UNIVERSITATEA “TITU MAIORESCU” BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENŢĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC: ABSOLVENT:

2013

1
 UNIVERSITATEA “TITU MAIORESCU” BUCUREŞTI
FACULTATEA DE DREPT

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI ŞI
ADMINISTRAŢIA PREZIDENŢIALĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC: ABSOLVENT:

2013

2
 INTRODUCERE

Potrivit dreptului public, statul nu poate fi conceput fără un şef, oricât de

simbolic ar fi rolul acestuia în unele sisteme politice1.
Instituţia şefului de stat îşi are obârşia în chiar istoria lumii, a sistemelor statale.
Dintotdeauna, colectivităţile umane organizate au avut un şef, recunoscut sau impus, în
contextul împrejurărilor istorice, instituţie ce a cunoscut o evidentă evoluţie cât priveşte
formele, structurile, împuternicirile, protocoalele2.
În dreptul public modern, ideea şefului de stat este legată de forma de
guvernământ, concept prin care, de regulă, s-a răspuns la intrebarea, cine exercită
puterea în stat: o singură persoană (monocraţia), un grup de persoane (oligarhia) sau
poporul în mod direct (democraţia)?
Cu alte cuvinte, privind forma de guvernământ ca modalitatea în care sunt
constituite şi funcţionează organele statului, o raportăm, de principiu, la trăsăturile
definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare.
După forma de guvernământ, statele se clasifică de regulă în două categorii:
monarhii, în care şeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viaţă, şi republici,
în care şeful statului, numit cel mai adesea preşedinte, este ales pe o perioadă
determinată, fie de popor prin vot direct sau indirect (republici prezidenţiale sau
republici semi-prezidenţiale), fie de Parlament (republici parlamentare)
O analiză din perspectiva dreptului comparat, a modului de reglementare a
instituţiei Preşedintelui, în majoritatea statelor Uniunii Europene consacră forma de
guvernământ republicană, restul reprezentând monarhii constituţionale, ceea ce ne duce
la concluzia că în majoritatea cazurilor predomină teza unui Preşedinte de Republică
aflat cât mai aproape de un monarh constituţional, cu rol de reprezentare şi de arbitru,
dispunând de atribuţii destul de restrânse şi adeseori condiţionate de intervenţia altor
autorităţi publice.
Iniţial, şeful statului în România a fost monarhul.
Deşi numai Constituţia din 1938 a prevăzut în mod expres că „Regele este capul
statului”, din analiza dispoziţiilor constituţionale anterioare se poate constata că Regele
exercita atribuţiile specifice unui şef de stat, „puterea executivă fiind încredinţată
monarhului”. Chiar în perioada 1940-1944, când preşedintele Consiliului de Miniştri a
fost învestit cu puteri depline în conducerea statului român, Regele a continuat să deţină
o serie de prerogative specifice funcţiei de şef al statului.
După desfiinţarea regimului monarhist, în anul 1948 a fost creat un organ
colegiu care exercită atribuţiile şefului de stat, numit iniţial Prezidiul Republicii
Populare Române, iar apoi, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a R.P.R., înlocuit
ulterior, în anul 1961 cu Consiliul de Stat, ca organ suprem al puterii de stat cu
activitate permanentă, cubordonat Marii Adunări Naţionale.

1
Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 282.
2
Muraru Ioan., Tănăsescu Simina, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a X-a revăzută şi
completată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 515.

3
 Constituţia din 1965 a consacrat existenţa Consiliului de Stat ca organ colegial
cu atribuţii de şef de stat, pentru ca în anul 1974, printr-o modificare a acesteia să fie
instituită expres funcţia de Preşedinte al Republicii Socialiste România. Acesta era ales
de Marea Adunare Naţională şi era răspunzător în faţa acesteia, exercitând toate
atribuţiile specifice funcţiei de şef al statului.
Consiliul de stat a fost menţinut, dar şi-a păstrat doar o parte din atribuţiile pe
care le exercita până la modificarea constituţională din anul 1974.
Începând cu 27 decembrie 1989, se instituie funcţia de Preşedinte al Consiliului
Frontului Salvării Naţionale, care primea şi atribuţiile de şef de stat. La începutul lunii
februarie a anului 1990, organele centrale ale puterii politice se reorganizează, prin
constituirea Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN), al cărui preşedinte
preia şi atribuţiile de şef de stat.
După decembrie 1989, instituţia Preşedintelui a fost menţinută, dar prin
Decretul- lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României s-
a stabilit ca acesta să fie ales direct de către popor prin vot universal, egal, secret şi liber
exprimat.
Constituţia României din anul 1991 „a proiectat” un Preşedinte de Republică
pentru a satisface, pe de-o parte, necesitatea de reprezentare a statului, iar pe de altă
parte, necesitatea de arbitraj între „puterile statului”, între „stat şi societate”3.
Astfel, dispoziţiile susţinute determină o reevaluare în ceea ce priveşte locul
şefului statului în sistemul organelor statului, în sistemul politic, poziţia acestuia în
raport cu puterile în stat4
Persoanele care au deţinut funcţia de Preşedinte al României:
- 28 martie 1974 - 22 decembrie 1989: Nicolae Ceauşescu (preşedinte al
Republicii Socialiste România)
- 27 decembrie 1989 - 6 februarie 1990: Ion Iliescu (preşedinte al Consiliului
Frontului Salvării Naţionale)
- 6 februarie 1990 - 18 iunie 1990: Ion Iliescu (preşedinte al Consiliului
Provizoriu de Uniune Naţională)
- 18 iunie 1990 - 11 octombrie 1992: Ion Iliescu
- 30 octombrie 1992 - 29 noiembrie 1996: Ion Iliescu (considerat de Curtea
Constituţională ca "primul mandat constituţional")
- 29 noiembrie 1996 - 20 decembrie 2000: Emil Constantinescu
- 20 decembrie 2000 - 20 decembrie 2004: Ion Iliescu
- 20 decembrie 2004 - prezent: Traian Băsescu
În perioada 20 aprilie 2007 - 23 mai 2007, preşedintele Senatului, Nicolae
Văcăroiu, a exercitat funcţia de preşedinte interimar, ca urmare a votului Parlamentului
de suspendare a preşedintelui Traian Băsescu. În urma referendumului din 19 mai 2007,
Traian Băsescu a fost reconfirmat în funcţie.
Aşadar, potrivit art. 80 din Constituţia României, rămas nemodificat atât ca
număr, cât şi sub aspectul conţinutului:
3
Iorgovan Antonie, op. cit., p. 289.
4
Brezoianu Dumitru, Drept administrativ. Partea specială, Ed. Universitaţii „Titu Maiorescu”,
Bucureşti, 2002, p. 35.

4
 „ (1) Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul
independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.
(2) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna
funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de
mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.”
Dispoziţiile acestui articol sintetizează, după cum s-a susţinut în primul
comentariu al Constituţiei, întreaga configuraţie a funcţiei prezidenţiale de la definirea
acesteia la fundamentarea şi legitimizarea acţiunilor Preşedintelui5.

5
Vasilescu Florin, Constantinescu Mihai, Deleanu Ion, Iorgovan Antonie, Muraru Ioan, Vida Ioan,
Constituţia României – comentată şi adnotată, Ed. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti,
1992, p.180

5
 CAPITOLUL I

SCURTĂ PREZENTARE A INSTITUȚIEI PREZIDENȚIALE

Secțiunea 1

Institutia prezidențială.Repere istorice.

Evoluţia a instituţiei şefului de stat în ţara noastră o vom explica prin prisma
dispoziţiilor constituţionale, începând cu prima noastră constituţie. Astfel, potrivit
Statutului lui Cuza puterile publice erau încredinţate domnului, unei adunări
ponderatice şi unei adunări elective.
Termenul domn este folosit şi de către Constituţia din anul 1866 (art. 82),
domnul având puteri constituţionale ereditare, iar puterea legislativă se exercita colectiv
de către domn şi reprezentanta naţională (art. 32) La 8 iunie 1884, în urma proclamării
regatului în anul 1881, textele constituţionale au fost puse de acord cu această realitate.
Constituţia din anul 1923 vorbeşte de rege (art. 77), arătând că puterea legislaţia se
exercita colectiv de către rege şi reprezentanta naţională (art. 34), puterea executivă este
încredinţată regelui (art. 39) Denumirea de rege este menţinută şi de Constituţia din
1938 (art. 34) care-1 declară capul statului (art. 30) şi desigur cuprinde dispoziţii
similare cu cele din art. 34 şi art. 39 ale Constituţiei din 1923.
În perioada 1940-1944 prerogativele regale au fost substanţial restrânse, dar
regele rămâne şef al statului până în decembrie 1947, în baza Constituţiei din 1923
repusă în vigoare prin Decretul nr.1626 din 1944. Prin Legea nr. 363/1947 atribuţiile de
şef de stat sunt încredinţate Prezidiului republicii, care devine şef de stat
colegial.Constituţia din anul 1948, încredinţează funcţia de şef de stat Prezidiului Marii
Adunări Naţionale, organ central, caracterizat ca organ suprem al puterii de stat,
menţinut şi de Constituţia din 1952 până în anul 1961, când a fost înlocuit prin
Consiliul de Stat. Consiliul de Stat, organ colegial, este menţinut şi de Constituţia din
anul 1965. În anul 1974 constituţia a fost modificată, creându-se funcţia de preşedinte
de republică, îndeplinită de o singură persoană. După revoluţia din decembrie 1989,
prin Decretul-lege nr. 2 din 27 decembrie privind constituirea, organizarea şi
funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale se creează funcţia de preşedinte al
consiliului. Decretul-lege încredinţează exercitarea atribuţiilor de şef de stat
preşedintelui consiliului.
Prin Decretul-lege nr. 92/1990 privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui
României, funcţia de şef de stat este încredinţată Preşedintelui României, ales prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. În afară activitatiilor fundamentale de
elaborare a legilor Parlamentul a funcţionat şi că o adunare constituantă, având atribuţii
de a elabora în termen de cel mult 18 luni de la constituire, nouă constituţie.
În dată de 21 noiembrie 1991 se adopta Constituţia României care consacră
organizarea statului român pe baza principiului separaţiei puterilor. În mod indubitabil

6
ansamblul reglementărilor din constituţie demonstrează cu prisosinţă că statul român
este organizat şi funcţionează pe baza acestui principiu.
Dacă facem abstracţie de Constituţia S.U.A., care are o structură cu totul aparte,
precum şi de faptul că Marea Britanie nu are o constituţie scrisă, restul constituţiilor din
statele occidentale cuprind o subdiviziune consacrată şefului de stat, preşedinte de
republică sau monarh, al cărei loc şi pondere variază după natura regimului politic
consacrat, după anumite particularităţi naţionale sau chiar după tipul Constituţiei.

Secțiunea 2

Reglementarea juridică a instituţiei prezidenţiale în Constituţia română din

2003

Instituţia prezidenţială este consemnată în capitolul II din Constituţia României.

Articolul 80 stabileşte rolul Preşedintelui prin care acesta reprezintă Statul Român şi
garantează independenţa naţională, unitatea şi integritatea teritorială a ţării. De
asemenea, preşedintele veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a
autorităţilor publice, având rol de mediator între puterile Statului, precum şi între Stat şi
societate.
Articolul 81 tratează problema alegerii preşedintelui, prin vot universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat. Preşedintele poate îndeplini cel mult două mandate, fie
ele şi succesive. Mandatul preşedintelui începe în momentul depunerii jurământului şi
durează până în momentul depunerii jurămâtului de către preşedintele succesiv.
Mandatul are o durată de 5 ani şi poate fi prelungit doar în condiţii extreme, de război
sau catastrofă, prin lege organică. În timpul mandatului, preşedintele nu poate fi
implicat în nicio altă activitate publică sau privată sau a vreunui partid politic şi
beneficiază de imunitate.
Conţinutul articolului care consacră rolul Preşedintelui reprezintă rezultatul
disputei din Adunarea Constituantă cu privire la modalitatea de reglementare a
instituţiei şefului de stat, între cele două curente politice care s-au confruntat cu privire
la forma de guvernământ – curentul republican, majoritar, şi curentul monarhic,
minoritar6.
După cum s-a relevat la scurt timp după intrarea în vigoare a Constituţiei, ceea
ce este important pentru definirea funcţiei de Preşedinte al României este faptul că el nu
dispune de o putere absolută în realizarea funcţiilor sale, acestea fiind funcţii proprii
puterii executive, iar exercitarea lor este partajată între Preşedinte şi Guvern, ambele
autorităţi aflându-se sub control parlamentar7.

6
Iorgovan A., Odiseea elaborării Constituţiei, Ed. Uniunii Vatra Românească, Târgu Mureş, 1998,
p.229.
7
Vida Ioan, Puterea executivă şi administraţia publică, Ed. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”,
Bucureşti, 1994, p. 38.

7
 Doctrina românească actuală, pornind de la conţinutul art. 80 din Constituţie,
apreciază că Preşedintele României apare într-o triplă ipostază: de şef al statului, de şef
al executivului alături de primul-ministru, şi de garant al Constituţiei şi mediator între
puterile statului. Această din urmă ipostază, de mediere sau de arbitraj8 conduce la
necesitatea unui Preşedinte de Republică de a fi neutru şi echidistant faţă de partidele
politice, motiv pentru care în art. 84 alin. (1) din Constituţie s-a prevăzut expres
interdicţia de a fi membru al vreunui partid politic, după dobândirea celei mai înalte
funcţii în stat.
De asemenea, experienţa dobândită în timpul dictaturii a îndemnat la un exces
de precauţii faţă de orice formă de organizare statală ce ar fi putut conduce la
concentrarea puterii, la personalizarea ei, manifestându-se grija de a diminua cât mai
mult competenţele Preşedintelui, „greutatea” influenţei politice a acestuia. S-a articulat
astfel un regim mixt, în care balanţa este înclinată în favoarea Parlamentului9.
Rolul Preşedintelui:
1. Executivul dualist.
Ţinând seama de structura executivului, se poate face distincţie între "executivul
democratic" şi "executivul dualist". În regimul executivului democratic, funcţia
executivă este deţinută de o singură entitate statală, unipersonală sau, destul de rar,
colegială. Monocraţia executivului excelează mai ales, în condiţiile actuale, în
regimurile politice prezidenţiale, adeseori însă conjunctural.
Executivul dualist, specific regimurilor politice parlamentare, se caracterizează
prin faptul că funcţia executivă este încredinţată şefului statului şi unui organ colegial -
Guvernul - având fiecare atribuţii pe care le exercită relativ autonom.
În sistemul constituţional românesc, executivul este dualist. Preşedintele
Republicii (art. 80 din Constiţutie) şi Guvernul (art.101 din Constituţie) Totuşi spre
deosebire de alte state, astfel cum precizeaza art.81 alin. 1 din Constituţie, Preşedintele
României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
2. Funcţiile Preşedintelui.
Preşedintele României - reliefează art.80 din Constituţie - reprezintă statul
român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a
ţării. El veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor
publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între "puterile statului",
precum şi între stat şi societate.
a) Funcţia de reprezentare derivă din caracterul "reprezentativ" al Preşedintelui
României, în sensul că, fiind ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat, el are calitatea de a fi purtatorul de cuvânt al poporului român - titularul
suveranităţii. În acest sens, Preşedintele României este un "organ reprezentativ" - ca şi
Parlamentul - întrucât legitimarea sa îşi are izvorul în voinţa nemijlocit exprimată de
corpul electoral. El este deci un organ direct şi plenar reprezentativ. Într-un alt sens, mai
restrâns şi mai potrivit interpretării art. 80 din Constituţie, Preşedintele României este

8
Vrabie Genoveva, Rolul şi funcţiile Preşedintelui României, Revista de drept public, nr. 2, 1995, p. 69.
9
Vrabie Genoveva, Organizarea politico-etatică a României. Drept constituţional şi instituţii politice,
vol. II, ediţia a III-a revăzută şi reîntregită, Fundaţia pentru Cultură şi Ştiinţă „Moldova” Iaşi, Ed.
Cugetarea, Iaşi, 1999, p. 214.

8
"reprezentantul statului român, adică, juridiceşte vorbind, el este împuternicitul statului,
şi prin aceasta al societatii, să-l reprezinte şi să acţioneze în numele lui. El este titularul
unui "mandat legal" al cărui conţinut este prestabil prin Constituţie, un mandat de
durată limitată, care in naştere prin alegere şi validarea alegerilor şi se stinge normal sau
prin voinţa uneia dintre părţi. Este un mandat de drept constituţional şi în baza acestuia
Preşedintele îşi îndeplineşte funcţia sa de reprezentare.
Preşedintele reprezintă statul român atât în interior, cât şi în exterior. Şi
reprezentarea nu are doar o semnificaţie ceremonială. Ea se exprimă prin câteva
atribuţii. Astfel, pe plan extern, Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele
României, aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor
diplomatice, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României, primeşte
scrisorile de acreditare ale reprezentanţilor diplomatici ai altor state (art. 9) Pe plan
intern, Preşedintele, ca ales al Naţiunii - prin corpul ei electoral - participă la exercitarea
suveranităţii naţionale (art.2 alin.1), asumându-şi totodată raspunderea pentru
independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a ţării (art. 80 alin.1)
b) Funcţia de garant se realizează intr-o dublă direcţie: garant al statului şi
garant al Constituţiei. În calitatea sa de garant al statului, Preşedintele astfel cum s-a
mai precizat, îşi asumă răspunderea pentru independenţa, unitatea şi integritatea
teritorială a ţării. Între mijloacele sale de acţiune, prevăzute în Constituţie, menţionăm:
- Preşedintele este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de
Preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
- Declară imobilizarea parţială sau generală a forţelor armate;
- În caz de agresiune armată împotriva ţării, el ia măsuri pentru respingerea
agresiunii;
- Instituie starea de asediu sau starea de urgenţă, în întreaga ţară ori în unele
localităţi. În calitatea sa de garant al Constituţiei, Preşedintele veghează la respectarea
acesteia.
Cu totul de înteles, respecarea Constituţiei constituind, în acelaşi timp, premisa
şi esenţa statului de drept, precum şi condiţia primordială a drepturilor şi a libertăţilor
cetăţeneşti. Câteva mijloace practice de acţiune se află la dispoziţia preşedintelui pentru
a-şi putea îndeplini misiunea sa de "veghe":
- Sesizarea Curţii Constituţionale înainte de promulgarea legii, pentru verificarea
constituţionalităţii ei (art.144, litera "a" din Constituţie);
- Mesajul adresat Parlamentului înainte de promulgarea legii, pentru ca acesta să
procedeze la reexaminarea ei (art. 77, alin.2);
- Numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, la propunerea Consiliului
Superior al Magistraturii (art. 33, alin.1), sub semnul exigentelor pe care le inculcă - cât
priveşte judecătorii "independenţa şi inamovibilitatea lor, iar în ce-i priveşte, în general,
pe magistraţi, sub semnul rigorilor statului de drept.
c) Funcţia de mediere se sprijină, moralmente, pe principiul legitimării larg şi
autentic democratice a Preşedintelui, alegerea lui făcându-se prin sufragiu universal şi
direct, precum şi pe principiul non-apartanenţei Preşedintelui la vreun partid politic. În
calitatea sa de "mediator", Preşedintele nu este un "magistrat suprem" ci, o "simplă
magistratură de influenţă", un factor al "bunelor oficii", iar atunci când se impune, pe

9
baza prerogativelor conferite prin Constituţie şi în limitele ei, el este un "factor reglator"
în mecanismul statal, precum şi în raporturile dintre stat şi societate. În acest scop, pe de
o parte, preşedintele veghează la buna funcţionare a autorităţilor publice, iar pe de alta,
el înlesneşte colaborarea autorităţilor publice, aplanează sau previne relaţiile tensionate
dintre acestea ori dintre ele şi societate. Iată câteva dintre procedurile constituţionale
consacrate:
- Preşedintele României poate solicita convocarea în sesiune extraordinară a
Camerei Deputaţilor şi a Senatului (art.63, alin.2);
- Transmite mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale
naţiunii (art. 88);
- Solicită Parlamentului atunci când consideră necesar, reexaminarea legii
adoptate, înainte de a proceda la promulgarea acesteia (art.77, alin.2);
- Sesizează Curtea Constituţională înainte de promulgarea legii, dacă apreciază
că legea sau unele dintre dispoziţiile ei sunt neconstituţionale (art. 44, litera "a");
- Promulgă legile adoptate de Parlament, contribuind astfel la trecerea pragului
de la "dreptul scris" la "dreptul trăit" (art.77, alin.l);
- Dizolvă Parlamentul atunci când, prin refuzul acestuia de a investi Guvernul,
sistemul instituţional a fost blocat (art.89, alin.l)10.
În ceea ce priveşte alegerea Preşedintelui, potrivit art. 81 din Constituţie
rămas neschimbat: „(1) Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat. (2) Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de
scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele electorale. (3) În cazul în
care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate, se organizează al doilea
tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute
în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi.
(4) Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru
cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive.”
Prin această modalitate de alegere, Preşedintele este într-o bună măsură sustras
influenţei directe a partidelor politice. În opoziţie cu acest mod de desemnare a
Preşedintelui se situează alegerea sa de către Parlament, situaţie în care legitimitatea
acestuia rămâne în graniţele confruntării politice dintre partide, iar exercitarea
atribuţiilor specifice funcţiei este supusă presiunilor pe care le pot exercita partidele
reprezentate în Parlament11.
Prevederea finală a art. 81 stabileşte, asemeni altor constituţii europene,
interdicţia exercitării a mai mult de două mandate prezidenţiale de către aceeaşi
persoană cu precizarea că mandatele pot fi şi succesive, preciazare ce înlătură o posibilă
interpretare potrivit căreia preşedintele în exerciţiu nu ar putea candida pentru un nou
mandat12.
Potrivit art. 82 din Constituţie referitor la validarea mandatului şi depunerea
jurământului: „(1) Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este

10
Lector Univ. Buta Gheorghe, Curs de drept constituţional, Facultatea de Studii Europene - IDD, Ed.
Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 2002, p. 34 – 36.
11
Vida I, op. cit., 1994, p. 40.
12
Vasilescu F, în colectiv, op. cit., 1992, p. 187.

10
validat de Curtea Constituţională. (2) Candidatul a cărui alegere a fost validată depune
în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, următorul jurământ: «Jur
să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a
poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi
libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi
integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!».”
Aceste dispoziţii constituţionale reglementează constatarea legalităţii
desfăşurării scrutinului prezidenţial şi a procedurii solemne, în urma căruia noul
preşedinte este în drept să ocupe funcţia pentru care a fost ales.
Învestirea în calitate de şef al statului se realizează după o procedură specială şi
cu solemnitatea corespunzătoare unui asemenea act13.
Potrivit art. 83 din Constituţia republicată, astfel cum acesta a fost
modificat:
„(1) Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data
depunerii jurământului. (2) Preşedintele României îşi exercită mandatul până la
depunerea jurământului de Preşedintele nou ales. (3) Mandatul Preşedintelui României
poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.”
Prin prelungirea duratei mandatului prezidenţial de la 4 la 5 ani, cu ocazia
recentei revizuiri, s-a intenţionat decalarea alegerilor prezidenţiale de alegerile
parlamentare, devenită o necesitate şi pentru viaţa politică românească. S-a urmărit
astfel menţinerea continuităţii instituţiei prezidenţiale în perioada campaniilor electorale
parlamentare, aspect ce reprezintă şi un plus de garanţie pentru stabilitatea politică a
ţării.
În perioada exercitării mandatului prezidenţial pot interveni unele evenimente
care să determine o imposibilitate temporară sau definitivă a exercitării atribuţiilor. În
aceste împrejurări vorbim de vacanţa funcţiei şi de interimatul funcţiei reglementate de
dispoziţiile art. 97, 98 şi 99 din Constituţie 14. Astfel, dacă funcţia şefului de stat devine
vacantă ori dacă acesta este suspendat, sau dacă se află în imposibilitatea temporară de
a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau
de preşedintele Camerei Deputaţilor.
Pentru executarea de către Preşedinte a prerogativelor care îi sunt stabilite prin
Constituţia României şi alte legi ce organizează şi funcţionează Administraţia
Prezidenţială care cuprinde serviciile publice aflate la dispoziţia Preşedintelui pentru
îndeplinirea atribuţiilor sale. Potrivit Legii nr. 47/1994 privind serviciile din subordinea
Preşedintelui României, republicată în 2001, funcţiile de conducere specifice din cadrul
Administraţiei prezidenţiale sunt: consilier prezidenţial, cu rang de ministru şi consilier
de stat, cu rang de secretar de stat. Numirea sau eliberarea din funcţie a consilierilor
prezidenţiali se face de către Preşedintele României. Personalul Administraţiei
prezidenţiale este alcătuit din persoane detaşate, la cererea Preşedintelui României, din
ministere şi autorităţi publice, precum şi din persoane încadrate direct pe funcţiile sau
posturile pe care urmează să le îndeplinească.
13
Preda Mircea, Drept administrativ. Partea specială, ediţie revăzută şi actualizată, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2001, p. 26.
14
Preda Mircea, op. cit., 2001, p. 27

11
 Potrivit unor modificări aduse legii în anul 2001, personalul Administraţiei
prezidenţiale poate fi încadrat numai pe baza încrederii acordate de Preşedintele
României şi cu condiţia semnării unui angajament de loialitate stabilit prin
Regulamentul de organizare şi funcţionare a Administraţiei prezidenţiale aprobat de
Preşedintele României. Retragerea încrederii are ca efect revocarea încadrării, precum
şi încetarea detaşării, eliberarea sau destituirea din funcţie ori desfacerea contractului de
muncă, după caz. Aceste prevederi se aplică şi personalului de ordine şi pază afectat
Administraţiei prezidenţiale.
Aceste dispoziţii relativ recent introduse în legea privitoare la serviciile din
subordinea Preşedintelui României nu mai lasă niciun dubiu în privinţa caracterului
„politic” al numirilor în funcţie care se fac la nivelul Administraţiei prezidenţiale. Cu
alte cuvinte, „Preşedintele vine şi pleacă cu întreg personalul său”.

12
 CAPITOLUL II

PREȘEDINTELE ROMÂNIEI

Secțiunea 1

Atribuţiile şefului de stat

În doctrina românească actuală, atribuţiile Preşedintelui sunt în principal

analizate după două criterii. Astfel, după criteriul criteriul subiectelor în raport cu care
se exercită sunt avute în vedere, în principiu, atribuţiile pe care Preşedintele le exercită
în raporturile sale cu celelalte autorităţi, constituţionale care realizează clasicele funcţii
ale statului.
Faţă de puterea legislativă sunt analizate atribuţiile sale în raporturile cu
Parlamentul. Faţă de puterea executivă, Preşedintele intrând în componenţa acesteia,
după cum am precizat deja, sunt analizate atribuţiile sale în raport cu Guvernul şi cu alte
autorităţi ale administraţiei publice. Faţă de puterea judecătorească sunt analizate
atribuţiile sale în raporturile cu justiţia şi distinct, datorită naturii juridice speciale a
acestei autorităţi publice, atribuţiile sale în raport cu Curtea Constituţională.
După criteriul domeniului în care intervin, specialiştii în drept administrativ
evocă, de regulă, atribuţiile Preşedintelui în domeniul apărării şi în cazuri excepţionale
precum şi în domeniul politicii externe.
Sub titlul atribuţiile Preşedintelui în raporturile cu Parlamentul, doctrina
administrativă postdecembristă a analizat în mod tradiţional următoarele atribuţii:
adresarea de mesaje Parlamentului, convocarea şi dizolvarea Parlamentului şi
promulgarea legii15.
O prevedere constituţională cu privire la obligativitatea prezentării unui mesaj
de către Preşedintele României se regăseşte şi în art. 92 consacrat atribuţiilor în
domeniul apărării. Astfel, potrivit art. 92 alin. (3), măsurile de respingere a unei
agresiuni armate împotriva ţării, luate de Preşedintele României, trebuie aduse
neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului, de către acesta, printr-un mesaj.
Rolul mesajelor prezidenţiale, s-a apreciat în doctrină, este acela de a sensibiliza
forul legislativ cu privire la problemele politice prioritare sau care în optica puterii
legiuitoare şi a puterii executive sunt privite în mod diferit, riscând să producă blocaje
în activitatea statală sau convulsii în viaţa socială16.
Mesajul constituie un act politic exclusiv al Preşedintelui pe care Camerele
întrunite în şedinţă comună au numai obligaţia de a-l „primi”, motiv pentru care
organizarea dezbaterii mesajului cu participarea preşedintelui este în contradicţie cu
aceste prevederi.
În ceea ce priveşte convocarea şi dizolvarea Parlamentului, în doctrina
occidentală s-a admis în mod tradiţional că, de regulă, şeful statului este cel care
15
Iorgovan A., op. cit., 2001, p. 298.
16
Vida I., op. cit., 1994, p. 50

13
convoacă şi corespunzător „concediază” Parlamentul, declarând sesiunea închisă. De
aici şi dreptul şefului de stat de a dizolva Parlamentul, de cele mai multe ori după o
simplă consultare cu preşedinţii Camerelor şi Primul-ministru17.
A treia atribuţie a Preşedintelui în raporturile cu Parlamentul, promulgarea legii,
reprezintă o constantă a dreptului public contemporan constând în recunoaşterea, în
favoarea şefului de stat, fie monarh constituţional, fie preşedinte de republică, a
dreptului de a învesti legile adoptate de Parlament cu formulă executorie, obligând
autorităţile publice să treacă la executarea prevederilor lor18. De aici probabil,
includerea Preşedintelui României în sfera puterii legislative de către unii autori de
drept administrativ.
Ca regulă, Preşedintele promulgă legea în termen de 20 de zile de la primirea ei.
Dacă Preşedintele are însă îndoieli cu privire la conţinutul legii în întregime sau doar cu
privire la anumite prevederi ale ei, fie sub aspectul constituţionalităţii, fie sub aspectul
oportunităţii, Constituţia în oferă două pârghii de acţiune. El poate sesiza Curtea
Constituţională şi Parlamentul pentru aceeaşi lege, dar pentru probleme diferite şi
anume, Curtea Constituţională pentru probleme de natură constituţională, iar
Parlamentul pentru probleme de oportunitate.
În domeniul apărării, Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi
îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, potrivit art.
92 alin. (1) din Constituţie. În exercitarea acestei funcţii, prevede art. 92 alin (2) din
Constituţie, „El poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea
parţială sau totală a forţelor armate. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea
Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la
adoptare.” Regula enunţată prevede că aprobarea Parlamentului trebuie să fie prealabilă
şi numai în cazuri cu totul excepţionale ea poate surveni ulterior, în maximum 5 zile.
Cu alte cuvinte, în primul caz, oportunitatea şi necesitatea luării acestei măsuri şi
deci aprecierea situaţiilor de fapt care ar justifica-o este lăsată la aprecierea
Parlamentului. În al doilea caz, al unor situaţii excepţionale, această apreciere este
lăsată într-o prima etapă la îndemâna Preşedintelui, deoarece el poate să o dispună fără
aprobarea prealabilă a Parlamentului, dar sub condiţia aprobării ulterioare a acestuia şi
încă într-un termen foarte scurt, de cel mult 5 zile.
Constituţia nu precizează care sunt aceste cazuri excepţionale, dar ele nu ar
putea fi decât situaţii de o urgenţă cu totul deosebită, cum ar fi iminenţa unei agresiuni,
ameninţarea indubitabilă a ţării cu deschiderea ostilităţilor împotriva sa, etc.
În ceea ce priveşte cea de-a doua categorie de atribuţii constând în măsuri
excepţionale, conform art. 93 din Constituţia republicată: „(1) Preşedintele României
instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele
unităţi administrativ-teritoriale şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate,
în cel mult 5 zile de la luarea acesteia. (2) Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se
convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de
urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora.”
17
Iorgovan A., op. cit., 2001, p. 302
18
Muraru Ioan., Tănăsescu Simina, op. cit., 2002, p. 490.

14
 Prevederea privind necesitatea încuviinţării de către Parlament a măsurii
adoptate a fost apreciată în doctrină ca fiind deosebit de importantă, deoarece în trecut,
în practica unor state, au existat situaţii în care starea de asediu sau starea de urgenţă a
dus practic la paralizarea activităţii forumului legislativ, întreaga putere concentrându-
se la nivelul executivului, Parlamentul nemaifiind informat în legătură cu măsurile
adoptate şi uneori, dizolvat chiar în mod arbitrar19.
Din analiza acestor informaţii este evident că instituirea stării de asediu sau a
stării de urgenţă presupune restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi,
în condiţiile art. 53 din Constituţia republicată. De aici problema cu privire la întrebarea
cine va putea decide proporţiile acestei restrângeri, Preşedintele, prin decretul de
instituire a măsurii excepţionale sau Parlamentul, prin lege? Răspunsul nu poate fi decât
unul singur, rezultat din coroborarea art. 73 alin. (3) lit. G) din Constituţie, care
consacră necesitatea adoptării unei legi organice cu privire la regimul stării de asediu şi
al celei de urgenţă şi respectiv, dispoziţia constituţională care dispune expres că
exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege20.
Tot din sfera atribuţiilor prezidenţiale care necesită intervenţia Parlamentului, de
data aceasta în raporturile sale cu poporul, face parte referendumul, Preşedintele
României, după consultarea Parlamentului, putând cere poporului să-şi exprime, prin
referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional. (art. 90 din Constituţie)
2. Acte şi răspundere:
Potrivit art. 100 din Constituţia republicată:
“(1) În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se
publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului.
(2) Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute
în articolul 91 alineatele (1) şi (2), articolul 92 alineatele (2) şi (3), articolul 93 alineatul
(1) şi articolul 94 literele a), b) şi d) se contrasemnează de primul-ministru.”
Deşi art. 100 din Constituţie (fost art. 99), are ca titlu marginal “Actele
Preşedintelui”, în realitate sunt avute în vedere doar actele juridice ale şefului statului,
numite decrete, a căror publicare în Monitorul Oficial al României este obligatorie, sub
sancţiunea inexistenţei.
În exercitarea atribuţiilor sale constituţionale, Preşedintele poate fi însă şi
autorul unor acte cu caracter politic, care nu se concretizează în decrete, deci în acte
producătoare de efecte juridice. Un exemplu îl reprezintă mesajele adresate
Parlamentului, potrivit art. 88 din Constituţie. Prin urmare, Preşedintele emite decrete,
ca acte juridice, care pot avea însă şi o conotaţie politică, precum şi mesaje, declaraţii,
etc., ca acte exclusiv politice21.
În ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil decretelor Preşedintelui, în
principiu, ele sunt supuse regulii contrasemnării de către primul-ministru.
Contrasemnarea este cerută expres pentru decretele prin care Preşedintele: înaintează
Parlamentului spre ratificare, tratatele internaţionale pe care le-a încheiat; acreditează
19
Duculescu Victor, Călinoiu Constanţa, Duculescu Georgeta, Constituţia României – comentată şi
adnotată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.283.
20
Vedinaş Verginia, Drept administrativ şi instituţii politico-administrative, manual practic, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2002, p.268.
21
Iorgovan A., op. cit., 2001, p. 321

15
sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice; declară mobilizarea totală sau parţială
a forţelor armate sau ia măsuri de respingere a unei agresiuni armate declanşate
împotriva ţării, intituie starea de asediu sau de urgenţă; conferă distincţii, face avansări
în gradele superioare ale armatei şi acordă graţierea individuală. Dacă aceasta constituie
regula, excepţia o constituie doar decretele care concretizează atribuţii inerente
Preşedintelui, ca de exemplu, desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru,
dizolvarea Parlamentului, numirea în funcţii publice.
Contrasemnarea decretelor Preşedintelui contribuie, în esenţă, la angajarea
răspunderii şefului Guvernului pentru conţinutul actului, atestând conformitatea
acestuia atât cu prevederile legale, cât şi cu voinţa organului pe care primul-ministru îl
reprezintă.
Totodată, în doctrina recentă s-a exprimat şi opinia conform căreia contra-
semnătura premierului este o condiţie formală esenţială de valabilitate a decretului, fără
de care actul este lovit de nulitate absolută – antrenând concomitent şi răspunderea
solidară a acestuia, alăturată şefului statului, cu atât mai necesară pentru a se evita un
eventual abuz al puterii prezidenţiale – certificând legalitatea actului care, de cele mai
multe ori, produce efecte pe planul dreptului administrativ22.
În cea mai mare parte, decretele care nu sunt contrasemnate de primul-
ministru intră în sfera relaţiilor Preşedintelui României cu Parlamentul, emiterea
acestora fiind condiţionată de consultarea sau încuviinţarea Parlamentului, iar o altă
categorie de decrete, în special cere de numiri în funcţii, sunt supuse unor condiţii
stabilite de lege, majoritatea fiind condiţionate de propunerile altor autorităţi publice.
Lipsa contrasemnăturii atrage nulitatea decretului Preşedintelui.
În ce priveşte natura juridică a decretelor Preşedintelui, acestea sunt calificate de
toţi autorii de drept administrativ ca fiind acte administrative, producătoare de efecte
juridice. Prin urmare, decretele pot fi atacate în instanţa de contencios administrativ,
potrivit legii speciale în materie, cu excepţia decretelor care intră în sfera actelor
excepţionale de la controlul în contencios administrativ23.

Secțiunea 2

Rolul şi atribuţiile şefului de stat în sistemele constituţionale din alte state

Instituţia şefului statului constituie una dintre cele mai vechi autorităţi politice,
ea apărând odată cu statul, cunoscând o evoluţie continuă, atât în ceea ce priveşte
forma, structură, cât şi preorgativele şi atribuţiile. Orice colectivitate, indiferent de
mărimea ei, de nivelul său de organizare şi dezvoltare, a avut în fruntea sa un şef, fie
ales, fie impus. Astăzi această instituţie, sub diferite forme, structuri, atribute şi
prerogative este prezentă în societate.

22
Santai Ioan, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. I, ediţie revizuită pentru uzul studenţilor,
Ed. Risoprint, Cluj.Napoca, 2002, p.170.
23
Iorgovan A., op. cit., 2001, p. 322.

16
 Analiza instituţiei şefului statului impune precizarea categoriei de putere căreia
îi aparţine. Includerea acestei instituţii în cadrul puterii executive sau legislative tine în
mare măsură de principiul pe care aceasta se fundamentează, al separaţiei ei sau al
unicităţii. Dacă puterea se fundamentează pe principiul separaţiei, instituţia şefului
statului aparţine sferei executivului, de aceea ea apare sub numele de “şeful puterii
executive” sau “şeful executivului”. Acolo unde însă statul este întemeiat pe principiul
unicităţii, aceeaşi instituţie este aparţinătoare categoriei de putere similară cu cea a
parlamentului, adică a legislativului.
În decursul vremii, instituţia şefului statului a îmbrăcat două forme de
organizare şi manifestare: uni-personala (rege, împărat, sultan, domn, principe sau
preşedinte), de regulă numită, dar în vremurile moderne şi aleasă; colegiala – aceasta a
purtat şi poarta diverse denumiri: Prezidiu, Consiliul de stat, Consiliul prezidenţial.
1.Desemnarea, alegerea şefului statului
Desemnarea sau alegerea şefului statului, atribuţiile şi prerogativele acestei
instituţii ţin de o serie de factori:
-natura sistemului politic;
-sistemul constituţional şi formă de guvernământ;
-anumite tradiţii istorice şi naţionale.
Nu în toate cazurile şi în mod automat modul de desemnare al şefului statului
determina locul şi rolul acestuia în societate în stat. Cuantumul şi extensiunea acestei
funcţii este în raport cu celelalte puteri, în principiu cu executivul şi legislativul, dar şi
de categoria puterii în care este încadrată.
Practică social-istorica de până astăzi a relevat patru mari moduri, căi de
desemnare a şefului statului:
a) Pe cale ereditară
Este prima şi cea mai veche modalitate de desemnare a şefului statului. Ea a fost
şi este caracteristica regimurilor monarhice, constituţionale.
După anumite reguli constituţionale, monarhul ascede la funcţia de şef al statului
pe cale ereditară că în Anglia, Olanda, Suedia sau el însuşi îşi poate desemna un
succesor din cadrul casei regale, că în Spania, Belgia, Măroc, Iordania. Prin aceasta
modalitate de desemnare a şefului statului, parlamentul sau altă instituţie nu au nici un
rol sau unul minor, cel mult de a veghea la respectarea regulilor constituţionale de
desemnare a acestuia, sau în caz de stingere a dinastiei, la numirea unui succcesor la
tron sau participă la alegerea acestuia.
b) Alegerea de către parlament
Aceasta modalitate de desemnare a şefului statului este o consecinţă, un rezultat
al revoluţiei burgheze, al luptei acesteia împotriva absolutismului, fiind în acelaşi timp
şi un mod eficient de control al parlamentului asupra acestei instituţii.
În practică politica aceasta modalitate cunoaşte două forme:
-parlamentul desemnează direct prin votul membrilor săi pe şeful statului, de
regulă pe preşedinte, aşa cum este situaţia în Grecia, Israel, Republica Sud Africană. În
acest caz, instituţia şefului statului îmbraca forma uni-personala;
-parlamentul alege organe colegiale, ca şefi de stat, situaţii întâlnite în fostele
tari socialiste, dar şi în state că Elveţia.

17
 c) Desemnarea şefului de stat de către un colegiu electoral
În principiu, parlamentul şi adunările landurilor în Germania, adunările
legislative ale statelor federale în India, şi adunările regionale în Italia desemnează
membrii care împreună formează colegiul electoral şi care vor desemna pe şeful
statului.
O situaţie mai aparte se petrece în S.U.A. şi Coreea de Sud unde membrii
colegiului electoral care îl vor alege pe preşedinte, sunt desemnaţi prin vot universal.
d)Alegerea şefului statului prin vot universal
Aceasta modalitate de alegere a şefului statului este o consecinţă a adâncirii
democratismului vieţii politice, dar şi o măsură de asigurare a echilibrului între executiv
şi legislativ. Alegerea şefului statului prin vot universal îi conferă acestuia o sporită
autoritate şi respect, care se pot materializa prin atribuţii şi prerogative. O asemenea
situaţie întâlnim în România, Rusia; Franţa, Indonezia, etc.
Una din problemele mereu discutate priveşte împuternicirile şefului de stat. În
practică răspunsul depinde de foarte mulţi factori, precum structura, funcţiile şi
raporturile dintre puterile publice, garanţiile constituţionale, durata mandatului
organelor reprezentative, modul de desemnare a şefului de stat (ereditar, alegere),
responsabilitatea acestuia. De aceea o succintă incursiune în alte sisteme constituţionale
prezintă interes.
În Franţa, preşedintele republicii veghează la respectarea Constituţiei. El
asigură, prin arbitrajul său, funcţionarea regulată a puterilor publice, precum şi
continuitatea statului. El este garantul independenţei naţionale, al integrităţii teritoriului,
al respectării acordurilor comunităţii şi al tratatelor (art. 5 al Constituţiei Franţei)
Preşedintele de republică în Franţa exercită atribuţii care au un anumit specific dată
fiind poziţia sa în sistemul constituţional.
Astfel, potrivit Constituţiei Franţei, preşedintele de republică: numeşte şi revocă
pe primul ministru, iar la propunerea acestuia pe miniştri; prezidează Consiliul de
Miniştri; promulgă legile în termen de 15 zile. El poate, înaintea expirării acestui
termen, să ceară parlamentului o nouă deliberare, iar această nouă deliberare nu poate fi
refuzată; poate supune referendumului, în condiţiile prevăzute de Constituţie, anumite
proiecte de lege, poate dizolva Adunarea Naţională; semnează ordonanţele şi decretele
emise de Consiliul De Miniştri; numeşte în funcţiile civile şi militare; acreditează
ambasadorii, primeşte scrisorile de acreditare; poate lua măsurile necesare în situaţiile
prevăzute de art. 16 din Constituţie; acordă graţierea etc.24
Unele acte ale preşedintelui francez (vezi art. 19) trebuie contrasemnate de către
primul ministru sau de miniştri. Analizându-se competenţa preşedintelui de republică în
Franţa, se consideră că trei sunt funcţiile prezidenţiale şi anume: o funcţie de
reprezentare, o funcţie de apărare (ocrotire, protecţie); o funcţie de arbitraj. Funcţia de
reprezentare se manifestă atât pe plan intern, cât şi pe plan extern şi se exprimă prin
multiple atribuţii. Funcţia de apărare (protecţie) cunoaşte două sensuri, primul
corespunde tuturor ipotezelor în care constituţia îl face pe preşedinte „garant”, iar al
doilea este definit prin art. 5 al Constituţiei Franţei, unde se spune că preşedintele
„veghează la respectarea Constituţiei”. Funcţia de arbitraj rezultă tot din art. 5 al
24
Ioan Muraru, Drept constituţional şi Instituţii politice, Editura Actami Bucureşti 1998, pag. 443

18
Constituţiei, în sensul căruia preşedintele asigură, prin arbitrajul său, funcţionarea
regulată a puterilor publice, precum şi continuitatea statului.
În Statele Unite ale Americii, republică prezidenţială, preşedintele este
considerat prin Constituţie organ al administraţiei de stat. Potrivit art. 2, § 1, din
Constituţia americană „Puterea Executivă va fi exercitată de Preşedintele Statelor Unite
ale Americii”. Deşi Constituţia adoptată în 1787, nu a fost modificată într-o măsură
„relevantă” pentru competenţa Congresului şi a preşedintelui, în cele două secole de
existenţă a acestei instituţii a avut loc un proces de întărire continuă a rolului
preşedintelui în sistemul american. Astăzi unii consideră că deţinătorul funcţiei de
preşedinte a ajuns să fie considerat drept cel mai puternic om din lume. Dealtfel,
preşedintele Harry Truman spunea odată că însuşi Genghis – Han s-ar înverzi de
invidie. Aceasta şi explică atribuţiile deosebite pe care le are preşedintele american.
Potrivit art. 2 din Constituţie, preşedintele: încheie tratate, numeşte ambasadori,
miniştri, consuli, judecători la Curtea Supremă, anumiţi funcţionari superiori, acordă
mandate de senatori în condiţiile prevăzute de Constituţie; poate, în cazuri
extraordinare, să convoace ambele camere sau una din ele şi, în caz de dezacord între
ele cu privire la data suspendării sesiunii, el le poate suspenda până la data pe care o
socoteşte corespunzătoare. Atribuţii deosebite are preşedintele american în elaborarea
legilor, el având atribuţia de a aproba şi semna.
Potrivit art. 1,si 7,punctul 2, orice proiect de lege votat de Camera
Reprezentanţilor şi de Senat este înaintat Preşedintelui Statelor Unite ale Americii,
înainte de a fi promulgat ca lege; dacă acesta îl aprobă, îl semnează, iar dacă nu-l
aprobă, îl returnează împreună cu obiecţiile sale Camerei de unde provine proiectul care
va menţiona în detaliu în registrul său obiecţiunile şi va proceda la reconsiderarea lui.
În Suedia, şeful de stat nu dispune de nici o putere, nu participă la luarea
deciziilor, nu desemnează şi nu revocă miniştrii. Funcţiile sale sunt eminamente de
ordin ceremonial.
Din prezentarea unora din dispoziţiile constituţionale care stabilesc atribuţiile
şefului de stat se poate desprinde că există multe asemănări, dar şi multe deosebiri între
sistemele constituţionale. Câteva asemenea deosebiri au relevanţă deosebită. În acest
sens este plină de semnificaţii juridice poziţia şefului de stat în sistemul statal şi desigur
raporturile sale cu principalele organe de stat şi anume cu parlamentul, guvernul şi cu
organul judecătoresc suprem.
Nuanţări importante se pot observa şi în ce priveşte atribuţia de semnare a
legilor. Dacă uneori semnarea legilor nu este o condiţie de valabilitate a legii, în unele
state ea este condiţionată de aprobarea prealabilă a legii şi de posibilitatea retrimiterii
legii spre rediscutare în parlament (Franţa de exemplu), sau se poate refuza semnarea în
temeiul dreptului de veto (S.U.A. de exemplu) Dreptul de veto folosit frecvent de unii
şefi de state nu este folosit de alţii, deşi îl au. Astfel în Canada niciodată un guvernator
general n-a refuzat semnarea unei legi, iar în Marea Britanie sancţiunea regală n-a mai
fost refuzată din 1707.
Unele nuanţări pot fi semnalate şi cât priveşte atribuţiile de conducere în politica
externă, gama acestora întinzându-se de la reprezentarea puterii de stat, până la
ratificarea tratatelor internaţionale (în Maroc şi Franţa, de exemplu) Există chiar şi

19
posibilitatea delegării de atribuţii. Astfel, potrivit art. 3, pct. 15 din Constituţia
anterioară a Algeriei, şeful statului putea delega o parte din puterile sale vice-
preşedintelui republicii sau primului ministru sub rezerva dispoziţiilor art. 116.
În unele sisteme constituţionale şeful statului are iniţiativă legislativă (Algeria),
în altele poate dizolva parlamentul (Algeria, Maroc), iar în altele poate ratifica tratatele
internaţionale (Maroc, art. 31 din Constituţie, Franţa, art. 52 din Constituţie)
Evidenţiind sintetic împuternicirile şefului de stat, reţinem următoarele:
reprezentarea statului; semnarea tratatelor; aprobarea unor acte normative elaborate de
anumite organe de stat, semnarea legilor şi altor acte în vederea publicării; prezidarea
şedinţelor unor organe de stat; acordarea unor calităţi şi titluri; numiri în funcţii
superioare; acordarea graţierii; proclamarea stării de asediu sau de urgenţă; primirea
scrisorilor de acreditare etc.

Secțiunea 3

Rolul şi atribuţiile Preşedintelui României

Explicarea rolului şi atribuţiile şefului de stat în România trebuie să pornească

de la dispoziţiile clare şi explicite ale Constituţiei. Astfel, din art. 80 (1) din Constituţie
se desprinde următoarea caracterizare a Preşedintelui României25:
A) Reprezintă statul român
- Acesta înseamnă că în relaţiile interne şi internaţionale, statul este
reprezentat de şeful de stat.
B) Este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a
ţării.
- Din aceasta rezultă marea responsabilitate pe care şeful de stat o are în
ocrotirea acestor valori. Această trăsătură fundamentează unele atribuţii ale
Preşedintelui României, precum cele în domeniul apărării.
C) Veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor
publice.
- Această caracterizare are un conţinut complex în semnificaţii juridice, dar şi
politice. Constituţia adăugând că în acest scop Preşedintele exercită funcţia de mediere
între puterile statului, precum şi între stat şi societate.

De asemenea potrivit art. 92 (1) din Constituţie, Preşedintele României este

comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem
de Apărare a Ţării.
Caracterizându-l astfel Constituţia stabileşte ce atribuţii îndeplineşte
Preşedintele României. Pe criteriul conţinutului aceste atribuţii pot fi grupate astfel:
a) Atribuţii privind legiferarea
Şeful de stat are importante atribuţii în acest domeniu. Astfel, Preşedintele
României:
25
I. Muraru, Drept constituţional şi Instituţii politice, vol. II, Editura Proarcadia, Bucureşti 1993, pag. 207

20
 - promulgă legile (art. 77), având dreptul de a cere, o singură
dată, reexaminarea legii;
- semnează legile în vederea publicării lor în Monitorul Oficial;
- poate sesiza Curtea Constituţională în legătură cu
neconstituţionalitatea legilor, potrivit art. 114 lit. a.
b) Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice
Preşedintele României exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum
şi între stat şi societate. Ca atare, şeful de stat se află în raporturi constituţionale, clar
definite, cu autorităţile publice, multe din atribuţiile sale privind organizarea şi
funcţionarea acestora.
Aceste atribuţii sunt:
− prezentarea de mesaje Parlamentului, cu privire la principalele probleme
politice ale naţiunii (art. 88);
− consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente şi de importanţă
deosebită (art. 86);
− participarea la şedinţele Guvernului şi prezidarea acestor şedinţe în
condiţiile art. 87;
− organizarea referendumului în probleme de interes naţional, după
aprobarea prealabilă a Parlamentului (art. 90)
c) Atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea
unor autorităţi publice.
Atribuţiile ce revin preşedintelui României în acest domeniu sunt:
− dizolvarea parlamentului în condiţiile art. 89;
− desemnarea unui candidat pentru funcţia de prim-ministru,
− numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament,
− revocarea şi numirea unor miniştrii în caz de remaniere guvernamentală
sau vacanţă a postului, la propunerea primului ministru (art. 85 din
Constituţie);
− numirea a trei judecători la curtea Constituţională, potrivit art. 140 (2)
din Constituţie;
− numirea în funcţie a magistraţilor în condiţiile art. 124 şi 133 din
Constituţie; numiri în funcţii publice potrivit art. 94 lit. „c” din
Constituţie; acordarea gradelor de mareşal, de general şi de amiral.
d) Atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinei publice
În cadrul acestor atribuţii includem: declararea cu aprobarea prealabilă a
Parlamentului, a mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate. În situaţii
excepţionale Preşedintele României poate lua această măsură, hotărârea fiind supusă
aprobării Parlamentului în cel mult 5 zile de la adoptare; luarea de măsuri pentru
respingerea oricărei agresiuni armate îndreptate împotriva României.
Printr-un mesaj se aduce neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului această situaţie;
instituirea stării de asediu sau stării de urgenţă, parţiale sau totale.

21
 Preşedintele va solicita Parlamentului, încuviinţarea măsurii adoptate în cel mult
5 zile de la luarea acestor măsuri.
e) Atribuţii în domeniul politicii externe
În această categorie cuprindem:
- încheierea, în numele României, a tratatelor negociate de Guvern şi
supunerea lor spre ratificare Parlamentului în termen de 60 zile;
- acreditarea şi rechemarea, la propunerea Guvernului a reprezentanţilor
diplomatici ai României;
- aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor
diplomatice;
- acreditarea în România a reprezentanţilor diplomatici ai altor state.
f) Alte atribuţii
În această categorie se includ:
− conferirea decoraţiilor şi titlurilor de onoare;
− acordarea graţierii individuale.

Secțiunea 4

Desemnarea şefului de stat

Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat, pentru un mandat de 5 ani. Până la revizuirea Constituţiei durata mandatului
preşedintelui era de 4 ani. Prin legea de revizuire, mandatul şefului de stat a fost
prelungit cu un an faţă de cel al Parlamentului, soluţie care era necesară pentru a asigura
continuitatea instituţiei prezidenţiqale în perioada campaniilor electorale parlamentare,
ceea ce reprezintă un plus de garanţie pentru stabilitatea politică a ţării.
Mandatul se exercită de la depunerea jurământului, până la depunerea
jurământului preşedintelui nou ales. El poate fi prelungit numai prin lege organic şi
numai în caz de război sau catastrofă.
Desemnarea şefului de stat este una din problemele direct legate de forma de
guvernământ.Ea reprezintă un mare interes în precizarea atât a funcţiilor
(prerogativelor, împuternicirilor) şefului de stat, cât şi a raporturilor acestuia cu celelalte
„puteri” din stat, îndeosebi cu legislativul şi executivul
Putem observa că astăzi s-au conturat patru moduri de desemnare a şefului de
stat şi anume: pe cale ereditară; alegere de către parlament; alegere de către un colegiu
electoral şi alegere prin vot universal.
A) Cât priveşte desemnarea şefului de stat pe cale ereditară ea se referă la
monarhii, unde moştenitorul devine şef de stat, sau unde eventual monarhul numeşte pe
cel ce-i va succeda la tron. Este ştiut că ordinea de succesiune dinastică se supune în
general, regulilor constituţionale sau cutumiare şi că rolul parlamentului este
nesemnificativ, cu excepţia Poloniei, unde regii erau aleşi.
În asemenea sisteme constituţionale (vezi Belgia, Danemarca, Spania, Kuweit,
Norvegia, Ţările de Jos) parlamentul are rolul de a garanta respectul acestor reguli. Aici

22
parlamentul numeşte un succesor la tron sau participă la această numire dacă dinastia se
stinge. În aceste sisteme constituţionale monarhia ereditară coexistă împreună cu
parlamentul. Acest sistem se regăseşte în multe state (vezi şi Anglia, Suedia, Japonia)
B) Alegerea şefului de stat de către parlament, pune desigur parlamentul într-o
poziţie supraordonată executivului. Statele care folosesc acest sistem sunt de regulă
grupate în trei categorii: state în care şeful de stat este ales direct de către parlament
(Grecia, Israel, Republica Sud Africană); state în care parlamentele aleg organe
colegiale ca şefi de stat (fostele state socialiste); Elveţia, ca exemplu unic. În Elveţia,
puterea executivă aparţine Consiliului Federal, ales pe patru ani, de către Consiliul
Statelor şi Consiliul Naţional reunite în Adunarea Federală. Unul din membrii
Consiliului federal este ales în aceeaşi manieră, numai pentru un an, preşedintele
confederaţiei. Preşedintele confederaţiei îndeplineşte funcţia de şef de stat însă nu
dispune de nici o autoritate asupra colegilor săi din consiliu. El este doar primus inter
pares într-un guvernământ colegial.
C) Desemnarea şefului de stat prin intermediul unui colegiu electoral este şi ea
folosită.
Astfel în Germania preşedintele este ales de către Convenţia Federală compusă
din membrii Bundestagului şi dintr-un număr egal de membri aleşi pentru aceasta de
către adunările reprezentative ale landurilor.
În India, preşedintele este ales de către un colegiu electoral compus din membrii
aleşi de către parlament şi de către adunările legislative ale statelor federale.
În Italia colegiul electoral este compus din membri ai parlamentului şi din
reprezentanţi ai consiliilor regionale.
În Statele Unite ale Americii, Coreea, preşedintele este ales de către un colegiu
electoral, el însuşi ales prin vot universal. În SUA electorii se aleg marţea următoare
primei zile de luni din noiembrie, iar preşedintele se alege luni, după a doua miercuri
din decembrie.
D) Alegerea şefului de stat prin vot universal este folosită în republicile
prezidenţiale, dar nu numai aici. Ea este practicată în ţările unde executivul are o
structură dualistă, care permite conservarea unor aspecte de regim parlamentar şi mai
ales responsabilitatea guvernului în faţa uneia din camerele parlamentului sau
amândouă (exemplu Finlanda, Franţa, Irlanda, ţări care au un şef de stat ales prin vot
universal şi un şef de guvern)
E) Alegerea şefului de stat în România
România a adoptat forma de stat republicană, ceea ce înseamnă că funcţia de şef
de stat este exercitată de către un preşedinte. Preşedintele României este ales prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, soluţie adoptată de Legea nr. 370/2004
privind alegerea Preşedintelui României şi consacrată prin art. 81 din Constituţie.
Alegerea Preşedintelui României se realizează în două tururi de scrutin. Dacă un
candidat obţine în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi a alegătorilor înscrişi în
listele electorale, este declarat ales ca Preşedinte. Dacă nici unul dintre candidaţi nu
obţine această majoritate se realizează al doilea tur de scrutin. La acesta participă numai
primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Va fi
declarat ales Preşedinte, candidatul care obţine cel mai mare număr de voturi.

23
 Secțiunea 5

Durata mandatului şefului de stat

Dacă avem în vedere desemnarea şefului de stat vom constata că în ceea ce

priveşte sistemele monarhice, aici mandatul este pe viaţă. În celelalte sisteme, în care
şeful de stat este ales, mandatul şefului de stat este limitat.
Mandatul cel mai scurt este de un an (Elveţia), iar cel mai lung este de 7 ani
(Franţa, Gabon, Irlanda, Italia, Somalia, etc.) Guvernatorii generali din Bahamas, Fidji,
Maurice, Saint Vincent şi Grenadine, sunt numiţi pe o perioadă nedeterminată, în timp
ce guvernatorii generali din Australia, Canada şi Noua-Zeelandă sunt desemnaţi pentru
5 ani.
Privitor la mandatul şefului de stat o altă problemă este cea a numărului
mandatelor. Este vorba desigur de sistemele în care şeful de stat este ales. De regulă
aceeaşi persoană poate ocupa funcţia de şef de stat pentru cel mult două mandate.
Această regulă s-a impus în timp. Astfel Constituţia americană de la 1787 nu a prevăzut
numărul mandatelor, dar George Washington care a fost primul preşedinte al Statelor
Unite (1789 – 1797), a refuzat un al treilea mandat, creând o cutumă constituţională.
Cu toate acestea Franklin Rooswelt, a obţinut patru mandate consecutive (1933
– 1945) Un amendament la Constituţia americană (nr. 22 din anul 1947 şi aplicabil din
anul 1951) a restabilit regula impusă de Washington, interzicând pe viitor ca un
preşedinte să poată obţine mai mult de două mandate. Regula a maximum două
mandate se aplică şi în alte state.
În România durata mandatului şefului de stat este de cinci ani şi se exercită de la
data depunerii jurământului de către Preşedintele nou ales. În caz de război sau de
catastrofă, mandatul poate fi prelungit, dar numai prin lege organică. Aceeaşi persoană
poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României cel mult două mandate, care pot fi şi
succesive.
În caz de vacanţă a funcţiei prezidenţiale, care poate interveni în situaţiile de
deces, demisie, demiterea din funcţie sau imposibilitatea definitivă a exercitării
atribuţiilor, precum şi în cazul suspendării din funcţie sau al imposibilităţii temporare de
exercitare a atribuţiilor, interimatul este asigurat în ordine, de preşedintele Senatului,
sau de preşedintele Camerei Deputaţilor. Persoanele care asigură interimatul funcţiei
preşedinţiale sunt cei doi preşedinţi ai Camerelor parlamentare întrucât şi ei, sunt aleşi
ca şi Preşedintele, prin vot direct de alegători. În acest caz, nu se pierde calitatea de
parlamentar deoarece se exercită prerogativele preşedinţiale în mod temporar.
În perioada interimatului nu pot fi exercitate atribuţiile prevăzute la art. 88 – 90
din Constituţie, adică adresarea de mesaje, dizolvarea Parlamentului şi organizarea
referendumului. Aceste situaţii sunt catalogate ca fiind împrejurări „naturale”
(imposibilitatea definitivă a exercitării atribuţiilor şi decesul) şi împrejurări „voluntare”,
apărute ca urmare a iniţiativei instanţelor îndreptăţite să hotărască (demiterea din

24
funcţie) ori la iniţiativa Preşedintelui (demisia) 26. Mandatul prezidenţial este
incompatibil cu calitatea de membru al unui partid politic, precum şi cu orice altă
funcţie publică sau privată.

Secțiunea 6

Proceduri, solemnităţi, protocol

Investirea unei persoane cu calitatea de şef de stat sau proclamarea alegerii sale
se realizează potrivit unor anumite proceduri, cu solemnitatea necesară unui asemenea
act şi după un protocol anume. Din punct de vedere juridic cel mai important act este
jurământul pe care cel ales sau desemnat şef de stat trebuie să-l depună.
Astfel, potrivit art. 2, § 1, pct. 7 din Constituţia S.U.A. jurământul preşedintelui
are următorul conţinut: „Eu jur (sau declar) în mod solemn că voi îndeplini cu cinste
funcţia de Preşedinte al Statelor Unite şi că, din toate puterile mele, voi păstra, proteja şi
apăra Constituţia Statelor Unite”.
Potrivit Constituţiei României alegerea Preşedintelui se validează de către
Curtea Constituţională. Apoi candidatul a cărei alegere a fost validată depune în faţa
Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţa comună, următorul Jurământ: „Jur să-mi
dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului
român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, unitatea şi integritatea teritorială a
României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. Depunerea Jurământului are ca efect juridic
începerea exercitării mandatului prezidenţial.

Secțiunea 7

Actele şefului de stat

Actele prin care şeful statului îşi exercită atribuţiile sale sunt de regulă
denumite decrete. Ele pot fi cu caracter normativ sau cu caracter individual. Decretele
trebuie contrasemnate de către primul ministru. Contrasemnarea actelor şefului de stat
s-a practicat şi se practică în sistemele constituţionale. Se au în vedere următoarele
atribuţii:
Încheierea tratatelor internaţionale în numele României. Este o atribuţie
specifică şefului de stat, reglementată diferit în legislaţia internaţională;
Tratatele în România sunt negociate de Guvern şi supuse ulterior ratificării
Parlamentului, în termen de 60 zile. Tratatele nu produc efecte juridice dacă nu sunt
ratificate de Parlamentul reunit, conform procedurii de adoptare a legii.

26
I. Deleanu – Op. Cit. Vol. II, pag. 214

25
 Acreditarea sau rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României, la
propunerea Guvernului, şi aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului
misiunilor diplomatice;
Prin această atribuţie preşedinţială se asigură organizarea relaţiilor diplomatice
ale ţării noastre. Atât acreditarea şi rechemarea, cât şi înfiinţarea, desfiinţarea sau
schimbarea rangului misiunilor diplomatice se exercită de Preşedintele României la
propunerea Guvernului, întrucât acesta este autoritatea care asigură şi realizează politica
externă a României. Declararea mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate;
D) Luarea măsurilor necesare în vederea respingerii agresiunii armate declanşată
împotriva ţării;
Instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă, în întreaga ţară ori în unele
localităţi sau regiuni;
Conferirea decoraţiilor şi a titlurilor de onoare;
G) Acordarea gradelor de mareşal, general şi de amiral;
H) Acordarea graţierii individuale;
Cuprinse în art. 94 al legii fundamentale, aceste ultime trei atribuţii se exercită
de Preşedinte în calitatea de şef al statului şi se manifestă în domeniul relaţiilor interne.
Prin aceasta, se dă actului respectiv o motivaţie mai solidă şi se antrenează, de
regulă, răspunderea juridică a celui care a contrasemnat actul. Contrasemnarea este şi o
măsură împotriva depăşirii de către şeful de stat a împuternicirilor conferite de
constituţie şi legi, contrasemnarea fiind o condiţie de valabilitate a actului. Constituţia
României prevede şi ea asemenea reguli, cu precizarea că obligaţia contrasemnării
decretelor de către primul ministru nu priveşte toate aceste decrete, ci numai cele expres
menţionate prin art. 99(2) Decretele Preşedintelui României se publică în Monitorul
Oficial al României, nepublicarea atrăgând inexistenţa decretului.

Decretele prezintă următoarele trăsături distinctive:

-ele reprezintă manifestări unilaterale de voinţă în vederea producerii de efecte
juridice;
-apar ca urmare a exercitării atribuţiilor reglementate în Constituţie şi legi;

Unele dintre ele trebuiesc să fie contrasemnate de primul ministru;

-este obligatorie publicarea lor în Monitorul Oficial al României, îndeplinirea
acestei clauze determinând existenţa actului;
-au caracter executoriu;
Fiind emanaţia voinţei Preşedintelui, decretele emise în exercitarea atribuţiilor
reglementate de Constituţie sunt toate acte de autoritate şi nu sunt susceptibile de
control prin instituţia contenciosului administrativ27.

27
Ion Rusu – Preşedintele României, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1996, pag. 54

26
 Secțiunea 8

Functiile sefului de stat

Aşa cum este cunoscut, şi alte republici au instituţionalizat modelul

semiprezidenţial, constituind, astfel, un punct de reper pentru Adunarea Constituantă
aleasă în alegerile din mai 1990. Evident, între regimul politic semiprezidenţial
consacrat în Constituţia României şi alte regimuri politice semiprezidenţiate există pe
lângă asemănări, o serie de deosebiri. Aceste deosebiri rezultă tocmai din formele
concrete de echilibrare ale celor trei puteri în Constituţia României, îndeosebi din
raportul între puterea legislativă şi puterea executivă.
Preşedintele României face parte din puterea executivă şi întruneşte, în această
calitate, prerogativele esenţiale ale acestei puteri ce revin, prin definiţie, şefului
statului.Ca model de organizare a puterii executive, constituantul român a
instituţionalizat modelul Executivului bicefal sau dualist. Potrivit acestui model, puterea
executivă este repartizată echilibrat între şeful statului şi Guvern. între atribuţiile acestei
din urmă autorităţi publice şi cele ale instituţiei prezidenţiale, există demarcaţii clare. Şi
sub acest aspect, sunt unele deosebiri între regimul politic semiprezidenţial din
România şi cel din alte republici semiprezidenţiale.Deosebirile apar în legătură cu
puterile constituţionale ale Preşedintelui şi Premierului şi cu raporturile între ele. Astfel,
în unele republici semiprezidenţiale, principalele prerogative executive revin
Preşedintelui republicii, iar în altele, Primului-ministru.
In sistemul constituţional românesc, instituţia prezidenţială şi Guvernul au
legitimităţi diferite şi provin din voinţe politice diferite. Astfel, Preşedintele României
beneficiază de o legitimitate populară - rezultat al alegerii sale direct de către corpul
electoral - iar Guvernul, în ansamblul său, este numit de şeful statului pe baza votului de
învestitură acordat de Parlament.
Constituţia României conferă Preşedintelui, în calitatea pe care o are ca şef al
statului, patru funcţii principale:
- funcţia de reprezentare [art. 80 alin. (1)];
- funcţia de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al
integrităţii teritoriale a ţării [art. 80 alin. (1)];
- funcţia de a veghea la respectarea Constituţiei [art. 80 alin];
- funcţia de mediere [art. 80 alin. (2)].
Presedintele Romaniei - reliefeaza art.80 din Constitutie - reprezinta statul
roman si este garantul independentei nationale, al unitatii si al integritatii teritoriale a
tarii. El vegheaza la respectarea Constitutiei si la buna functionare a autoritatilor
publice. In acest scop, Presedintele exercita functia de mediere intre "puterile statului",
precum si intre stat si societate28.

28
Maria Harbata – Introducere in drept,Editure Al. I. Cuza, Iasi 2004-2005,pag 78

27
 Din cuprinsul acestor prevederi, precum si din economia celorlalte dispozitii
constitutionale, credem ca pot fi conturate trei functii presedintiale: functia de
reprezentare, functia de garant, functia de mediere.
1. Functia de reprezentare deriva din caracterul "reprezentativ" al presedintelui
Romaniei, in sensul ca, fiind ales prin vot universal, egal, direct, secret si liber
exprimat, el are calitatea de a fi purtatorul de cuvant al poporului roman - titularul
suveranitatii. In acest sens, Presedintele Romaniei este un " organ reprezentativ " - ca si
Parlamentul - intrucat legitimarea sa isi are izvorul in vointa nemijlocit exprimata de
corpul electoral. El este deci un organ direct si plenar reprezentativ. Intr-un alt sens, mai
restrans si mai potrivit interpretarii art. 80 din Constitutie. presedintele Romaniei este "
reprezentantul statului roman, adica, juridiceste vorbind, el este imputernicitul statului -
si prin aceasta al societatii - sa-l reprezinta si sa actioneze in numele lui. El este titularul
unui " mandat legal ", al carui continut este prestabil prin Constitutie, un mandat de
durata limitata, care in nastere prin alegere si validarea alegerilor si se stinge normal sau
prin vointa uneia dintre parti. Este un mandat de drept constitutional si in baza acestuia
Presedintele isi indeplineste functia sa de reprezentare.
Presedintele reprezinta statul roman atat in interior,cat si in exterior. Si
reprezentarea nu are doar o semnificatie ceremoniala. Ea se exprima prin cateva
atributii. Astfel, pe plan extern, Presedintele incheie tratate internationale in numele
Romaniei, aproba infiintarea, desfiintarea sau schimbarea rangului misiunilor
diplomatice, acrediteaza si recheama reprezentantii diplomatici ai Romaniei, primeste
scrisorile de acreditare ale reprezentantilor diplomatici ai altor state (art. 9) Pe plan
intern, Presedintele, ca ales al Natiunii - prin corpul el electoral - participa la exercitarea
suveranitatii nationale (art.2 alin.1),asumandu-si totodata raspunderea pentru
independenta, unitatea si integritatea teritoriala a tarii (art. 80 alin.1).
2. Functia de garant se realizeaza intr- dubla directie: garant al statului si garant
al Constitutiei. In calitatea sa de garant al statului, Presedintele astfel cum s-a mai
precizat, isi asuma raspunderea pentru independenta, unitatea si integritatea teritoriala a
tarii. Intre mijloacele sale de actiune, prevazute in Constitutie, mentionam:
a) Presedintele este comandantul fortelor armate si indeplineste functia de
Presedinte si Consiliul Suprem de Aparare a Tarii;
b) Declara imobilizarea partiala sau generala a fortelor armate;
c) In caz de agresiune armata impotriva tarii, el ia masuri pentru respingerea
agresiunii;
d) Instituie starea de asediu sau starea de urgenta, in intreaga tara ori in unele
localitati. In calitatea sa sa garant al Constitutiei, presedintele vegheaza la respecarea
acesteia.
Cu totul de inteles, respecarea Constitutiei constituind, in acelasi timp, premisa
si esenta statului de drept, precum si conditia primordiala a drepturilor si a libertatilor
cetatenesti. Cateva mijloace practice de actiune se afla la dispozitia presedintelui pentru
a-si putea indeplini misiunea sa de " veghe ":
a) Sesizarea Curtii Constitutionale, inainte de promulgarea legii, pentru
verificarea constitutionalitatii ei (art.144, litera "a" din Constitutie);

28
 b) Mesajul adresat Parlamentului, inainte de promulgarea legii, pentru ca
aceasta sa procedeze la reexaminarea ei (art. 77, alin.2);
c) Numirea in functie a judecatorilor si a procurorilor, la propunerea Consiliului
Superior al Magistraturii (art. 33, alin.1), sub semnul exigentelor pe care le inculca - cat
priveste judecatorii " independenta si inamovibilitatea lor, iar in ce-i priveste, in
general, pe magistrati, sub semnul rigorilor statului de drept.

3. Functia de mediere se sprijina, moralmente, pe principiul legitimarii larg si

autentic democratice a Presedintelui, alegerea lui facandu-se prin sufragiu universal si
direct, precum si pe principiul nonapartanentei Presedintelui la nici un partid politic. In
calitatea sa de "mediator", Presedintele nu este un "magistrat suprecm", ci, cum s-a spus
si in alte locuri, o "simpla magistratura de influenta", un factor al "bunelor oficii", iar
atunci cand se impune, pe baza prerogativelor conferite prin Constitutie si in limitele ei,
el este un "factor reglator" in mecanismul statal, precum si in raporturile dintre stat si
societate. In acest scop, pe de o parte, presedintele vegheaza la buna functionare a
autoritatilor publice, iar pe de alta, el inlesneste colaborarea autorilor publice, aplaneaza
sau previne relatiile tensionate dintre acestea ori dintre ele si societate. iata cateva dintre
procedurile constitutionale consacrate consacrate in acest scop:
a) Presedintele Romaniei poate solicita convocarea in sesiune extraordinara a
Camerei Deputatilor si a Senatului (art.63, alin.2);
b) Transmite mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice
ale natiunii (art. 88);
c) Solicita Parlamentului, atunci cand considera necesar, reexaminarea legii
adoptate, inainte de a proceda la promulgarea acesteia (art.77, alin.2);
d) Sesiunea Curtea Constitutionala, inainte de promulgarea legii, daca
apreciaza ca legea sau unele dintre dispozitiile ei sunt neconstitutionale (art. 44, litera
"a");
e) Promulga legile adoptate de Parlament, contribuind astfel la trecerea pragului
de la "dreptul scris" la "dreptul trait" (art.77, alin.l);
f) Dizolva Parlamentul atunci cand, prin refuzul acestuia de a investi Guvernul,
sistemul institutional a fost blocat (art.89, alin.l)
În literatura noastră de specialitate se apreciază că Preşedintele României
îndeplineşte trei funcţii. Pentru motive pe care le vom expune mai jos, considerăm că
rolul (funcţia) Preşedintelui de garant al respectării Constituţiei diferă din punct de
vedere al conţinutului şi al modalităţilor de înfăptuire, de funcţia de mediere. De altfel,
stabilirea şi caracterizarea unei anumite funcţii prezidenţiale sunt, în parte,
convenţionale şi relative, răspunzând mai mult unu scop didactic decât unuia practic.
Un ultim aspect ai problemei funcţiilor Preşedintelui României, l-ar putea
constitui aparenta deosebire semantică între funcţiile prezidenţiale şi atribuţiile
prezidenţiale.In fond, cele două concepte au aici acelaşi conţinut. Fie că ne referim la
funcţiile Preşedintelui României sau la atribuţiile acestuia, avem practic în vedere
acelaşi lucru.
Preşedintele României este organul de vârf al puterii executive şi, în această
calitate, ocupă demnitatea de şef al statului.Ca şef al statului, Preşedintele reprezintă

29
statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii
teritoriale a ţării.
Deşi Constituţia nu face nici o menţiune în acest sens, activitatea de reprezentare
a statului român de către Preşedinte se referă atât la raporturile interne ale acestuia, cât
şi la relaţiile internaţionale ale României.
Această concluzie rezultă, de altfel, din uzanţa constituţională internaţională.
Preşedintele exercită autoritatea statală la fel ca şi alte autorităţi publice, cum ar fi, de
pildă, Parlamentul şi Guvernul. Spre deosebire însă de aceste autorităţi publice,
Preşedintele personifică autoritatea statală.Altfel spus,
Preşedintele României - ca şef al statului - se identifică cu statul român. în
practica politică internă şi internaţională a României pot fi identificate diverse
modalităţi prin care Preşedintele reprezintă, pe plan intern şi extern statul român.
Pe plan intern, putem menţiona în acest sens, de pildă, promulgarea legilor,
acţiune prin care legea este învestită cu autoritate statală, sau garantarea independenţei
ţării. Pe plan extern, menţionăm acreditarea ambasadorilor, primirea scrisorilor de
acreditare, semnarea unui acord internaţional în numele României şa.
Evident, şi Parlamentul sau Guvernul reprezintă în formă specifică statul român
şi se manifestă ca atare. Mai mult, reprezentanţii Guvernului pot semna în numele
României un acord internaţional. Acest tip de reprezentare este însă inferior, ca
importanţă, reprezentării prezidenţiale.
Parlamentul nu este învestit cu prerogativa de a reprezenta statul român, ci
numai poporul, pe când Preşedintele este învestit cu această prerogativă în mod expres,
prin Constituţie. La rândul său, Guvernul are o bază socială restrânsă faţă de baza
socială a instituţiei prezidenţiale. Ne referim, în acest sens, la faptul că Preşedintele
României este ales prin vot universal direct, Guvernul fiind, în general, expresia unui
partid politic care şi-a împărţit voturile electoratului, cu alte formaţiuni politice.
In calitate de şef al statului, Preşedintele României este garantul independenţei
naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Pentru a-şi îndeplini rolul de
garant al valorilor menţionate, preşedintele dispune de importante prero¬gative:
prezidează Consiliul Suprem de Apărare a Ţării; este comandantul forţe¬lor armate;
poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau
generală a forţelor armate; instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă
ş.a.
Preşedintele este şi garantul integrităţii teritoriale a ţării. In această calitate,
preşedintele acţionează, prin excelenţă, în virtutea art. 92 din Constituţie: este
comandant suprem al forţelor armate şi poate declara, în condiţiile stipulate în alin. (2)
al art. 92, mobilizarea generală sau parţială a forţelor armate.

CAPITOLUL III

REGIMUL ŞI NATURA DECRETELOR EMISE

DE PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

30
 În conformitate cu articolul 100 din constituţie, în exercitarea atribuţiilor sale
preşedintele emite decrete. Textul nu trebuie interpretat în sensul că orice atribuție a
preşedintelui s-ar concretiza printr-un decret. Pot fi identificate mai multe modalităţi
prin intermediul cărora preşedintele îşi realizează atribuţiile constituţionale şi anume:
-prin diferite fapte materiale şi operaţiuni administrative, cum ar fi consultări,
participări la activitatea altor autorităţi publice (spre exemplu şedinţele Guvernului,
CSM-ului)
-prin acte politice, cum ar fi luările de poziţie, mesajele, declaraţiile, chiar
consultările care au caracter politic
-prin acte juridice care poartă denumirea de decrete şi care au următorul regim
juridic (constituţional):
Un prim aspect este acela că ele sunt acte administrative care au, în general,
caracter individual.
Caracterul individual şi normativ se determină în funcţie de întinderea efectelor
pe care le produc, cele individuale producând efecte faţă un subiect determinant de
drept, pe când cele cele normative produc efecte general obligatorii ce sunt opozabile
erga omnes).
În doctrina există două opinii cu privire la caracterul actelor preşedintelui din
punct de vedere al efectelor pe care acestea le produc şi anume:
-opinia conform căreia decretele preşedintelui pot avea exclusiv caracter
individual
-opinia conform căreia unele din decretele preşedintelui pot avea şi caracter
normativ, atunci când concretizează atribuţii care vizează un număr nedeterminat de
subiecte de drept care cad sub incidenţa actului, cum ar fi cele prin care îşi exercita
atribuţiile în domeniul apărării sau în situaţii extraordinare.
Al doilea aspect este că în calitatea lor de acte administrative se supun
controlului de legalitate realizat de instanţele contecios administrativ în baza artcolului
52 şi articolului 126, alineatul 6, raportate la prevederile legii conteciosului
administrativ, numărul 554/2004. Acestea garantează controlul de legalitate asupra
actelor administrative, exercitat de puterea judecătorească cu anumite excepţii şi limitări
cum ar fi actele care privesc raporturile cu Parlamentul şi actele de comandament cu
caracter limitat care nu pot fi niciodată atacate, precum şi alte categorii de acte
administrative care pot fi atacate doar pentru exces de putere (atunci când sunt emise
sau adoptate cu încălcarea limitelor de competenta - diferenţa între emitere şi adoptare
are la baza faptul că organele unipersonale, prefectul, primarul, preşedintele, emit acte
juridice, pe când organele colegiale sau pluripersonale adopta acte juridice.
În conformitate cu articolul 100, alineatul 2, unele din decretele preşedintelui,
respectiv cele prin care se exercita atribuţii în domeniul politicii externe, al apărării, în
situaţii excepţionale, precum şi cele prin care se oferă decoraţii, grade militare sau se
acordă grațirea individuală sunt contrasemnate de primul ministru. În acest fel se
realizează un control indirect din partea Parlamentului asupra activităţii guvernului,
deoarece Guvernul răspunde politic exclusiv în fața Parlamentului pentru întreaga
activitate, inclusiv pentru decretele preşedintelui, contrasemnate de premier.

31
 Decretele se publică în mod obligatoriu în Monitorul Oficial al României,
nepublicarea atrăgând cea mai drastică sancţiune, menţionată expres de articolul 100,
alineatul 1, Teza a II-a şi anume inexistenta actului.

32
 CAPITOLUL IV

RĂSPUNDEREA PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI

Putem admite faptul că ceea ce caracterizează mai bine funcţia de şef al statului
în România este răspunderea şi responsabilitatea. Deşi aproximativ sinonime la o primă
vedere (răspundere, răspunderi, s.f.=faptul de a răspunde; obligaţia de a răspunde de
îndeplini o acţiune, sarcină etc.; responsabilitate; responsabilităţi, s.f.=obligaţia de a
efectua un lucru, de a răspunde, de a da socoteală la ceva, de a accepta şi suporta
consecinţele; răspundere), cele două substantive pot fi diferenţiate. Având în vedere
unele nuanţări de sens, din punct de vedere juridic, termenul de răspundere poate fi
considerat ca o consecinţă rezultată din neîndeplinirea unei obligaţii legale. Prin urmare,
şeful de stat este pasibil de răspundere atât politică în faţa Parlamentului şi a poporului
care l-a votat, cât şi juridică pentru infracţiuni comise în timpul mandatului.
Cu toate acestea, şeful de stat se bucură de imunitate la fel ca senatorii şi
deputaţii; in art. 84 alin. 2 („Preşedintele României se bucură de imunitate”) stabileşte
tocmai acest lucru. Însa ideea de bază pe care se fundamentează această imunitate
constă în faptul că şeful de stat nu răspunde pentru actele săvârşite în calitatea sa de şef
de stat. Prin urmare, Preşedintele „nu poate fi tras la răspundere juridică pentru voturile
sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”, „poate fi urmărit şi
trimis în judecată penală pentru faptele sau opiniile politice exprimate în exercitarea
mandatului, dar nu poate fi percheziţionat, arestat sau reţinut” decât după o prealabilă
ascultare a lui.
Se observă că se asigură principiul liberei exprimări şi în cazul în care se solicita
percheziţionarea, arestarea sau reţinerea se va avea în vedere prezumţia de nevinovăţie,
cel acuzat având dreptul de a se apăra sau justifica. Chiar dacă preşedintele îndeplineşte
o funcţie înaltă în stat şi se poate considera la o primă vedere că este susceptibil legii,
imunitatea şefului de stat este limitată. Atât timp cât Preşedintele ţării nu se rezumă
doar la a-şi exprima liber opiniile în interviuri, declaraţii, discursuri etc. şi îşi dovedeşte
iresponsabilitatea producând efecte juridice prin decretele emise, încălcând atribuţiile
care îi revin conform cu articolele Constituţiei şi chiar săvârşind acte ilegale în afara
atribuţiilor care îi revin, el va raspunde pentru faptele sale.

33
 Secțiunea 1

Răspunderea Preşedintelui României în Constituţia din 2003

Constituţia din 1991(revizuită) a consacrat răspunderii Preşedintelui României

două texte distincte acestei intituţii [art. 84 alin. (3) şi art. 95], soluţie tehnică ce a
determinat o serie de consecinţe sub aspectul naturii şi a regimului juridic aplicabil
fiecărei forme de răspundere. Această deficienţă de redactare iniţială a regimului
constituţional consacrat răspunderii Preşedintelui României a fost remediată prin legea
de revizuire, prin deplasarea fostului art. 84 alin. (3) referitor la punerea sa sub acuzare,
imediat după textul constituţional consacrat suspendării sale din funcţie, cu rezolvarea
aspectelor sesizate de doctrină, rezultate din analiza comparativă a celor doua
reglementări.
Art. 95 din Constituţia republicată (rămas nemodificat şi cu acelaşi număr, după
revizuire) prevede suspendarea din funcţie privită ca o răspundere politică a
Preşedintelui, urmată de sancţiunea demiterii prin referendum, fiind vorba deci faţă de
formele răspunderii administrative, de o răspundere administrativ-disciplinară. Nu se
poate vorbi de imunitate completă a Preşedintelui pe plan politic, dar nici de caracterul
exclusiv politic al răspunderii reglementate de art. 95 din Constituţie, se susţine pe
aceeaşi linie de idei, în doctrina de drept constituţional.
Art. 84 alin. (3) din Constituţia din 1991, devenit art. 96 în Constituţia
republicată, cu unele modificări şi completări, primind titlul marginal „punerea sub
acuzare” instituie posibilitatea înlăturării imunităţii Preşedintelui şi a punerii sale sub
acuzare pentru o faptă deosebit de gravă, acuzarea de înaltă trădare, consacrând o formă
de răspundere penală a acestuia.
Pentru actele sale administrative, se admite în mod obişnuit în doctrina actuală,
Preşedintele poate fi tras la răspundere administrativ-patrimonială, în baza art. 21
(accesul liber la justiţie), şi art. 52 (dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică)
din Constituţia republicată, asemeni oricărei autorităţi a administraţiei publice, în baza
Legii privind contenciosul administrativ.
Pentru faptele care nu au legătură cu prerogativele funcţiei de preşedinte al ţării,
acesta va răspunde ca orice cetăţean, potrivit dreptului comun.
În ce priveşte regimul răspunderii politice a Preşedintelui României, Constituţia
leagă procedura acesteia de iniţiativa parlamentară, de poziţia autorităţii ce exercită
jurisdicţia constituţională şi, în final, de votul poporului29.
Procedura tragerii la răspundere, în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care
Preşedintele încalcă prevederile Constituţiei, poate fi iniţiată de cel puţin o treime din
numărul deputaţilor şi al senatorilor şi trebuie adusă neîntârziat la cunoştinţă
Preşedintelui. Abia după primirea avizului, se poate trece la dezbaterea propunerii de
suspendare. Potrivit Constituţiei, Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu
privire la faptele ce i se impută, aspect lăsat la latitudinea şefului de stat, la libera sa
apreciere, Preşedintele neavând însă o obligaţie în acest sens.
29
Iorgovan A., op. cit., 2001, p. 328.

34
 Preşedintele, asemeni parlamentarilor, se bucură de imunitate, de unde concluzia
necesităţii unui regim special al răspunderii pentru faptele comise în exercitarea
prerogativelor funcţiei sale, ce intră sub incidenţa legii penale. Prin urmare, în ceea ce
priveşte regimul răspunderii penale a Preşedintelui, acesta este consacrat, ca urmare a
revizuirii, în art. 96 din Constituţia republicată.

Secțiunea 2

Noțiuni privind răspunderea politico-juridică şi răspunderea penală a

Preşedintelui României

1.Răspunderea politică a președintelui

Răspunderea politică a şefului de stat îşi are temeiul în art. 95 şi menţionează că:
„în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei,
Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat,
în şedinţa comună, cu votul majorităţii”30. Sancţiunea răspunderii politice este
suspendarea din funcţie şi apoi demiterea prin referendum.
Problema principală care se pune în dezbaterea unei decizii de suspendare a
preşedintelui este definirea „faptelor grave” de încălcare a Constituţiei şi dacă acuzaţiile
care se aduc pot fi considerate fapte grave. Prin urmare, pentru că în literatura de
specialitate şi în Constituţie nu sunt date explicaţii clare în ceea ce priveşte încălcarea
gravă a Constituţiei, Curtea Constituţională a apreciat în urma unui aviz consultativ pe
care l-a dat că nu orice faptă de încălcare a Constituţiei reprezintă şi o încălcare gravă a
acesteia. În acest sens, au fost date câteva explicaţii cu privire la ce înseamnă acte de
încălcare gravă a Constituţiei: actele de decizie sau sustragerea de la îndeplinirea unor
acte de decizie obligatorii, prin care Preşedintele României ar împiedica funcţionarea
autorităţilor publice, ar suprima sau ar restrânge drepturile şi libertăţile cetăţenilor, ar
tulbura ordinea constituţională ori ar urmări schimbarea ordinii constituţionale sau alte
fapte de aceeaşi natură care ar avea sau ar putea avea efecte similare.
Aşadar, deoarece opiniile şefului de stat, apartenenţa sa politică la un partid sau
altul şi intervenţiile acestuia fără vreun efect juridic nu pot fi sancţionate, acestea nu pot
fi considerate ca încălcări ale Constituţiei. Mai mult, actele de iresponsabilitate ale
preşedintelui săvârşite în calitatea sa de preşedinte nu îi pot fi imputate acestuia,
bucurându-se de imunitate. Dacă însă şeful statului ar fi săvârşit fapte grave de
încălcare a Constituţiei, acesta ar fi trebuit să răspundă politic sau chiar juridic pentru
ele.

2.Răspunderea penală a şefului de stat

30
Constituția României,art. 95

35
 Răspunderea penală a preşedintelui se face pentru crimă de înalta trădăre şi
poate fi atribuită doar şefului de stat, conform art. 96 din Constituţia României
(„Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţa comună, cu votul a cel puţin două treimi din
numărul deputatilor şi senatorilor, pot hotarî punerea sub acuzare a Preşedintelui
României pentru înalta trădare”) După ce punerea sub acuzare este hotărâtă prin votul
a două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, preşedintelui i se dă dreptul la
replică pentru a-şi motive fapta.

3.Aprecieri cu privire la responsabilitatea şi iresponsabilitea şefului de stat

După opinia profesorului Ion Deleanu, fapta de înaltă trădare, nefiind

menţionată în Codul Penal, implică ideea de răspundere politică a Preşedintelui. Prin
punerea sub acuzare, Parlamentul nu califică fapta de care este acuzat Preşedintele ca
infracţiune şi nici nu se decide asupra vinovăţiei acestuia, până la condamnarea
definitivă, Preşedintele bucurându-se de prezumţia de nevinovăţie. Înalta Curte de
Justiţie şi Casaţie este cea in măsură să dea verdictul final şi să califice fapta.
Profesorul Tudor Drăganu apreciază că Preşedintele se bucură numai de
inviolabilitate daca sunt avute în vedere faptele săvârşite în timpul mandatului, dar
săvârşite în afara atribuţiilor sale. Pot fi considerate fapte săvârşite sub temeiul
iresponsabilităţii faptele comise în timpul mandatului, dar care nu sunt în afara
atribuţiilor sale. Cele din urmă îi asigură imunitatea şi după ce mandatul său a expirat,
însă dacă ne aflăm în faţa unor inviolabilităţi, atunci Preşedintele poate fi anchetat,
reţinut, percheziţionat sau trimis în judecată după terminarea mandatului.
Ioan Muraru vede iresponsabilitatea ca pe o imunitate de fond (deoarece aceasta
are în vedere doar actele intrinseci mandatului) şi una funcţională (deoarece priveşte
exerciţiul acesteia) Totodată, iresponsabilitatea se referă la orice răspundere penală,
civilă, contravenţională etc. chiar dacă unele dintre aceste acţiuni ar putea fi considerate
infracţiuni.

4.Reguli de natură procedurală care trebuiesc urmate în cazul suspendării

din funcţie a şefului de stat

Funcţia de control a Parlamentului este după părerea multora principala

îndatorire a unei adunări parlamentare. Acest control poate fi făcut fie fără sancţiune
(considerat a fi cel mai apt pentru a remedia eventualele erori ale guvernanţilor), fie cu
sancţiune, fie colectiv (moţiunea de cenzură sau ancheta parlamentară), fie individuale
şi secvenţionale (întrebarea sau interpelarea) Ancheta parlamentară se organizează sub
forma unei comisii ad-hoc sau printr-o comisie permanentă, care urmează să se
pronunţe cu privire la acuzaţiile aduse persoanei în cauză. Mai mult, comisia de
anchetare trebuie să respecte principiul separaţiei puterilor în stat şi în acest sens nu
trebuie să se substituie competenţei unui organ de jurisdicţie; ea trebuie doar să culeagă
informaţii şi să prezinte un raport cu privire la acuzaţiile aduse, având la dispoziţie
sprijinul autorităţilor prin prezentarea informaţiilor şi documentelor necesare.

36
 Raportul comisiei de anchetă trebuie depus la Birourile Permanente ale
Parlamentului. Acestea urmează să trimită documentul la Curtea Constituţională, care
va da un aviz consultativ (potrivit art. 146 alin. h) din Constituţie Curtea Constitutională
„dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui
României”) în decurs de 20 de zile cu privire la rezultatul anchetei. Deşi avizul este
unul consultativ iar Parlamentul nu este obligat să îl aplice, acesta are un rol foarte
important deoarece stabileşte clar, în funcţie de prevederile Constituţiei şi de practica
judiciară şi literatura de specialitate, care sunt faptele care pot fi considerate ca fiind
încălcări ale Constitutiei şi care nu.
Următorul pas în procedura de suspendare din funcţie a Preşedintelui este
organizarea unui referendum în urma caruia cetăţenii cu drept de vot urmează să se
pronunţe cu privire la suspendarea din funcţie a şefului de stat. Dacă acesta este
suspendat, urmează să se organizeze alegeri anticipate pentru funcţia de preşedinte, în
cazul în care poporul nu se va prezenta la vot sau va vota pentru rămânerea în funcţie a
Preşedintelui suspendat, Parlamentul poate fi considerat sancţionat de către alegatori
prin votul dat. Mai mult, activitatea Parlamentului cu privire la suspendarea din funcţie
a şefului de stat este limitată, încheindu-se odată cu organizarea referendumului.

5.Suspendarea din mai 2007

5.1 Decizia Curții Constituționale cu privire la suspendarea președintelui

Problema principală care s-a pus in dezbaterea deciziei de suspendare a

presedintelui a fost definirea „faptelor grave” de incalcare a Constitutiei care i se
imputau presedintelui. Prin urmare, pentru ca nu este data o explicatie clara in ceea ce
priveste incalcarea grava a Constitutiei, Curtea Constitutionala a apreciat ca nu orice
fapta de incalcare a Constitutiei reprezinta si o incalcare grava a acesteia. In acest sens,
Curtea da si cateva exemple de incalcare grava a Constitutiei: actele de decizie sau
sustragerea de la îndeplinirea unor acte de decizie obligatorii, prin care Preşedintele
României ar împiedica funcţionarea autorităţilor publice, ar suprima sau ar restrânge
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, ar tulbura ordinea constituţională ori ar urmări
schimbarea ordinii constituţionale sau alte fapte de aceeaşi natură care ar avea sau ar
putea avea efecte similare.
In ceea ce priveste acuzaţiile aduse preşedintelui cu privire la neconsultările cu
partidele politice şi/sau Guvernul, Curtea a concluzionat ca ramâne la latitudinea
preşedintelui să stabilească „care sunt problemele urgente şi de importanţă deosebită cu
privire la care urmează să consulte Guvernul, precum şi forma în care urmează să aibă
loc consultarea”.
Acuzaţiile aduse preşedintelui cu privire la atitudinea de partizanat politic în
favoarea Partidului Democrat, la atitudinea şi exprimările domnului Traian Băsescu la
adresa unor personalităţi publice şi la scopul politic urmarit au fost demontate de Curtea
Constituţională, aceste atitudini fiind considerate ca opinii politice exprimate şi deci,
neconsistând în încălcări ale Constituţiei. Mergând tot pe aceasta idee, Curtea a respins
si acuzaţia conform căruia şeful statului s-ar fi implicat în domeniul jurisdicţional;

37
Curtea Contitutionala a apreciat ca în acest caz au fost exercitate funcţiile de veghere şi
garanţie care îi revin conform Constituţiei şefului de stat.
Comisia de anchetare a preşedintelui a hotarat şi că acesta din urma nu şi-a
respectat întru totul rolul, funcţiile şi activitatea Parlamentului şi a membrilor
Parlamentului şi ca a incercat iniţierea unor pachete de legi şi organizarea unui
referendum pentru aprobarea unui Parlament unicameral. Deoarece nici una dintre
aceste acţiuni ale preşedintelui nu a avut finalitate, Curtea consideră că nu au fost
încălcate prevederile Constituţiei. Tot ca neproducând efecte juridice sunt văzute şi
intervenţiile făcute la fostul ministru al economiei şi la ministrul transporturilor si
nerespectare a politicii externe promovate de Guvern.
Acuzaţiile conform cărora preşedintele a savârşit acte de incalcare a secretului
convorbirilor telefonice au fost respinse pe motiv ca nu exista probe care sa
demonstreze acest lucru; la fel s-a considerat si in cazul acuzatiei de neexercitare a
functiei de mediere. In ceea ce priveste petiţia transmisa de către primul-ministru in
care solicita presedintelui să intervină la Parchet într-un dosar de urmărire penală,
acuzatia care I se imputa presedintelui este respinsa deoarece nu a existat o plangere din
partea petitionarului si deci nu sunt probe nici in acest sens.
Prin urmare, Curtea Constitutionala a a dat un aviz negativ deciziei de
suspendare a presedintelui. Desi avizul este unul consultativ iar Parlamentul nu este
obligat se il aplice, acesta are un rol foarte important deoarece stabileste clar, in functie
de prevederile Constitutiei si de practica judiciara si litaratura de specialitate, care sunt
faptele care pot si considerate ca fiind incalcari ale Constitutiei si care nu. Acuzatiile
aduse de catre Comisia de anchetare presedintelui nu sunt fondate fie din lipsa de probe,
fie din motive de constitutionalitate.
Asadar, deoarece opiniile sefului de stat, apartenenta lui politica la un partid sau
altul si interventiile acestuia fara vreun efect juridic nu pot fi sanctionate, acestea nu pot
fi considerate ca incalcari ale Constitutiei. Mai mult, actele de iresponsabilitate ale
presedintelui savarsite in calitatea sa de presedinte nu ii pot fi imputate acestuia,
bucurandu-se de imunitate. Daca insa seful statului ar fi savarsit fapte grave de
incalcare a Constitutiei, acesta ar fi trebuit sa raspunda politic sau chiar juridic pentru
ele.
În concluzie numai cetăţenii au dreptul de a-l demite din funcţie pe şeful
statului, acesta fiind ales de către popor prin vot universal, direct, egal, secret şi liber
exprimat. Prin urmare, am putea considera că singurul în măsură să îl sacţioneze pe
şeful statului şi să îl facă răspunzator de faptele comise este electoratul.
Problema suspendării Preşedintelui ridică alte probleme, cum ar fi: dacă
Preşedintele, odată suspendat din funcţie va mai avea dreptul să candideze la viitoarele
alegeri prezidenţiale; dacă o Românie cu un Preşedinte suspendat nu va avea de suferit
pe plan economic prin blocarea investiţiilor străine, dacă electoratul este de acord şi
susţine această suspendare, dacă Parlamentul va respecta limitele impuse de Contituţie
etc.
O modificare la legea de funcţionare şi organizare a Curţii (Legea nr. 47/1992,
modificata prin Legea nr.177/2010), dă dreptul judecătorilor constituţionali să decidă nu
numai asupra regulamentelor celor două Camere şi a legilor, dar şi asupra hotărârilor

38
celor două Camere, asupra cărora Parlamentul era până acum suveran. „Curtea
Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, a
hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor
plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, la sesizarea unuia dintre
preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin
50 de deputaţi sau 25 de senatori”, se arată în legea publicata in : Monitorul Oficial Nr.
672 din 4 octombrie 2010.
Pe baza acestui articol, eventuala hotărâre a Parlamentului de a-l suspenda pe
preşedinte va putea fi atacată direct la Curte, unde, teoretic, şeful statului are majoritate.
După hotărârea judecătorilor, nu va mai fi nevoie de referendum pentru suspendare,
Parlamentul fiind obligat să accepte decizia Curţii, ca în cazul oricărei legi.
Problema de fond care se pune însa este aceea a stabilirii dacă într-adevar faptele
Preşedintelui sunt contrare Constituţiei şi deci dacă este necesară o răspundere juridică
şi/sau politică a acestuia. În orice caz, daca se concluzionează că şeful de stat trebuie să
răspundă pentru faptele ce i se impun, acesta riscă să fie judecat după demiterea din
funcţie, imunitatea de care dispune nemaicontând în acest caz.

39
 CAPITOLUL V

REGLEMENTAREA INSTITUŢIEI PREZIDENŢIALE ÎN ŢĂRI ALE

UNIUNII EUROPENE

Secțiunea 1

Aspecte comparative privind instituția președintelui în câteva state

europene (Franța,Italia,Germania)

Instituția șefului statului este una din cele mai vechi instituții politico-juridice.
Astăzi, această instituție cunoaște o mare diversitate, atât sub aspectul denumirii și
modului de desemnare, cât și sub cel al rolului și atribuțiilor în cadrul sistemului
consituțional. În sistemele constituționale moderne, marcate de rolul crescând al
Parlamentului, instituția șefului de stat atrebuit, în mecanismul separației puterilor să-și
găsească echilibrul față de legislativ, deși, în doctrină, se vorbește tot mai mult de o
„slabire” a instituției șefului de stat în majoritatea democrațiilor europene contemporane
( C. Grewe, H. Ruiz-Fabriz ). Rolul și locul șefului de stat diferă în regimurile
consituționale contemporane. Astfel, în regimurile parlamentare , șeful statului, fie că
este monarh, fie președinte, are un rol restrâns. În regimul prezidențial, președintele este
principalull titular al exercițiului puterii executive aflându-se pe o poziție de egalitate cu
legislativul, în cadrul separației stricte a puterilor aplicată prin așa-numitul mecanism de
„frâne și contragreutăți”. Sistemul intermediar semi-prezidențial conferă președintelui
statului un rol mai crescut în raport cu parlamentul.
În vederea unui demers comparativ în ceea ce privește instituția șefului statului
în cele două sisteme constituționale nu putem să nu remarcăm gradul înalt de
similitudine în reglementarea instituției prezidențiale ca, de altfel, a intregului model
constituțional , principala sursă de inspirație a legiuitorului constituant românesc de la
1991 fiind Constituția Franței din 1958. De aceea sistemul consituțional românesc a fost
caracterizat de unii autori ca fiind semi-prezidențial, în timp ce alții, ținând cont de
atribuțiile mai restrânse ale președintelui României față de omologul său francez,
precum și de atribuțiile mai largi ale guvernului, au calificat acest sistem ca fiind semi-
parlamentar (Antonie Iorgovan) Exemplull francez ca și cel românesc este o dovadă a
dificultății de încadrare tipologică a regimurilor contemporane. Inițiatorii actualei
constituții franceze au fost preocupați de două idei fundamentale pe care le-au transpus,
de altfel, în cuprinsul acesteia : configurarea unui parlament raționalizat ale cărui funcții
să fie limitate la controlul guvernului și votarea legilor în anumite domenii ale vieții
sociale și, nu în ultimul rând, necesitatea întăririi puterii executive, îndeosebi a
prerogativelor constituționale ale șefului statului căruia îi revine, pe de-o parte, rolul de
arbitru între toate forțele politice, între cetățeni și organele statului, iar, pe de altă parte,

40
misiunea de a fi garantul independenței naționale, al integrității teritoriale , al respectării
acordurilor comunității și a tratatelor ( art. 5 din C-ție)
În ceea ce privește misiunea șefului statului articolul 80 din constituția noastră
sintetizează rolul președintelui României în ordinea constituțională într-un mod
asemănător. Astfel președintele României reprezintă statul român, exercitând funcția de
reprezentare. De asemenea președintele României este garantul independenței naționale,
al unității și al integrității teritoriale a țării, exercitând așa-numita funcție de apărare a
șefului statului comparabilă cu cea a omologului său francez. Unul dintre cele mai
importante roluri ale sale este de a veghea la respectarea constituției și la buna
funcționare a autoritățiilor publice, în acest scop exercitând funcția de mediere între
puterirle statului, precum și între stat și societate. Această funcție este considerată, în
doctrină, ca fiin relativ redusă în practică. În privința primului aspect -cel al respectării
constituției- președintele Franței este în mod similar un adevărat „garant” al legii
fundamentale, sediul acestei atribuții fiind articolul 5 din C-ția Franței. Astfel,
președintele are la dispoziție toate instrumentele legale pentru a-și îndeplini această
atribuție. Sfera de atribuții prezidențiale în acest domeniu este largă (președintele poate
sesiza Consiliul Constituțional în legătură cu neconstituționalitatea unei legi ordinare,
poate considera că,print-o emisiune de televiziune s-au încălcat libertățile publice etc.).
Constituția României conferă și ea președintelui posibilitatea de a sesiza Curtea
Constituțională, în temeiul art. 146 atunci când consideră că că legea care i se prezintă
spre promulgare nu respectă prevedreile constituției. Vorbind despre celălalt aspect,
arbitrajul prezidențial nu este o construcție constituțională nouă și nici originală. C
oncepția potrivit căreia, șeful statului trebuie „să împace”interesele opuse ale unor forțe
politice și sociale rivale și să găsească rezolvarea tuturor conflictelor a inspirat
numeroase modele de guvernare, îndeosebi monarhice. Constituantul francez a avut în
vedere o separare netă, cvasiabsolută a celor trei puteri și realizarea unui echilibru stabil
între ele. La confluența acestor forțe se situează președintele republicii care, prin
arbitrajul său ( deși element al puterii executive) asigură continuitatea obiectivelor
politice și economice naționale, respectarea angajamentelor luate în numele Franței,
primatul intereselor naționale sau generale fără a ceda presiunilor exercitate prin
intermediul parlamentului de către diferite grupuri parlamentare sau ale guvernului
rezultat din confruntarea electorală a partidelor politice. Referindu-ne la consacrarea
expresă în cadrul funcției de reprezentare a rolului de garant al angajamentelor luate în
numele statului constituției române îi lipsește o stfel de prevedere, însă aceasta nu
înseamnă deposedarea șefului statului de un asemenea rol. Aceasta se poate explica, în
cazul Franței, prin angajamentele ce urma să și le asume în cadrul Pieței Comune,
organism creat în anul 1958, și care impuneau o nouă concepție privind strategia
progresului economic în centrul căreia era așezată intervenția și implicarea directă a
executivului.
În ceea ce privește funcția de mediere, aceasta este considerată,în doctrină,
ca fiind relativ redusă în practică. Oricum importanța socială a acestei funcții
prezidențiale este pusă în evidență, cu deosebire, în condițiile moderne de guvernare,
caracterizată printr-o mare diversitate de interese economice, sociale, militare, politice,
de opțiuni, de strategii mai mult sau mai puțin efemere care ar fi disputate de partidele

41
puternice în propriul interes ți manipulate în defavoarea unor largi categorii de
cetățeni. Fundamentul teoretic al puterilor moderatoare ale președintelui constă într-o
sșa-numită putere de reprezentare de către acesta a voinței generale exprimate de
membrii aceleiași societăți de atrăi în comun și într-un de consens și armonie socială.
În cadrul funcției de apărare, președinții celor două state sunt comandanții
supremi ale forțelor armate și îndeplinesc funcția de președinți ai consiliilor de apărare a
țării.
Alegerea președintelui este o chestiune relevantă, desemnarea șefului de stat
fiind criteriul esențial care distinge marile forme de guvernământ. În România,
președintele este ales prin vot universal, egal, direct și liber exprimat, potrivit legii
electorale. În cazul Franței, c-ția din 4 oct. 1958 a prevăzut alegera președintelui
republicii de către un colegiu electoral format din membrii celor două camere la cre se
adăugau membrii consiliilor generale și ai adunărilor teritoriale de peste mări, ca și
reprezentanții aleși ai consiliilor municipale. După reforma constituțională, însp,
propusă de președintele De Gaulle în 1962 și aprobată prin referendum, președintele
republicii a fost desemnat pentru un mandat de 7 ani prin sufragiu universal direct. În
2001 durata mandatului prezidențial s-a redus la 5 ani. Anterior, printr-un referendum
național, organizat la 24 sept. 2000, 73,2 % dintre alegători și-au exprimat acordul cu
privire la reducerea mandatului prezidențial. Ca mod de scrutin în ambele state se
folosește scrutinul majoritar ci două tururi. Astfel, dacă un candidat obține la primul tur
de scrutin majoritatea de votuir a alegătorilor înscriși în listele electorale, va fi declarat
ales în funcția de președinte. Dacă nici unul dinter ei nu obține această majoritate, se va
organiza al doilea tur de scrutin, la care participă doar primii doi candidați în ordinea
descrescătoare a numărului de voturi obținute la primul tur. În urma celui de-al doilea
tur de scrutin, ținându-se cont de orice retragere, va fi declarat ales candidatul care
obține cel mai mare număr de voturi. Alegerea în funcția de președinte în cele două țări
este validată de instanța constituțională. În cazul Franței există o procedură preliminară
a depunerii candidaturilor la funcția de președinte menită să împiedice candidaturile
fanteziste sau neserioase. Astfel, potrivit legii electorale , lista candidațiilor se stabilește
de Consiliul Constituțional. Candidaturile trebuie să fie prezentate de cel puțin 500 de
cetățeni care au calitatea de parlamentari, membrii ai consiliilor regionale, consiliilor
generale , ai consiliului Parisului, ai adunărilor teritoriale ale teritoriilor de peste mări
sau să fie primari ori membri aleși ai Consiliului Superior al francezilor rezidenți în
străinătate. Se înțelege că, datorită responsabilitățiilor ce le incumbă în calitatede
parlamentari sau membrii ai unor autorități administrative, persoanele care susțin o
candidatură prezidențială, vor ști dacă acel candidat la funcția de președinte al republicii
prezintă garanții de seriozitate.
Mandatului președintelui României îi corespunde și lui un mandat de 5 ani.
Constituția României stabilește momentul de la care începe exercitarea de drept a
mandatului – cel al depunerii jurământului (art. 82) după cum la depunerea jurământului
de către președintele nou ales acesta încetează de drept. Oricum acesta încetează la
împlinirea termenului sau în caz de demisie, deces ori împiedicare definitivă a
exercitării funcției. În cazul Franței mandatul poate fi reînnoit fără condiții restrictive
ceea ce nu e cazul României. Articolul 81 alin. 4 din c-ție impune regula potrivit căreia

42
nicio persoană nu poate îndeplini funcția de președinte al României decât pentru cel
mult două mandate, care pot fi succesive. Mandatul președintelui poate fi prelungit, prin
lege organică, în caz de război sau catastrofă. În c-ția Franței se prevede o astfel de
prelungire.De asemenea ea nu face referire la incompatibilități care în cazul
președintelui României înseamnă că pe perioada exercitării mandatului nu poate fi
membru al unui partid politic și nu poate îndeplini nici o altă funcție publică sau
privată. Vacanța funcției de președinte poate interveni în următoarele situații prevăzute
de art. 97 din c-ție : demisie, demitere din funcție, imposibilitate definitivă a exercitării
atribuțiilor, deces. În termen de trei luni de la dat la carea intervenit vacanța funcției
guvernul va organiza alegeri pentru un nou președinte. Constituția Franței prevede un
termen mai restrâns între 20-30 zile. În ambele sisteme, în perioada de vacanță a
funcției, interimatul se asigură cu prioritate de președintele senatului.
În îndeplinirea rolului său constituțional președintele exercită o serie de atribuții
care pot fi clasificate în mai multe categorii, după criteriul obiectului sau conținutului
lor. De asemenea se disting atribuții exercitate de președinte cu sau fără concursul altor
autorități.Atribuțiile președintelui sunt largi, în special cele decurgând din art.5 al C-ției
Franței, respectiv, art. 80 din cea română.
În cadrul atribuțiilor privind legiferarea în cazul președintelui României cea mai
tipică este promulgarea legilor, potrivit art. 77 din c-ție.În exercitarea acestei atribuții,
președintele are dreptul de a cere parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii
înaintată spre promulgare. Președintele semnează legile, în vederea publicării lor în
Monitorul Oficial. Atribuțiile șefului de stat francez sunt similare, la fel cum sunt și
sesizarea instanței constituționale atunci când consideră că legea care i se prezintă spre
promulgare nu respectă prevederile constitușiei. O diferență majoră privind legiferarea
constă în necesitatea semnării de către președintele francez a actelor Consiliului de
Miniștri.
Atribuțiile privind organizarea și funcționarea puterilor publice decurg, în
principal, din funcția sa de mediere între puterile statului, precum și între stat și
societate. Astfel prezentarea de mesaje parlamentului cu privire la principalele
probleme politice ale națiunii este reglementată de art. 88 din C-ția României. În cadrul
sistemului francez președintele comunică cu cele două adunări ale parlamentului prin
aceeși modalitate. De asemenea, consultării guvernului cu privire la probleme urgente și
de importanță deosebită în baza art. 86 din c-ție de cătrepreședintele României îi
corespunde consultarea primului-ministru și a altor autorități de către omologul său
francez în condiții similare (art. 66 din c-ția franceză) Președintele României poate lua
parte la ședințele guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind
politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice și la cererea primului-ministru
în alte situații. El prezidează ședințele guvernului la care participă. O diferență majoră
se înregistrează în sistemul francez unde șeful statului prezidează de drept executivul
Consiliul de Miniștrii. În cazul românesc opinia președintelui în cadrul acestor ședințe
nu are decât valoarea unui vot consultativ.
De asemenea, șefii celor două state au posibilitatea de a cere convocarea celor
două camere în sesiuni extraordinare și de a sesiza instanțele constituționale privind
conflicte juridice de natură constituțională.

43
 Organizarea referendumului în probleme de interes național este o importantă
prerogativă a șefului statului. Potrivit constituției României aceasta se realizează după
consultarea parlamentului (art. 90) fără a impune un termen înăuntrul căruia
parlamentul să se pronunțe asupra cererii de organizare a referendumului ceea ce ar
putea duce la paralizarea exercitării acestei atribuții a președintelui. Trebuie precizat, de
asemenea, că, în temeiul art.61 alin.1 din constituție care stabilește că parlamentul este
unica autoritate legiuitoare a țării, nu este posibilă organizarea de către președinte a
unui referendum legislativ adică, a unui referendum care să aibă ca obiect adoptarea
unei legi prin ocolirea procedurii legislative prevăzute de constituție. Un astfel de
referendum ar putea totuși avea ca obiect, în opinia profesorului Tudor Drăganu,
confirmarea sau infirmarea unei legi deja adoptate de parlament. Această posibilitate ar
rezulta din prevederile art. 2 alin. 1 din constituție, potrivit căruia suveranitatea
națională se poate exercita și direct prin referendum. Făcând notă discordantă
președintele republicii franceze are dreptul, doar la propunerea guvernului, în timpul
duratei sesiunilor sau la propunerea comună a celor două camere, să supună unui
referendum popular orice proiect de lege privind organizarea autorității de stat sau care
comportă aprobarea unui acord de către Comunitate ori vizează autorizarea ratificării
unui tratat care, fărăr a fi contrar constituției, ar avea unele consecințe asupra
funcționării instituțiilor politice (art. 11 din c-ția Franței ) Dacă se are în vedere poziția
predominantă a președintelui republicii, a puterii executive în general, observă
importanța majoră a acestei prerogative constituționale.Pe această cale, președintele ar
putea să se impună, într-o manieră decizională autoritară, un obiectiv politic apelând la
votul popular electoral, fiind mai ușor de convins decât parlamentarii după ce a obținut
propuneri fictive din partea primului ministru. Uzând de prerogativă președintele De
Gaulle a impus revizuirea constituției ( schimbarea modalității de alegere a
președintelui Franței) deși legea fundamentală prevedea o altă procedură pentru
revizuire.
Dreptul de veto este o prerogativă definitorie a sistemelor prezidențiale însă între
aceste prerogative constituționale din diferite sisteme constituționale nu se poate pune
semnul egalității. În sistemul constituțional francez dreptul de veto al președintelui este
circumscris dreptului acestuia de a cre parlamentului o nouă deliberare asupra unei legi
ordinare sau numai asupra unor artcole ale acestora sau după caz, de a sesiza Consiliul
Constituțional în legătură cu neconstituționalitatea unei legi ordinare, înainte de a
promulga. Cum și șefului de stat român îi revine această posibilitate se poate considera
că și el are un astfel de veto legislativ.
Atribuțiile președintelui privind formarea unor autorități publice includ, în
primul rând, convocarea formală în prima sesiune a parlamentului nou ales. Apoi
urmează importanta posibilitate de a dizolva parlamentul care în cazul Franței se reduce
numai la dizolvarea camerei inferioare, a Adunării Naționale. În condițiile art. 89 din
constituția României, după consultarea președinților celor două camere și a grupurilor
parlamentare , președintele poate să dizolve parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul
de încredere pentru formarea guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare ș
inumai după respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură.Constituția Franței
impune consultarea prealabilă și a primului-ministru însă motivele dizolvării sunt lăsate

44
la libera apreciere a președintelui francez al cărui decret nu trebuie contrasemnat.
Constituția României mai impune și alte restricții de dizolvare. Astfel în cursul unui an
parlamentul poate fi dizolvat o singură dată și nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale
mandatului președintelui ș inici î n timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau
de urgență. Constituția franceză interzice în acelați mod o nouă dizolvare a Adunării
Naționale decât după 12 luni. De asemenea dizolvarea nu poate fi decisă în situația în
care președintele arecurs la puterile sale excepționale potrivit art. 16 din c-ție.
În privința formării guvernului există o diferență esențială. Astfel, președintele
României, în temeiul art. 88 din c-ție desemnează un candidat pentru funcția de prim-
ministru și numește guvernul pe baza votului de încredere acordat de parlament.
Coroborând acest text cu art. 103 din c-ție rezultă că desemnarea candidatului pentru
funcția de prim-mistru se face în urma consultării partidului care are majoritatea
absolută în parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor
reprezentate în parlament. Șefului de stat francez îi revine unilateral dreptul de aforma
guvernul numind prim-ministrul și ceilalți membrii ai guvernului însă la o propunere a
acestuia. Din acesta rezultă că revocarea și numirea noilor membrii ai guvernului se
realizează în același mod. Constituția României impune, în cazul unei modificări a
structurii politice în caz de remaniere guvernamentală, aprobarea parlamentului.
Potrivit art. 107 alin. 2 din c-ție președintele nu îl poate revoca pe prim-ministru.
Șefului statului îi revine numirea și a altor autorități publice, în cazul României,
numirea prim-ministrului interimar (art. 107), numirea a trei judecători la Curtea
Constituțională (art.142), numirea în funcție a magistrațiilor (art. 125),numirea în alte
funcții publice (art. 94 lit. c ).De asemenea el acordă gradele de mareșal, general și
amiral (art. 94 lit. b). Art. 13 din constituția Franței conferă președintelui francez
dreptul de a face numirile, la rândul spu, în posturile civile și militare ale statului.
Atribuțiile președintelui în domeniul apărării și asigurării ordinii publice se
exercită în calitatea sa de comandant suprem al forțelor armate, de președinte al
Consiliului de Apărare a Țării. În această privință funcțiile celor doi șefi de stat sunt
similare. Constituția Franței nu consacră expres aceste atribuții care, în cazul României,
sunt : declararea cu aprobarea prealabilă a parlamentului, a mobilizării parțiale sau
generale a forțelor armate, luarea de măsuri pentru respingerea unei agresiuni armate
împotriva țării, instituirea stării de asediu sau a stării de urgență. Asigurarea autorită ții
de stat constituționale este o prerogativă prezidențială de o importanță majoră pentru
stabilirea locului președintelui republicii franceze în procesul conducerii sociale :
„ Atunci când instituțiile Republicii Franceze, independența națiunii, integritatea
teritoriului sau îndeplinirea a ngajamentelor internaționale sunt amenințate în mod grav
și imediat și când funcționarea legală a autorității de stat constituționale este întreruptă,
președintele republicii ia măsurile cerute de circumstanțe după consultarea oficială a
primului-ministru, a președinților celor două camere și a Consiliului Constituțional”(art.
16).Adunarea Națională nu poate fi dizolvată în timpul exercitării acestor puteri
excepționale. Articolul 16 constituie, în fapt, sursa preeminenței președintelui față de
alte organisme constituționale.
Atribuțiile președintelui în domeniul politicii externe decurg, în principal, din
funcția sa de reprezentare. Astfel, el încheie tratatele internaționale (în cazul Franței el

45
fiind un adevărat garant al acestor acorduri ), acreditează și recheamă, la propunerea
guvernului, reprezentanții diplomatici, acreditează reprezentanții diplomatici ai altor
state. Alte atribuții, similare în ambele sisteme, sunt acordarea de decorații și titluri de
onoare și acordarea grațierii individuale.
Răspunderea președintelui este reglementată de o serie de dispoziții
constituționale privind imunitatea și răspunderea politică și penală.Potrivit art. 68 din c-
ția Franței, președintele nu este responsabil de actele săvârșite în exercițiul funcțiilor
sale decât în caz de înaltă trădare. Imunitatea este, și în cazul președintelui României, o
formă de protecție a acestuia împotriva oricăror presiuni. Imunitatea președintelui este
reglementată de art. 84 din constituție, într-un mod similar cu imunitatea parlamentară
sub forma independenței opiniilor politice exprimate în timpul mandatului (art. 84
trimite la rt. 72 din c-ție referitor la imunitatea parlamentară. Din textul art. 84 alin. 2 ar
rezulta, însă, că imunitatea președintelui este doar una parțială, raportată la imunitatea
parlamentară. Astfel, acest text trimite doar la art. 72 alin. 1 din c-ție, și nu la
paragrafele art. 72 prin care se reglementează inviolabilitatea parlamentarilor față de
măsurile preventive de percheziție, reținere sau arestare. Însă aceste dispoziții sunt
aplicabile și președintelui pentru aceleași considerente ca și în cazul parlamentarilor.
Așadar, imunitatea președintelui îl scutește pe acesta de răspunderea juridică de orice
fel, pe perioada exercitării mandatului, pentru fapte săvârșite în această perioadă, cu
excepția răspunderii politice prevăzute de art. 95 și a celei penale prevăzute de art. 96.
Pentru faptele săvârșite în timpul mandatului, dar care nu au legătură cu atribuțiile ce
revin președintelui în exercitarea acestuia, se aplică numai inviolabilitatea, astfel încât
după încetarea mandatului, președintele va putea fi supus percheziției, reținerii sau
arestării pentru acele fapte. Competența de punere sub acuzare în caz de înaltă trădare
revine potrivit ambelor sisteme constituționale celor două camere ale parlamentului. În
Franța acestea decid printr-un vot identic în scrutin public și cu o majoritate absolută a
membrilor care le compun, în timp ce în sistemul nostru punerea sub acuzare a
președintelui poate fi hotărâtă de camera deputaților și de senat în ședință comună, cu
votul a cel puțin două treimi din numărul deputațiilor și senatorilor.Inițiativa punerii sub
acuzare poate aprține majorității deputaților și senatorilor. Aceasta propunerede punere
sub acuzare se aduce neîntârziat la cunoștiința președintelui pentru a putea da explicații
cu privire la faptele ce i se impută. Dacă această propunere este aprobată de parlament
președintele va fi suspendat de drept pânî la data eventualei demiteri. Competența de
judecată revine în cadrul ambelor sisteme înaltelor curți de justiție. În cazul în care
acestea pronunță o hotărâre de condamnare președintele va fi demis de drept la dat
rămânerii definitive a acestei hotărâri.
Deși în regelementarea instituției prezidențiale, principala sursă de inspirație a
legiuitorului constituant român de la 1991 a fost constituția Franței din 1958, sistemul
constituțional românesc a fost caracterizat de mulți autori ca fiind semiprezidențial, în
timp ce alții, ținând cont de atribuțiile mai restrânse ale președintelui României față de
omologul său francez, precum și de atribuțiile mai largi ale guvernului, au calificat acest
sistem ca fiind semiparlamentar. Astfel, din dispozițiile constituționale franceze rezultă
pe lângă o separație aproape strictă a celor trei puteri, o preponderență a puterii
executive față de cea legislativă, concentrarea puterii de decizie statală la nivelull

46
președintelui republicii, neresponsabilitatea politică a șefului statului, numirea
membrilor guvernului de acesta la propunerea premierului fără consultarea
parlamentului.Ar trebui să caracterizăm deci regimul politic francez ca pe un regim
prezidențial.
Conform Constituţiei, fiecare stat este guvernat de către un lider care este
desemnat pentru a reprezenta statul respectiv numit printr-o convenţie generală - Şeful
Statului. Fiecare stat conform constituţiei proprii desemnează câte o denumire proprie
pentru termenul de “şef al statului” faţă de celelalte state - de exemplu : conform
Constituţiilor României, Ungariei şi Italiei şeful statului este – Preşedintele (ţării sau
republicii). Conform Constituţiei Spaniei Şeful Statului este – Regele.
Conform constituţiilor României, Ungariei şi Italiei, există atât asemănări cât şi
deosebiri referitoare la Şeful Statului celor trei state. Din prevederile constituţiilor celor
trei state mai sus menţionate, putem desprinde anumite asemănări între şeful statului
fiecărei ţări în parte :
- în primul rând denumirea prevăzută în constituţia acestor trei state este
aceea de Preşedinte, care în cazul României este de Preşedinte al Statului, iar în cazul
Ungariei şi Italiei este de Preşedinte al Republicii.
- are rolul de a reprezenta statul său republica şi este cel care deţine
puterea supremă în stat, fiind reprezentantul naţiunii.
- este comandantul şef al forţelor armate ;
- funcţia preşedintelui este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau
privată, preşedintele neavând voie să îndeplinească altă funcţie decât cea de şef al
statului.
- este cel care are iniţiativa referendumului ;
- este cel care încheie tratatele internaţionale în numele ţării pe care o
reprezintă;
- are dreptul de graţiere individuală şi de comutare a pedepselor;
- persoană preşedintelui este inviolabilă ;
- nu răspunde pentru acţiunile sale cât timp este la conducerea statului
decât în cazurile de înaltă trădare sau atentat contra Constituţiei statului ;
- are dreptul să confere decoraţii şi onoruri conform prevederrilor legale;
- are dreptul de promulgare a legilor.
- trebuie să depună jurământul de credinţă faţă de statul pe care îl
reprezintă inante de a fi numit în funcţie ;
- este îndepărtat de la guvernare în următoarele cazuri : când i se revoca
mandatul în caz de expirare a termenului, în cazul decesului, când este declarat
incompatibil, în caz de demisie şi de destituire.
- se bucura de imunitate.
- este ales prin tur de scrutin secret.
- poate fi destituit din funcţie în cazul încălcării în mod grav a constituţiei.
- beneficieaza de indemnizaţie şi celelalte drepturi ce îi revin prin lege.
După ce am analizat asemănările care există între şefii celor trei state conform
constituţiei fiecărui stat în parte, trebuie analizat şi faptul că, pe lângă atribuţii comune,

47
există multe deosebiri între atribuţiile, modul de guvernare şi îndatoririle unui şef de
stat.
Jurământul de credinţă de exemplu, deşi este un lucru comun şi este obligatoriu
a fi depus de către şeful statului înainte de numirea în funcţie, este depus în mod
diferenţiat în cele trei state astfel :
- preşedintele României depune jurământul de credinţa în faţa Camerei
Deputaţilor şi a Senatului în şedinţă comună ;
- preşedintele Italiei depunde jurământul de credinţa în fata Parlamentului
reunit în şedinţă comună ;
- preşedintele Ungariei depune jurământul de credinţa în faţa Adunării
Naţionale ;
Regăsim o asemănare între durata mandatului de guvernarea a şefului staului
care este de cinci ani în cazul României şi Ungariei,spre deosebire de Italia în care
mandatul şefului statului este de 7 ani.
Conform constituţiei României, nu este prevăzută o vârstă minimă pe
care care candidatul la preşedenţie trebuie să o aibă îndeplinită pentru a putea candida la
şefia statului, fapt care este clar determinat în constituţia Italiei, în care este specificat
faptul că pentru a putea fi ales preşedinte al republici, orice cetăţean care se bucura de
drepturile sale civile şi politice care doreşte să candideze la şefia staului trebuie să aibă
îndeplinită vârsta de 50 ani, În cazul Ungariei, poate fi ales şef al staului orice cetăţean
care are drept de vot şi care, în ziua alegerii are împlinită vârsta de 35 de ani.
În cazul României şi Ungariei, şeful statului nu poate îndeplini mai mult de două
mandate în funcţia de preşedinte – care pot fi sau nu succesive, lucru care nu este însă
prevăzut în constituţia Italiei.
Una dintre “puterile” şefului statului este aceea ce el poate să divolve în cazul
României Parlamentul, dar numai după consultarea preşedinţilor celor două camere, pe
când în cazul Italiei poate să dizolve ambele Camere ale Parlamentului, pe când, în
cazul statului Ungar, preşedintele republicii poate să dizolve Adunarea Naţională.
În caz de război însă, conform prevedirilor constituţiei, regăsim o asemănare
între cele trei state, mai exact faptul că Parlamentul (în cazul României şi Italiei) şi
Adunarea Naţională ( în cazul Ungariei ) nu pot fi dizolvate şi îşi prelungesc mandatul
şi atribuţiile până la finalizarea războiului, ele neputând fi înlăturate de la condure în
acest caz.
De asemenea o altă cauză conform căreia Parlamentul nu poate fi dizolvat
(cauza care se aplică doar pentru România şi Italia ), este atunci când Preşedintele
statului mai are rămase 6 luni din mandatul de conducere, precum şi în stare de urgenţă,
asediu, stare de mobilizare.
Regăsim o asemănare între prevederile constituţionale în cazul Italiei şi Ungariei
în care sunt prevăzute maxim trei tururi de scrutin pentru alegerea preşedintelui
republicii, iar în cazul României, constituţia nu prevede mai mult de două tururi de
scrutin pentru alegerea şefului statului.
O altă asemănare regăsim în cazul prevederilor constituţionale pentru statul
Român şi cel Italian, conform cărora, preşedintele nu este numai comandantul forţelor
armate, el este şi preşedintele Consiliului Superior de Apărare, spre deosebire de

48
prevedirile în cazul statului Ungar care stipulează numai faptul că şeful statului este
commandant şef al forţelor armate.
Distingem o asemănare între constituţiile celor trei state cu privire la faptul că :
şeful statului deţine puterea în stat, şi beneficieaza de imunitate, dar şi că el poate fi însă
şi acuzat în cazul săvârşirii unor fapte grave prin calca prevederile Constituţiei.În ciuda
faptului că în toate cele trei ţări este prevăzut faptul că preşedintele poate fi pus sub
acuzare,observăm o deosebire de la un stat la altul legat de care organ al statului are
dreptul instituie acuzarea după cum urmează:
- Conform Contitutiei României, şeful statului în cazul încălcării legii
poate fi pus sub acuzare de către Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu
votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, în caz de înaltă
trădare. Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi
senatorilor şi se adduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui României pentru a putea
da explicaţii cu privire la faptele ce i se împută.De la data punerii sub acuzare şi până la
data demiterii Preşedintele este suspendat de drept, competentade judecata aprtinand
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
- Conform Constituţiei Ungariei, preşedintele republicii poate fi pus sub
acuzare în cazul în care în timpul exercitării funcţiilor sale violează în mod intenţionat
Constituţia sau o altă lege.O cincime din numărul deputaţilor poate propune punerea
sub acuzare a Preşedintelui Republicii pentru violarea Constituţiei sau a altor legi în
timpul exercitării funcţiilor sale. Procedura punerii sub acuzare este angajată printr-o
hotărâre luată cu o majoritate de două trimi din numărul deputaţilor. Votul este secret.
Din momentul adoptării hotărârii de către Adunarea Naţională şi până la încheierea
procedurii de punere sub acuzare, Presedintelenun îşi poate exercita puterile. Calificarea
actului tine de competenta Curţii Constituţionale.
- Conform Constituţiei Italiei preşedintele republicii poate fi pus sub
acuzare decât în cazurile de înaltă trădare sau atentat împotriva Constituţiei. În aceste
cazuri, el este pus sub acuzare de către Parlament, reunit în şedinţă comună, cu
majoritatea absolută a menbrilor săi.
În urma suspendării din funcţie, incapacităţii de executare a funcţiei sau dacă
funcţia de Preşedinte rămâne vacanţă, la condurerea statului este asigurat un intermediar
până la soluţionarea acestei probleme. În acest caz găsim o asemănare şi deosebire între
statul Român şi cel Italian cu privire la faptul că : funcţiile Preşedintelui republicii sunt
exercitate de preşedintele Senatului în cazul Italiei, fapt care se regăseşte şi incazul
statului Român, funcţia de intermediere fiind asigurată în ordine de preşedintele
Senatului sau preşedintele Camerei Deputaţilor. Când vorbim despre Ungaria,
înlocuitorul preşedintelui republicii la conducere va fi Preşedintele Adunării Naţionale.
Există şi o serie de deosebiri în ceea ce priveşte atribuţiile preşedintelui statului
de numire în diferite funcţii, atrbutii care diferă de la un stat la altul. Astfel :
- Constituţia României prevede că Preşedintele acorda gradele de mareşal,
de general şi de amiral cadrelor militare ; numeşte în funcţii publice, în condiţiile
prevăzute de lege ; la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii
diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului
misiunilor diplomatice.

49
 - Constituţia Italiei prevede că Preşedintele poate să numească funcţionarii
în stat, în cazurile prevăzute de lege ; după o autorizare prealabilă a Camerelor
acreditează şi primeşte reprezentanţii diplomatici şi ratifica tratatele internaţionale.
- Constituţia Ungariei prevede că preşedintele republicii numeşte şi
primeşte ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiar ; conform dispoziţiilor stabilite printr-o
lege specială, numeşte secretarii de stat şi îi revoca din funcţie ; la propunerea unei
persoane sau a unor organe stabilite printr-o lege specială, numeşte şi revocă din funcţie
pe preşedintele şi pe vicepreşedintele Băncii Naţionale a Ungariei şi pe profesorii
universitari ; numeşte rectorii universităţilor şi îi revoca din funcţie ; numeşte şi înaltă
în grad generalii; îl confirma în funcţie pe preşedintele Academiei de Ştiinţe a
Ungariei.
În concluzie, conform contituțiilor României, Italiei şi Ungariei, şeful statului se
numeşte preşedinte, el este cel care deţine puterea supremă în stat, se bucura de
imunitate în timpul exercitării atribuţiilor prezidenţiale, este comandantul supreme al
apărării, poate să numească în diferite funcţii şi să acorde grade militare precum şi
multe alte atribuţii care diferă de la un stat la altul. Deşi nu poate fi tras la răspundere
pentru greşelile sale în timpul executării mandatului, el poate însă fi tras la răspundere
şi judecat pentru faptele sale în cazul în care încalcă cu constita prevederile Constituţiei
sau alte legi în acest sens.

50
 CONCLUZII

Sintetizând aspectele şi consideraţiile constituţionale care rezultă din modul de

desemnare a şefului statului, rolul şi atribuţiile Preşedintelui României, trăsăturile
caracteristice ale raporturilor acestuia cu autorităţile publice şi popor, aşa cum au fost
ele prezentate în capitolele anterioare, putem concluziona în următorul mod:
1. Preşedintele României este ales prin vot universal egal, direct, secret, liber
exprimat. Este reglementarea care, alături de cea privind organizarea alegerilor
prezidenţiale în două tururi de scrutin, se regăseşte în republicile semiprezidenţiale,
constituind singura asemănare cu aceasta. Deşi Parlamentul este ales tot prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat bucurându-se de aceeaşi
reprezentativitate ca şi Preşedintele României, legea fundamentală l-a calificat ca
“organul reprezentativ suprem al poporului român”31.
2. Preşedintele României nu are drept de iniţiativă legislativă, acest drept
aparţine Guvernului, parlamentarilor şi unui număr de 250000 de cetăţeni cu drept de
vot (art. 73 alin 1 Constituţie)32.
3. Deşi Preşedintele este unul din subiectele care are iniţiativa revizuirii
Constituţiei, nu poate exercita acest drept din proprie iniţiativă, ci numai la propunerea
Guvernului.
4. O singură dată, Preşedintele poate refuza promulgarea unei legi (art.77 alin.2)
În urma reexaminării de către Parlament, promulgarea devine obligatorie în cel mult 10
zile de la primirea legii adoptate (art.77 alin.3)
5. Preşedintele încheie tratatele internaţionale în numele României acestea fiind
negociate de Guvern şi pentru a produce efecte juridice trebuie să le supună spre
ratificare Parlamentului, în termen de 60 de zile (art.91 alin.1)
6. La propunerea Guvernului, Preşedintele acreditează şi recheamă
reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea
rangului misiunilor diplomatice (art. 91 alin.2)
7.Preşedintele poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului,
mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate. Hotărârea Preşedintelui se supune
ulterior aprobării Parlamentului, numai în cazuri excepţionale şi în cel mult 5 zile de la
adoptare (art.92 alin.2)
8. Preşedintele ia măsuri pentru respingerea agresiunii armate îndreptate
împotriva ţării, dar le aduce la cunoştinţa Parlamentului, printr-un mesaj (art.92 alin.3)
9. Potrivit legii, Preşedintele instituie starea de asediu sau starea de urgenţă, în
întreaga ţară ori în unele localităţi, însă solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii
adoptate în cel mult 5 zile de la luarea acesteia (art.93 alin.1)
10. Preşedintele emite decrete în exercitarea atribuţiilor sale, care le publică în
Monitorul Oficial al României. Nepublicarea decretelor atrage inexistenţa acestora.
11. Decretele emise de Preşedinte pentru exercitarea atribuţiilor referitoare la:

31
Constituţia României art. 58, alin.1
32
Preşedintele Italiei, republică parlamentară, autorizează prezentarea în Camere a proiectelor de lege,
venite de la Guvern

51
 - încheierea de tratate, acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici,
declararea mobilizării forţelor armate, respingerea agresiunii armate, instaurarea stării
de asediu sau a stării de urgenţă, conferirea decoraţiilor şi a titlurilor de onoare,
acordarea gradelor de mareşal, general şi amiral şi acordarea graţierii individuale, se
contrasemnează de Primul-ministru (art.99 alin.2)
12. Preşedintele poate să dizolve Parlamentul dar după consultarea celor două
Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, precum şi dacă Parlamentul nu a acordat
votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima
solicitare. De asemenea Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată pe timp de un an
calendaristic şi dizolvarea nu poate avea loc în ultimele 6 luni ale mandatului
Preşedintelui şi nici în timpul stării de asediu sau a stării de urgenţă (art.89)
13. Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Parlament (art.95
alin.1-2)
14. Preşedintele poate fi demis de popor, în urma organizării referendumului
(art.95 alin.3)
15. Parlamentul poate hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă
trădare (art.84 alin.3)
16. Preşedintele desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi
numeşte Guvernul dar pe baza votului de încredere acordat de Parlament (art.85 alin.1)
17. În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului Preşedintele
revocă şi numeşte pe unii membrii ai Guvernului, dar la propunerea Primului-ministru
(art.85 alin.2)
18. Guvernul în întregul său şi fiecare membru al său solidar cu ceilalţi membrii,
răspund politic numai în faţa Parlamentului (art.108 alin.1)
19. Urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în
exerciţiul funcţiei lor, poate fi cerută nu numai de Preşedintele României ci şi de
Camera Deputaţilor şi Senat. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului,
obligă Preşedintele României să-l suspende din funcţie.
20. Preşedintele României poate cere poporului să-şi exprime prin referendum,
voinţa cu privire la probleme de interes naţional, numai după consultarea Parlamentului
(art.90)
Prin urmare reglementările constituţionale au dorit o îngrădire a atribuţiilor
Preşedintelui României, legea fundamentală din 1991 adaptată soluţiei caracteristice
republicilor parlamentare. De alt fel chiar Antonie Iorgovan33 este de părere că “suntem
mai aproape de un sistem parlamentar decât de unul semiprezidenţial, suntem în
prezenţa unui sistem semiprezidenţial atenuat sau parlamentarizat”.
Un exemplu reprezentativ pentru regimul semiprezidenţial este cel francez unde
rolul politic al Preşedintelui republicii este foarte important. În comparaţie cu rolul
preşedintelui francez rolul Preşedintelui României este mai atenuat. În această ordine de
idei făcând referire la articolul 11 din Constituţia Franţei unde se stipulează că
Preşedintele “poate supune referendumului orice proiect de lege asupra organizării
puterilor publice, asupra reformelor politica economică sau socială a naţiunii şi privind
sarcinile publice care contribuie la acesta, sau vizând autoritatea ratificării unui tratat
33
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol II, Editura Nemira, Bucureşti, 1996, pag. 384-387

52
care, fără a fi al constituţiei, ar avea implicaţii asupra funcţionării instituţiilor” 34, s-ar
putea aduce completări la articolul 90 din Constituţia României cu privire la
referendum, astfel încât Preşedintele să poată propune referendum în mai multe
probleme de interes naţional fără o prealabilă aprobare a Parlamentului. Tot în
comparaţie cu Franţa unde Preşedintele poate participa la toate şedinţele Guvernului
propunem o completare în acest sens la articolul 87 din Constituţia României unde la
primul aliniat se stipulează că Preşedintele României poate lua parte la şedinţele
Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă,
apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi la cererea primului ministru, în alte situaţii.
Şi în această situaţie putem propune o extindere a prerogativelor Preşedintelui României
şi anume participarea la toate şedinţele Guvernului nu numai în anumite situaţii strict
prevăzute în Constituţie.
Făcând aceste comparaţii este uşor de remarcat că rolul politic al Preşedintelui
României este mult diminuat, toate atribuţiile sale politice majore sunt supuse unui
sistem de îngrădiri şi condiţionări specifice regimului parlamentar şi uneori mai
excesive ca în orice regim parlamentar. În acest sens putem menţiona cu titlul de
exemplu atribuţia de dizolvare a Parlamentului 35 şi cele menţionate mai sus. Şi la acest
articol s-ar putea aduce completări în sensul că Preşedintele ar putea dizolva oricând
Parlamentul asemeni Preşedintelui Franţei.
Considerăm că pentru a se stabili un regim politic semiprezidenţial deplin în
România şi nu unul atenuat ca cel existent 36, o condiţie necesară şi suficientă în acest
sens este augmentarea prerogativelor Preşedintelui. În încercarea de a extinde sfera
prerogativelor Preşedintelui României şi pentru a dovedi rolul important al acestuia,
considerăm că cele câteva sugestii menţionate mai sus şi-au găsit justificarea.

34
art.90 “Preşedintele României, după consultarea Parlamentului poate cere poporului să-şi exprime prin
referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional”
35
În România Parlamentul poate fi dizolvat numai în anumite condiţii prezentate în articolul 89
Constituţie, pe care le-am amintit în lucrarea prezentă în capitolul 2.1
36
A. Iorgovan, “Tratat de drept administrativ”, Editura Nemira, Bucureşti, 1996, pag. 384-387

53
 BIBLIOGRAFIE

Tratate,cursuri,manuale

1.Albu E.(coordonator),Cristina Banu, Traian Popescu,Bogdan Georgescu.,-Drept

admnistrativ,Partea I și a II a, Ed.Fudației România de Mâine,București 2008
2.Brezoianu D.,-Drept Administrativ.Partea Specială,Ed. Universității Titu
Maiorescu,București,2002
3.Buta Gh.,-Curs de drept constituțional,Facultatea de Studii Europene-IDD,Ed.
Universității Babeș- Bolyai,Cluj-Napoca,2002
4.Deleanu I.,Instituții și proceduri constituționale –în dreptul comparat și în
dreptul român, Editura CH Beck, 2008
5.Drăganu T.,Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar, vol. I,
Editura Lumina Lex, 2008
6. Iorgovan A.,-Tratat de drept administrativ,vol I,Ed. All Beck,București 2001
7. Ioan A.,Drept administrativ comparat, ed a II-a, Editura Lumina Lex,
Bucuresti, 2009
8.Muraru I., Tănăsescu S., -Drept constituțional și institușii politice, ediţia a X-a
revăzută şi completată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002
9. Tofan D., –Drept administrativ-curs universitar, vol. I, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2003

Legislație,reviste,publicații:
• Constituţia României, 1965
• Constituţia României, 1991
• Constituția României 2003
• Revista Dreptul
• Revista Studii de Drept Românesc
• Revista de drept public
• www.juridice.ro
• www.dreptonline.ro
• www.euroavocatura.ro
• www.monitoruloficial.ro

54
 CUPRINS

INTRODUCERE..............................................................................................................3
CAPITOLUL I..................................................................................................................6
SCURTĂ PREZENTARE A INSTITUȚIEI PREZIDENȚIALE..................................6
Secțiunea 1............................................................................................................................6
Institutia prezidențială.Repere istorice..............................................................................6
Secțiunea 2............................................................................................................................7
Reglementarea juridică a instituţiei prezidenţiale în Constituţia română din 2003.......7
CAPITOLUL II..............................................................................................................13
PREȘEDINTELE ROMÂNIEI.....................................................................................13
Secțiunea 1 .........................................................................................................................13
Atribuţiile şefului de stat...................................................................................................13
2. Acte şi răspundere:.........................................................................................................................15
Secțiunea 2..........................................................................................................................16
Rolul şi atribuţiile şefului de stat în sistemele constituţionale din alte state..................16
Secțiunea 3..........................................................................................................................20
Rolul şi atribuţiile Preşedintelui României......................................................................20
Secțiunea 4.........................................................................................................................22
Desemnarea şefului de stat................................................................................................22
Secțiunea 5 ........................................................................................................................24
Durata mandatului şefului de stat....................................................................................24
Secțiunea 6..........................................................................................................................25
Proceduri, solemnităţi, protocol.......................................................................................25
Secțiunea 7..........................................................................................................................25
Actele şefului de stat..........................................................................................................25
Secțiunea 8..........................................................................................................................27
Functiile sefului de stat......................................................................................................27
CAPITOLUL III............................................................................................................30
REGIMUL ŞI NATURA DECRETELOR EMISE.......................................................30
DE PREŞEDINTELE ROMÂNIEI..............................................................................30
CAPITOLUL IV.............................................................................................................33
RĂSPUNDEREA PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI.....................................................33
Secțiunea 1..........................................................................................................................34

55
 Răspunderea Preşedintelui României în Constituţia din 2003......................................34
Secțiunea 2..........................................................................................................................35
Noțiuni privind răspunderea politico-juridică şi răspunderea penală a Preşedintelui
României...................................................................................................................................35
1.Răspunderea politică a președintelui...............................................................................................35
2.Răspunderea penală a şefului de stat...............................................................................................35
3.Aprecieri cu privire la responsabilitatea şi iresponsabilitea şefului de stat....................................36
4.Reguli de natură procedurală care trebuiesc urmate în cazul suspendării din funcţie a şefului de
stat......................................................................................................................................................36
5.Suspendarea din mai 2007...........................................................................................................37
CAPITOLUL V..............................................................................................................40
REGLEMENTAREA INSTITUŢIEI PREZIDENŢIALE ÎN ŢĂRI ALE UNIUNII
EUROPENE...................................................................................................................40
Secțiunea 1..........................................................................................................................40
Aspecte comparative privind instituția președintelui în câteva state europene
(Franța,Italia,Germania).........................................................................................................40
CONCLUZII...................................................................................................................51
BIBLIOGRAFIE............................................................................................................54

56