LOCUL ȘI ROLUL CONSTITUȚIONAL AL

PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI

INTRODUCERE

Potrivit dreptului public, statul nu poate fi conceput fără un şef, oricât de simbolic ar fi
rolul acestuia în unele sisteme politice1.

Instituţia şefului de stat îşi are obârşia în chiar istoria lumii, a sistemelor statale.
Dintotdeauna, colectivităţile umane organizate au avut un şef, recunoscut sau impus, în contextul
împrejurărilor istorice. Cu atât mai mult statele, concepute ca mari colectivități umane, grupate pe
teritorii mai mult sau mai puțin întinse, delimitate de frontiere, au cuprins în sistemul organizării
lor politice și instituția șefului de stat. Această instituţie a cunoscut o evidentă evoluţie cât priveşte
formele, structurile, împuternicirile, protocoalele2.

La ora actuală instituția șefului statului cunoaște o mare diversitate, atât sub aspectul
denumirii și modului de desemnare, cât și sub cel al rolului și atribuțiilor în cadrul sistemului
constituțional. În sistemele constituționale moderne, marcate de rolul crescând al Parlamentului,
instituția șefului de stat a trebuit să-și găsească echilibrul față de legislativ, deși, în doctrină, s-a
vorbit și de o „slăbire” a instituției șefului de stat în majoritatea democrațiilor europene
contemporane3. A comentat [A1]: Bianca Selejan-Guțan, Drept
constitutional și instituții politice, vol. II, ediția a 3-a,
În dreptul public modern, ideea şefului de stat este legată de forma de guvernământ, revăzută și adăugită, Editura Hamangiu 2016.

concept prin care, de regulă, s-a răspuns la întrebarea, cine exercită puterea în stat: o singură A comentat [A2R1]:
persoană (monocraţia), un grup de persoane (oligarhia) sau poporul în mod direct (democraţia)? A comentat [A3R1]:
A comentat [A4R1]:
Cu alte cuvinte, privind forma de guvernământ ca modalitatea în care sunt constituite şi
funcţionează organele statului, o raportăm, de principiu, la trăsăturile definitorii ale şefului de stat A comentat [A5R1]:

şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare. A comentat [A6R1]:

După forma de guvernământ, statele se clasifică de regulă în două categorii: monarhii, în

care şeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viaţă, şi republici, în care şeful statului,

1
Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001.
2
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 15, Editura C.H. Beck, 2017.
3
Bianca Selejan-Guțan, Drept constitutional și instituții politice, vol II, ediția a 3-a revăzută și adăugită, Editura
Hamangiu, 2016
numit cel mai adesea preşedinte, este ales pe o perioadă determinată, fie de popor prin vot direct
sau indirect (republici prezidenţiale sau republici semi-prezidenţiale), fie de Parlament (republici
parlamentare).

Constatăm că sistemele constituționale diferă între ele și pe viziunea științifică asupra

puterii. Astfel unele sisteme sunt fundamentate pe teoria unicității puterii, în timp ce altele au la
bază teoria separației puterilor în stat. Fundamentarea edificiului statal pe unicitatea puterii, a
însemnat crearea organelor puterii în stat, iar șeful statului a fost și este încadrat alături de
parlament. În statele organizate pe separația puterilor în stat, sistemul statal este construit pe trei
puteri, și anume: puterea legiuitoare, puterea executivă și puterea judecătorească, șeful statului
fiind încadrat, de regulă, în puterea executivă, de unde au apărut și expresiile „șeful executivului”
sau „șeful puterii executive”.

Prezentarea instituției șefului statului în România

Evoluţia a instituţiei şefului de stat în ţara noastră o vom explica prin prisma dispoziţiilor
constituţionale, începând cu prima noastră constituţie. Astfel, potrivit Statutului lui Cuza puterile
publice erau încredinţate domnului, unei adunări ponderatice şi unei adunări elective.4

Termenul domn este folosit şi de către Constituţia din anul 1866 (art. 82), domnul având
puteri constituţionale ereditare, iar puterea legislativă se exercita colectiv de către domn şi
reprezentanta naţională (art. 32). La 8 iunie 1884, în urma proclamării regatului în anul 1881,
textele constituţionale au fost puse de acord cu această realitate. Constituţia din anul 1923 vorbeşte
de rege (art. 77), arătând că puterea legislaţia se exercita colectiv de către rege şi reprezentanta
naţională (art. 34), puterea executivă este încredinţată regelui (art. 39) Denumirea de rege este
menţinută şi de Constituţia din 1938 (art. 34) care-1 declară capul statului (art. 30) şi desigur
cuprinde dispoziţii similare cu cele din art. 34 şi art. 39 ale Constituţiei din 1923.
În perioada 1940-1944 prerogativele regale au fost substanţial restrânse, dar regele rămâne
şef al statului până în decembrie 1947, în baza Constituţiei din 1923 repusă în vigoare prin Decretul
nr.1626 din 1944. Prin Legea nr. 363/1947 atribuţiile de şef de stat sunt încredinţate Prezidiului
republicii, care devine şef de stat colegial. Constituţia din anul 1948, încredinţează funcţia de şef
de stat Prezidiului Marii Adunări Naţionale, organ central, caracterizat ca organ suprem al puterii
de stat, menţinut şi de Constituţia din 1952 până în anul 1961, când a fost înlocuit prin Consiliul
de Stat. Consiliul de Stat, organ colegial, este menţinut şi de Constituţia din anul 1965. În anul
1974 constituţia a fost modificată, creându-se funcţia de preşedinte de republică, îndeplinită de o
singură persoană.

4
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 15, Editura C.H. Beck,
2017.
 După revoluţia din decembrie 1989, prin Decretul-lege nr. 2 din 27 decembrie privind
constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale se creează funcţia
de preşedinte al consiliului. Decretul-lege încredinţează exercitarea atribuţiilor de şef de stat
preşedintelui consiliului.
Prin Decretul-lege nr. 92/1990 privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României,
funcţia de şef de stat este încredinţată Preşedintelui României, ales prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat. În afară activitatiilor fundamentale de elaborare a legilor Parlamentul a
funcţionat şi că o adunare constituantă, având atribuţii de a elabora în termen de cel mult 18 luni
de la constituire, nouă constituţie.
La data de 21 noiembrie 1991 se adopta Constituţia României care consacră organizarea
statului român pe baza principiului separaţiei puterilor. În mod indubitabil ansamblul
reglementărilor din constituţie demonstrează cu prisosinţă că statul român este organizat şi
funcţionează pe baza acestui principiu.

Doctrina românească actuală, pornind de la conţinutul art. 80 din Constituţie, apreciază că

Preşedintele României apare într-o triplă ipostază: de şef al statului, de şef al executivului alături
de primul-ministru, şi de garant al Constituţiei şi mediator între puterile statului. Această din urmă
ipostază, de mediere conduce la necesitatea unui Preşedinte de Republică de a fi neutru şi
echidistant faţă de partidele politice, motiv pentru care în art. 84 alin. (1) din Constituţie s-a
prevăzut expres interdicţia de a fi membru al vreunui partid politic, după dobândirea celei mai
înalte funcţii în stat.

Rolul și atribuțiile Președintelui României

Rolul Președintelui României reiese din dispozițiile Constituției. Astfel conform art. 80,
Președintele României:
- Reprezintă statul român, atât în relațiile interne cât și în cele internaționale;
- Este garantul independentei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a tarii,
exercitând așa numita funcție de apărare a țării;
- Veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice,
constituția adăugând că, în acest scop, Președintele exercită funcţia de mediere între puterile
statului, precum şi între stat şi societate.
De asemenea, conform articolului 92 alin. (1) din Constituție, Preşedintele României este
comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare
a Tarii.

Atribuțiile Președintelui pot fi grupate astfel:

- Atribuții privind legiferarea, în baza cărora promulgă legile adoptate de Parlament (art.
70 din Constituție), având dreptul de a cere, o singură data, reexaminarea legii; semnează legile în
vederea publicării lor monitorul official; poate sesiza Curtea Constituțională în legătură cu
neconstituționalitatea legilor (art. 146 lit. a din Constituție), sau în legătură cu conflictele juridice
de natura constituţională dintre autorităţile publice (art. 146 lit. e din Constituție);
- Atribuții privind organizarea și funcționarea puterilor publice, în baza cărora:
transmite mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii (art. 88);
consulta Guvernul cu privire la probleme urgente şi de importanţa deosebită (art. 86); participarea
la ședințele Guvernului, pe care le și prezidează, în condițiile art. 87 din Constituție); organizarea
referendumului cu privire la probleme de interes national, după consultarea prealabilă a
Parlamentului (art. 90);
- Atribuții privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor
autorități publice, conform cărora Președintele României: convoacă în prima sesiune Parlamentul
nou ales (art. 63 alin. (3) din Constituție); dizolvă Parlamentul, în condițiile art. 89 din Constituție,
desemnarea unui candidat pentru funcția de prim-ministru, numirea Guvernului pe baza votului de
încredere acordat de Parlament; revocarea și numirea unor miniștri, la propunerea primului-
ministru, în condițiile art. 85 din Constituție, numirea a trei judecători de la Curtea Constituțională
(art. 142 alin. (3) din Constituție; numirea în funcție a magistraților în condițiile art. 152 alin (1)
din Constituție; numire în funcții publice conform art. 94 lit.c) din Constituție; acordarea gradelor
de mareşal, de general şi de amiral potrivit art. 94 lit. b) din Constituție;
- Atribuții în domeniul apărării țării și asigurării ordinii publice, conform cărora
declară imobilizarea parţială sau generală a forţelor armate; în caz de agresiune armată împotriva
ţării, el ia măsuri pentru respingerea agresiunii; Instituie starea de asediu sau starea de urgenţă, în
întreaga ţară ori în unele localităţi. Președintele va solicita Parlamentului încuviintarea măsurii
adoptate în cel mult 5 zile de la luarea acesteia.
- Atribuții în domeniul politicii externe, atribuții care decurg în principal din funcția sa
de reprezentare a statului roman, prevăzute de art. 91 din Constituție: Preşedintele încheie tratate
internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului,
într-un termen rezonabil; la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii
diplomatici ai României; aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor
diplomatice; primește acreditarea reprezentanților diplomatici ai altor state;
- Alte atribuții ale Președintelui României sunt: acordarea de decorații și titluri de onoare
(art. 94 lit. a) din Constituție) și acordarea grațierii individuale (art. 94 lit. d) din Constituție).

Alegerea Președintelui României

Desemnarea șefului de stat este una din problemele direct legate de forma de
guvernământ. Ea reprezintă un mare interes în precizarea atât a funcțiilor (prerogativelor,
împuternicirilor) șefului de stat, cât și a raportului acestuia cu celelalte „puteri” din stat, îndeosebi
cu legislativul și executivul. Putem observa că, astăzi, s-au conturat patru moduri de desemnare a
șefului de stat, și anume: pe cale ereditară; alegere de către parlament; alegere de către un colegiu
electoral; alegere prin vot universal.5
În România, Președintele este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber
exprimat, soluție adoptată prin Decretul-lege nr. 92/1990 privind alegerea Parlamentului și a
Președintelui României și consacrată prin art. 81 din Constituția României. Alegerea Președintelui
României se realizează în două tururi de scrutiny. Dacă un candidat obține la primul tur de scrutiny
majoritatea de voturi ale alegătorilor înscriși în listele electorale, va fi declarant alesîn funcția de
Președinte. Dacă niciunul dintre candidați nu obține majoritate, se va organiza al doilea tur de
scrutin, la care participă doar primii doi candidați, în ordinea descrescătoare a numărului de voturi
obținute în primul tur. În urma celui de al doilea tur de scrutin, va fi declarant ales candidatul care
obține cel mai mare număr de voturi.
Alegerea în funcție a Președintelui României este validate de Curtea Constituțională.
Mandatul Președintelui României este de 5 ani și se exercită de la data depunerii
jurământului în fața Parlamentului, până la depunerea jurământului de către Președintele nou ales.
Mandatul poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă. Aceeași
persoană poate îndeplini funcția de președintecel mult două mandate, acestea pot fi și successive.
Vacanța funcției Președintelui poate intervene în situațiile prevăzute de art. 97 din
Constituție și anume: demisie, de demitere din funcţie, de imposibilitate definitivă a exercitării
atribuţiilor sau de deces. În termen de 3 luni de la data la care a intervenit vacanta funcţiei de
Preşedinte al României, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Preşedinte. În perioada de
vacanță a funcției de președinte al României interimatul se asigura, în ordine, de preşedintele
Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor. Atribuțiile prevăzute de articolele 88-90 din
Constituție nu pot fi exercitate de către președintele interimar, pe perioada interimatului, și anume:
adresarea de mesaje Parlamentului, dizolvarea Parlamentului, organizarea referendumului.

Răspunderea Președintelui României

Răspunderea șefului de stat pentru activitatea ce o desfășoară în această calitate este o

problemă mult mai complexă și mai delicată decât apare la prima vedere. Ideea ce a dominat
sistemele constituționale este în sensul că șeful de stat nu răspunde pentru actele săvârșite în
această calitate. Pe această idee se bazează multe prevederi constituționale, precum cele privind
contrasemnarea actelor șefului de stat.6

5
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 15, Editura C.H. Beck,
2017.
6
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 15, Editura C.H. Beck,
2017.
 Constituția României cuprinse o serie de prevederi privind răspunderea Președintelui,
aceste dispoziții privesc imunitatea, răspunderea politică și răspunderea penală.
Imunitatea, în cazul funcției de Președinte al României este o formă de protecție a acestuia
împotriva oricăror presiuni. Aceasta este reglementată de art. 84 din Constituție, făcând trimitere
la art. 72 alin. (1) privind imunitatea parlamentară.
Pentru faptele săvârșite în timpul mandatului, dar care nu au legătură cu atribuțiile ce revin
Președintelui în exercitarea acestuia, se apilcă numai inamovabilitatea, astfel încât, după încetarea
mandatului, Președintele va fi supus percheziției, reținerii sau arestării pentru acele fapte.7
Singurul caz în care Constituția prevede expres ridicarea imunității Președintelui este în
cazul înaltei trădări.
Răspunderea politică a președintelui României își are temeiul juridic în prevederile art. 95
din Constituție și are ca urmări fapte politico-juridice. Ea intervine în cazul în care Președinele
săvârșește fapte grave prin încălcarea prevederilor Constituției, iar în această situație se propune
suspendarea din funcție a Președintelui, de către cel puțin o treime din numărul deputaților și
semnatorilor. Inițiativa suspendării din funcție este comunicată neîntârziat și Președintelui.
Propunerea de suspendare din funcţie a Președintelui de discută de către Camera Deputaţilor şi de
Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii
Constituţionale. Constituția îi da dreptul Preşedintelui de a putea da Parlamentului explicaţii cu
privire la faptele ce i se imputa.
Dacă propunerea de suspendare din funcție se aprobă, demiterea președintelui se poate
decide numai prin referendum, care se organizează în cel mult 30 de zile.
Răspunderea penală intervine doar în cazul în care șeful statului ar comite infracțiunea de
înaltă trădare și se întemeiază pe art. 96 din Constituție.
Începând cu anul 2009, noul cod penal a inclus înalta trădare printre printre infracțiunile în
mod expres, în art. 398 „Faptele prevăzute în art. 394-397, săvârșite de către Președitele României
sau de către un alt membru al Consiliului Suprem de Apărare a Țării, constituie infracțiunea de
înaltă trădare și se pedepsesc cu detențiune pe viată sau cu închisoare de la 15 la 20 de ani și
interzicerea unor drepturi”. Faptele definite de Codul penal sunt: trădarea, trădarea prin
transmiterea de informații secrete de stat, trădare prin ajutarea inamicului, acțiuni împotriva ordinii
constituționale.
Competența de punere sub acuzare a Președintelui României revine majorității deputaților
și senatorilor. Acuzația se adduce neîntârziat la cunoștința Președintelui, pentru ca acsta să poată
da explicații cu privire la faptele care i se impută.
Între momentul punerii sub acuzaare și cel al demiterii Președintelui acesta este suspendat
de drept, conform art. 96 alin (3) din Constituția României. Competența de judecare revine Înaltei

7
Bianca Selejan-Guțan, Drept constitutional și instituții politice, vol II, ediția a 3-a revăzută și adăugită, Editura
Hamangiu, 2016
Curți de Casație și Justiție a României. În cazul pronunțării unei hotărâri definitive de condamnare,
Președintele este demis de drept.

Actele șefului statului

În activitatea sa președintele emite două categorii de acte, acte juridice și acte politice.
Actele juridice ale Președintelui sunt decretele, prevăzute de Constituție la art. 100, iar din
categoria actelor politice fac parte mesajele, apelurile, declarațiile.
După unii autori, există două categorii de dcrete prezidențiale: cu caracter normative și cu
character individual. În aceste opinii (Muraru, Tănăsescu, Ionesc ș.a.) decretele normative sunt
cele prin care se declară mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate, precum și cele prin
care s-ar institui starea de asediu sau de urgență. În doctrina dreptului administrative s-a exprimat
și opinia contrară (A. Iorgovan, Apostol Tofan), potrivit căreia decretele Președintelui nu pot fi
decât acte individuale, nu și normative.8
Decretele trebuie contrasemnate de către primul ministru. Contrasemnarea decretului este
o condiție de valabilitate a actului și implică răspunderea juridică a celui ce contrasemnează.
Contrasemnarea de către primul ministru nu privește toate decretele, ci doar cele prevăzute expres
la art. 100 alin. (2) din Constituție, respectiv:
- Încheierea tratatelor internaționale;
- Acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai României;
- Aprobarea înființării, desființării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice ale
României;
- Declararea, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, a mobilizării parțiale sau generale
a forțelor armate;
- Luarea de măsuri pentru respingerea unei agresiuni armate împotriva tării, conform art.
92 alin. (3) din Constituție;
- Instituirea stării de asediu sau a stării de urgență în întreaga țară sau în unele unități
administrati-teritoriale;
- Conferirea de decorații sau titluri de onoare;
- Acordarea gradelor de mareșal, general și amiral;
- Acordarea grațierii individuale.
Fac excepție de la regula contrasemnării decretele prin care se exercită atribuții ce revin
Președintelui, cum ar fi desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru, dizolvarea
Parlamentului, numirea în funcții publice.
Decretele Președintelui României se publică în Monitorul official al României,
nepublicarea lor atrăgând inexistența decretului.

8
Bianca Selejan-Guțan, Drept constitutional și instituții politice, vol II, ediția a 3-a revăzută și adăugită, Editura
Hamangiu, 2016
 BIBLIOGRAFIE:
 Constituția României, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei
României nr. 429/2003;
 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 15,
Editura C.H. Beck, 2017;
 Bianca Selejan-Guțan, Drept constitutional și instituții politice, vol II, ediția a 3-a revăzută
și adăugită, Editura Hamangiu, 2016.
