul şi
şanţul comun).
Cutuma praeter legem – este destinată să completeze legea constituţională, dacă Constituţia
scrisă nu reglementează suficient de clar o instituţie politică sau pentru a clarifica conţinutul unei
dispoziţii constituţionale.
Cutuma contra legem – contrazice regula constituţională, argumentele pro sau contra
admiterii sale capătă, de regulă, o tentă politică.

4. CONSTITUŢIA SCRISĂ

Originile noţiunii clasice a Constituţiei – ca document scris, oficial, sistematic, solemn, clar,
precis, adoptat de regulă, după o procedură specială – se află în mişcarea constituţională care a apărut în
Epoca Luminilor şi, care şi-a propus să substituie cutumelor existente, vagi şi incerte, constituţiile scrise –
ce constituiau instrumente de protecţie în faţa absolutismului şi chiar a despotismului monarhic.
Prima Constituţie scrisă este cea a S. U. A. în 1787, a urmat apoi cea a Poloniei în mai 1791 şi a
Franţei în noiembrie 1791.

4.1. Avantajele constituţiei scrise

 Constituţia scrisă asigură o mai mare stabilitate şi securitate a instituţiilor politice, deoarece
conţinutul articolelor sale este clar. Regula de drept scrisă are avantajul clarităţii şi preciziei, prin
intermediul ei se stabileşte cu exactitate cadrul de organizare a puterilor şi se sancţionează abuzul de
putere.
 Constituţia scrisă garantează supremaţia regulii constituţionale asupra celorlalte reguli,
instituind în acelaşi timp o garanţie împotriva arbitrariului guvernanţilor.
 Constituţia instituie o garanţie împotriva arbitrariului guvernanţilor .
 În Constituţie sunt înscrise drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, precum şi
garanţiile împotriva tiraniei şi abuzului de putere (în Declaraţia franceză privind drepturile omului şi
cetăţeanului din 1789 stipula în art. 16: “Orice societate care nu asigură garanţia drepturilor şi nu statorniceşte
separaţia puterilor este lipsită de Constituţie”).
În doctrină se admite că sunt două tipuri de constituţii scrise:
1. Constituţii foarte clare şi foarte scurte, care se limitează la fixarea unor principii şi reguli
esenţiale privind modul de constituire a organelor statului şi raporturile dintre acestea;
2. Constituţii foarte lungi, dar complicate în detalii de redactare.
Constituţiile scrise provin dintr-o putere supremă, numită putere constituantă, care determină
la rândul ei existenţa puterilor constituite (sunt autorităţile care sunt prevăzute prin Constituţie:
Guvern, Preşedinte, tribunale, etc.).

3
 Drept constituţional I

CURS 4 - BAZELE FORMALE ALE STATULUI: CONSTITUŢIILE

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2017-2018

Puterea constituantă este cunoscută sub două aspecte:

1. Putere constituantă originară – este cea care adoptă prima constituţie a unui stat sau o
nouă Constituţie. Această putere este exercitată de către popor prin referendum sau printr-un organism
special creat în acest scop(Adunarea Constituantă),care după adoptarea Constituţiei îşi încetează de
regulă activitatea sau continuă să funcţioneze ca Adunare legislativă.
2. Putere constituantă derivată – este cea care modifică Constituţia aflată deja în vigoare.

5. TIPURI DE CONSTITUŢII

Doctrina constituţională clasică oferă următoarea clasificare a constituţiilor după modul lor de
adoptare:
Constituţia concedată (octroaiată)
Constituţia pact
Constituţia statut
Constituţia convenţie

1. Constituţia - concedată – este formal, o iniţiativă a monarhului, dar, în realitate, un act impus
acestuia prin care el recunoaşte anumite drepturi fundamentale cetăţenilor şi îşi autolimitează
prerogativele prin constituirea unei adunări reprezentative, cu care urmează să realizeze funcţia
legislativă (de ex. Carta din 4 iunie 1814 a lui Ludovic al XVIII-lea, Constituţia Piemontului şi a
Sardiniei din 1848).

2. Constituţia - pact – reprezintă constituţia rezultată din compromisul intervenit între monarh
şi Adunarea reprezentativă.(de ex. Magna Charta Libertatum, Carta franceză din 1830, Constituţia
României din 1866 şi cea din 1923).

3. Constituţia - statut – este, formal, o constituţie concedată, votată însă pe cale plebiscitară (de
ex. Statutul Albertin din 1848, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 1864, Constituţia
României din 1938).

4. Constituţia - convenţie – este adoptată de o Adunare reprezentativă a Corpului electoral,

aleasă anume în scopul elaborării unei Constituţii, fără a fii nevoie de concursul unui alt organism al
statului.(ex. Constituţiile franceze din 1791, 1793, 1848, 1846).

6. CONŢINUTUL CONSTITUŢIEI
Din punct de vedere al conţinutului lor, constituţiile moderne prezintă multe asemănări, ba
uneori, chiar formulări identice ale unora dintre instituţiile pe care le reglementează.
Normele şi principiile constituţionale pot fi clasificate astfel:
1. Principii şi norme constituţionale având un rol determinant în stabilirea şi
funcţionarea organismelor de guvernare, precum şi în stabilirea formei statului.
În cadrul acestei categorii, cele mai importante sunt dispoziţiile referitoare la structura de
guvernare. Prin structură de guvernare se înţelege ansamblul instituţiilor politice şi al procedurilor
referitoare la desemnarea guvernanţilor, la prerogativele şi funcţiile acestora, la raporturile dintre ele,
precum şi la raporturile pe care ei le au cu cei guvernaţi.
2. Dispoziţii solemne privind drepturile cetăţeneşti, însoţite sau nu de garanţii juridice
ale exercitării acestora.

4
 Drept constituţional I

CURS 4 - BAZELE FORMALE ALE STATULUI: CONSTITUŢIILE

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2017-2018

3. Dispoziţii constituţionale care nu au o legătură directă cu procesul de guvernare (de

ex. dispoziţii referitoare la regimul proprietăţii, la resursele financiare ale statului , la familie, etc.).

TITLUL II
PROCEDEE DE ADOPTARE ŞI REVIZUIRE A CONSTITUŢIEI
1. ADOPTAREA CONSTITUŢIEI

O Constituţie nouă este adoptată în următoarele situaţii:

1. Odată cu formarea unui stat nou. Exemplul clasic îl constituie S.U.A.
2. Când în viaţa unui stat au loc schimbări politice structurale, fundamentale, şi,
anume, când se schimbă regimul politic ori când un stat îşi reînnoieşte fundamental bazele politico-
juridice, economice, sistemul social-politic sau când îşi desăvârşeşte unitatea statală (Constituţia 1923,
Constituţia Portugaliei din 1976, a Spaniei din 1978, a României şi a Bulgariei din 1991, a Rusiei din
1993, etc.).
3. Când în viaţa statului are loc o schimbare importantă cu caracter politic sau social-
economic care nu afectează însă esenţa statului sau regimul politic; practic este vorba de un nou
stadiu de dezvoltare a statului respectiv(Constituţia Franţei din 1958).

2. REVIZUIREA CONSTITUŢIEI

Art. 28 din Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului stipula: “un popor are întotdeauna dreptul de
a reexamina, corecta şi de a schimba propria Constituţie. O generaţie nu poate subjuga cu legile sale generaţiile viitoare”.

Revizuirea Constituţiei constă în modificarea acesteia prin reformularea, abrogarea

anumitor articole sau prin adăugarea unui text nou.
Din punct de vedere al procedurii de revizuire, Constituţiile sunt suple sau rigide.
Sunt constituţii suple sau flexibile acelea care cuprind reguli de aceeaşi valoare din punct de
vedere juridic ca şi legile ordinare, putând fi modificate conform procedurii legislative obişnuite(ex.
Constituţia Africii de sud din 1961).
Sunt constituţii rigide acelea care sunt susceptibile de revizuire printr-o procedură complexă
sau relativ complexă, în orice caz diferită de cea urmată pentru adoptarea legilor organice sau ordinare.
Pentru asigurarea rigidităţii constituţionale sunt folosite diverse procedee:
 Stabilirea unor condiţii speciale de exercitare a iniţiativei de revizuire a Constituţiei(ex.
controlul de constituţionalitate din oficiu asupra iniţiativei de revizuire);
 Recunoaşterea posibilităţii de revizuire numai în favoarea unei Adunări Constituante.
 Instituirea unei proceduri speciale de dezbatere şi adoptare a iniţiativei de revizuire;
 Necesitatea ratificării revizuirii prin referendum;
 Fixarea unor limite materiale pentru revizuire;

Toate constituţiile prevăd o anumită procedură de revizuire a acestora, adică:

 Organul care propune revizuirea;
 Organul care votează propunerea de revizuire;
 Majoritatea de voturi cerută pentru adoptarea propunerii de revizuire.

Constituţia României este o Constituţie relativ rigidă, în sensul că ea admite revizuirea, dar
numai printr-un sistem tehnic prestabilit, vizând procedura acesteia şi limitele revizuirii.

5
 Drept constituţional I

CURS 4 - BAZELE FORMALE ALE STATULUI: CONSTITUŢIILE

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2017-2018

Revizuirea poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o

pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept
de vot.
Cetăţenii trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste
judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul
acestei iniţiative
Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o
majoritate de cel puţin 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere.
Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi senatul, în
şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel 3/4 din numărul deputaţilor şi al senatorilor.
Revizuirea este definitivă prin aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de
la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.
Constituţia prevede următoarele limite de revizuire:
 Caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român;
 Forma republicană de guvernământ;
 Integritatea teritoriului;
 Independenţa justiţiei;
 Pluralismul politic;
 Limba oficială.