INSTITUŢIA PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI

LUCRARE DE LICENŢĂ
 Cuprins

Introducere

Capitolul 1. Instituţia prezindenţială......................................................pag. 6

1.1. Repere istorice...................................................................................pag. 6

1.2. Reglementarea juridică a instituţiei prezidenţiale în Constituţia

Romaniei din 2003...................................................................................pag. 10

Capitolul 2. Preşedintele României.........................................................pag. 15

2.1. Desemnarea şefului de stat................................................................pag. 15

2.2. Rolul şi atribuţiile şefului de stat.......................................................pag. 17

2.3. Acte emise de preşedinte şi răspunderea acestuia...............................pag. 25

2.4. Proceduri, solemnităţi, protocol..........................................................pag. 29

Capitolul 3. Răspunderea preşedintelui României................................pag. 33

3.1. Răspunderea preşedintelui României în Constituţia din 2003.........pag. 33

3.2. Depăşirea prerogativelor constituţionale.........................................pag. 34

3.3. Suspendarea preşedintelui................................................................pag. 35

3.4. Preşedintele jucător vs preşedintele nejucător..................................pag. 36

2
Capitolul 4. Reglementarea instituţiei prezidenţiale în alte state...........pag. 44

4.1. Rolul şi atribuţiile şefului de stat în sistemul constituţional din alte

state............................................................................................................pag. 44

4.2. Tiranie vs democraţie.....................................................................pag. 53

Concluzii

Anexe

Bibliografie

3
 INTRODUCERE

Instituţiile statului au evoluat de-a lungul timpului şi exceptie nu a fǎcut nici

instituṭia prezidenţială care a fost reglementatǎ prin acte oficiale. În România
preşedintele este înzestrat cu anumite prerogative care ţin atât de executiv, cât şi de
legislativ. În ţara noastră, s-a plecat în prima fază de la un regim monarhic,
cunoscând apoi o schimbare de direcţie prin proclamarea republicii, acceptându-se
astfel venirea la conducere a unui preşedinte ales prin vot liber, direct, secret şi
universal.

În ziua de azi, conducătorul statului nu mai este aşa cum îl vedea Rousseau în
“Discurs asupra inegalităţii dintre oameni”, acel “tată de familie căruia ceilalţi îi
încredinţează libertatea, aşa cum copiii cedează libertatea lor tatălui lor pentru a-şi
păstra siguranţa vieţii”. Instituţia preşedintelui este văzutǎ într-un mod mai actual,
mai apropiat de nevoile unui popor care are pretenţia de a nu-i fi încalcate
drepturile şi care are nevoie de o securitate economicǎ. Faptul de a deţine puterea
nu înseamnǎ automat şi că lucrurile stau bine din punct de vedere legal. Cel ce
deţine legea nu creează legea, ci trebuie să o respecte pe cea existentă.

Privind asupra istoriei, chiar şi cea mondială, instituţia prezidenţială nu a fost

străinǎ de scandaluri politice sau de demisii la nivel înalt.
S-a văzut de-a lungul timpului că abuzul de putere nu a fost străin de cei care au
ajuns să controleze cậrmuirea ţării şi încǎ mai sunt regimuri în care a respecta
drepturile naturale ale unui popor reprezintǎ ceva facultativ, aflat la cheremul
bunului plac. Probabil că România nu e încă imună la un viraj în sfera dictaturii,
chiar dacă a trecut printr-o perioada grea, în care libertăţile individuale nu au fost
respectate.

4
 Şi pentru că în orice boală ar trebui să existe un remediu, democraţia viitorului
urmăreşte un anumit grad de control asupra liderilor, tocmai pentru a preîntampina
abuzul de putere.

Un preşedinte jucător, activ în viaţa politică a statului, aproape de depăşirea

prerogativelor sale şi unul nejucator, şters, de asta a avut parte România după
revoluţie, când a răsuflat uşurată după ce a scapat de un dictator care avea cultul
personalităţii.

Dincolo de instituţii şi reglementări constituţionale, România ca stat şi ca regim

semiprezidenţial are nevoie încă de o schimbare la faţă, aşa cum nădajduia Cioran.
Dar şi de o nouă Constituţie. Teoretic nimeni nu e mai presus de lege, nici chiar
şeful statului. Cetăţenii într-un stat democratic se supun legilor. Fiecare cetăţean
răspunde pentru faptele sale. Constituţia României reglementează clar instituţia
preşedintelui statului şi nu dă loc la interpretări.

Preşedintele ţării nu se subordonează Parlamentului ci poporul este acela care îl

desemnează prin alegeri democratice. Iniţial preşedintele era ales pentru 4 ani, însă
prin revizuirea Constituţiei României s-a trecut la un mandat de 5 ani.

5
 CAPITOLUL 1

INSTITUŢIA PREZIDENŢIALĂ

1.1. Repere istorice

Oamenii nu pot trăi izolaţi, independent unii de alţii, într-o aşa-zisă stare
naturală, aşa cum o numea Rousseau în lucrarea “Discurs asupra originii şi
fundamentelor inegalităţii dintre oameni”1. Este nevoie de o reglementare socială,
de instituţii, de reguli şi legi pentru ca să existe o anumită ordine, iar oamenii să
trăiască în armonie şi în siguranţă. Nici măcar naţiunile nu pot trăi în izolare.
Realizările unei naţiuni influenţează viaţa şi dezvoltarea altor naţiuni, iar pe cale de
consecinţă se ajunge la progresul întregii omeniri. De asemenea, pentru a
împiedica deţinerea puterii de către o singură persoană puterile în stat au fost
împărţite. Acestea sunt: executivă, legislativă şi puterea judecătorească. Statul nu a
putut fi guvernat la întâmplare şi din această cauză a avut nevoie de un lider.

Preşedintele ţării reprezintă statul român, veghează la respectarea Constituţiei şi

la buna funcţionare a autorităţilor publice. Institutia Preşedintelui Republicii este
definită, în Constituţia din 1991, după modelul francez, în care preşedintele are o
poziţie de vârf în conducerea de stat a societăţii. Deşi s-a preluat modelul francez,
forţa ataştă preşedintelui nu este dublată şi de atribuţii corespunzatoare. Ceea ce a
urmărit comisia de redactare a proiectului de Constituţie, conform finalităţii sale,
este reducerea în aşa măsură a rolului în stat al Preşedintelui, încât instituţia
principală în cadrul puterii executive a devenit primul ministru. Unul dintre părinţii
Constituţiei, Antonie Iorgovan, certifica această intenţie, într-un comentariu la

1
Jean- Jacques Rousseau, „ Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni”, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1985, pag. 12.
6
Constituţie: "funcţia politică cea mai importantă a ţării este funcţia de prim-
ministru, neavând relevanţă cine ocupă această funcţie".2

Cu toate acestea, întrucât Preşedintele este ales prin vot universal şi direct, el
este menit a avea, încă din primul moment al mandatului său, o autoritate mult mai
mare decât cea a primului ministru (care e legitimat de votul Parlamentului). De
aici derivă, în mare parte, complicaţiile constituţionale care au condus, în ultimii
ani, la perpetuarea disputelor politice între Preşedinte şi premier.
Sociologic vorbind, pentru ca statul să poată institui o relaţie de putere în cadrul
unei societăţi, este necesar să existe: grupuri sociale care au existenţă îndelungată,
o strucutură ierarhică completă şi durabilă, o organizare bazată pe legi scrise sau
cutumiare, diviziunea socială- conducători – conduşi.

În 1974 Constituţia ţării a fost modificată fiind instituită funcţia de preşedinte al

Republicii Socialiste România, puterea fiind concentrată în mâinile unui singur
om. După revoluţia din 1989, adoptarea noii constituţii a fost o prioritate.
Constituţia din 1991 stabilea un regim politic bazat pe reprezentare naţională, dar
şi fundamentă instituţiile statului de drept. Cronologic vorbind, Nicolae Ceaușescu
a deţinut funcţia de preşedinte al Consiliului de stat, dar şi de preşedinte al
Republicii Socialiste România până în 22 decembrie 1989 când la conducerea ţării
a venit Ion Iliescu. Acesta din urmă a condus ţara până în 17 noiembrie 1996, când
funcţia de preşedinte a fost preluată de Emil Constantinescu, care a avut la
dispoziţie un mandat de 4 ani. A revenit în prima funcţie din stat Ion Iliescu, până
în anul 2004, când a fost ales preşedinte Traian Băsescu. Acesta a condus ţara până
în 2007, fiind suspendat în timpul mandatului său, o singură lună. Pe perioada
suspendării, la conducerea ţării a fost numit preşedinte interimar Nicolae Văcăroiu.
2
Vida Ioan , ,, Constituția României-comentată și adnotată’’, Editura Regia Autonomă,, Monitorul Oficial’’, Bucureşti
1992, pag.48
7
Apoi preşedintele ţării, Traian Băsescu şi-a continuat activitatea până în prezent, el
fiind reconfirmat în funcţie în urma referendumului din 19 mai 2007.

De remarcat este faptul că în timpul regimului comunist preşedintele putea fi

implicat politic, fiind secretar general al Partidului Comunist, el având puteri
depline. În cartea lui Ion Raţiu, ”România de azi”, se afirmă că ”Ceauşescu
manifestă o înclinaţie vădită spre cezarism, magalomania lui frizează paranoia. El a
instaurat un extraordinar cult al personalităţii sale şi un sistem de guvernământ
peşedinţial care-i conferă puteri cu mult mai mari decât cele ale preşedintelui
Statelor Unite sau ale preşedintelui Republicii Franceze”. Şi pe lângă toate faptele
grave care s-au petrecut în acei ani de tristă amintire, colac peste pupăză, doi
istoriografi, Constantin C. Giurescu şi fiul său Dinu Giurescu au primit sarcina să
rescrie istoria poporului român. Pe lângă faptul că oamenii au fost transformaţi în
bieţi supuşi li s-a falsificat şi istoria!3

Până să fie instituită funcţia de preşedinte al României, atribuţiile de şef al

statului erau exercitate de Prezidiul Marii Adunări Naţionale, care era alcătuit din
preşedinte, trei vicepreşedinţi, un secretar şi 14 membri aleşi pe o perioadă de 4
ani. Prezidiul era răspunzător de întreaga sa activitate în faţa Marii Adunări
Naţionale, şi avea următoarele atribuţii: convoca Marea Adunare Natională,
exercita dreptul de graţiere şi comuta pedepsele, conferea decoraţii şi medalii,
reprezenta Republica Socialistă Română în relaţiile internaţionale, acredita şi
rechema reprezentanţii diplomatici ai României, primea scrisorile de acreditare şi
de rechemare ale reprezentanţilor statelor străine în intervalele dintre sesiunile
Marii Adunări Naţionale, numea şi revoca ministrii la propunerea preşedintelui
Consiliului de Ministri, stabilea gradele militare, rangurile diplomatice şi titlurile
onorifice la propunerea Guvernului, făcea numiri şi confirmări în funcţii publice.
3
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, „ Istoria românilor în secolul XX”, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, pag. 223
8
La propunerea Guvernului declara starea de război şi mobilizarea parţială sau
generală, ratifica şi denunţa tratatele.

Prezidiul Marii Adunări Naţionale era un organism colectiv din care nu se

individualiza preşedintele acestuia, decât prin faptul că semna, împreună cu
secretarul, decretele. În cartea Istoria Românilor în secolul XX se arată că, în
comparaţie cu puterile regale, cele ale preşedintelui Marii Adunări Naţionale erau
mai mici, deoarece nu putea refuza sancţionarea legilor, nu era capul puterii
armate, nu putea numi şi destitui Guvernul, nu putea dizolva Parlamentul. Organul
suprem executiv era Guvernul, acesta era răspunzător pentru activitatea sa în faţa
Marii Adunări Naţionale, iar în intervalul dintre sesiuni, în faţa Prezidiului Marii
Adunări Naţionale.4

Ajungând la republica condusă de Nicolae Ceauşescu, după o perioadă

reformatoare (1962-1971), s-a ajuns ca România să fie plasată pe o pozitie tot mai
rigidă şi mai conservatoare. În România, datorită politicii lui Ceausescu şi a
cultului personalităţii, regimul a cunoscut o dramatică involuţie, cu consecinţe
negative pentru întreaga societate. În revista „Magazin Istoric” se preciza data şi
ora exactă când Nicolae Ceauşescu a devenit primul preşedinte al Republicii
Socialiste România: ”28 martie 1974, orele 11 şi 37 de minute. Marea Adunare
Națională, împlinind aspiraţiile şi vointa întregii naţiuni, a proclamat, într-o
atmosferă de înaltă responsabilitate, de pătrunzatoare mândrie patriotică, alegerea
tovarăşului Nicolae Ceauşescu ca primul preşedinte al republicii”. Se mai afirma
că “ acolo, în rotunda forumului suprem, martoră a atâtor evenimente de seamă ale
istoriei naţionale, erau de faşă, simbolic, toţi cetăţenii României”. 5

4
Idem, pag. 225

5
Idem, pag.226
9
 1.2 Reglementarea juridică a instituţiei prezidenţiale în Constituţia
României din 2003

Constituţia este legea fundamentală care prevede organizarea statului şi

garantează drepturile cetăţenilor. Toţi cetăţenii trebuie să respecte Constituţia. De
asemenea, Constituţia României stabileşte rolul şi atribuţiile preşedintelui,
raporturile sale cu celelalte elemente ale autorităţii statului român. Puterea
executivă este reprezentată de preşedintele ţării, Guvern şi administraţia publică
locală. Puterea executivă este cea care asigură aplicarea legilor. Statul român
asigură fiecărui cetăţean libertate şi egalitate în drepturi, prin instituţiile sale.
Preşedintele e cel care asigură un anumit echilibru între puterile statului, dar şi
între conducerea statului şi cetăţeni. Constituţia din 1991 a fost revizuită
superficial în 2003. 6

Cele mai importante principii din Constituţie sunt: forma republicană de

guvernământ, separaţia puterilor, statul de drept, care e opus statului despotic,
pluralismul politic, eligibilitatea pentru funcţiile de conducere, consultarea
poporului prin referendum în legătură cu legile şi măsurile de importanţă
deosebită, asigurarea demnităţii umane, democraţia şi libertatea, inviolabilitatea şi
inalienabilitatea drepturilor fundamentale. Republica este o formă de guvernământ
în care cetăţenii se guvernează singuri, îşi aleg un şef de stat, preşedinte.
Guvernarea se face prin reprezentanţi.

Într-o guvernare democratică nu sunt importanţi doar preşedintele şi poporul.

Este importantă şi Curtea Constituţională care rezolvă conflictele juridice care apar
între autorităţile publice. Şi înainte de toate, România fiind un stat de drept,
esenţială nu este puterea unui singur om, a unui şef de stat, ci domnia legii.
6
Guţan Bianca, ,, Drept constituțional și instituții politice’’, Editura Hamangiu, 2008, pag. 18
10
Mecanismele democratice permit o schimbare paşnică, fără vărsare se sânge, prin
alegeri, fiind astfel pedepsită folosirea abuzivă a autorităţii. Într-o societate
democratică autorităţile sunt în slujba cetăţeanului.

Preşedintele beneficiază de imunitate, potrivit articolului 84 din Constituţie.

Prevederile articolului 72, alineatul 1 se aplică în mod corespunzător. Preşedintele
nu poate fi tras la răspundere juridică, la fel ca şi senatorii şi deputaţii pentru
voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

Preşedintele nu beneficiază de puteri depline. Preşedintele poate da

Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Vacantarea funcţiei
intervine doar în caz de demisie, demitere, imposibilitate definitivă a exercitării
atribuţiilor sau deces. Preşedintele nu are voie să încalce constituţia ţării.

Preşedintele poate dispune de dreptul legal de a dizolva Parlamentul, dacă acesta

nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile
de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin 2 solicitări de
învestitură. 7

Conducătorul ţării, ca orice autoritate publică are obligaţia fidelităţii faţă de ţară.
Fidelitatea faţă de ţară este sacră, conform constituţiei. Potrivit articolului 54 din
Constituţie, cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii,
răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor
depune jurământul cerut de lege. Mai presus de conducători şi conduşi, de
preşedinte sau de instituţii este supremaţia Constituţiei.

Jurământul pe care îl depune preşedintele statului este elocvent pentru ceea ce

înseamnă rolul unui conducător de ţară. Este esenţa în câteva cuvinte a ceea ce
7
Idem, pag. 22
11
poate să facă în mod legal un preşedinte de stat. El trebuie să respecte constituţia şi
să respecte drepturile cetăţenilor, precum şi independenţa, unitatea şi suveranitatea
ţării. Niciun grup şi nicio persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu,
suveranitatea aparţine doar poporului român, pe care o exercită prin organele sale
reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin
referendum.

Preşedintele poate fi suspendat oricând din funcţie, de către Camera Deputaţilor

şi de Senat, numai cu respectarea prevederilor constituţionale.

O altă prevedere constituţională arată că preşedintele nu-l poate revoca pe

primul ministru, dar are dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului.
El poate cere reexaminarea legilor statului şi poate iniţia procedura de revizuire a
Constituţiei.8

Aceste prevederi constituţionale, care includ şi instituţia preşedintelui României,

ţin de sănătatea democraţiei şi nu au nimic de-a face cu statul tiranic. Însă de felul
cum sunt respectate legile statului şi implicit legea fundamentală depinde evitarea
unor situaţii care amintesc de regimul ceaușist. Doar două mandate pentru
preşedinte conduc la alternanţa puterii, schimbări de regim şi de conduceri într-un
mod democratic.

Însă regimul democratic nu este un sistem perfect, el nu dispune de o reţetă

sigură, astfel se poate ajunge la o “ criză a regimului democratic”, aşa cum a fost
în perioada noiembrie 1937-10 februarie 1938. “Atunci, Constituţia din 1923
continua să fie în vigoare, dar în realitate regimul democratic funcţiona în derivă

8
Guţan Bianca, op.cit., pag. 24
12
de mai mulţi ani. Evenimentele înregistrate la sfârşitul anului 1937 şi începutul lui
1938, au demonstrat cu prisosinţă această realitate”, sunt de părere istoricii. 9

Dar statul nu este numai democratic, este şi social, aşa că instituţiile statului
trebuie să vegheze şi la asigurarea de condiţii decente de trai pentru cetăţenii ţării.

În Constituţie se aminteşte “de idealurile Revoluţiei din 1989” şi „de spiritul

tradiţiilor democratice ale poporului român, precum şi de libera dezvoltare a
personalităţii umane, dar şi de valori cum ar fi dreptatea.

De modul cum funcţionează instituţiile statului depinde şi dezvoltarea societăţii.

Însă, aşa cum se arată în lucrarea “Istoria românilor în secolul XX”10, scrisă de
Ioan Scurtu şi Gheorghe Buzatu, “după o mare zguduire – război, revoluţie,
cataclism natural etc.- se produc mutaţii decisive în conştiinţa oamenilor.
Societatea, care evolua lent, precum curgerea lină a unui râu, se învolburează dintr-
o dată, iese din matcă, devine de nerecunoscut.”11

Potrivit judecătorului Ioan Vida, actuala Constituţie a României consacră un

executiv bicefal sau dualist în care unul dintre şefi este preşedintele, iar celălalt
Guvernul. Articolul 80, intitulat „Rolul Preşedintelui”, stabileşte următoarele
dimensiuni ale statutului constituţional al şefului de stat:

a) Este unul dintre cei doi şefi ai executivului, alături de Guvern.

Spre deosebire de Guvern însă, rolul executiv al Preşedintelui este mai atenuat,
primând celelalte dimensiuni ale statutului său.

9
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op.cit. 225

10
Idem, pag. 221

11
Vida Ioan, op.cit. 53
13
b) Este reprezentantul statului român, pe plan intern şi extern.

c) Este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a

ţării.

CAPITOLUL 2

Preşedintele României

2.1. Desemnarea şefului de stat

În art. 81 din Constituţie se arată că „ preşedintele României este ales prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat ». Este declarat ales doar candidatul
care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor
înscrişi în listele electorale. În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit
această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi
stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Este declarat ales
candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi. 12

Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât

pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive. Prelungirea mandatului
preşedintelui s-a făcut pentru a decala alegerile prezidenţiale de cele parlamentare.
Au dreptul de a fi aleşi doar cetăţenii cu drept de vot. Candidatul la funcţia de
preşedinte trebuie să fi împlinit 35 de ani. Votul este uninominal atât pentru primar

12
Idem, pag.57
14
cât şi pentru preşedinte. Votul este universal pentru că votează şi bărbaţii şi
femeile, din 1938 având drept de vot şi femeile. Votul este egal pentru că fiecare
dispune de un vot, este direct (nu prin reprezentanţi), secret, deoarece conţinutul
nu trebuie divulgat şi liber exprimat-conform voinţei fiecăruia.

Ideea de alegere liberă a unui conducător nu este ceva nou pentru un act care
reprezintă legea fundamentală a unei naţiuni. Chiar şi în Constituţia din 1866
românii au putut să-şi aleagă conducătorul, puteau să se pronunţe în favoarea sau
în defavoarea sa, printr-un „da” sau un „nu” în cadrul unui plebiscit. În acea vreme
românii au hotărât asupra candidaturii lui Carol pentru domnie. Un fapt inedit este
faptul că cetăţenia era condiţionată de apartenenţa la creştinism. Punând într-o
paralelă şi modificarea constituţională din 1974, aflăm că preşedintele Republicii
Socialiste România era ales, nu de popor, ci de Marea Adunare Naţională pe durata
legislaturii, în prima sesiune a acesteia, şi rămânea în funcţie pînă la alegerea
Preşedintelui în legislatura următoare. Asta cu toate că, teoretic, puterea aparţinea
poporului prin însăşi forma de guvernământ care era republica. La alegerea sa,
Preşedintele Republicii Socialiste România depunea în faţa Marii Adunări
Naţionale următorul jurămînt: " Jur să slujesc cu credinţă patria, să acţionez cu
fermitate pentru apărarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii ţării, pentru
bunăstarea şi fericirea întregului popor, pentru edificarea socialismului şi
comunismului în Republica Socialistă România! Jur să respect şi să apăr
Constituţia şi legile ţării, să fac totul pentru aplicarea consecventă a principiilor
democraţiei socialiste, pentru afirmarea în viaţa societăţii a normelor eticii şi
echităţii socialiste! Jur să promovez neabătut politica externă de prietenie şi alianţă
cu toate ţările socialiste, de colaborare cu toate naţiunile lumii, fără deosebire de
orînduire socială, pe baza deplinei egalităţi în drepturi, de solidaritate cu forţele
revoluţionare, progresiste, de pretutindeni, de pace şi prietenie între popoare! Jur
15
că îmi voi face întotdeauna datoria cu cinste şi devotament pentru strălucirea şi
măreţia naţiunii noastre socialiste, a Republicii Socialiste România!" 13

Faptul că în actul din 1974 nu se specifica de câte ori poate fi ales un preşedinte,
în speţă de către Marea Adunare Naţională, a contribuit probabil şi la lunga
“domnie” a “conducătorului mult iubit”. Nici vorbă de existenţa unui mandat,
limitat la un număr de ani şi consfinţit de lege. Aşa cum se arată şi în textul
jurământului, politica şi preşedinţia merg mână în mână, datoria faţă de ţară şi
principiile socialiste şi comuniste nu pot fi separate.

2.2. Rolul şi atribuţiile şefului de stat

Conform actului constitutional, revizuit, din 2003, preşedintele României este

garant al independenţei statului, dar are rolul şi de mediator. În articolul 80 se
precizează, textual, că “preşedintele reprezintă statul român şi este garantul
independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Preşedintele
României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor
publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile
statului, precum şi între stat şi societate”. Constituţional, preşedintele are de
îndeplinit atribuţii în domeniul politicii interne, politicii externe şi în domeniul
apărării.

Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia

de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. El poate declara, cu
aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor
armate. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior
aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare. În caz de agresiune

13
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op.cit. 230
16
armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuri pentru
respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului, printr-un
mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore
de la declanşarea agresiunii. În caz de mobilizare sau de război, Parlamentul îşi
continuă activitatea pe toată durata acestor stări, iar dacă nu se află în sesiune, se
convoacă de drept în 24 de ore de la declararea lor.14

Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de

Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil.
Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică
potrivit procedurii stabilite prin lege. Preşedintele, la propunerea Guvernului,
acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă
înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.
Reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele
României. Preşedintele României îndeplineşte şi următoarele atribuţii: conferă
decoraţii şi titluri de onoare, acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral,
numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege, acordă graţierea
individuală. Preşedintele României este cel care desemnează un candidat pentru
funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat
de Parlament. În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului,
Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai
Guvernului. Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau
compoziţia politică a Guvernului, Preşedintele României va putea exercita atribuţia
prevăzută la alineatul 2 numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la
propunerea primului-ministru.

14
Gilia Claudia, ,,Manual de drept constituțional și instituții politice. Sistemul constituțional român’’, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2010, pag. 11
17
 Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la care participă. Se
consultă cu Guvernul în privinţa principalelor probleme, adresează mesaje
Parlamentului, referitoare la principalele probleme politice ale naţiunii, poate cere
poporului să-şi exprime voinţa printr-un referendum, în legătură cu anumite
probleme de interes naţional.

În Constituţia din 1866 domnul era şeful armatei, conferea grade şi decoraţii,
declara război şi încheia tratate şi avea drept de a bate monedă. În acea perioadă
domnul avea prerogative foarte largi, deci separarea puterilor în stat nu era
completă.

Conform actului constitutional, modificat in 1974, Preşedintele Republicii

Socialiste România era comandantul suprem al forţelor armate şi preşedintele
Consiliului Apărării Republicii Socialiste România. Preşedintele Republicii
Socialiste România îndeplinea, în conformitate cu Constituţia şi cu legile,
următoarele atribuţii principale: prezidează Consiliul de Stat, prezidează şedinţele
Consiliului de Miniştri atunci cînd este necesar, numeşte şi revocă, la propunerea
primului-ministru, pe viceprim-miniştri, miniştrii şi preşedinţii altor organe
centrale ale administraţiei de stat, care fac parte din Consiliul de Miniştri, numeşte
şi revocă pe conducătorii organelor centrale de stat, care nu fac parte din Consiliul
de Miniştri, numeşte şi revocă pe membrii Tribunalului Suprem. În timpul în care
Marea Adunare Naţională nu este întrunită în plenul său, numeşte şi revocă pe
preşedintele Tribunalului Suprem şi pe procurorul general, acordă gradele de
general, amiral, şi mareşal, conferă decoraţiile şi titlurile de onoare, autorizează
purtarea decoraţiilor conferite de alte state, acordă graţierea, acordă cetăţenia,
aprobă renunţarea la cetăţenie şi retrage cetăţenia română; aprobă stabilirea
domiciliului în România pentru cetăţenii altor state, acordă dreptul de azil,

18
stabileşte rangurile misiunilor diplomatice, acreditează şi recheamă reprezentanţii
diplomatici ai Republicii Socialiste România, primeşte scrisorile de acreditare şi de
rechemare ale reprezentanţilor diplomatici ai altor state, încheie tratate
internaţionale în numele Republicii Socialiste România; poate da împuterniciri, în
acest scop, primului-ministru ori unor membrii ai Consiliului de Miniştri sau unor
reprezentanţi diplomatici. În interesul apărării Republicii Socialiste România, al
asigurării ordinii publice sau a securităţii statului, în caz de urgenţă, în unele
localităţi sau pe întreg teritoriul ţării instaurează starea de necesitate.În îndeplinirea
atribuţiilor sale, Preşedintele Republicii Socialiste România emite decrete
prezidenţiale şi decizii.15

În cadrul atributiilor realizate în raporturile cu Parlamentul se poate identifica

promulgarea legilor de către preşedinte. Potrivit articolului 77 din Constituţie
preşedintele îndeplineşte această funcţie „ancestrală”, (conform autorilor cărţii
„Drept constituţional şi instituţii politice”)16, specifică fiecărui şef de stat,
indiferent de forma de guvernământ sau de regimul politic, aceea de a învesti legea
cu formulă executorie. Preşedintele dispune şi publicarea legii în Monitorul
Oficial. Termenul pus la dispoziţia Preşedintelui pentru a promulga legea este de
20 de zile de la primirea legii spre promulgare. Prin excepţie, termenul se reduce la
jumătate, respectiv 10 zile, atunci când preşedintele, înainte de promulgarea legii,
urmăreşte să înfrângă acest termen, opunându-se promulgării, prevalându-se de
unul din procedeele constituţionale pe care le are la dispoziţie: sesizarea Curţii
Constituţionale sau cererea de reexaminare a legii. Modalităţile prin care
Preşedintele se opune promulgării legii sunt:

15
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op.cit. , pag.238

16
Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, „ Drept constituţional şi instituţii politice,Vol.I”, Ed. All Beck, Bucureşti,2003, pag.
124
19
 – prin exercitarea dreptului de a sesiza Curtea Constituţională, atunci când
apreciază că legea prezintă aspecte de neconstituţionalitate;

– prin trimiterea legii spre reexaminare de către Parlament, atunci când apreciază
că legea prezintă aspecte de neoportunitate politică. Preşedintele poate cere o
singură dată reexaminarea legii de către Parlament. După scurgerea termenelor
precizate mai sus, intervine caracterul obligatoriu al promulgării.

Adresarea de mesaje Parlamentului

Sediul materiei este articolul 88 din Constituţie, care, într-o formulă concisă,
recunoaşte dreptul Preşedintelui de a adresa mesaje Parlamentului, cu privire la
principalele probleme politice ale naţiunii. Articolul 98 alin. (2) interzice
preşedintelui interimar să exercite mai multe atribuţii, printre care şi pe aceea de a
adresa mesaje Parlamentului. Din punctul de vedere al semnificaţiei sale, mesajul
reprezintă un mijloc de legătură între două autorităţi publice, unul dintre şefii
executivului şi organul reprezentativ suprem al poporului român. Sfera
problemelor discutate cu ocazia mesajului este lăsată la deplina latitudine a
Preşedintelui. Mesajul reprezintă un act juridic exclusiv şi unilateral al
preşedintelui, care nu îmbracă forma unui decret, şi care intră în categoria actelor
politice ale şefului de stat. El nu atrage efectele juridice ale unui decret, singura
consecinţă pe care o determină fiind, potrivit art. 65 alin. (2) lit. a) întrunirea
17
Camerelor în şedinţă pentru a-l primi”. Nu este obligatorie şi dezbaterea
mesajului, după cum a decis Curtea Constituţională în Decizia nr. 87/1994

17
Vida Ioan, op.cit., pag.62
20
 Un alt regim juridic va avea mesajul prevăzut de articolul 92 alin. (3), prin care
Preşedintele aduce la cunoştinţa Parlamentului măsurile luate cu ocazia respingerii
unei agresiuni armate, astfel:

– Camerele vor fi obligate săse întrunească nu doar ca să primească mesajul, ci ca

să-l şi dezbată; preşedintele va participa la dezbatere;

– mesajul se concretizează într-un decret contrasemnat de primul ministru, el având

deci o natură complexă, politică şi juridică, în acelaşi timp.

Convocarea Parlamentului în sesiuni

Sediul materiei este reprezentat de art. 63 alin. (3) şi art. 66 alin. (2). Articolul
63 alin. (3) reglementează convocarea, de către Preşedinte, a Parlamentului nou
ales, în cel mult 20 de zile de la alegeri. Articolul 66 alin. (2) vizează întrunirea în
sesiuni extraordinare a Parlamentului, la cererea Preşedintelui României, a biroului
permanent al fiecărei Camere ori a cel puţin o treime din numărul parlamentarilor.
Dreptul de a cere convocarea aparţine celor doi preşedinţi ai Camerelor.

Dizolvarea Parlamentului de către Preşedinte

În conformitate cu art. 89 din Constituţia României, preşedintelui îi este

recunoscut dreptul de a dizolva Parlamentul, care este supus unor condiţii speciale,
şi anume:

– consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor

parlamentare;

– condiţiile în care poate fi cerută dizolvarea sunt reprezentate de neacordarea

21
votului de învestitură în termen de 60 de zile de la prima solicitare, coroborată cu

respingerea, în acest interval, a cel puţin două solicitări de investitură;

– în cursul unui an, Parlamentul nu poate fi dizolvat decât o dată;

– este interzisă dizolvarea Parlamentului în timpul stării de asediu ori a celei de

urgenţă ori în ultimele şase luni ale mandatului preşedintelui. Exercitarea acestui
drept este o facultate şi nu o obligaţie pentru preşedinte, potrivit judecatorului Ioan
Vida.

Chiar dacă este ales prin vot direct, Preşedintele României nu are competenţele
executive largi pe care le are Preşedintele Franţei. Constituţia României, instituie,
cu claritate, rolul Parlamentului de „organ reprezentativ suprem al poporului român
şi unica autoritate legiuitoare a ţării”. Nu se creează o legitimitate partajată între
preşedinte şi parlament, ci toate instituţiile politice îşi extrag competenţele ori se
raportează la acţiunea Parlamentului României. Legitimitatea obţinută de
Preşedintele Republicii prin vot direct este importantă, dar ea este subordonată
voinţei Parlamentului, care-l şi poate suspenda din funcţie, fără însă ca Preşedintele
României să poată dizolva Parlamentul din proprie iniţiativă, decât ca rezultat al
unor proceduri parlamentare (în urma unei moţiuni de cenzură şi a eşecului
formării unei majorităţi parlamentare.) Analiza competenţelor stabilite pentru şeful
statului relevă un paradox: în timp ce prin art. 79-80 în Constituţia din 2003 i s-a
încredinţat un rol important, mijloacele de care dispune (sub forma atribuţiilor
conferite) sunt relativ reduse în raport cu misiunile ce urmează a fi îndeplinite.

Alegerea prin vot universal şi direct a Preşedintelui României, în cadrul

regimului parlamentar, nu îi confera acestuia prerogative executive semnificative,
însă îi conferă autoritatea morală şi politică pentru exercitarea funcţiei de mediere
22
între puterile statului, precum şi între stat şi societate. Acesta este sensul în care
trebuie înţelese prerogativele executive limitate ale Preşedintelui Republicii, în
comparaţie, de exemplu, cu prerogativele şefului de stat din Franţa sau Portugalia.
Dacă în aceste două state, preşedintele emite un mare număr de acte prezidenţiale
fără a fi contrasemnate de primul ministru, decretele Preşedintelui României
trebuie contrasemnate de primul-ministru iar alte atribuţii sunt condiţionate de
voinţa Parlamentului. Din acest punct de vedere, prerogativele Preşedintelui
României se aseamănă cu cele ale şefului statului din Austria, Irlanda, Islanda.
Textul Constitutiei îi conferă Preşedintelui Republicii fie calitatea de simbol al
naţiunii, fie îndatorirea de a depune toate diligenţele pe care i le permite autoritatea
sa moral-politică spre a asigura constituţionalitatea acţiunilor publice, precum şi
viabilitatea echilibrelor inter-instituţionale şi sociale de care depinde coerenţa
naţiunii. Tocmai spre a reuşi în îndeplinirea unui asemenea rol strategic
Preşedintele trebuie să rămână în afara managementului cotidian al afacerilor
publice. În legătură cu aceasta şi spre a asigura sincronia între strategia naţională şi
tacticile administrative, el are dreptul de a cere să fie consultat şi are capacitatea de
a încuraja sau de a avertiza Guvernul. (De aceea art. 87 din Constituţie prevede că
„şeful statului poate lua parte la şedinţele guvernului în care se dezbat probleme de
interes naţional privind politica externă, apărarea ţării şi asigurarea ordinii
publice...”). 18

2.3 . Actele emise de preşedinte şi răspunderea acestuia

În ultimul act de revizuire a Constituţiei este reglementată şi răspunderea

preşedintelui ţării, de asemenea şi actele pe care le poate emite. În timpul
mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid şi nu poate

18
Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, op.cit. pag.131
23
îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată. Cu toate că beneficiază de
imunitate, preşedintele poate fi acuzat de fapte grave, cum ar fi înalta trădare.

În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se

publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa
decretului. Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale
prevăzute în articolul 91 alineatele (1) şi (2), articolul 92 alineatele (2) şi (3),
articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94 literele a), b) şi d) se contrasemnează de
primul-ministru. Dacă persoana care asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al
României săvârşeşte fapte grave, prin care se încalcă prevederile Constituţiei, se
aplică articolul 95 şi articolul 98. Preşedintele promulgă legile, adică dispune
printr-un act intrarea în vigoare a legii. Se urmează procedura de promulgare, în cel
mult 20 de zile de la votarea legii în Parlament. Decretele emise de Preşedintele
României sunt cele privind tratatele internaţionale încheiate în numele României,
acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României, aprobarea
înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice, mobilizarea
parţială sau generală a forţelor armatei, respingerea agresiunilor armate îndreptate
împotriva ţării, instituiriea stării de asediu sau stării de urgenţă, precum şi în ceea
ce priveşte conferirea de decoraţii şi titluri de onoare, acordarea gradului de
mareşal, de general şi de amiral şi în ceea ce priveşte acordarea graţierii
individuale. Administrarea decoraţiilor este încredinţată Cancelariei Ordinelor,
care funcţionează ca un compartiment în cadrul Presedinţiei României. Cancelaria
Ordinelor este condusă de un cancelar cu rang de consilier de stat, numit de
preşedintele României. Cancelaria Ordinelor conlucrează cu consiliile de onoare
ale ordinelor şi înaintează preşedintelui României hotărârile acestora.

24
 În Constituţia din 1866, domnul era cel care avea iniţiativa legilor, sancţiona şi
promulga legile, avea drept de veto absolut la adoptarea unor legi.

În actul din 1974, preşedintele Republicii Socialiste România era răspunzător

faţă de Marea Adunare Naţională pentru întreaga sa activitate. În textul constituţiei
se arăta că “Preşedintele Republicii Socialiste România prezintă periodic Marii
Adunări Naţionale dări de seamă asupra exercitării atribuţiilor sale şi asupra
dezvoltării statului”19. S-a văzut în evoluţia ulterioară că puterea sa a fost absolută,
ca în toate regimurile totalitare, dictatorul a devenit figură de cult public, erou al
naţiunii, un clarvăzător. Atribuţiile preşedintelui pot fi exercitate prin trei forme: a)
prin acte juridice –decrete; b) prin acte politice – mesaje, declaraţii, apeluri, cereri
de încuviinţare, sesizări etc.; c) prin operaţiuni administrative – acreditarea
reprezentanţilor diplomatici ai altor state, consultarea Guvernului, a Parlamentului,
acestea fiind combinate, de multe ori, cu fapte materiale concrete,cum ar fi
participarea la şedinţele Guvernului, primirea scrisorilor de acreditare etc. 20 În
legătură cu natura decretelor, în doctrina contemporană au fost exprimate două
mari opinii. Astfel, potrivit unei prime opinii a lui A. Iorgovan, decretele
Preşedintelui au caracter individual. Acestui caracter i se mai adaugă şi faptul că nu
pot avea caracter secret, Constituţia prevăzând obligativitatea publicării în
Monitorul Oficial, sub sancţiunea inexistenţei în cazul nepublicării. Într-o altă
opinie, cea a lui I. Deleanu, decretele Preşedintelui pot avea atât caracter normativ
cât şi caracter individual.

Regimul juridic al decretelor Preşedintelui include următoarele dimensiuni21:

19
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op.cit. , pag.250

20
I. Vida, op. cit.,pag. 51

21
I. Deleanu, op. cit. Pag. 359
25
 - Sunt acte administrative, adică manifestări de voinţă cu caracter unilateral,
făcute cu scopul de a aduce unele modificări în realitatea juridică existentă, în
regim de putere publică. În literatura de specialitate se poartă discuţii cu privire la
caracterizarea, natura juridică şi efectelor decretelor preşedintelui emise în
exercitarea unor atribuţii, cum ar fi acordarea graţierii individuale22

- Articolul 100 din Constitutie instituie contrasemnarea unora dintre decretele

Preşedintelui de către primul ministru. Atunci când Preşedintelui îi revin atribuţii
stabilite printr-o lege organică sau ordinară, decretele emise în exercitarea lor nu
vor fi supuse regulii contrasemnării. Contrasemnarea decretelor derivă potrivit
judecatorului Ioan Vida, din lipsa de răspundere a Preşedintelui în faţa
Parlamentului spre deosebire de Guvern care răspunde politic numai în faţa
Parlamentului pentru întreaga sa activitate, iar fiecare membru al Guvernului, deci
şi primul ministru, răspunde politic solidar pentru activitatea Guvernului şi a
actelor sale. Astfel, prin contrasemnare, se exercită un control indirect de către
Parlament asupra activităţii Preşedintelui, iar primul ministru va răspunde inclusiv
pentru decretele Preşedintelui pe care le-a contrasemnat. În absenţa contrasemnării
impusă de Constituţie, decretul va fi lovit de nulitate absolută.

Există obligativitatea publicării în Monitorul Oficial a decretului Preşedintelui,

în caz contrar intervenind cea mai drastică sancţiune, şi anume inexistenţa actului.
Decretele Preşedintelui sunt supuse controlului de legalitate exercitat de instanţele
de contencios administrativ.

Va trebui astfel să facem distincţie între două categorii de acte şi fapte ale
Preşedintelui:

22
C. Niculeanu, „ Caracterizarea, natura juridică şi efectele decretului prezindeţial de graţiere individuală”, R.R. Dr.
Nr. 1/ 2007, pag. 174-178
26
– cele prin care el îşi duce la îndeplinire mandatul, caz în care se bucură de o

protecţie juridică specială;

– cele prin care se exprimă ca simplu cetăţean, situaţie în care preşedintele se

bucură de acele garanţii pe care Constituţia le asigură tuturor cetăţenilor, care sunt
egali în faţa legii şi a autorităţilor publice. Pentru aceste fapte, el urmează a
răspunde potrivit dreptului comun, ca orice cetăţean. Considerăm că din
coroborarea tuturor dispoziţiilor constituţionale rezultă formele de răspundere
aplicabile Preşedintelui României23.

Pentru preşedintele României sunt valabile următoarele răspunderi: a) răspunderea

penală, reglementată de art. 96 din Constituţie; b) răspundere politică, sau
administrativ disciplinară, sub forma suspendării din funcţie, prevazută de art. 95
din prezenta lege fundamentală.

c) răspunderea administrativ patrimonială, rezultată din coroborarea art.126 alin. 6

şi art. 52 din Constituţie, raportate la Legea nr. 554/2004 a contenciosului
administrativ; d) răspunderea care ii revine în regim de drept comun, ca simplu
cetăţean, şi care este fundamentată pe principiile constituţionale privind egalitatea
tuturor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări,
coroborat cu acela că nimeni nu este mai presus de lege, precum şi din îndatorirea
fundamentală instituită prin art. 1, privind „respectarea Constituţiei, a supremaţiei
sale şi a legilor”.24

2.4. Proceduri, solemnităţi, protocol

23
E. Bălan, „ Instituţii administrative”, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 79

24
www.Preşedenţie.ro
27
 Preşedintele a cărui alegere a fost validată depune în faţa Camerei Deputaţilor şi
a Senatului, în şedinţă comună, următorul jurământ: "Jur să-mi dăruiesc toată
puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să
respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea
teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!". 25

Preşedintele României îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de

Preşedintele nou ales. Membrii Guvernului depun un jurământ în faţa preşedintelui
ţării. Compartimentul Protocol este o structură în cadrul Administraţiei
Prezidenţiale care aplică şi respectă normele specifice de protocol şi ceremonial pe
baza reglementărilor naţionale şi practicii internaţionale la acţiunile organizate de
Preşedintele României în ţară şi străinătate. Compartimentul Protocol are
următoarele atribuţii principale: organizează şi desfăşoară, conform regulilor de
protocol, primirile la şeful statului, a şefilor de stat, a delegaţilor parlamentare,
guvernamentale, ale celor conduse de miniştrii de externe şi alte personalităţi ale
vieţii sociale şi politice din străinătate, ale ambasadorilor străini. Organizează
ceremoniile de semnare a unor acorduri, convenţii, protocoale ş.a. la Palatul
Cotroceni, la care participă Preşedintele României. Colaborează cu instituţiile
abilitate, în vederea organizării ceremonialului unor acţiuni la care participă
Preşedintele României, la cele unde Preşedintele României este reprezentat de
consilieri prezidenţiali şi consilieri de stat. Stabileşte listele de cadouri ce se oferă
cu prilejul vizitelor şi întâlnirilor la nivel de şef de stat. Propune transmiterea unor
mesaje sau felicitări cu prilejul unor evenimente externe sau interne. Asigură, în
colaborare cu Departamentul Managementul Resurselor, amenajarea
corespunzătoare a saloanelor unde urmează să aibă loc primirile oficiale la

25
Idem
28
Preşedintele României. Rezolvă, împreună cu celelalte compartimente, problemele
privind accesul persoanelor străine şi române primite în audienţă de Preşedintele
României. Pregăteşte şi participă la desfăşurarea vizitelor în străinătate ale
Preşedintelui României. Coordonează unitar activităţile de protocol cu prilejul
participării Preşedintelui României la manifestări naţionale sau internaţionale, cu
caracter economic, cultural şi ştiinţific. Pregăteşte activităţile de protocol prilejuite
de participarea Preşedintelui României la manifestările organizate de către
ambasadele străine la Bucureşti, pentru sărbătorirea zilelor naţionale. Organizează
protocolul sosirii şi plecării invitaţilor la aeroport, gară, port; rezolvă problemele
de protocol în colaborare cu instituţiile abilitate pentru buna desfăşurare a vizitelor
invitaţilor Preşedintelui României.

Organizează unitar concepţia şi execuţia ceremonialului şi protocolului la

acţiunile care au loc pentru marcarea unor date importante, folosirea corectă a
simbolurilor naţionale (drapel, imn de stat, stemă). Organizează ceremoniile de
depunere a jurământului, în faţa Preşedintelui României, de către membrii
Guvernului, ai Curţii Constituţionale, ai Curţii Supreme de Justiţie, de alţi înalţi
funcţionari. Organizează ceremonialul privind înmânarea de către şeful statului a
decoraţiilor şi titlurilor de onoare, conferite unor cetăţeni români şi străini. 26

Organizează ceremonialul de depuneri de coroane de flori, la diferite

monumente, de către şeful statului sau în numele acestuia. Întocmeşte pe baza
propunerilor primite de la departamentele şi compartimentele Administraţiei
Prezidenţiale listele cu propuneri de persoane care urmează a fi felicitate de
Preşedintele României şi răspunsurile la felicitările adresate acestuia cu prilejul
Zilei Naţionale, Anului Nou etc şi le supune aprobării consilierului de stat care
coordonează Cabinetul Preşedintelui. Întocmeşte pe baza propunerilor primite de la
26
Guţan Bianca, op.cit., pag. 32
29
departamentele şi compartimentele Administraţiei Prezidenţiale listele cu propuneri
de persoane care urmează a fi invitate la recepţiile organizate cu prilejul Zilei
Naţionale, Zilei Europei şi cu alte ocazii şi le supune aprobării consilierului de stat
care coordonează Cabinetul Preşedintelui. În colaborare cu Cancelaria
Presedintelui acţionează pentru rezolvarea problemelor specifice curente ridicate
de şefii misiunilor diplomatice acreditaţi la Bucureşti.

Preşedintele statului, Traian Băsescu a participat în ultimii ani la diverse

evenimente, prilej cu care au fost organizate ceremonialuri, conform protocolului
de stat. Preşedintele României, Traian Băsescu a întreprins vizite oficiale, i-a
vizitat în 2005 pe militarii contingentului românesc dislocat în Irak. De asemenea,
preşedintele României, Traian Băsescu a participat la ceremonialuri pentru
decorarea drapelurilor de luptă, la ceremonia de decorare a patriarhului României.
A participat la ceremonialul organizat cu prilejul sosirii din marşul anual de
instruire practică a navei-şcoală „Mircea” şi la sărbătorirea a 70 de ani de ani de la
intrarea în serviciul Marinei Române a acestei ambarcaţiuni. Cu prilejul diferitelor
manifestări a rostit alocuţiuni.

30
 CAPITOLUL 3

RĂSPUNDEREA PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI

3.1. Răspunderea Preşedintelui României conform Constituţiei

În general, Preşedintele României nu răspunde juridic pe durata mandatului său.

Ideea nu este însă clar exprimată în Constituţie, ci rezultă indirect, din
reglementarea expresă a situaţiilor în care acesta poate fi obligat să răspundă.

Răspunderea politică

Conform art.95 din Constituţie, atunci când preşedintele comite fapte grave de
încălcare a prevederilor acesteia, se poate propune de către cel puţin o treime din
numărul deputatilor şi suspendarea preşedintelui din funcţie. După consultarea
Curţii Constituţionale, se poate adopta propunerea de suspendare, prin votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor.27

În cazul adoptării propunerii de suspendare, în termen de 30 de zile se

organizează un referendum pentru demiterea preşedintelui. „Suspendarea din
funcţie nu este ea însăşi o formă a răspunderii politice, ci procedura premergătoare
şi obligatorie pentru eventuala sancţionare a Preşedintelui întrucât: preşedintele nu
răspunde politic în faţa Parlamentului, ci în faţa corpului electoral; suspendarea din
funcţie poate fi infirmată prin referendum sau ea devine ineficace dacă
referendumul nu a fost organizat în termenul prevăzut de Constituţie”, potrivit

27
Gilia Claudia, op.cit., pag.29
31
autorului I. Deleanu. Această formă de răspundere a Preşedintelui României are o
natură complexă, juridică şi politică în egală măsură.

Răspunderea penală

Răspunderea penală intervine numai în cazul în care şeful statului ar comite

infracţiunea de înaltă trădare. Punerea sub acuzare poate fi hotărâtă de Camera
Deputaţilor şi Senatului, în şedinţă comună, pe baza votului a două treimi din
numărul parlamentarilor. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie. Din momentul punerii sub acuzare, Preşedintele este suspendat de drept;
în cazul pronunţării unei hotărâri de condamnare, el este demis28.

De la principiul potrivit căruia Preşedintele se bucură de imunitate, pe durata

exercitării mandatului său, se admite o excepţie. Sediul materiei îl reprezintă art.
96 potrivit căruia Preşedintele poate fi pus sub acuzare pentru înaltă trădare de cele
două Camere ale Parlamentului, cu votul majorităţii de 2/3 din numărul total al
parlamentarilor. Fapta de înaltă trădare e o faptă cu caracter complex, politic şi
juridic în acelaşi timp, care nu se poate confunda cu infracţiunea de trădare din
Codul penal29 .

3.2. Depăşirea prerogativelor constituţionale

Un şef al statului român a fost în postura de a fi acuzat ca şi-a depăsit atribuţiile

constituţionale. O eventuală depăşire a atribuţiilor constituţionale poate atrage
după sine o suspendare din funcţie. Judecătorii CCR au decis că şeful statului
poate să exprime opinii politice, să formuleze critici cu privire la funcţionarea
autorităţilor publice şi să propună reforme pe care le apreciază dezirabile în interes
28
I. Muraru, „ Instituţii politice”, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2009, pag. 68

29
P. Pactet, „ Institution politiques. Droit constitutionnel”, Paris, 1992, pag. 384
32
naţional. Prerogativele constituţionale şi legitimitatea conferite de electorat îi
impun preşedintelui României să aiba un rol activ, prezenţa sa în viaţa politică
neputând fi rezumată la un exerciţiu simbolic sş protocolar", se arată în motivaţia
CCR. Mai mult, Curtea Constituţională subliniază ca funcţiile prin care
preşedintele garantează şi veghează la buna funcţionare a instituţiilor statului
implică "supravegherea vigilentă a modului în care acţioneaza actorii vieţii
publice, autorităţile publice". "Nici veghea, nici funcţia de garanţie nu se realizează
pasiv, prin contemplare, ci prin activitate vie, concretă", adaugă Curtea
Constituţională. Curtea Constituţională apreciază că pot fi
considerate fapte grave de încălcare a Constituţiei actele de decizie sau sustragerea
de la îndeplinirea unor hotărâri obligatorii prin care preşedintele ar împiedica
funcţionarea autorităţilor publice, ar suprima sau ar restrânge drepturile cetăţenilor.
30

3.3. Suspendarea preşedintelui

În cazul săvârşirii unor fapte grave, prin care se încalcă prevederile Constituţiei,
Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de
Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după
consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii
cu privire la faptele ce i se impută. Propunerea de suspendare din funcţie poate fi
iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce,
neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui. Dacă propunera de suspendare din funcţie
este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea
Preşedintelui.
3.4. Preşedinte jucător vs preşedinte nejucător

30
I. Muraru, op.cit. pag. 72
33
 În baza textului constituţional, România are un regim parlamentar cu un
preşedinte ales în mod direct sau un regim semi-prezidenţial
parlamentarizat(„semi-semi-prezidenţial”). Doar exercitarea voluntaristă a funcţiei
prezidenţiale, în baza doctrinei „preşedintelui-jucător” a condus la percepţia că
România ar fi un regim de tip semi-prezidenţial, percepţia accentuată în timpul
cabinetelor Emil Boc şi Mihai Răzvan Ungureanu.

Traian Băsescu s-a declarat, încă de la începutul primului mandat, un "preşedinte

jucător". Această atitudine a dus la conflicte cu adversarii politici şi chiar cu unii
dintre aliaţii săi, potrivit cotidianului “România liberă”. Dorinţa preşedintelui
Basescu de a fi un preşedinte jucător, exprimată făţiş , a dat “apă la moară”
adversarilor săi politici care au încercat prin diferite tertipuri să-l suspende pe
acesta din funcţia de preşedinte al statului. Curtea Constituţională a admis, în parte,
că preşedintele „nu a exercitat cu maximă eficiență rolul de mediator”, în acelaşi
timp calificând alte acuzaţii ca fiind nefondate sau absurde, susţinând faptul că
însăşi existenţa cabinetului Ponta (susţinut de USL) infirmă reaua credinţă
imputată de noua majoritate parlamentară preşedintelui.

La data de 6 iulie 2012 camerele reunite ale Parlamentului României au votat

prin vot secret, cu bile, suspendarea preşedintelui Traian Băsescu. Un număr de
256 parlamentari au votat în favoarea suspendării. Un referendum popular prin
care populaţia s-a pronunţat pro sau contra suspendării lui Traian Băsescu a avut
loc la data de 29 iulie 2012.

Din numărul total al cetăţenilor cu drept de vot la alegeri s-au prezentat 46.24%
din români. 87.52%, 7.403.836 au votat DA, fiind în favoarea suspendării
preşedintelui Traian Băsescu. 11.15%, 943.375 persoane au votat NU, fiind contra
demiterii preşedintelui. La data de 21 august 2012 Curtea Constituţională a
34
invalidat referendumul cu 6 voturi contra 3 pe motiv că referendumul nu a întrunit
cvorumul necesar.

La data de 28 august 2012 preşedintele Traian Băsescu s-a întors la Palatul

Cotroceni pentru a-şi continua mandatul. Traian Băsescu a fost acuzat că este
captiv ideologiei de preşedinte jucător în numele căreia ar fi încălcat separaţia
puterilor în stat şi si-a arogat rolul de mediator cu scopul de a marca goluri în
favoarea PDL. Cererea de suspendare redactată de PSD în 2007 şi cea elaborată în
2012 sunt aproape identice. Preşedintele-jucător a încălcat principiul separaţiei
puterilor în stat, a încercat să-şi subordoneze Executivul, Legislativul şi Justiţia, şi-
a asumat rolul de premier, a acţionat ca preşedinte de facto al PDL, abandonând
principiul imparţialităţii şi s-a dovedit incapabil să fie un mediator sunt “capetele
de acuzare” cu care s-a încercat suspendarea. 31

Potrivit site-urilor de specialitate , doctrina declarată a lui Băsescu de a fi un

„preşedinte jucător” e mai mult aceea „a unui conducator care nu asistă pasiv la
derularea afacerilor politice, ci intervine activ în procesele politice.” Traian
Băsescu a acţionat în diverse moduri care au stârnit nemulţumiri în rândul unora
dintre actorii politici, mai puţin în rândurile partidului condus până la funcţia de
preşedinte de Traian Băsescu, PD.

Aşa începe textul suspendării citit de social-democratul Titus Corlăţean în plenul

reunit al Parlamentului, pe 28 februarie 2007:

31
www. Preşedinţie.ro
35
 "Democraţia şi statul de drept se află într-o mare primejdie în România. Cele trei
puteri fundamentale ale statului (legislativă, executivă şi judecătorească) sunt
ameninţate de riscul unui blocaj instituţional, înregistrând disfuncţiuni grave în
activitatea lor".

Aşa începe textul suspendării citit de social-democratul Toni Greblă joi, 5 iulie,
în faţa plenului reunit al Parlamentului:

36
 "Începând cu 6 decembrie 2009, democraţia şi statul de drept au cunoscut un
puternic proces de erodare, de substituire a instituţiilor statului de drept prevăzute
de Constituţia României, ajungându-se ca voinţa şi acţiunea politică să fie
concentrate în mod discreţionar şi neconstituţional în mâna unui singur om –
Preşedintele ţării. Acest om a ajuns să dicteze puterii executive, puterii legislative
şi celei judecătoreşti’’.

În 2007, adversarii politici i-au reproşat că a declanşat crize politice şi tensiuni,

în numele "filosofiei" preşedintelui-jucător, atacând Opoziţia şi pe premier în
momentul în care acesta nu a mai răspuns comenzilor sale:

"Concepţia, explicată cu ostentaţie, a preşedintelui-jucător l-a plasat pe

preşedintele Traian Băsescu nu numai într-o stare formal juridică de conflict cu
textele constituţionale, dar şi într-o reală stare de conflict cu partidele politice
parlamentare".

În 2012, adversarii politici îl acuză că a încălcat principiul separaţiei puterilor în

stat şi a manifestat exces de a autoritate, preluând şi rolul de premier:
37
 "Traian Băsescu, în numele ideologiei politice a preşedintelui jucător, şi-a
asumat în mod direct conducerea instituţiilor statului, fiind direct responsabil de
majoritatea deciziilor care au dus la prăbuşirea funcţionării instituţiilor statului
român, la adâncirea crizei economice, la impasul actual al statului de drept".

În 2007, Traian Băsescu era acuzat că manifestă dispreţ faţă de partidele

parlamentare-PSD, PNL şi PRM- şi refuză să le convoace la consultări.
Preşedintele mai era acuzat că acţionează ca preşedinte al democraţilor, încălcând
principiul neapartenenţei politice:

"Faptul că domnul Traian Băsescu acţionează pe scena politică a ţării ca

preşedintele de facto al Patidului Democrat este recunoscut şi criticat public nu
numai de către partidele de opoziţie sau de reprezentanţii societăţii civile, ci chiar
şi de aliatul P.D.-ului, respectiv Partidul Naţional Liberal, cu care formează
Alianţa de guvernare".

În 2012, Traian Băsescu este acuzat din nou că acţionează ca preşedinte al PDL:

38
 "Pe întreg parcursul mandatului, Traian Basescu a avut o atitudine de
respingere a dialogului real cu partidele politice, cu excepţia propriului său
partid, PDL, pe care îl laudă, îl susţine şi îl conduce în mod autoritar. Traian
Băsescu, acţionează pe scena politică a ţării ca fiind preşedintele de facto al
PDL".32

Cum se poate vedea şi în imaginile de mai sus, presa a speculat subiectul şi l-a
tratat pe larg, acesta suscitând ample dezbateri în spatiul mediatic. Ideologia
preşedintelui jucător e încă una controversată şi care pune problema unei poziţii,

32
Idem
39
aceea de şef al statului care e distinctă, dar nu e superioară celorlalte puteri ale
statului. Pârghiile pentru astfel de postură, de “player president” nu sunt şi
transpuse în planul juridic pentru a se înscrie în limitele legale. Cât priveşte opinia
publică, aceasta nu prea vede cu ochi buni preşedintele jucător, ci mai degrabă e
tentată de un preşedinte arbitru, potrivit unui studiu.

Chiar dacă a avut la cârma ţării fie un preşedinte jucător, fie unul nejucător,
istoria României şi-a urmat cursul ei firesc spre un extrem de lung drum al
democraţiei, împlinindu-se astfel arhicunoscută profeţie a analistului politic Silviu
Brucan, din ziarul “Le Figaro”. Brucan declarase că românii vor avea nevoie de 20
de ani pentru a se deprinde cu democraţia, după ce au trăit jumătate de secol sub
dictatură. Acest lucru este dovedit de multitudinea de derapaje în sfera democraţiei,
dar şi de corupţia care macină societatea românească de o buna bucată de vreme.

Scena politică a fost mai animată în perioada preşedintelui jucător, decât în

timpul mandatului preşedintelui Emil Constantinescu. Însă efectele pe plan
economic ale celor două cârmuiri au fost la fel de dezastruoase şi de dezamăgitoare
pentru cetăţeanul de rând, care atunci când a mers la vot a sperat într-o schimbare.

Ideea unui preşedinte jucător, care nu asistă pasiv la treburile publice nu este o
idee de exclus, în condiţiile unei ipotetice permisivităţi legale, în limite
constituţionale, însă şeful statului nu trebuie să se transforme într-un susţinator din
umbră al partidului care l-a propulsat la cârma ţării sau într-unul care vrea să deţină
singur puterea.

Emil Cioran în lucrările sale cu privire la societate, crede că “omul politic nu

trebuie să fie unul complet. Nu este obligat să creadă ceea ce face, el trebuie însă
să reuşească totdeauna…”. Asta e de dorit pentru omul politic din România. Însă

40
aşa cum opinează filosoful român, există şi anumite neajunsuri, resorturi
psihologice care determină soarta noastră, a poporului român.

“Mulţi români, nesfârşit de multi români, mărturisesc zilnic că România este

ultima ţara din lume. Multora le dă această afirmaţie o satisfacţie rece şi
indiferentă. Dar nu se poate ca pe unii să nu -i doară şi nu se poate ca în viitor să
nu -i doară pe toţi. România va fi mântuită cînd pe toţi ne va sfîşia soarta, când ne
vom sfâşia cu toţii pentru ea. Defectul autocriticii noastre este de a nu fi avut nimic
dintr-un patos religios, de a nu fi făcut din mesianism o soteriologie”.

41
 CAPITOLUL 4

REGLEMENTAREA INSTITUŢIEI PREZIDENŢIALE ÎN ALTE STATE

4.1. Rolul şi atribuţiile şefului de stat în sistemele constituţionale din alte

state

În comparaţie cu şefii altor state, preşedintele Germaniei are puţine posibilităţi

de a determina cursul politicii ţării. Preşedintele Germaniei promulgă legile. Fără
acordul său, acestea nu pot intra în vigoare. Cu toate acestea, întrebarea "în ce
măsură poate el controla cu adevărat procesul de legiferare" este controversată. Pe
de o parte, unii sunt de părere că preşedintele controlează doar formal legile
adoptate de Parlament.

Pe de altă parte, alţii îi conferă şi dreptul de a verifica conţinutul unei iniţiative

legislative. Prerogativele prezidenţiale includ spre exemplu şi propunerea unui
candidat pentru postul de cancelar (şef al guvernului). El numeşte, dar şi destituie,
un cancelar în urma unui vot parlamentar şi la fel miniştrii la propunerea
cancelarului. În plus, preşedintele Germaniei are şi dreptul de a graţia persoane
condamnate.

Spre deosebire de SUA, Franţa sau Austria preşedintele Germaniei nu este ales
prin vot direct de către populaţie, ci de forul denumit "Adunarea Federală". Aceasta
este compusă din membrii Camerei inferioare (decizionale) a Parlamentului
german (Bundestag) şi un număr egal de delegaţi din partea parlamentelor
regionale germane.

42
 Preşedintele are un mandat de 5 ani, o realegere a acestuia în funcţie nu este
posibilă decât o singură dată. Eligibil este fiecare cetăţean german trecut de vârsta
de 40 de ani. Există raţiuni istorice pentru care preşedintele Germaniei are doar
funcţii reprezentative. În vremurile Republicii de la Weimar preşedintele avea
atribuţii politice extinse, putea anula drepturi fundamentale şi guverna prin
intermediul ordonanţelor de urgenţă. Toţi aceşti factori au contribuit decisiv la
preluarea puterii de către nazişti. 33

Preşedintele Statelor Unite este considerat cel mai puternic om de pe planetă.

Puterile sale sunt însă strict limitate de Constituţie. Articolul 2 din legea
fundamentală arată că "puterea executivă va fi încredinţată preşedintelui Statelor
Unite ale Americii". Durata mandatului este de patru ani.

Preşedintele este şi comandantul suprem al armatei, poate acorda "amânări şi

graţieri", poate încheia tratate cu condiţia, "să ceară avizul Senatului", însă sub
rezerva aprobării a două treimi dintre senatorii prezenţi. Şeful Casei Albe trebuie să
informeze periodic Congresul despre starea Uniunii. Preşedintele îşi poate exercita
dreptul de veto împotriva textelor de lege adoptate de Congres, documente ce vor
putea fi adoptate ulterior cu votul majoritar a două treimi din Senat şi Camera
Reprezentanţilor.

Preşedintele poate fi demis în urma unei acţiuni de impeachment - adică o

procedură de demitere - sau a unei condamnări pentru trădare, corupţie sau oricare
alte infracţiuni sau delicte.

În istorie, Camera Reprezentanţilor a votat pentru demiterea a doi preşedinţi,

Andrew Johnson, în 1986 şi Bill Clinton, în 1998. Ambii au fost achitaţi însă de

33
I. Muraru, op.cit. pag 96
43
Senat. Şi Richard Nixon a avut probleme. Camera a început în 1974 o acţiune de
demitere a lui Nixon. Procedura a fost abandonată după demisia sa, singura în
istoria Statelor Unite. Foarte important de ştiut e că preşedintele nu are puterea să
dizolve Congresul. Şeful Casei Albe nu are teoretic puterea de a declara război,
decizia revenind Congresului. Totuşi, cazurile de angajament militar în alte ţări nu
reprezintă o declaraţie de război, iar puterea de a trimite trupe în teatre de
operaţiuni revine de multe ori preşedintelui. Congresul poate interveni pentru a
limita intervenţiile militare în străinătate, votând rezoluţii privind de exemplu
calendarul de desfăşurare sau amploarea misiunii. În fine, preşedintele poate
menţine ordinea, la solicitarea unui stat federal şi poate face apel la ajutorul Gărzii
Naţionale.

Preşedinte al Statelor Unite ale Americii (câteodată abreviat în engleză ca

"POTUS" conform President of the United States) este simultan preşedintele şi
şeful guvernului Statelor Unite ale Americii. Conform Constituţiei SUA,
preşedintele în exerciţiu este şi şef de guvern (în engleză chief executive) al
guvernului federal al Statelor Unite şi, totodată, comandantul suprem al forţelor
armate. Articolul II a Constituţiei Statelor Unite acordă puterea executivă a Statelor
Unite preşedintelui şi îl împuterniceşte cu aplicarea legii federale, alături de
responsabilitatea numirii executivului federal, diplomaţilor şi a ofiţerilor judiciari
precum şi ratificarea tratatelor cu puterile străine, după consultarea şi
constimţământul Senatului.

Preşedintele este de asemenea împuternicit să acorde graţieri federale şi de a

convoca sesiuni extraordinare ale uneia sau ambele camere a Congresului, în
condiţii extraordinare. De la fondarea Statelor Unite, puterea preşedintelui şi a
guvernului federal a crescut substanţial şi fiecare preşedinte modern, în ciuda

44
faptului că nu deţine nici o putere legislativă, alta decât de semnarea legilor sau
ridicarea dreptului de veto, este în mare măsură responsabil pentru dictarea agendei
legislative a partidului său precum şi a politicilor interne şi externe a Statelor
Unite.

Din cauza statutului Statelor Unite ale Americii de superputere şi marii puteri
economice, preşedintele american este adesea considerat cea mai puternică
persoană a lumii, fiind adesea una dintre cele mai bine cunoscute figuri publice. În
timpul războiului rece, preşedintele american a fost adesea considerat ca "liderul
lumii libere" (conform originalului din engleză, "the leader of the free world"),
perifrază cu care este încă cotat astăzi.

Preşedintele Statelor Unite nu este ales direct de către poporul american ci indirect
prin intermediul unui Colegiu Electoral pentru un mandat de patru ani şi este unul
dintre singurii doi ofiţeri federali aleşi la nivel naţional, alături de Vice-preşedintele
Statelor Unite. Cel de-al 22-lea amendament, adoptat în 1951 interzice oricui să fie
ales ca preşedinte pentru un al treilea mandat. Interzice de asemenea ca o persoană
să fie alesă pentru mai mult de un mandat . În total, 43 de preşedinţi au îndeplinit
mandatul de preşedinte al SUA. Actualul preşedinte al SUA, Barack Obama, este
cel de-al 44-lea preşedinte american. Mandatul său a început în 2009 şi a ţinut până
la 20 ianuarie 2013, iar în prezent acesta se află la al doilea mandat. 34

Statele Unite ale Americii a fost prima ţară care a creat funcţia de preşedinte ca
şef de stat al unei republici moderne. Astăzi, funcţia în sine a generat o copiere şi
multiplicare a modelului iniţial american la scară globală, acolo unde există un
sistem de guvernare de tip prezidenţial. Primul preşedinte al Statelor Unite ale

34
Idem, pag.97
45
Americii a fost George Washington, care a avut două mandate (sau termene), între
1789 - 1793 şi 1793 - 1797.

În Polonia, puterea executivă este reprezentată prin preşedinte (Prezydent

Rzeczypospolitej Polskiej) şi Consiliul Miniştrilor (Rada Ministrów). Preşedintele
este ales prin vot universal pentru un mandat de 5 de ani. Pentru a câştiga alegerile,
un candidat trebuie să obţină o majoritate simplă (mai mult de 50%). Poate deţine
această funcţie maxim 10 de ani (două mandate).

Conform Constituţiei, Preşedintele este reprezentantul suprem al statului în

relaţiile interne şi externe, este comandantul Forţelor armate ale Republicii
Poloneze, garantează inviolabilitatea şi indivizibilitatea teritorului statal, precum şi
respectarea Constituţiei. Principalele sale atribuţii sunt: promulgarea legilor
acceptate de Parlament, ratificarea tratatelor internaţionale, numirea judecătorilor,
acordarea cetăţeniei sau folosirea dreptului de clemenţă.

Organul consultativ al Preşedintelui, în cazuri de siguranţă statală este Consiliul

Siguranţei Naţionale (Rada Bezpieczeństwa Narodowego). În cazuri importante
pentru interesul statului Preşedintele poate convoca Consiliul Cabinetului (Rada
Gabinetowa) – o şedinţă la care acesta participă împreună cu membrii Consiliului
Miniștrilor. Organul auxiliar al Preşedintelui, care îl ajută în executarea datoriilor
este Cancelaria Preşedintelui RP (Kancelaria Prezydenta RP).

Consiliul Miniştrilor (guvernul) este organul colectiv al puterii executive. Este

compus din: prim ministru, vicepremieri, miniştri şi şefii comitetelor. Sistemul de
creare a guvernului este descris în Constituţia Republicii Poloneze, conform căreia
Preşedintele desemnează Consiliul Miniştrilor împreună cu Primul Ministru.
Premierul este obligat să prezinte în Seim, într-o perioadă de 14 de zile de la

46
numirea sa, un program de guvernare (exposé) prin care cere un vot de încredere.
Seimul poate acorda votul de încredere doar când cel puțin jumătate din delegaţi
sunt prezenţi. Dacă guvernul nu obţine votul de încredere, Seimul, într-o perioadă
de 14 de zile, alege Primul Ministru şi miniştrii conform unor principii
asemănatoare.35

Preşedintele Greciei este organul de vârf al puterii executive, dar prerogativele

sale nu depăşesc atribuţiile şefului de stat în regimurile politice parlamentare. Cu
toate acestea, Preşedintele Republicii are un rol preponderent la nivelul puterii
executive. De fapt, atât Preşedintele Republicii cât şi primul-ministru sunt expresia
voinţei suverane a reprezentanţilor naţiunii. Diferenţe de roluri şi puteri ce revin,
pe de o parte, Preşedintelui Republicii şi Guvernului, pe de altă parte, rezultă din
procedurile de desemnare a celor două autorităţi publice. Astfel, preşedintele
Republicii este ales de Camera Deputaţilor cu votul a cel puţin două treimi din
numărul deputaţilor, în timp ce, pentru acordarea încrederii Guvernului, este
suficient votul majorităţii deputaţilor prezenţi, cu respectarea cvorumului de lucru.
Primul-ministru numit de către Preşedintele republicii trebuie să facă parte în mod
obligatoriu din rândul partidului care dispune de majoritatea absolută iar, în
absenţa acesteia, trebuie numit şeful partidului care deţine majoritatea relativă.
Instabilitatea regimurilor politice din Grecia a generat prevederi constituţionale
prin care s-a conferit posibilitatea Preşedintelui Republicii de a garanta buna
funcţionare a puterilor publice.

În Letonia, Estonia, Ungaria şi Cehia, Preşedintele este ales de către Parlament.

În cazul Cehiei şi Slovaciei, introducerea alegerii unui preşedinte pentru
Cehoslovacia a fost imposibilă din cauza lipsei de încredere între cele două părţi,
ulterior atât în Constituţia Cehiei cât şi a Slovaciei renunţându-se la aceste alegeri.
35
Gilia Claudia, op.cit, pag. 67
47
 Constituţia Cehiei nu condiţionează formarea Guvernului într-un termen anume.
Pe lângă această primă atribuţie în raporturile sale cu Guvernul, Preşedintele are
posibilitatea de a participa la sesiunile Guvernului şi de a cere întocmirea unor
rapoarte, ceea ce îi permite să exercite o influenţă reală asupra activităţii şi a
luărilor de poziţie din Guvern.

În republicile parlamentare europene, regula în materia actelor emise de

preşedintele Republicii o constituie obligativitatea contrasemnării acestora de către
primul-ministru. Contrasemnătura, ale cărei origini se regăsesc la originile
parlamentarismului britanic, este acceptată în mod curent de teorie şi preluată de
parlamentarismul modern, chiar dacă niciun preşedinte, inclusiv cei din regimurile
semi-prezidenţiale sau prezidenţiale, nu se bucură de puteri atât de extrinseci,
acelea – care au fost restrânse – ale monarhilor absoluţi. Regula în această materie
o regăsim în Constituţia Italiei, unde nici un act al Preşedintelui Republicii nu este
valabil dacă nu este contrasemnat de ministrul care l-a propus şi care, bineînţeles,
îşi asumă răspunderea. Actele cu putere de lege, precum şi actele prevăzute de lege
trebuie contrasemnate şi de preşedintele Consiliului de Miniştri.

În toate constituţiile, desemnarea prim-ministrului aparţine Preşedintelui

Republicii, căruia i se pot substitui, după o primă tentativă nereuşită, preşedintele
Parlamentului sau un grup de 10 parlamentari. În mai toate cazurile, această
calitate a Preşedintelui rămâne formală, deoarece propunerea sa este fondată pe
consultările parlamentare în vederea obţinerii unei majorităţi indispensabile
guvernării. Anumite constituţii prevăd explicit că există obligativitate de a consulta
Preşedintele, chiar dacă aceasta, întotdeauna logică şi necesară, sau chiar imanentă
acestei instituţii, se subînţelege. Dacă uneori nu sunt decât titularii unor funcţii pur
formale de nominalizare a şefului Guvernului sau a miniştrilor, de convocare sau

48
dizolvare a Parlamentului, rămân totuşi garanţii instituţiilor, oarecum asemănător
cu imaginea Preşedintelui francez, în retragere pe perioadele de coabitare în
Republica a V-a.

Neutralitatea de principiu a şefului de Stat, mai ales în regimurile parlamentare,

îi oferă acestuia o importantă putere de intermediere. Protector al unităţii naţionale
şi al valorilor de bază ale comunităţii, şeful statului poate apărea în perioade de
criză ca un arbitru care permite rezolvarea anumitor conflicte. În cazul unor carenţe
în funcţionarea normală a organelor constituţionale de conducere, poate ajunge să
joace un rol mai activ. Se va folosi atunci de eventuala prerogativă devenită
efectivă în acel moment, de a desemna şeful Guvernului sau de a dizolva
Parlamentul. În Marea Britanie, de exemplu, Suveranul poate, în cazul lipsei unei
majorităţi suficiente în Camera Comunelor, să aleagă cu adevărat un premier sau să
caute, prin diverse consultări, un candidat care ar întruni un consens. Poate, de
altfel, să se opună unei cereri de dizolvare a Camerei venite de la primul-ministru,
dacă consideră că Guvernul rămâne viabil sau că poate găsi un alt prim-ministru
care ar putea fi susţinut de o majoritate suficientă în Camera Comunelor.

Preşedintele federal german poate, de asemenea, în virtutea Legii fundamentale, să

pronunţe dizolvarea Bundestagului în cazuri de criză instituţională excepţionale. Şi
Preşedintele italian oferă, de altfel, o bună ilustrare a celor mai importante
prerogative constituţionale ale unui şef de stat în perioadă decriză: poate favoriza
apariţia unei noi majorităţi sau a unor noi orientări politice prin intermediul puterii
de a numi şeful Guvernului. Dincolo de diversele prerogative ale şefului statului,
personalitatea titularului funcţiei, interpretarea pe care o dă acesta şi implicaţiile
cadrului politic condiţionează, adesea, în fapt, modul în care se transpune în
realitate acest rol al preşedintelui, de garant sau de arbitru între instituţiile statului.

49
 Spre deosebire de regimul parlamentar, în regimurile semi-prezidenţiale
conflictul dintre guvern şi preşedinte se rezolvă în favoarea celui din urmă; nu
depinde în nici un fel de votul parlamentului dar nu poate guverna singur, ci doar
împreună cu primul ministru; primul ministru depinde de votul parlamentului, dar
este independent de preşedinte, cu excepţia procedurii de desemnare.

Există mai multe tipuri de regimuri semi-prezidenţiale, în funcţie de puterile

atribuite preşedintelui şi primului ministru, însă modelul clasic, mai ales din punct
de vedere european este Franţa. În cadrul sistemului constituţional francez,
preşedintele şi primul ministru împart puterea executivă. În mod concret,
preşedintele Franţei este ales prin vot universal direct şi, apoi, desemnează primul
ministru. Tot preşedintele este cel care aprobă componenţa guvernului, propusă de
primul ministru. De asemenea, preşedintele francez poate exercita veto legislative
împotriva oricărei legi adoptate de parlament şi propusă spre promulgare,
prezidează şedinţele consiliului de miniştri, poate supune referendumului public
prin intermediul guvernului iniţiative legislative ce pot fi astfel promulgate fără
girul parlamentului, poate dizolva camera inferioară a Parlamentului, este
comandantul suprem al forţelor armate, garantul respectării integrităţii teritoriale a
ţării şi al respectării tratatelor internaţionale semnate de Franţa. Astfel, după cum
se poate observa, în cadrul regimurilor semi-prezidenţiale, instituţia prezidenţială
se bucură de atribuţii constituţionale semnificative.

În cadrul regimurilor parlamentare există şi o serie de variaţii, cum ar fi

sistemele în care preşedintele este ales prin vot universal şi / sau în care acesta are
un rol sporit de reprezentare şi de mediere politică (Austria, Bulgaria, Finlanda,
Lituania, Polonia etc.). Totuşi, în aceste cazuri, de obicei tot parlamentul este cel

50
care dispune de puterea ultimă, fie prin atributul suspendării preşedintelui, fie, mai
ales, prin dependenţa directă a guvernului de votul de încredere al legislativului.

În privinţa relaţiilor din interiorul puterii executive în regimurile prezidenţiale

guvernul este condus în mod direct şi exclusiv de preşedinte; în regimurile semi-
prezidenţiale dualitatea puterii între preşedinte şi primul-ministru se
soluţionează prin supremaţia preşedintelui în faţa conducătorului consiliului de
miniştri; în regimurile parlamentare autoritatea primului ministru este supusă
controlului şi cenzurii parlamentului iar preşedintele, indiferent de maniera de
alegere, are competenţe executive limitate.36

4.2. Tiranie vs democraţia viitorului (studiu de caz - Siria)

Tirania nu este de ieri sau de azi. Tirania era o formă antică de guvernământ a
unor cetăţi greceşti caracteristică epocii de trecere de la oligarhia aristocratică la
democraţia sclavagistă. Puterea unui tiran era obţinută de cele mai multe ori prin
uzurpare şi stăpânire nedreaptă bazată pe asuprire şi violenţă. Istorici romani, cum
ar fi Suetonius, Tacitus, Plutarh sau Josephus au vorbit adesea despre "tiranie" în
opoziţie cu "libertatea". Tirania a fost asociată cu conducerea imperială şi mai ales
cu acei conducători care au uzurpat prea mult autoritatea Senatului roman.

Pentru o mai bună clarificare a termenilor, Zoe Petre face precizarea că :“între
cele câteva cuvinte susceptibile să denote o guvernare represivă şi unipersonală-
tiranie, dictatura, despotism-infailibilul instinct al limbii vorbite a ales pentru
invective mai degrabă tirania şi pentru definirea regimului politic mai degrabă
dictatura. În teoria politică greacă a veacului lui Platon şi Aristotel, tirania desemna
o formă prin excelenţă abuzivă, corupătoare şi coruptă, de rechiziţionare a puterii

36
Idem, pag. 78
51
în cetate de către o singură persoană.” Într-o scriere a lui Victor Frunză autorul
vorbeşte de un anumit instinct al tiranului. “Am început cu afirmaţia că dictatorii
nu au conştiinţă. Ei au instinct, dar şi acestea-primare. Ele pot fi decodificate cu
uşurinţă, în toate emanaţiile puterii, în toate reacţiile, în legiferări, în creaţiile de
cultură”, spune Victor Frunză. Democraţia (în traducere literală „conducere de
către popor”, din grecescul δημοκρατία - demokratia, de la demos, „popor” +
kratos, „putere”) este un regim politic care se bazează pe voința poporului.
Principiile de bază ale democrației sunt votul universal şi suveranitatea naţiunii. De
esenţa democraţiei moderne ţine respectarea drepturilor omului (egalitatea în faţa
legii, dreptul la opinie etc.), pluripartidismul, limitarea şi separaţia puterilor în stat.

În antichitate, oraşul-stat Atena a experimentat o formă de democraţie directă,

prin care toţi cetăţenii discutau periodic problemele cetăţii în agora şi luau
împreună decizii.

În ziua de astăzi, termenul este de cele mai multe ori folosit cu sensul de
democraţie liberală, dar există multe alte varietăţi iar metodele de a guverna pot
diferi. Cu toate că termenul democraţie este utilizat de obicei în contextul unui stat
politic, principiile sale sunt aplicabile şi altor organisme sau entităţi, cum ar fi
universităţile, sindicatele, companiile publice sau organizaţiile civice. Pe plan
politic, democraţia se defineşte ca regimul politic fundamentat pe principiul
suveranităţii naţionale (naţiunea conduce statul prin reprezentanţii săi aleşi, pe
principiul separării puterilor în stat, pe principiul egalităţii tuturor în faţa legii.
Democraţia este inseparabilă de respectarea drepturilor omului şi ale cetăţeanului.
Democraţia modernă are la bază trei modele istorice din sec. XVII-XVIII (englez,
american, francez).

52
 Un element important al democraţiei este Constituţia. Acest document, votat de
către popor prin referendum organizat în mod liber, reglementează drepturile şi
libertăţile individului într-un stat şi defineşte limitele puterii a conducătorilor aflaţi
în diferite funcţii din stat şi din guvern, defineşte politicile fundamentale şi
stabileşte structura, datoria şi puterea guvernului.

Chiar dacă e de preferat democraţia în detrimentul tiraniei, există anumite studii

care vorbesc despre limitele democraţiei. „Democraţie pentru o minoritate infimă,
democraţie pentru cei bogaţi, - iată democratismul societăţii capitaliste." "Marx a
sesizat admirabil această esenţă a democraţiei capitaliste, spunînd atunci cînd a
analizat experienţa Comunei: cei asupriţi sunt lăsaţi să hotărască o dată la cîţiva ani
care anume din reprezentanţii clasei asupritoare îi va reprezenta şi îi va călca în
picioare în parlament!" 37(Lenin: Statul şi revoluţia)

Plecând de la o realitate concretă şi crudă, tirania din Siria a ajuns la nişte cote
inimaginabile. Siria a devenit un "iad" în flăcări, cum a fost denumită în presă, în
care tortura şi omorurile sunt scene cotidiene. Conform presei occidentale,
"criminalul" regim Assad îşi măcelăreşte propriul popor.

Siria modernă şi-a câştigat independenţa de Franţa în 1946, dar a trecut prin
perioade de instabilitate politică generate de conflictele de interese ale diverselor
grupuri. Guvernul Baath a considerat "tirania" la ea acasă şi a dus o puternică
politică împotriva Vestului, mai ales pe durata preşedinţiei lui Hafez al-Assad, din
1970 până în 2000. După moartea acestuia, Siria a trecut printr-o perioadă de
relaxare. Sute de prizonieri au fost eliberaţi, însă adevăratele politici liberale nu s-
au materializat niciodată. În 2011 şi 2012, forţele de securitate au folosit tancuri,
mitraliere şi arestări în masă pentru a înăbuşi protestele de stradă anti-guvern
37
Idem. pag.89
53
inspirate de "primăvara arabă" care avea loc în Tunisia, Egipt şi Libia. Siria se
confruntă de atunci cu un război civil sângeros, între rebelii care cer plecarea lui
Bashar al-Assad şi trupele loiale preşedintelui.

Ce este cu adevărat groaznic este numărul victimelor. Raportul ONU relevă

peste 100.000 de morţi şi 3 milioane de sirieni care au părăsit deja ţara, iar asta
doar până în luna iulie a acestui an. Din păcate, a avut loc şi un îngrozitor măcel
care pare să fie picătura care a umplut paharul. Rebelii şi oficialii din Vest acuză
forţele pro-Assad că au folosit arme chimice într-un atac care a ucis peste 300 de
oameni şi a rănit câteva mii. Guvernul sirian susţine că rebelii au utilizat arme
"neortodoxe". Se vorbeşte de o întărire a democraşiei, dar şi de faptul că
democraţia nu a existat în sensul ei adevărat. Şi totuşi, democraţia a evoluat şi s-a
modernizat din antichitate şi până astăzi. Surprinzător, Cioran vorbeşte şi de o
importanţă a dictaturilor. “Ceea ce ne interesează aici este importanţa dictaturii
populare în cadrul culturilor mici. Ea este singurul mijloc prin care ele îşi pot
înfrânge inerţia. O colectivitate se vrea dominată, fiindcă prin ea însăşi nu poate
crea nimic. Orice soluţie am căuta pentru România, este imposibil să o vedem
scuturată din orbecăiala ei seculară în afara de un regim dictatorial. Şi prin acesta
înteleg un regim care creează în România o febră excepţională şi tinde să-i
actualizeze ultimele posibilităţi. Democraţia a risipit prea multe energii fără vreun
scop naţional. O dictatură însă trebuie să pună ţara la teasc. Nimic să nu ramână
neexploatat şi nevalorificat”, afirma Cioran.

Acesta vorbeşte şi de hibele democraţiei. “Toata ploaia de oameni politici pe

care i -a lansat democraţia aparţine acestui gen de egoişti minori, care aspiră la
celebritate pentru că apoi anonimatul să-i înghită şi mai amarnic. Regimul
democratic, cu al său sistem parlamentar, dând posibilitatea fiecărui cetăţean să

54
participe activ la viaţa publică, a dezvoltat latura meschin politică din fiecare
individ, o megalomanie a omului. Rezultatul a fost ca democraţia a scos la iveală o
serie de talente şi, în întreaga lume, doar două -trei genii politice. Un mare geniu
politic trebuie să fie prin excelenţă un dominator . Dacă ştie şi nu poate comanda,
n-are nici o valoare,”adauga Cioran. Unii analişti sunt optimişti în privinţa
destinului democraţiei. O democraţie a viitorului ar urmări un anumit grad de
control asupra liderilor pentru a preîntâmpina abuzul de putere. Şi acest lucru ar fi
posibil doar printr-o modificare a legii fundamentale a ţării.

Concluzii

Până la abdicarea regelui Mihai I, atribuţiile de şef al statului român au fost

deţinute şi exercitate de rege. Odată cu proclamarea republicii, aceste atribuţii au
fost preluate de un organ colectiv, iar în prezent sunt atribuite preşedintelui de stat.

Instituţia prezindeţială a cunoscut o dezvoltare semnificativă pentru societate,

trecând prin diverse forme, dar păstrându-şi importanţa în raport de statul român.

În prezent, Constituţia României reglementează instituţia prezidenţială şi astfel

dispoziţiile sale constituie cadrul legal al acestei, de aici conturându-se definiţia şi
trăsăturile sale specifice.

Sintetizând aspectele şi consideraţiile constituţionale care rezultă din modul de

desemnare, numire şi atribuţiile preşedintelui, din trăsăturile comune dar şi
specifice ale acesteia faţă de autorităţile publice şi popor, putem să concluzionăm
astfel :

“ Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat de către cetăţenii statului român.”
55
 Această reglementare alături de cea privind oraganizarea alegerilor prezidenţiale
în 2 tururi de scrutin sunt specifice republicilor semiprezidenţiale, ceea ce face ca
România să fie o republică semiprezidenţială.

De-a lungul timpului la funcţia de preşedinte au succedat mai multe persoane,

care în opinia poporului au fost capabili să conducă un stat suveran, independent
aşa cum este România.

Potrivit dispoziţiilor constituţionale, preşedintele de stat nu are drept de iniţiativă

legislativă, acest drept aparţinând Guvernului, parlamentarilor şi unui număr
expres stabilit de lege, de cetăţeni cu drept de vot ( art. 74 alin 1. Constituţia
României).

Cu toate acestea preşedintele unui stat are numeroase atribuţii printre care
amintim succint : atribuţiile legislative în sensul de promulgare a legilor, semnarea
acestora în vederea publicării în Monitorul Oficial, atribuţii privind organizarea şi
funcţionarea puterilor publice ( prezintă mesaje Parlamentului, participă la
şedinţele Guvernului), atribuţii în domeniul apărării şi ordinii publice ( preşedintele
fiind şeful armatei), atribuţii de domeniul politicii externe dar şi multe alte
atribuţii.

Preşedintele ca reprezentant al statului încheie tratate internaţionale în numele

României, acestea fiind negociate de Guvern şi pentru a produce efecte juridice
trebuie să le supună spre ratificare Parlamentului.

În exercitarea atribuţiilor sale, preşedintele emite decrete, care se publică în

Monitorul Oficial al României.

56
 Preşedintele ţării este cel care poate înlătura caracterul penal al unei fapte prin
procedura “Graţierii”, iar în prezent Preşedintele Traian Băsescu a acordat în cele
două mandate 11 graţieri.

În ceea ce priveşte încetarea mandatului, aceasta se poate face prin ajungere la

termen ( termenul de 5 ani), sau prin demitere din funcţiei de către popor, în urma
organizării referendumului.

De subliniat este şi rolul Preşedintelui ca autoritate a administraţiei publice, ca

factor de stabilitate al societăţii române.

Cu privire la răspunderea preşedintelui evidenţiem procedura specială aplicată

acestuia în raport de procedura comună, astfel pe durata mandatului său în
principiu nu răspunde juridic, dar cu toate acestea pentru fapte grave de înaltă
trădare poate răspunde penal.

De asemena i se poate aplica şi o răspundere politică pentru anumite fapte comise

cu privire la încălcarea dispoziţiilor constituţionale.

Din punct de vedere juridic, instituţia prezidenţială este foarte importantă pentru
un stat.

57
 Bibliografie

1. Tratate şi monografii

Bălan Emil, „ Instituţii administrative”, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008,

Deleanu Ion, „ Instituţii şi proceduri constituţionale.Tratat”, Ed. Servo.Sat, Arad,

2001,

Guţan Bianca, „ Drept constituţional şi instituţii politice”, Ed. Hamangiu, 2008

Gilia Claudia, „ Manual de drept constituţional şi instituţii politice. Sistemul

constituţional român”, Ed. Hmangiu, Bucureşti, 2010

Muraru Ion, „ Drept constituţional şi instituţii politice”, Ed. All Beck, Bucureşti,
2004

Muraru Ion, „ Contencios constituţional”, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009.

Muraru Ion, Tănăsescu Simina, „ Drept constituţional şi instituţii politice”, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2003,

Niculeanu Costel, „ Caracterizarea, natura juridică şi efectele decretului

prezidenţial de graţiere individuală” Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007,
58
Scurtu Ioan, Gheorghe Buzatu, „ Istoria românilor în secolul XX”, Ed. Paideia,
Bucureşti, 1999,

Pactet Pierre, „ Institution politiques. Droit constitutionnel”, Paris, 1992,

Petrescu Rodica Narcisa, „ Drept administrativ”, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009,

Rousseau Jean- Jacques, „ Contractul social”, Editura Antet, Bucureşti, 2003,

Vida Ioan, „ Constituţia României- comentată şi adnotată”, Ed. Regia Autonomă

„ Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1992.

2. Reviste

Revista magazin istoric nr. 1984

Revista magazin istoric 1990

3. Legislaţie

Constituţia Romaniei aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea de

revizuire a Constituţiei Romaniei, nr. 429/ 2003 publicată în M.Of. nr. 767 din 31
octombrie 2003

4. Site-uri

- www. Preşedenţie.ro

59