Sunteți pe pagina 1din 66

Curs 01 05.oct.

2000

Sociologia Comunitatilor
Studiem sociologia comunitatilor din doua perspective: perspectiva istorica perspectiva actuala. Perspectiva istorica priveste modul de initiere si de dezvoltare a sociologiei comunitatilor rurale si urbane, ca cerinte obiective ale dezvoltarii societatii umane, fiindca nici o stiinta si de fapt nici o disciplina nu rezulta dintr-un simplu accident social, desi se cunosc exemple. Elemente ale sociologiei comunitatilor umane intilnim in lucrarea grecului Hesiod, Munci si zile. Aceasta lucrare trateaza probleme ce tin de proprietate, legislatia relatiilor funciare precum si o problematica de etica, morala a muncii agricole. O stiinta a comunitatilor urbane si rurale apare abia la jumatatea secolului XIX, adica atunci cind dezvoltarea industriei (in special a industriei clasice) a generat fenomene de criza ale societatii occidentale, dar si ale societatii din estul Europei (orice cercetare are o valoare deosebita atunci cind e desfasurata in momentele de criza ale domeniului respectiv). Si sociologia comunitatilor urbane si rurale se elaboreaza in momente de criza, tensiune, crize de dezvoltare ale societatii vremii, in special secolele XVIII-XIX. Aceasta se datoreaza faptului ca dezvoltarea industriala a generat fenomene, atit pozitive cit si negative. Fenomenele pozitive au vizat dezvoltarea tehnologiilor, dezvoltarea profesiunilor, dezvoltarea procesului de diviziune sociala a muncii, fenomene de specializare si de instruire scolara si profesionala adica fenomene sociologice si psihologice. Dar dezvoltarea industriala a produs si efecte negative. Un prim efect negativ a fost deposedarea taranilor de paminturile pe care le detineau mai ales in Anglia, pentru transformarea acestor terenuri in pasuni pentru oi. Anglia Thomas Morrus in lucrarea Utopia spunea ca blindele oi au izgonit tiranic pe stapinii lor de la casele lor din sat. Karl Marx in lucrarea Capital, referitoare la dezvoltarea primitiva a
1

capitalului, arata ca in Anglia deposedarea taranilor de proprietatile individuale a determinat o masiva emigrare a populatiei rurale catre marile centre industriale, ingrosind in special forta de munca necalificata si in consecinta aparind o noua categori sociala numita lumpen-proletariat (proletariatul declasat), categorie sociala situata la nivelul cel mai de jos al societatii. Acest fapt a generat perturbari in functionarea oraselor si in al doilea rind a generat conduite deviante, comportament care provenea din lipsa resurselor materiale de existenta si din fenomenul desradacinarii. Din punct de vedere al analizei sociologice Fr. Engels ne ofera o cercetere minutioasa efectuata de el asupra orasului Manchester, respectiv lucrarea Situatia clasei muncitoare din Anglia.

Curs 02 12.oct.2000

Lucrarea lui Fr. Engels poate fi considerata studiu de caz deoarece se refera la orasul Manchester, caracterizat atunci printr-o masiva imigrare demografica datorata in special deposedarii taranilor de paminturile lor in vederea cresterii oilor. In marile orase are loc o masiva aductiune de populatie, cu precadere acestea traind in cartierele marginase, intrucat era lipsita de o anumita calificare profesionala. In Anglia periferiile Manchesterului se caracterizau prin aglomeratia de populatie marginala, declasata. Pentru contracararea procesului migrator, populatia a fost declarata populatie de vagabonzi si supusa legilor de exterminare. S.U.A. Cercetarile asupra comunitatilor umane au continuat tot datorita unor fenomene de criza in S.U.A. la inceputul secolului XX prin Scoala de la Chicago initiata de trei ziaristi: Robert Park, David McKenzie si Ernest Burggess. Cercetarea a inceput in anul 1918 si a fost datorata unor convulsii sociale, mai ales de natura interetnica. Dupa razboaiele de secesiune s-a recurs la eliberarea populatiei de culoare, aceasta putind sa se deplaseze in teritoriu fara restrictii juridice. Unele dintre marile orase americane devin astfel puncte de atractie pentru populatia de culoare, generind insa atitudinea de respingere din partea populatiei albe.
2

Unul dintre orasele de atractie a fost Chicago. Fiind vorba de o masiva populatie de culoare, administratia orasului a procedat la delimitarea cartiarelor dupa criterii de natura etnica, fiind respinsa orice tentativa a populatiei de culoare de a locui in cartierele albe. Acest lucru a generat o tensiune profunda intre populatia alba si populatia de culoare, aparind astfel ghetourile. In cartierele tip ghetou s-a produs o masiva devianta sociala. Totodata cartierele ghetou au scapat de sub controlul administratie locale, aici avind loc omucideri, violuri, jafuri care nu puteau fi sanctionate neputindu-se descoperii autorii lor. Datorita caracterului inchis al acestor cartiere ele au devenit loc de refugiu pentru infractori. Administratia a solicitat ajutorul ziaristilor ca acestia sa patrunda in cartierele negrilor si sa le ofere informatiile necesare activitatii administrative. Acesti trei ziaristi au intreprins adevarate cercetari sociologice asupra cauzelor ce generau fenomenele de anomie sociala, aparind un fel de diviziune a muncii de cercetare. Astfel Robert Park s-a preocupat de cercetarea cartierului ca unitate de existenta sociala. Park porneste de la unitatea de rezidenta cvartalul de locuinte. Cel care a cercetat problematica ecologiei urbane a fost McKenzie (considerat intemeietorul ecologiei urbane). Ernest Burggess s-a preocupat de sistematizarea urbana, el fiind considerat intemeietorul acestei discipline. El elaboreaza teoria inelelor pentru ca el gindea orasul in general ca dispus in spatiu sub forma de inele. Cercetarile celor trei ziaristi s-au concretizat in cartea Orasul (The City), in 1925 cind se incheie prima etapa a cercetarilor Scolii de la Chicago. Aceasta scoala a durat pina la inceputul celui de-al doilea Razboi Mondial. Continuatorii acestei scoli au fost: L.Writh (a scris o suita de studii de sociologie urbana, cel mai interesant studiu e considerat Urbanismul ca mod de trai), sotii Robert si Helen Marrel Lynd (au cercetat orasul de talie mijlocie, scriind doua lucrari: Middletown, 1929 si Middletown in Transition, 1937). Germania in sociologia germana intilnim doua categorii de lucrari: cu caracter teoretic - Ferdinand Tonnies scrie Comunitate si societate (Gemeinschaft Und Geselschaft). Tonnies face o analiza comparativa intre comunitate (sat) si societate (oras).
3

- Max Weber scrie Economie si societate (doua volume aparute postum) cu caracter faptic: cercetari s-au initiat in zona Ruhrului, zona carbonifera care a atras forta de munca din zona rurala, dar fara a se stabili in intregime in aceasta zona (fenomenul navetismului). S-a cercetat populatia cu duble statusuri ocupationale. Romania caracterizam prin vasta traditia comunitatilor, in special rurale. S-au efectuat cercetari determinate de motive de ordin national (in special in Transilvania) precum si din motive ce tin de anumite transformari sociale. In cadrul motivelor de ordin social mentionam cercetarile intreprinse de societatea culturala Astra din Sibiu ce a functionat in perioada dualismului austro-ungar. Societatea s-a folosit de preoti si de invatatori pentru a intreprinde cercetari in comunitatile rurale spre a dovedi factura romaneasca a marii majoritati a localitatilor din Transilvania. Au existat cercetari si in Oltenia, Moldova si Muntenia impuse de momente ale transformarii sociale, rezultate din reforma agrara a lui A.I. Cuza. Cercetator de autentica valoare stintifica a fost Ion Ionescu de la Brad. Prima cercetare monografica a fost intreprinsa in perioada cind se afla in surghiun in Tesalia. Cercetarea s-a numit Excursiune stiintifica in Cimpia Dobrogei si a vrut sa dovedeasca factura romaneasca a Dobrogei. El a efectuat cercetari monografice si in alte trei judete, ca urmare a dispozitiunii domnesti data de A.I. Cuza. El cerceteaza mai intii Dorohoiul, apoi Putna si in al treilea rind Mehedintiul. Intentia lui Ion Ionescu de la Brad era de a monografia toate judetele tarii. El foloseste metoda monografiilor zonale sugerind mijloacele adecvate ale factorului de decizie. Urmareste transformarea metodei monografie in stientizarea politicului. Se impune prin incercarea de a organiza invatamintul agricol din tara noastra. Lui i se datoreaza invatamintul post-scolar. Inovarea sociala a lui Ion Ionescu de la Brad este continuata de Spiru Haret dar mai ales de Dimitrie Gusti. Cercetarile lui Spiru Haret privesc instruirea factorului politic.

Curs 03 19.oct.2000 Raportul dintre comunitatile rurale si urbane Studiem orasul si satul ca doua tipuri de asezari complementare. Precizam ca orice disciplina didactica sau teoretica implica trei conditii esentiale: conceptie metodologie finalitate Conceptia de ansamblu implica acel cadru conceptual cu functii explicative care da sens cercetarii asupra fenomenelor, proceselor si conduitelor umane. Conceptia de ansamblu ne ofera posibilitatea ierarhizarii fenomenelor sociale si a descoperirii cauzelor care le provoaca. Sociologul american Alex Inkeles in lucrarea sa Ce este sociologia? precizind conditiile de stabilire a obiectului sociologiei, arata ca faptele vorbesc de la sine dar nu se culeg de la sine pentru ca in orice sistem teoretic culegerea faptelor presupune un cadru conceptual, o metodologie, criterii de ierarhizare, deoarece faptele sociale nu au aceeasi valoare, astfel ca ele presupun criterii de tipologizare a lor. De aici rezulta necesitatea elaborarii unui sistem de concepte si a unei metodologii adecvate. Din punct de vedere al conceptiei de ansamblu, asupra comunitatilor urbane si rurale, noi pornim de la conceptia sistemelor autoregenerative. Printre conceptiile sistemice remarcam conceptia structuralistfunctionalista, reprezentata de Talcott Parsons in cele doua lucrari ale sale: Societatea ca sistem si Sistemul actiunii sociale. El formuleaza teoria continuitatii absolute a societatii. Discipolul si colaboratorul lui Parsons, Robert Merton aduce anumite proiective doctrinei lui Parsons, deoarece el admite existenta concomitenta a functiilor si disfunctiilor sociale. Tot el considera ca nu exista teorii absolute despre societate si introduce teorii de rang mediu, situate intre extreme. A existat o opozitie absoluta fata de conceptia structuralistfunctionalista a lui Parsons prin teoria morfogenetica a sistemelor

elaborata de George Bukley si George Homans, aratind ca morfologia sociala are o geneza (punct de nastere), implica dezvoltarea prin contradictii si o solutie prin trecerea de la un nivel social la altul in care sa se echilibreze functiile in raport cu disfunctiile sociale. Exista si o alta varianta a conceptiei structuralist-functionaliste si anume conceptia antropologiei structurale. Aceasta a fost reprezentata mai intii de Bronislav Malinowski, iar in zilele noastre de catre Claude Levy Strauss. Sistemele autoregenerative pornim de la premisa potrivit careia orice sistem biologic, cu atit mai mult sistemele sociale, sunt viabile atit timp cit ele isi reproduc prin propriile resurse baza de functionare in vederea perpetuarii lor in timp. Orice sistem deschis implica doua directii de functionare:

1 Input 2 Ecran filtru 3 Output Orice sistem deschis primeste, asimileaza mesaje din mediul inconjurator. Aceasta rejectare de mesaje este una selectiva pentru ca nu toate mesajele din mediu stimuleaza functionalitatea sistemului. Orice sistem realizeaza, ceea ce in cibernetica se numeste ecran filtru, un intermediar care respinge unele mesaje iar pe altele le asimileaza. Orice societate nationala realizeaza acesta practica continua de selectie si evaluare a sistemelor. In aceasta relatie se deruleaza un proces de standardizare, realizind un echilibru dinamic intre interior si exterior, astfel incit sistemul, primind aceste mesaje, le prelucreaza, le transforma in sursa a propriei sale evolutii. Avem de-a face cu un echilibru intre functii si disfunctii. Daca functiile sunt dominante in raport cu disfunctiile, avem de-a face cu o stare normala. Daca raportul este inversat apar starile de patologie sociala.

Sistemul trebuie sa-si domine mediul sau de existenta, altfel el va fi suprimat. Se considera ca orice sistem este fiabil in masura in care e apt de reconstructie de sine. Din punct de vedere al metodologiei, orice disciplina stiintifica implica un set de principii cu rol analitic, in baza carora se pot forma diagnoze si prognoze sociale. De aici rezulta o anumita similitudine intre sociologie si medicina. Din punct de vedere metodologic ne folosim, in special, de principiul reconstructiei sociale. In al doilea rind folosim principiul eficientizarii sociale. Ca efect al acestuia apare principiul optimului social (acel principiu in baza caruia se obtin rezultate maxime cu costuri minime). Orice disciplina presupune o finalitate. In cazul sociologiei comunitatilor umane avem: finalitate teoretica finalitate practica Finalitatea teoretica rezulta din prima conditie, aceea de a conferi o baza explicativa fenomenelor si proceselor sociale. Finalitatea practica se refera la procesul de implementare in plan social a unor modele si de schitare a unor strategii de dezvoltare sociala. Aceste strategii se elaboreaza mai ales prin forme de simulare pe computer. Atit comunitatea rurala cit si cea urbana, au aparut ca efect al diviziunii sociale a muncii (Marx si Engels) si au devenit baza a oricarei istorii economice a societatii umane, cu toate ca din punct de vedere istoric, satul a aparut inaintea orasului. Istoria comunitatii rurale situeaza aparitia acestuia in perioada neoliticului (neoliticul tirziu) cind a aparut agricultura, considerata ca prima mare revolutie in istoria omenirii, ca urmare a fenomenului sedentar, adica a fixarii unui grup de oameni intr-un spatiu natal. Satul si orasul se dezvolta intr-o relatie complementara, dintr-o necesitate de functionare prin avantaje reciproce. Satul si orasul s-au dezvoltat ca doua formatiunii de tip polar, ele constituindu-se ca doua subsisteme ale sistemului social integratoriu.

1. 2. 3. 4.

Oras Sat Sistem social integratoriu Zona de civilizatie interferenta

Acest spatiu interferent cuprinde caracteristici, atit ale comunitatii urbane cit si ale comunitatii rurale. Astfel zonele de civilizatie interferenta se plaseaza intre doua lumi dar nu apartin integral nici uneia dintre ele. In literatura de specialitate se vorbeste de un continuum ruralurban, in care se incearca sa se explice natura complementara a celor doua tipuri de comunitati umane. Se porneste de la conceptul de tip ideal, elaborat de Max Weber si care este o abstractie. El vizeaza o realitate sociala in puritatea ei. Se porneste de la ideea de sat de tip ideal.

S = sat O = oras Acest continuum rural urban exprima raportul de complementaritate dintre sat si oras, raport determinat atit din necesitati economice cit si din necesitati de factura sociala. Astfel satul si orasul apar ca doua subsisteme distincte de constructie habitationala. Distinctia intre comunitatea urbana si comunitatea rurala: orasul este o habitatie impotriva naturii realizata din edificii din piatra si din fier, edificii care nu sunt o apropiere de natura ci o indepartare __________________
1. Habitat modul de apropriere a resurselor din mediu de catre un grup organizat.

de ea (Werner Sombart). Acesta precizeaza ca orasul este proiectarea spiritului in natura, prin care se realizeaza o decupare a habitatului din mediul natural. In schimb, cealalta comunitate, satul reprezinta o realitate duala cu o existenta unitara, fiindca satul este o constructie de natura si de cultura rezultata din interactiunea dintre o organizatie sociala si o ecologie naturala prin intermediul unei tehnici prin care spatiul natural devine spatiu social iar spatiul social se dezvolta prin asimilarea aptitudinilor mediului natural. Atit sub aspect genetic, cit si sub aspect istoric, satul si orasul s-au dezvoltat in mod complementar cu aporturi valorice, reciproc necesare si cu evolutii istorice interdependente. Asa cum spunea economistul englez Adams Smith in lucrarea sa Avutia natiunilor, satul furnizeaza orasului mijloacele de intretinere si materiile prime pentru manufacturi, trimitind in schimb locuitorilor de la sate o parte din produsele manufacturate. Orasul in care nu exista si nu poate exista nici o reproductie de substanta, se poate spune cu drept cuvint ca isi cistiga intreaga sa avutie de la sate. Astfel, raportul sat oras devine unul vital, deoarece orasul nu poate fi decupat de regiunea in care exista, adica nu poate exista fara acel spatiu de resurse naturale si umane (hinterland). Orice oras implica existenta unui hinterland, existenta unei regiuni din care isi procura produsele perisabile, forta de munca si chiar materii prime industriale. Satul nu poate subzista si nu reuseste sa se plaseze pe traiectoria modernizarii fara a se asocia unei dinamici urbane si fara sa intretina relatii de schimb si de cooperare cu un anumit oras. Agricultura a fost si ramine o baza de materii prime pentru industrie, iar complexele urbane au constituit si constituie debuseuri pentru desfasurarea produselor din sectorul primar si mai reprezinta puncte pentru aprovizionarea celor din mediul rural cu tehnica, cu produse manufacturate, cu resurse financiare. Orasul reprezinta astfel, o piata pentru prisosul produselor agricole ale mediului rural. E locul in care se schimba aceste produse prin oportunitati reciproce. De aceea, desi distincte ca structura si configuratie, satul si orasul isi sunt reciproc necesare. In consecinta, evolutia sistemului societal integrator este un efect al dezvoltarii eficiente a comunitatilor urbane si rurale. Orice dezechilibre aparute intre aceste doua tipuri

de comunitati umane genereaza disfunctii la nivelul sistemului societal integrator si genereaza stari de patologie sociala.

Curs 04 26.oct.2000 Specificul comunitatilor urbane si rurale si raporturile lor de complementaritate Satul si orasul reprezinta din punct de vedere al genezei, efectul diviziunii sociale a muncii (Marx si Engels). Satul si orasul nu-si sunt fiecare in parte suficiente pentru a exista si dezvolta, ci asa cum se precizeaza in lucrarile de specialitate, creatia economica a unuia devine baza de dezvoltare pentru celalalt. Sociologul german Ferdinand Tonnies, in lucrarea Comunitate si societate mentiona ca in mod curent casa urbana a recurs la schimb pentru trebuintele sale, intrucit ea nu poseda si nici nu cultiva in mod personal vreun teren, ea produce in mod constant bunuri manufacturate, astfel incit ea trebuie sa se aprovizioneze cu alimente necesare din fermele de prin imprejur. In general, spune F. Tonnies, orasul realizeaza obiecte de arta si de mestesug, in timp ce satul e spatiul cultivarii, intretinerii si valorificarii speciilor de plante si a raselor de animale, determinind schimbul dintre sat si oras. Satul si orasul sunt vazute ca doua puncte de sprijin ale societatii integratoare si ca doua parti ale aceluiasi intreg. Ruralul si urbanul se conditioneaza din punct de vedere economic unul pe celalalt, ceea ce face ca finalitatea unuia sa devina finalitatea celuilalt. Prin intermediul satului si orasului, sistemul societal integrator, realizeaza o rata constanta a progresului social. Prin functionalitatea lor, sistemul societal integrator dezvolta relatii adecvate cu cadrul natural, relatii ce le foloseste in vederea realizarii optimului social. Asa cum atesta datele arheologice si cum logica lucrurilor o afirma, satul a avut o certa prioritate istorica in timp fata de oras, precedindu-l cu cel putin doua milenii de istorie. De aceea satul, cum spunea K. Marx in Bazele critice ale economiei politice, este punctul de plecare al istoriei. Este insasi premisa reproducerii organismului societal si in acelasi timp este conditia esentiala a organizarii colectivitatilor urbane.

10

Asa cum spunea Adams Smith in Avutia natiunilor, hrana fiind prin natura lucrurilor o nevoie anterioara confortului si luxului, activitatea care satisface prima din aceste nevoi trebuie desigur sa preceada pe cea care le satisface pe celelalte. Adams Smith conchide: agricultura si amelioratiunile agricole care procura hrana trebuie sa fie anterioare dezvoltarii orasului care nu procura decit bunuri de lux si de confort. Agricultura a fost considerata drept intia revolutie economica, drept primul semn care a delimitat faza nomada (definita prin culegere si vinat) de faza sedentara, caracterizata in special prin cultivarea, intretinerea si valorificarea bunurilor agrozootehnice si prin care omul a trecut de la faza de consumator la faza de producator. In alte lucrari, agricultura e considerata ca revolutie neolitica, deoarece ea a aparut in epoca neoliticului. Agricultura a fost si va ramine si pentru viitor un mijloc de implementare productiva a omului in mediu, un procedeu de apropiere a obiectului naturii de catre un grup organizat, adaugind universului o dimensiune de ordin rational (Athanase Joja Logica sociologiei) si prin care s-a trecut de la barbarie la civilizatie si de la natura la cultura. Semnificatia acestui fapt a fost una istorica deoarece prin intermediul ei, omul a intervenit prolific in natura, modificind-o, nu prin simplu consum si nici prin decuparea mecanica a unor elemente din contextul lor de existenta primara ci prin transformare si modificare, imbogatind datele naturii si creind alaturi de spatiul cosmic un spatiu uman. Lucian Blaga in Trilogia Culturii spunea ca procesul de creatie culturala nu este o mutatiune de ordin organic ci este o mutatiune ontologica pentru ca prin agricultura se pune in valoare un fragment din spatiul natural caruia ii da o destinatie antropica (umana), aceea de a furniza resurse alimentare unui grup organizat in mod comunitar. Astfel, peisajul natural devine unul de factura rurala, comportind actiunea permanenta a oamenilor asupra mediului prin intermediul unei tehnici adecvate. Astfel, agricultura implica identitatea spatiului cu munca si a rezidentei cu gestiunea economica, determinind stabilitatea grupului social in amenajarea progresiva a mediului natural prin folosirea in functie de sezonurile si anotimpurile anului a unei tehnici productive adecvate. Satul are o baza in primul rind geografica iar in al doilea rind sedentarismul determina sistemul structurii agrare si implica modele
11

anume de actiune transformatoare prin care se multiplica resursele din mediu si se reface natura in profitul omului. In consecinta densitatea populatiei ca si durata activitatilor productive maresc eficacitatea actiunii grupului organizat si stimuleaza procesul de fixare a grupului in spatiu. Spatiul si timpul au devenit cele doua mari servitutii ale agriculturii dar au mai devenit cadrele existentei umane fiindca agricultura a fost o economie spatialmente difuza, ea depinzind de caracteristicile morfologice ale spatiului si de succesiunea fenomenelor naturii in timp.

Curs 05 02.nov.2000 Mediul rural este efectul unui proces de stabilitate a unui grup, mai exact este efectul sedentarismului. Sedentarismul implica folosirea continua a resurselor din mediul natural de catre un grup organizat care duce la transformarea peisajului natural intr-un peisaj rural. Peisajul rural este efectul proceselor de amenajare a mediului natural prin cultivarea unor specii de plante si domesticirea unor rase de animale. Aceasta presupune densitatea proceselor de interventie a omului asupra mediului in scopul folosirii resurselor din mediu pentru a supravietui. In acest proces de stabilitate se realizeaza habitatul. Habitatia se realizeaza prin prelungirea caracteristicilor mediului in structurile sociale de tip rural. In felul acesta se creaza un sistem de raporturi unitare cu o structura in sinea ei duala: de o parte natura, iar de cealalta cultura. Mediul rural este un tip de comunitate umana in care exista o coabitare intre mediul natural si structurile comunitatii umane. Intrucit mediul natural se construieste prin activitate agricola, agricultura este o economie spatialmente difuza, depinzind de o coordonata spatiala si de una temporara. Depinzind de spatiu si timp, aceste doua coordonate au constituit cele doua servitutii ale agriculturii. ______________________
1. Termenul de servitute apartine lui Georg Simmel si apare in lucrarea Marele oras si personalitatea umana.

12

Mediul rural presupune un sezon pentru fiecare tip de activitate productiva. In mediul rural succesiunea sezonurilor dintr-un an impune un anume tip de activitate corespunzatoare nivelului de dezvoltare biologica a organismelor vii. Agricultura a presupus prezenta continua a producatorului in raport cu obiectul muncii sale. Orice interventie intirziata sau absenta producatorului fata de obiectul muncilor genereaza deteriorarea organismelor, plantelor si animalelor. Sezonul si fenomenele climaterice din sezon se regasesc in activitatile si in tehnologiile folosite in muncile agricole precum si in modelele culturale caracteristice comunitatilor rurale. De aceea natura si fenomenele fizice fixeaza ordinea si modul de interventie a omului in stimularea proceselor de dezvoltare a organismelor biologice. Conformatia uneltelor ca si elaborarea tehnologiilor de lucru contineau insemnele mediului natural indicind modul instrumental de interventie a omului in natura in vederea folosirii resurselor acesteia pentru a supravietui. De aceea cauzalitatea naturala se converteste in program de actiune a omului. Activitatea productiva se desfasoara astfel in mod iterativ, adica directionata de fenomenele naturii si de succesiunea proceselor metabolice in timp. De aceea in mediul rural timpul se identifica cu durata muncii iar spatiul cu continutul ei. Intre comunitatea rurala si mediul natural se stabileste un echilibru ponderal, realizat in primul rind prin raportul existent intre volumul populatiei din mediul rural si resursele fizice din mediu, resurse pe care geograful francez Pierre George in lucrarea Satul in decursul timpului le numeste aptitudini. Intre aptitudinile mediului si volumul populatiei trebuie sa se stabileasca un echilibru ponderal, functional, intrucit comunitatea rurala exista si se dezvolta pe seama naturii. Orice depasire de volum demografic in raport cu aceste aptitudini genereaza stari de criza sociala. Satul s-a caracterizat prin producerea unui surplus demografic (prolificitate demografica). O prolificitate demografica peste cantitatea si calitatea resurselor din mediu determina migratia. Migratia este de mai multe feluri: diurna (navetism), sezoniera, anuala, internationala, etc. Mediul rural produce un excedent de forta de munca, excedent determinat in primul rind de aptitudinile din mediu, iar in al doilea rind
13

de slaba diviziune sociala a muncii in mediul rural. Acest excedent de forta de munca este unul relativ si nu unul absolut, intrucit el se realizeaza numai in raport cu aceste doua coordonate. Mediul rural se dezvolta in maniera nucleara prin aceea ca elementul fundamental in mediul rural il reprezinta nucleul familial, familia fiind aceea care poseda, munceste si valorifica produsele agrozootehnice si nu individul particular. Familia rurala se constituie ca grup de proprietari si grup de consumatori. Aceasta se datoreste si faptului ca productia mediului rural de tip traditional era o productie de autosubzistenta familiala, deoarece se producea pentru consum si nu pentru schimb. Mediul rural de tip traditional practica un schimb de produse prin formula schimbului de troc. Mediul rural a cunoscut o evolutie relativ autonoma in timp, evolutie determinata de trei elemente de baza: 1. elementul de ordin economic si tehnic 2. elementul de ordin cultural 3. elementul de ordin ecologic. Din punct de vedere al elementului de ordin economic si tehnic, mediul rural si-a produs prin sine tehnicile productive, fara sa aiba nevoie decit in mica masura de obiecte din mediul urban. Din punct de vedere al elementului de ordin cultural satul si-a creat propria lui cultura folclorul, cultura care rezulta din aceasta permanenta legatura a omului cu natura, astfel incit atit subiectele folclorice cit si mijloacele de exprimare sunt toate cu referire la mediul inconjurator. In decursul timpului mediul rural a cunoscut doua etape de evolutie: etapa dezvoltarii autarhice etapa dezvoltarii revolutiei stiintifico-tehnice contemporane. Dezvoltarea autarhica a durat pina la aparitia revolutiei stiintifico-tehnice contemporane. Revolutia industriala de tip clasic nu a afectat cele doua mari servitutii ale agriculturii spatiul si timpul. Agricultura ramine spatialmente difuza chiar si in timpul revolutiei industriale clasice (numita si revolutie tehnico-stiintifica deoarece tehnica era urmata de stiinta spre deosebire de revolutia stiintifico14

tehnica contemporana unde tehnica urmeaza stiintei), deoarece emblema acesteia a fost data de motorul cu aburi si cu explozie, considerate sedentare. Fiind sedentare nu pot afecta cele doua servitutii. Revolutia stiintifico-tehnica contemporana a determinat reducerea sau chiar anularea celor doua servitutii ale agriculturii si a realizat o deschidere profunda a satului catre mediul societal inconjurator. Aceasta deschidere s-a realizat in mai multe domenii. Se realizeaza o deschidere in domeniul tehnic deoarece mijloacele moderne de productie nu pot fi confectionate in mediul rural, aparind astfel uzine profilate pe productia tehnicii moderne, in directia cresterii randamentului productiv si a trecerii de la economia de autosubzistenta familiala la economia de piata. Producindu-se pentru piata si nu doar pentru consum propriu, agricultorul este inlocuit cu producatorul. Acest fapt are efecte in diviziunea sociala a muncii si calificarea profesionala. Se produce astfel trecerea de la ocupatie la profesie in mediul rural. Aceasta implica o deschidere catre invatamintul liceal si superior, pentru ca agricultura moderna presupune prezenta specialistilor. Se realizeaza trecerea de la empiric la stiintific, agricultura nemaifiind prestata numai in baza experientei traditionale ci se realizeaza prin experimente de laborator si prin cercetare stiintifica. O alta deschidere se produce in domeniul financiar bancar pentru ca agricultura are nevoie de investitii financiare si e necesar a se stabili raporturi de conlucrare cu institutiile specializate. In felul acesta, mediul rural dezvolta o economie intensiva prin aparitia uzinelor biologice cu inalta calificare profesionala, cu organizare productiva programata, trecindu-se de la agricultura terraponica la agricultura hidroponica (fara sol). Agricultura fara sol se practica in incinte cu dimensiuni impresionante. Aici diverse soiuri de plante sunt introduse in conducte speciale prin care circula diferite substante nutritive fluide. Astfel se obtin rezultatele scontate, deoarece totul este tinut sub strict control si observatie. Aceasta deschidere a satului catre societatea integratoare este efectul revolutiei genetice, in primul rind, iar in al doilea rind este efectul informatizarii care prin mecanismele sale a angrenat toate efectele productive si umane. ___________________
1. Toffler, Alvin Socul viitorului.

15

Curs 06 09.nov.2000 Tipologizarea comunitatilor rurale si impactul acestora asupra strategiilor de dezvoltare sociala In sociologia rurala problematica tipologizarii a pornit mai intii dintr-o cerinta de ordin fizic, vizind caracteristicile de ordin geografic. De aici au aparut clasificarile geografilor, care in unele situatii au mers catre formule de factura sociografica. Cercetarile sociografice pornesc de la elemente de ordin fizic pe care de multe ori le absolutizeaza. De aceea aceste cercetari au un caracter descriptiv si nu unul analitic, folosind metoda prezentista de enumerare a factorilor de mediu. Un alt element care s-a luat in consideratie in legatura cu tipologia comunitatii rurale, vizeaza si procesele de difuziune a inovatiilor pentru ca prin procesul de difuziune se creaza un nou rural, ducind la o noua conceptie asupra ruralului neoruralismul. In sensul acesta, cercetarile care s-au desfasurat asupra comunitatilor rurale nu au asociat procesele de modernizare rurala cu strategiile care sa dezvolte acele resurse pentru realizarea optimului rural. Tipologizarea satelor in general, si a celor romanesti in particular, s-au realizat intr-un fel descriptiv prin gruparea comunitatilor rurale dupa criterii dominant geografice si prin relevarea unor dimensiuni de ordin fizic fara a se fi incercat corelarea acestor tipologii cu anume scenarii de dezvoltare rurala si fara a fi fost luate in calcul anume modele de innoire si dezvoltare sociala. Efortul de tipologizare a comunitatilor rurale a fost efectuat prin formule de factura statica, fiind de multe ori lipsite de o anume finalitate practica si deci fara a li se fi putut asocia un scop cu caracter inovatoriu. Tehnica tipologiilor a fost intr-un fel simplificata, motiv pentru care tipologiile au fost putin relevante in procesul de modernizare rurala, precum si in programele de sistematizare teritoriala. De aceea, din punctul nostru de vedere, pentru elaborarea unei noi conceptii asupra ruralului (neoruralism), consideram ca pentru elaborarea tipologiilor satesti este util in primul rind stabilirea unor exigente de ordin conceptual cit si a unor exigente de factura metodologica.

16

Aceste exigente, conceptuale si metodologice, le consideram absolut necesare, deoarece ele constituie directiile de dezvoltare ale comunitatilor rurale si aceste exigente pot fi utilizate si in studiul de caz. Caracteristicile tipologiilor: 1. Reprezentativitatea tipologiile trebuie sa fie reprezentative, adica sa comporte o anume relevanta pentru regiunile geografice cit si pentru zonele sociale, trebuind sa fie cuprinzatoare si in masura sa redea caracterul distinctiv al categoriilor de comunitati rurale la care se refera. Regiunea este o dimensiune, in special geografica, in timp ce zona este un concept sintetic ce se refera la ansamblul dimensiunilor unui spatiu sociouman. 2. Adaptabilitatea tipologiile comunitatilor rurale se cere sa implice calitatea de a fi receptive fata de inovatie pentru a facilita dezvoltarea, astfel incit sa fie inlaturate blocajele sociale si in consecinta sa faciliteze procesul de modernizare socioeconomica. Blocajele pot fi: a) tehnice imposibilitatea (inabilitatea) grupului de a asimila o anume tehnica moderna. b) economice apar atunci cind comunitatile umane nu au resursele necesare asimilarii unor tehnici moderne. c) culturale apar atunci cind exista anumite restrictii de ordin traditional. d) psihologice. Blocajele culturale si psihologice se coreleaza intre ele. Adaptabilitatea implica consemnarea cauzelor de blocaje care afecteaza procesul de modernizare rurala si afecteaza autoregenerarea de sine a comunitatii umane. 3. Distinctia si referirea comparativa tipologiile sunt procedee metodologice de precizare in spatiu a unui grup de comunitati rurale cu un anume profil socioeconomic distinct si cu o delimitare de ordin functional. Este vorba de un profil de personalitate a comunitatilor rurale care ne determina sa consideram ca orice tip comunitar se cere a fi delimitat de altele similare, dar in acelasi timp presupune si un proces de comparabilitate si deci implica criterii de analogie si de opozitie. 4. Generalitatea si sinteza orice tipologie se constituie ca un efort mental (gnoseologic, de cunoastere) de generalizare si de sin17

teza. Asa cum in biologie cenestezia organica este un act reflex al totalitatii proceselor fiziologice dintr-un organism, tot asa si tehnica tipologiei constituie un reflex al unitatii functionale existente intr-un spatiu sociogeografic delimitat si cu functionalitate de sine. Dar atit generalitatea cit si sinteza comporta nu numai o finalitate teoretica ci si o finalitate de ordin practic aceea de construire de modele macrosociale pe baza carora se elaboreaza politici de innoire sociala (politici pentru realizarea neoruralismului). 5. Evidenta si precizia in orice tipologizare se cer ca sa se porneasca si de la nivelul simtului comun. Orice tipologizare fara a ignora elementul simtului comun, necesita argumentari si clarificari de ordin conceptual si de ordin metodologic, ori de cite ori situatiile le-o impun. In oricare situatie tipologia comunitatilor rurale presupune ordine si coerenta in argumentare, precum si consistenta in datele invocate, fiindca tipologizarea nu poate fi intemeiata pe argumente superficiale si pe enunturi cu caracter ambiguu. Tipologizarea are nevoie de claritate pentru a fi inteleasa de catre agentii de innoire sociala si de asemenea pentru a deveni bun al comunitatii rurale, pentru ca tipologiile stind la baza elaborarii modelelor de inovare sociala, impun participarea comunitatii insasi la finalizarea lor. In felul acesta comunitatile rurale se transforma din obiect al modernizarii in subiect al acestora. Literatura de specialitate considera termenul rural ca fiind unul ambiguu si nerelevant pentru toate situatiile intilnite in realitatea rurala.

Curs 07 16.nov.2000 Alvin Bertrand in manualul de sociologie rurala considera ca exista o dificultate a definirii termenului de rural si sceasta dificultate provine, spune el, din cel putin doua motive: - in gindirea contemporana, este imposibil sa se utilizeze categorii statistice simple in descrierea fenomenelor zise rurale. - este aproape cu neputinta de a grupa diferentele dintre rural si urban si de a face delimitarile de rigoare intre populatia rurala si populatia urbana.

18

Ambiguitatea, spune Al. Bertrand, se accentueaza atunci cind se incearca a se stabilii criteriile de clasificare a populatiei rurale, comparativ cu populatia urbana. In recensamintul american, spune Al. Bertrand, populatia rurala se imparte in doua categorii relativ distincte: rural agricol (rural farm) si rural non-agricol (rural non-farm). Categoria ruralului neagricol include persoanele care locuiesc in afara zonei orasenesti, dar care nu traiesc din surse agricole si deci nu dezvolta gospodarii in sectorul primar. Al. Bertrand considera ca in cazul populatiilor pentru care nu exista informatii statistice disponibile, doua criterii pot fi folosite impreuna pentru determinarea ruralitatii: - rezidenta zona cu densitatea populatiei relativ joasa. - principalul mijloc de existenta principala sursa de intretinere familiala. Alti autori, pornind nu de la ambiguitatea termenului de rural, ci de la polisemia acestui termen, au recurs la enumerarea principalelor aspecte pe care le prezinta ruralitatea. Ne referim la studiul intitulat Sensul termenului de rural scris de Bealer, Willitis si Kuwleski. Ei considera ca exista trei aspecte in baza carora am ajunge la o formula pragmatica in definirea ruralitatii, dar este posibil ca sa avem o alternativa cu caracter operational, alternativa rezultata din doua enunturi diferite: 1. fie sa determinam un singur aspect specific care poate fi evaluat si deci sa fie dominant reprezentativ pentru definirea ruralului. 2. fie sa specificam, spun ei, o definitie composita, in care partile masurabile sa fie rationalizate. Ei apreciaza ca devine operationala cea de-a doua varianta, existenta unei definitii prin invocarea a trei aspecte fundamentale: Exista cel putin trei aspecte de substanta ale intelesului de rural si anume: ecologic, ocupational si sociocultural. S-a propus, spun cei trei autori, si poate cu destula justificare, ca intre aceste trei grupuri de factori sa existe o corelatie de fond, astfel, continua ei, in cele mai multe din cazuri a sti unde este locul de rezidenta al unei persoane, inseamna a sti ce facea ea pentru a trai, inseamna a sti modelul valorilor sale si situatia interactiunilor ei firesti cu ceilalti membri ai ruralitatii. In mod similar se pot prezice alte
19

componente ale ruralitatii pornind de la ocupatie si apoi sa se ajunga la aspectul sociocultural. Explicatia dimensiunii ecologice in viziunea sociologilor americani, este utilizata cu referire la distributia populatiilor in teritoriu, pentru ca intre volumul populatiei si aptitudinile mediului exista un echilibru ponderal. In cadrul explicatiei ocupationale, termenul de rural indica acel grup de oameni angajati in productia sectorului primar. In acesti termeni, conceptul de rural exprima o categorie ocupationala distincta, concordata cu elementele fizice ale naturii si cu incidenta asupra economiei sectorului primar. Cei trei autori adauga o alta explicatie, referitoare la aspectul sociocultural. O atare explicatie, precizeaza ei, este intr-un fel folosita ca oricare alta, vizind totusi functionarea societatii rurale prin dimensiunea culturala. Criteriul sociocultural ne releva nu atit actiunea, ci vizeaza nu transformarea in sine a societatii rurale ci sensul dezvoltarii rurale, idealurile de cunoastere si configuratiile valorice care se construiesc ca necesitate a orientarii comunitatii rurale. Alti autori americani se refera la cercetarile din domeniul sociologiei urbane si rurale, aratind ca aceste cercetari sunt putin cumulative pentru colectivitatea rurala. Astfel ca cu tot volumul apreciabil de date si cu toata munca laborioasa ce s-a depus in investigatiile de teren, cunostiintele de specialitate nu sunt cuprinse intr-un aparat conceptual care sa alcatuiasca un sistem coerent de propozitii explicative care sa fie apoi recunoscute ca o teorie a comunitatii rurale. Studiile despre comunitate utilizeaza o mare varietate de abordari, care insa, spun ei, n-a fost niciodata una in consens cu alta si nici nu a fost superioara o teorie fata de alta. Intre asemenea abordari au existat mai degraba, relatii de competitie si prin urmare, ele s-au aflat intr-o permanenta rivalitate. La acestea s-a adaugat faptul ca specialistii in domeniul sociologiei rurale s-au separat aproape total de specialistii sociologiei urbane, unii ignorind cercetarile celorlalti si fiecare ocolind raspunsuri ce se cereau a fi date problematicii domeniului celuilalt, ceea ce a dus la sciziuni de ordin teoretic si a afectat grav procesul de cumulare de ordin conceptual. Astfel specialistii in sociologia rurala s-au concentrat cu predilectie asupra raporturilor de vecinatate si de comunitate, pe cind sociologii urbani au fost dominati in special de analiza urbanului si suburbanului, fara vreun efort de raportare la
20

domeniul rural si fara o intentie de interdisciplinaritate. Se citeaza in acest sens mai ales Scoala sociologica de la Chicago. Fiecare dintre specialistii celor doua discipline sociologice s-au plasat exclusiv in sfera lor de activitate profesionala, plasind aceste domenii intr-o polaritate absoluta. Cercetarile din domeniul sociologiei rurale au continuat in vederea elaborarii unei tipologii a comunitatilor rurale de la dimensiuni de factura istorica. In acest sens sociologul italian Corrado Barberis in manualul sau de sociologie morala, referindu-se la etapele parcurse de agricultura in decursul istoriei a urmarit sa redea modul specific fiecarei etape de dezvoltare sociala a relationarii satului cu orasul. El vorbeste de asa-zisele situatii paradoxale, fiindca a fost o etapa a marilor cetati cind nu se stia care era orasul si care era satul, deoarece agricultura se practica pe terenuri fortificate de ziduri iar lucratorii care se indeletniceau cu muncile agricole executau si alte tipuri de activitati. Aceasta se datora faptului ca in cadrul marilor cetati, viata urbana aproape se contopea cu viata rurala iar sectoarele economice formau un corp comun, neexistind o anume diviziune sociala a muncii si fara o delimitare exacta intre profesii. Agricultor si meserias, negustor si tirgovet alcatuiau aproape un grup indistinct din punct de vedere ocupational si nu se structurau in clase sociale opuse. Dar si in epoca masinismului, raporturile satului si ale orasului ramin aproape indistincte, datorita automobilului fermele sunt perfect controlabile si de cei care locuiesc in oras, ca si de cei care locuiesc la sate. In acest sens, el arata ca in Italia Meridionala, muncitorii din agricultura au rezidenta in oras, intrucit cu ajutorul automobilului ei se deplaseaza in fiecare zi de la locuinta catre locul de munca ferma. El considera ca agricultura poate iesi din oras in civilizatia motorului ca si in civilizatia catirului. Astfel numai ca in civilizatia automobilului, orasul va fi cu mult mai mult un oras creator al unui mod de trai urban, datorita industrializarii si in acelasi timp va fi o sursa de munca si de venit si pentru cei din mediul rural. In sociologia italiana se incearca elaborarea unor indicatori statistici pentru dezvoltarea de tipologii ale comunitatilor rurale, indicatori vizind: 1. populatia totala a asezarii. 2. populatia activa angajata ca forta de munca.
21

3. populatia activa agricola. 4. populatia activa in cadrul sectorului tertial. 5. populatia de peste 14 ani si care devine apta de munca. Apoi se adauga criterii care tin de elementele modernizarii: 1. numarul de locuinte cu apa potabila furnizata prin conducte. 2. locuinte cu servicii igienice asigurate. 3. dotajul rezidential modern si mijloacele de comunicatie in masa. Tipologia in gindirea romaneasca a fost initiata in special de geografi. Scoala de geografie fizica a elaborat tipologii regionale, pornindu-se de la criterii de factura fizica, in unele situatii ajungindu-se la formule sociografice.

Curs 08 23.nov.2000 Primele tipologii ale comunitatilor rurale au apartinut geografilor. Acestia au absolutizat dimensiunea de morfologie a spatiului, imprimind tipologiilor un caracter static, estompindu-l pe cel dinamic. Tipologiile geografice au un caracter sociografic, adica un caracter dedus din dimensiunea dominant fizica, descriptiva, fara a avea o formula analitica, in baza careia sa se elaboreze modele de dezvoltare sociala. Geografii au accentuat de predilectie factorii ce tin de raportul vetrei satului cu asa-zisul trup de mosie. In geografia sociala prin vatra se intelege spatiul de rezidenta, iar prin trup de mosie, locul de munca. Printre geografi, Vintila Mihailescu, cel ce a activat in cadrul Scolii conduse de Dimitrie Gusti, pornind de la relatia dintre vatra satului si trupul de mosie, distingea trei tipuri de asezari rurale: 1. satul adunat (satul concentrat). 2. satul rasfirat. 3. satul risipit. Vintila Mihailescu nu face in schimb analize de prognoza care sa faciliteze programele de dezvoltare sociala. Nicolae Alexandru Radulescu in lucrarea Vrancea, pornind si el de la consecintele pe care le implica raporturile dintre vatra si mosie si particularizind aceste raporturi la cazul regiunii Vrancei, adauga alti doi indicatori in realizarea unei tipologii a satelor: relieful
22

si forma satului. In functie de relief, considerat de autor ca fiind fundamental in elaborarea fizionomiei satului, el stabileste existenta in zona Vrancei a urmatoarelor tipuri de localitati rurale: 1. satul adunat riveran. 2. satul adunat de terasa. 3. satul adunat de coasta. 4. satul risipit de terasa. 5. satul risipit de coasta. Ulterior cercetarile geografice au depasit caracterul sociografic, atit sub raport teoretic cit si sub raport metodologic, incercindu-se sa se puna in evidenta tipologizarea comunitatilor rurale in raport de anumita criterii functionale. In acest sens ne referim la studiul intitulat Consideratii geografice privind tipologia asezarilor rurale din Romania, semnat de Ion Bacanaru, in care autorul releva cum satul, ca organizare sociala s-a constituit si a durat in timp ca sistem de relatii de productie, in care functiile economice si-au pus si-si pun amprenta asupra tuturor componentelor constituiente. Deci isi pun amprenta atit pe morfologia cit si pe structura de organizare sociala a satului, ca si pe capacitatea satului de a se dezvolta prin folosirea potentialului de care dispune fiecare comunitate rurala, mai ales prin folosirea cadrului geografic. Functia economica, in concluziile acestor geografi se plaseaza in interiorul comunitatii satesti, fiind un criteriu de unitate si de sinteza si stind la baza solutiilor viabile de sistematizare teritoriala. Finalitatea acestor functii este si una de program, aceea de a ordona factorii economici, factorii naturali si factorii sociali si a conferi prin acesti factori caracterul de centru populat, precum si caracterul de centru productiv, ca parte a peisajului natural. Pe baza acestor criterii se pot elabora principalele tipuri functionale de asezari, tipuri funtionale ce sunt necesare elaborarii programelor de dezvoltare sociala in functie de resurse si de scopuri. In literatura sociologica straina, mai ales in ultimele doua decenii au fost elaborate conceptii functionale privitoare la structurile si tipurile de organizare in spatiu a comunitatilor rurale in vederea elaborarii de strategii in teritoriu. Una din aceste strategii ii apartine lui Robert Redfield si se regaseste in lucrarea Societatea taraneasca si cultura, in care avem de-a face cu o prelungire a ideilor din lucrarea Societatea populara in elaborarea unor tipologii de sate, rezultate mai ales din caracteristicile arhaice ale societatii rurale. El distinge intre:
23

1. societatile statornice. 2. societatile rurale izolate. 3. societati aliterare. Prin contibutiile sale, in cadrul sociologiei franceze se distinge M. Jollivet. Literatura germana studiaza problema tipologizarii comunitatilor rurale din perspectiva proceselor si fenomenelor ce se deruleaza in sociologia contemporana, cele mai importante fiind considerate: procesul industrializarii, procesul urbanizarii si procesul informatizarii sociale. Un articol extrem de interesant ii apartine lui Ulrich Plank, care scrie un studiu intitulat Tipologia colectivitatii rurale si studiul dezvoltarii sociale aspecte teoretice si metodologice. In acest studiu, Ulrich Plank invoca: - ideea dezvoltarii sociale. - implicarea cercetarilor sociologice in procesul dezvoltarii. - programele de dezvoltare sociala care urmeaza efortului de tipologizare a localitatilor rurale. Astfel el urmareste sa puna in evidenta finalitatea tipologiilor si sa evidentieze tehnicile cu ajutorul carora se poate realiza tipologizarea. El insista asupra limitelor dar si a dificultatilor pe care le implica standardele utilizate in clasificarea comunitatilor. Aceste dificultati, spune autorul, decurg din greutatile pe care le implica identificarea sistemului de traditii a localitatilor, traditii ce indica specificitatea localitatilor sau specificitatea regiunilor. Precizind ca tipologizarea comunitatilor rurale face obiectul de interes al planificarii si plasind planificarea in cadrul studiului dezvoltarii sociale, Ulrich Plank releva ca procesele de crestere, ca si efectele masuratorilor efectuate asupra comunitatilor, pot conduce la stabilirea tipurilor de crestere sociala (de dezvoltare) iar ulterior prin aceste masuratori sa se poata facilita raspunsurile la intrebari de forma: - care comunitati sunt potrivite din punct de vedere social si functional spre a se dezvolta? - care comunitati nu se mai potrivesc dezvoltarii sociologice si economice? - in care comunitati este posibil sa apara dificultati in raport cu dezvoltarea si cu adaptarea? In sociologia germana, potrivit studiului efectuat de Ulrich Plank, comunitatea se dezvolta in baza a trei dimensiuni:
24

- prin urbanizarea sistemului fizic. - prin urbanizarea structurilor sociale. - prin urbanizarea modelului cultural. Cerind ca politica sa se implice in elaborarea planurilor regionale, Ulrich Plank enumera cinci categorii de comunitati: - tipurile economice sunt determinate de structurile socioeconomice referitoare la distributia rezidentilor in raport de sectoarele economice in care lucreaza. - tipurile functionale stabilirea locatiei si a resurselor comunitatii sunt predominante in determinarea clasificarii tipurilor functionale. Concluziile pot apare in urma analizei frecventei si a mutarii legaturilor intre locul de munca si acomodarea, fiindca acomodarea este un factor al stabilitatii, facilitand procesul dezvoltarii. - tipurile sociale se considera ca, in mod curent, clasificarea tipurilor sociale este limitata la citeva incercari, dar care nu sunt concludente deoarece locul legal de munca s-a dovedit a fi un indicator neconcludent. Grupurile sociale pot schimba locul de munca in functie de oferta si cerere dar si in functie de facilitatile culturale si chiar in functie de facilitati privind loisire-ul (totalitatea activitatilor creative post-profesionale). Ulrich Plank precizeaza ca in viitor trebuie pus accentul pe factorii industriali si sociologici si atunci clasificarile sociale trebuiesc facute in raport de: venit material, nivel de educatie, conditie de viata si origine etnica. Indicatorii care arata structurile comunale puternice trebuiesc inclusi in tipologizare, intrucit ei contribuie la elementele dezvoltarii comunitatii. - tipurile de dezvoltare Plank ia in consideratie, in primul rind, dezvoltarea demografica precum si nivelul activitatilor de constructii, considerate ca semnificative in procesul de dezvoltare rurala, intrucit o prolificitate demografica accentuata, corelata cu un proces de constructie, nu numai rezidentiala ci si administrativ culturala, ofera baza dezvoltarii de perspectiva a unei localitati. Scaderea volumului demografic, urmata de migratia populatiei au ca efect anularea posibilitatilor de dezvoltare rurala. - tipurile de ruralizare in aceasta privinta, spune Plank, nu este importanta numai localizarea topografica ci e importanta localizarea in general, in functie de accesul la comunicatie, in functie de reteaua de transporturi si in functie de pozitia in sistemul marilor centre. De aici Plank stabileste patru tipuri de comunitati:

25

1. comunitati predominant agricole (sectorul primar detine peste 50%). 2. comunitati predominant industriale (sectorul secundar detine peste 50%). 3. comunitati de servicii catre populatie (peste 50% din locuitori ocupati in sectorul tertial). 4. comunitati mixte (niciuna dintre activitati nu depaseste 50%).

Curs 09 30.nov.2000 In literatura germana exista incercari de analiza a tipurilor de comunitati rurale, folosindu-se de criteriul structurilor sociale, criteriu determinat cu ajutorul analizei ponderilor, al ponderilor sectoarelor economice ca apoi sa se procedeze la operationalizarea variabilelor dependente de structurile sociale. In sociologia germana, procedeul operationalizarii conceptelor este determinant in cercetarea si clasificarea tipurilor de comunitati umane. Rezultate notabile in cercetarea tipurilor de comunitati umane sau intilnit si in Polonia. Printre ginditorii ce au avut si au preocupari privind tipurile de comunitati umane, mentionam pe: B. Galeski, A. Szemberg, T. Wierbiski, F. Zinanieski (autorul lucrarii Taranul polonez). B. Galeski si A. Szemberg au scris Tipologia satelor in Polonia, tipologie realizata avind o conceptie regionala asupra comunitatilor rurale si luind ca drept criteriu de clasificare diviziunea familiilor satesti in functie de categoriile socioeconomice, categorii stabilite de cercetatorii Institutului de Economie Agrara din Varsovia, care au realizat in primul rind cercetari de tip panel. Institutul de Economie Agrara intreprinde cercetari atit la nivel regional cit si local, astfel incit prin esantioane sa se asigure reprezentativitatea. In Polonia cercetarile se realizeaza la nivel regional, dar si prin studiul de caz. Din punctul acesta de vedere, cei doi sociologi, avind o conceptie regionala si un criteriu privind diviziunea familiilor rurale in functie de categoriile socioeconomice relevate de cercetare stabilesc o categorie de comunitati rurale pe care apoi le departa26

jeaza in functie de randamentele economice si de investitii, toate cu referire la elementul de proprietate, la marimea posesiunii. Distingem opt categorii de comunitati: 1. primul tip mentionat de cercetatori este acela in care 1/3 sau mai multe familii se intretin din munci platite, avind insa si loturi de pina la 1/2 ha. 2. a doua categorie cuprinde sate in care 1/3 sau mai multe familii se intretin din munci platite in afara fermei, dar nu lucreaza pentru vecini bogati. 3. a treia categorie se refera la comunitatile rurale in care familiile de tarani depasesc 1/3 din locuitori care au si o alta ocupatie si structurile sociale sunt afectate de biprofesionalitate. Cei doi sociologi considera ca aceste trei tipuri de sate se refera la acele localitati rurale unde activitatile fermiere implica un numar considerabil de familii, dar cuprind si familii a caror sursa majora de existenta o reprezinta activitatile din afara fermelor. 4. a patra categorie se refera la satele in care tipul principal de activitati reprezinta activitatile fermiere si unde ocupatiile agricole sunt dominante. 5. a cincea categorie priveste acele localitati rurale in care mai putin de 2/3 din totalul familiilor au ca drept ocupatie de baza agricultura sau cresterea animalelor. 6-7. aceste categorii sunt considerate nerelevante. 8. ultima categorie se refera la tipul de sate indefinit pentru ca diferentierile de proprietate precum si acelea ce tin de structurile ocupationale sunt atit de numeroase incit nu pot fi grupate in nici o categorie statistica si in consecinta nu ne ofera o baza metodologica pentru clasificarea lor. Din punctul de vedere al cercetatorilor romani retinem doua premise: cea teoretica si cea metodologica, in virtutea carora s-a incercat elaborarea tipologiilor rurale in vederea stabilirii strategiilor de dezvoltare rurala, strategii pe care noi le consideram ca mijloace de comunicare culturala intre diferiti poli de crestere sociala, economica si culturala. Din punctul de vedere al conceptiei de ansamblu, noi pornim de la teoria sistemelor autoregenerative pentru a putea stabili masura in care o comunitate sau o zona poseda acele resurse proprii care sa le faca apte de dezvoltarea ulterioara si in consecinta justifica investirea de fonduri financiare si de resurse umane.
27

Se face astfel o delimitare relativ exacta intre localitati apte de dezvoltare in viitor, localitati cu ritmuri lente de dezvoltare precum si intre localitati stagnante. Pornind de la o idee a lui Francois Peroux din Economia aplicata, consideram ca procesul de crestere sociala nu este identic in toate zonele si in toate localitatile. Peroux vorbea de poli de crestere intelesi ca ansamble de unitati motrice care exercita un efect antrenant asupra localitatilor cu care stabilesc legaturi: cresterea nu apare pretutindeni in acelasi moment ci se manifesta in poli de crestere de intensitati variabile, cresterea difuzindu-se prin diferite canale si avind efecte finale diferite. Intr-un fel dezvoltarea nu este una omogena ci este un complex contradictoriu generind consecinte si dezechilibre diferite. Pornind dintr-o sursa sau dintr-un pol de crestere un mesaj (tehnic, cultural sau organizatoric), genereaza serii succesive de tensiuni si schimbari care impun ceea ce sociologii numesc strategii de interventie prin care agentul de schimbare este continuu activ, asociindu-si specialisti din domenii complementare in vederea realizarii de investigatii si tipologii interdisciplinare. Centrele de iradiere culturala, implica de fapt doua categorii de consecinte (efecte): - efecte stimulative care sustin dezvoltarea. - efecte de blocaje sociale determinate fie de rigiditati structurale, fie de rigiditati de traditii culturale sau pot surveni si datorita unor elemente de ordin administrativ. Pot sa existe si blocaje de ordin psihologic. Pornind de la aceste situatii, cercetarea este in masura sa stabileasca tipurile de comunitati umane si din care sa apara posibilitatile de operationalizare a indicatorilor sociali, economici si culturali care sa faciliteze simularea pe calculator. Din punct de vedere metodologic, cercetarile noastre au pornit si continua in baza fisei comunei, ce cuprinde indicatori materiali, economici, demografici, indicatori ce tin de mobilitatea populatiei, indicatori ce vizeaza situatia culturala, situatia de sanatate publica, comportamente religioase, sursele de dezvoltare, ca apoi sa puna in evidenta modul de evolutie in perspectiva, putindu-se elabora prognoze ce vizeaza un termen scurt sau lung. In baza acestor fise distingem urmatoarele tipuri de localitati: 1. comuna cerealier intensiva. 2. comuna mixta.
28

3. 4. 5. 6. 7. 8.

comuna agrozootehnica. comuna viticola (numita viticol-pomicola). comuna agroindustriala. comuna agroturistica. comuna forestier-zootehnica. comuna caracteristica zonei Deltei Dunarii (dependenta ecologic de retelele hidrografice).

Curs 10 07.dec.2000 Inovatia si comportamentul ca fenomene de cultura Inovatia a constituit si constituie o tema de reflexie interdisciplinara, aceasta atragind interesul sociologilor si psihologilor, antropologilor si medicilor, pedagogilor si economistilor in scopul relevarii impactului pe care aceste inovatii il au, atit asupra modelelor culturale, cit si asupra personalitatii umane. Mai recent, fenomenul inovatiei a fost si este analizat si din perspectiva teoriei informatiei, in general dar si prin teoria informatiei genetice in particular. Atit in tara noastra cit si strainatate s-a procedat la cercetarea faptica a fenomenului inovator, astfel incit exista elemente utile de comparabilitate stiintifica. In Romania, cercetarile au fost de natura teoretica si empirica. Din punct de vedere al teoriei informatiei, pornind de la caracterul revolutiei stiintifico-tehnice, acela de a fi universal, precizam ca aceasta epoca este epoca paradigmelor si a paradoxurilor. Paradigmele se refera la volumul datelor informationale care nu mai poate fi ordonat dupa rigori clasice si nu mai poate fi structurat in scheme ale logicii formale de tip traditional. Imensa ca intindere si infinita ca variatie, cantitatea mesajelor informationale nu se mai poate organiza in formule separate intre ele, sau in compartimente autonome. Informatia devine tot mai mult pasibila de a fi exprimata in simboluri cu grad maxim de generalizare prin intermediul carora, diversitatea se unifica iar unitatea se aprofundeaza in continut. Programele de prelucrare pe calculator, ca si utilizarea larga a microprocesoarelor, string in unitati varietatea mesajelor semantice si
29

clasifica cimpul informatiei dupa criterii de factura functionala. De aceea, matematizarea si tehnica modelarii cunostiintelor devin mijloace utile de prelucrare a datelor informationale, astfel incit axiomatizarea si teoria probabilitatilor, algoritmizarea si teoria multimilor, teoria grafurilor si teoria lanturilor au relevat functia operationala a structurii sistemice in cunoastere, ceea ce a condus la necesitatea concentrarii informatiei dar si la necesitatea extinderii acesteia. Actuala revolutie stiintifico-tehnica este si epoca paradoxurilor. Enumeram citeva aspecte: - un prim aspect priveste faptul ca in timp ce interdependenta electronica, si deci interdependenta informatiei, recreaza lumea dupa chipul unui sat global, satul ca unitate umana se dezagrega. Sub efectul revolutiei stiintifico-tehnice contemporane unitatea satului este profund afectata dar, in mod paradoxal, societatea integratoare se constituie dupa imaginea si functiile unui sat global, intrucit societatea contemporana a antrenat in evolutia ei sociala, economica si culturala, toate zonele lumii. In felul acesta, societatea contemporana a devenit un sistem ce trebuie sa devina unitar prin asocierea si antrenarea tuturor partilor intr-o finalitate unitara. - un alt paradox se refera la aceea ca tarile agricole sunt tot mai putin apte de a se hrani din propriile lor resurse alimentare si cer piinea lor tarilor industrializate, marind dependenta lumii in curs de dezvoltare de lumea dezvoltata. - un alt element al starii de paradox se refera la faptul ca in timp ce trebuinta de produse agricole creste, prestigiul social si moral al agricultorului scade, motiv pentru care numarul persoanelor care opteaza pentru activitati agricole scade in mod constant. Cercetarile au evidentiat existenta unui fenomen al selectiei, al fortei de munca din agricultura. - desi penuria de resurse energetice devine tot mai accentuata si cu toate ca speciile de plante sunt indicate a fi baza de materii prime si combustibil pentru ramurile industriale, totusi produsele economiei agrozootehnice continua a fi evaluate in termeni inferiori. Cercetarile au evidentiat posibilitatea obtinerii de combustibil prin folosirea unor anume plante producatoare de combustibil (Brazilia), astfel incit mediul agricol ofera resurse inepuizabile.

30

Problema inovarilor tehnico-organizatorice devine o necesitate, atit de ordin economic cit si de ordin natural, intrucit folosirea unor tehnici compatibile cu modelele de cultura locala determina conservarea echilibrelor ecologice si preintimpina dezechilibrele social-economice. Inovatia, in literatura sociologica, a fost si este tratata din punct de vedere al relatiei cu traditia. Trebuie facuta distinctia dintre traditie si traditionalism. Traditionalismul, asa cum spunea sociologul clujan George Marica, accentueaza prea mult cadrele trecute si deci are ca drept efect imobilitatea (imobilismul). George Marica precizeaza ca traditionalismul se transforma intr-un fel de dogmatism, fara vreun temei real de aplicare actuala, nemaiavind semnificatii in comportamentul uman. Traditionalismul, dupa G. Marica, reprezinta acel conservatorism pernicios si prin urmare traditionalismul trebuie sa faca obiectul unor analize separate. In schimb, traditia are un caracter programatic. Desi este o afirmare empirica, traditia are o relevanta asupra contemporaneitatii, prelungind in prezent norme si valori care trebuie sa se continuie, sa se conserve in viitor. Astfel traditia genereaza un sistem de atitudini psihosociale de durata si care sunt mostenite din trecut si au un caracter anonim. Cu toate acestea traditia exercita o puternica influenta asupra vietii actuale. Traditiile scria G. Marica, impun ascultarea lor, dominindule si constituind modele demne de imitatie. Ansamblul de traditii nu e un conglomerat intr-un anume sistem ci reprezinta o unitate coerenta, reprezinta un sistem cu structura stratificata. De aceea traditiile inseamna stabilitate si continuitate, inseamna regula si norma, neincurajind totdeauna fenomenele netraditionale si neincurajind tentativa intentiei de inovare sociala. De obicei traditiile omogenizeaza structurile sociale si in acelasi timp previn si chiar preintimpina abaterile de la norma, astfel incit traditia disciplineaza membrii comunitatilor sociale, controlind si in acelasi timp asigurind consensul si unitatea sociala. De aici rezulta multitudinea de opinii care s-a formulat, atit in legatura cu sensul conceptului de inovatie, precum si in legatura cu efectele psihologice si antropologice care decurg din procesul adoptarii inovatiilor in mediul rural.

31

Astfel, sociologul francez Henri Mendras, in lucrarea Sfirsitul taranimii considera ca agricultorul actual format in tiparul societatii traditionale este dezorientat de catre o inovatie care i se prezinta si de care vechile cadre morale si temporale se releva a fi inadecvate. O astfel de situatie il predispune pe rural la imposibilitatea constientizarii adoptive, il predispune la o angoasa comportamentala, generind o stare de retinere fata de un element cu functii novatoare, absolutizind unele laturi ce tin de specificul si traditionala invarianta a intervalelor in care se efectueaza muncile de sezon. Henri Mendras vorbeste de o asa-zisa criza de civilizatie, care este exprimata intr-un conflict de viziune si care decurge dintr-o contradictie ce se afla intre societatea traditionala si efortul de introducere a unor inovatii tehnico-organizatorice. Cele mai ample cercetari asupra fenomenelor novatoare le intilnim in S.U.A. unde s-a dezvoltat curentul numit difuzionist initiat de catre Everet Rogers in doua lucrari: Difuziunea inovatiei si Asupra modernizarii taranului. In prima lucrare Everet Rogers defineste conceptul de inovatie apoi expune rezultatele cercetarilor privind procesul de acceptare a inovatiei in agricultura americana, precum si la stadiile parcurse de procesul de introducere a inovatiilor in structurile rurale. In cea de-a doua lucrare el considera ca inovatia este o decizie care priveste atit individul cit si grupul social, el analizind ipostaza pe care o dobindeste inovatorul in raport cu grupul sau de apartenenta, vorbind de cosmopolitisti si de traditionali.

Curs 11 14.dec.2000 Josef Schumpetor intr-o viziune economicista raporta actul novator la obtinerea de profituri financiare, el precizind ca o inovatie reprezinta introducerea unei combinatii productive avind caracterul absolut de noutate, care se diferentiaza de simplele schimbari de crestere si care duc la un progres, facind posibila obtinerea de profituri monopoliste. Eugen Sperantia considera in lucrarea Traditia si rolul ei social ca inovatia reprezinta un proces achizitiv, o achizitie realizata de catre un organism prin care se realizeaza in timp o simbioza fiziologica. Inovatia este considerata de el ca o circulatie mecanica
32

de substanta naturala. Acest act de transfer duce la cresterea fiintei sociale. Pentru organismul social este caracteristica raspindirea de produse, raspindirea avind finalitate in cresterea resurselor organice. Eugen Willkening in lucrarea Tratat de sociologie rurala face prezentarea unui proiect de cercetare pornind de la definirea conceptelor. In acest sens, elconsidera ca o inovatie comporta implicatii atit de ordin economic, cit si de ordin cultural. Relevind caracteristicile tehnice ale unei inovatii, E. Willkening insista cu predilectie asupra marimilor de ordin calitativ, precizind ca inovatia reprezinta o schimbare calitativa si nu doar una cantitativa. Pornind de la aceasta definitie si incercind sa surprinda raportul existent intre dezvoltarea tehnicilor si cantitatea de effort necesar pentru manevrarea acestora, E. Willkening stabileste un anume criteriu de etalonare a inovatiilor si anume eficienta lor economica, exprimat in avantaje productive superioare, comparativ cu randamentele obtinute prin vechile tehnici utilizate de catre cei din mediul rural, corelind aceste avantaje cu randamentul pe unitate de productie, randament ce decurge din marimile de capital investite. De aici E. Willkening elaboreaza o tipologizare a inovatiilor tehnice pe care apoi le raporteaza la modelele de conduita a grupului. In literatura de specialitate se insista asupra aptitudinilor pe care le are mediul natural de a crea si de a utiliza inovatiile tehnice. Exista autori care considera ca mediul rural nu a creat nimic si totul provine de la oras. J. Charrier in lucrarea Citadini si rurali inclina sa creada ca mediul rural este total subordonat traditiei si in consecinta el nu are alta finalitate decit aceea de a supravietui, pe cind orasul are ca drept valoare putinta de a crea. Mediul rural este apreciat prin prisma empirismului psihic, motiv pentru care taranul este apreciat ca avind o psihologie rutiniera (Petre Andrei) si in consecinta nu are o anume deschidere catre exterior. Pornind de la inovatie ca proces generic si ca act creator, consideram ca inovatia in mediul rural este un produs de sinteza, rezultata din asocierea unor factori economici, culturali, psihologici si educationali prin care mediul rural trece de la o treapta anterioara la o alta treapta cu metode de actiune diferite. Noi definim inovatia ca ansamblu de modificari tehnicoorganizatorice si procedural actionale, destinate sa reconstruiasca

33

configuratia unui sistem social dat si sa-l includa intr-un proces evolutiv superior. Retinem ca in literatura de specialitate se mentioneaza faptul ca fenomenul novator comporta situatii de blocaje si situatii de paradox. Din punct de vedere al situatiilor paradoxale se releva cum noile tehnici pot sa genereze conflicte de interese intrucit exista costuri economice care sunt suportate numai de o parte a societatii, pe cind intreaga colectivitate beneficiaza de avantajele acestora. Exista inovatii care genereaza anume riscuri (efecte cu riscuri) si care sunt suportate de intreaga colectivitate. In literatura de specialitate se mentioneaza ca o centrala termica sau una nucleara reprezinta un avantaj dar acestea pot genera degradarea mediului inconjurator, expunind populatia la riscuri particulare. In consecinta, efectele negative pot depasi avantajele. Referindu-ne la mediul rural si particularizind aceste riscuri, invocam situatia ingrasamintelor chimice care duc la cresterea randamentului economic pe unitate de productiva dar care comporta efecte negative, atit pentru mediul natural, cit si pentru organismul uman. Privind blocajele sociale, ne-am referit atit la reactiile de rezistenta spontana a comunitatilor rurale fata de noile tehnici, dar si la ideea de ruptura a omului de mediul natural prin intermediul tehnicilor moderne. In acest sens se considera ca sub impactul unor surse din exterior si in contact cu programe de transformare provenite din afara, se impun noi metode de functionare sociala, ducind de multe ori la rezistenta grupurilor fata de tehnici inca netestate in practica lor comunitara. In ceea ce priveste natura modelelor de crestere, cercetarile au aratat si alt tip de rezistenta de grup, bazata pe apararea caracteristicilor specifice vechii societati, sau privind existenta unor institutii destinate sa reziste la noile practici productive. Din unghiul nostru de vedere, inovatia atesta accesul unei comunitati rurale la valori culturale inedite si releva aptitudinea acestui mediu de a se plasa intr-o relatie de deschidere spre exterior. In termeni de teoria informatiei, am putea spune ca in cazul procesului inovarii, doua colectivitati umane se asociaza intr-un raport de comunicare reciproca, unde una emite mesaje culturale iar alta le receptioneaza. O comunitate, uzind de un sistem etalonat de criterii functionale si utilizind anume coduri cu rol de referential, transmite date informationale catre o alta comunitate, conferind acestor date calitatea de a fi mesaj cultural cu rol de inovare. Cealalta comunitate,
34

decodind acest mesaj si descifrindu-i semnificatiile lui de continut, ii evalueaza gradul lui de adecvare sau de neadecvare la specificul local, deliberind asupra asimilarii sau respingerii acestor date. Astfel comunitatea sau grupul care receptioneaza mesajul impune o anume grila selectiva prin care se retin sau se resping mesaje in raport de natura structurilor specifice. Comunitatea care urmeaza sa recepteze aceste mesaje testeaza permanent calitatea mesajelor de a se situa in prelungirea de principii cu traditia locala si cu cerintele de evolutie ulterioara ale acestor modele, fiindca orice adaptare neadecvata de mesaje din exterior, ca si incercarea de a inova o structura sociala cu mijloace care nu coabiteaza cu experienta locala, substituie structura si anuleaza functia. Datorita acestor motive, orice decizie de adaptare a unor tehnici noi si orice strategie preferata pentru dezvoltarea cadrului local, impun o evaluare exacta a codurilor care definesc continutul mesajelor ce urmeaza a fi asimilate pentru a se realiza noi conexiuni holistice si pentru a se elabora baza pentru noi creativitati sociale. Acest proces se impune a se efectua intr-un raport dialectic de compatibilitate functionala a modelelor locale cu modelele ce urmeaza a se adapta. In felul acesta se preintimpina starile de respingere functionala si in consecinta se previn atit esecurile economice cit si atitudinea de rezistenta a grupurilor fata de introducerea noilor tehnici. Se considera ca procesul adaptarii de inovatii nu se realizeaza dintr-o data ci urmeaza trepte de acceptare si de decizie in legatura cu adoptarea sau respingerea unor tehnici noi. E. Rogers in lucrarea Difuziunea inovatiei considera ca exista 5 trepte necesare pentru adoptarea inovatiilor tehnice: 1. momentul informarii asupra inovatiei. 2. interesul generat de o tehnica noua. 3. evaluarea coeficientului de rentabilitate economica. 4. incercarea (experimentul). 5. decizia de adoptare sau de respingere a unei anume inovatii. Din cercetarile romanesti s-a desprins dependenta treptelor de acceptare, atit de structura de proprietate cit si de experienta anterioara dobindita in urma folosirii unei anume tehnici. De aici s-a conchis existenta, pentru cazul romanesc, a 6 trepte: 1. cunoasterea (informatia). 2. vulgarizarea experientei celor ce au utilizat tehnica respectiva.

35

3. aparitia interesului si deliberarea asupra oportunitatii sau neoportunitatii adoptarii inovatiei. 4. investigarea gradului de adecvare a tehnicii la specificul conditiilor locale. 5. precizarea gradului de prioritate a introducerii tehnicilor. 6. decizia de adoptare sau de aminare, in functie de prioritati.

Curs 12 04.ian.2001 Cultura rurala Din punct de vedere genetic cultura s-a datorat, asa cum preciza Arnold Toynbee unei provocari a mediului de catre omul primitiv. Omul s-a manifestat atitudinal fata de natura. Din punct de vedere etimologic termenul de cultura a provenit de la latinescul agricultura (cultura agri = cultivarea pamintului), antichitatea romana considerind agricultura ca activitate de prim rang a omului. Ulterior termenul de cultura si-a extins sfera de semnificatii astfel incit in perioada romantismului termenul de cultura a vizat si cultivarea spiritului uman, cultivarea mintii. In acest mod cultura a cuprins o paleta larga de componente, dar in acelasi timp conceptul de cultura a devenit unul cu caracter polisemic. Polisemia a determinat si o multitudine de definitii ale conceptului de cultura. Astfel Escarpit in lucrarea sa Social si literar mentiona ca exista in lucrarile in limbi de circulatie internationala aproximativ 165 de definitii ale culturii. Cultura este un produs exclusiv uman, si in afara de calitatea omului de a provoca natura, procesul de creatie rezulta si dintr-o atitudine negativa pe care omul o manifesta. Acest fapt este subliniat de axiologul Max Scheler: omul este singura fiinta care stie sa spuna nu. Omul nu este numai o fiinta care asculta de un inters vital ci este o fiinta deschisa spre universalitate. In relatia omului cu natura acesta nu se foloseste numai de membrele sale ci el creaza instrumente, unelte care sunt prelungiri ale fortelor omului si prin care se distanteaza de natura prin procesul de prelucrare a acesteia. Astfel omul se manifesta ca fiinta generica desprinzindu-se de natura si creind cultura. Un astfel de act face posibila inlocuirea economiei de prada (Fr. Engels) cu economia de productie iar consumarea
36

directa a obiectelor din mediu a fost depasita prin producerea lor. Unealta devine astfel premisa primordiala a productiei, iar productia corespunde conceptului unei transformari constiente a naturii prin munca omeneasca. Premisele naturale ale productiei se transforma din momente naturale in momente istorice. Omul in momentul in care produce in mod istoric, in acel punct a activat asupra mediului fizic, nu numai consumindu-l ci si gindindu-l, intrind in contact nu numai cu natura si transformind-o pe aceasta dar in acelasi timp transforminduse si pe sine si stabilind relatii cu semenii sai. Omul a fost si este singura fiinta rationala, singura fiinta capabila sa dezvolte si sa perpetueze raporturi cu semenii sai. Ca fiinta generica, omul se reproduce in plan istoric intr-o tripla ipostaza: in obiectele create de el, in sistemul de relatii sociale, in planul reprezentarilor ideale, ceea ce face ca evolutia propriu-zis istorica a sa, sa-si afirme specificitatea in raport cu evolutia biologica si chiar sa depaseasca evolutia biologica. Desprinzindu-se de instincte si devansind natura, omul a adaugat universul lui cultural. Producind pentru a-si satisface trebuintele sale, omul a produs nu numai obiecte si deci, a realizat nu numai lucruri ci a produs in acelasi timp si modalitati de a produce, modele si structuri transindividuale creind stiluri (Lucian Blaga) ca manunchi de stigme si de motive. Acestea au fixat pe om intr-un spatiu al sau antropic si i-au definit statusul de fiinta generica. Odata constituit un astfel de spatiu si odata consolidate structurile lui particulare, el dobindeste o stare de independenta functionala iar relatiile lui devin active si dobindesc un rol reglator, atit in productia materiala cit si in cea spirituala. Spatiul social este un spatiu de impact, impact de peisaj natural si de creatie modelatoare. Spatiul social nu este o simpla prelungire de principii a spatiului biologic si nici un transplant mecanic al acestuia ci este o alta existenta, o alta ontologie (ontologia = teoria existentei). Lucian Blaga in Trilogia culturii avea dreptate atunci cind spunea ca aparitia culturii in genere e identica cu aparitia unui nou mod de existenta existenta intru mister si revelare, aceasta nerealizindu-se printr-o simpla mutatie biologica si nici prin aparitia de noi configuratii vitale ci printr-o mutatiune de esenta ontologica. Omul a fost produs printr-o mutatiune biologica, numai cit priveste conformatia sa de specie vitala. Cit priveste insa modul sau de a exista in orizontul misterului si pentru revelare, omul s-a declarat datorita unei mutatiuni ontologice singulara in Univers.

37

Desi orice produs este cultura, totusi in ultima instanta structurile culturale sunt realitati multidimensionale, fiindca afirmarea omului intr-o alta ipostaza decit cea in serie de filogeneza biologica face ca el sa existe intr-un alt plan de semnificatie de sine fiind menit unui destin, acela al creatiei si al stilizarii. Intr-o astfel de ipostaza, omul nu se mai raporteaza la mediu in mod extatic si nu raspunde la imprejurari in maniera mecanica si el reproduce mediul natural caruia ii da un sens al sau, uman. In procesul de creatie nu avem de-a face cu produse gratuite ci fiecare produs este scop si mijloc, este norma si e valoare, este obiectivitate si subiectivitate, e o dimensiune psihologica si este mesaj sociologic. Desi orice produs este o intruchipare de ipostaza multiple, el produsul cultural e in sinea lui unitar, atit din punct de vedere material cit si spiritual. Nici un produs cultural nu este numai materie sau numai idee. De aici se justifica expresia materialitatii creatiilor spirituale, a spiritualitatii produselor materiale. Orice creatie culturalaimplica in sine o dimensiune ideala. Operele spirituale nu pot excepta conditia materiala a genezei si nici pe cea a existentei lor. Orice opera spirituala se obiectiveaza fizic si devine un produs cu valoare de intrebuintare, devine mesaj. Limbajele sunt nu numai mijloace de comunicare ci si modalitati de existenta a ideilor. Intr-un fel cunoasterea si comunicarea au devenit posibile datorita calitatii mesajului de a dovedi materialitate sub aspect fizic. Toate acestea atesta necesitatea complementaritatii dintre material si spiritual, dintre natura si idee, in producerea actului de cultura. Fara suportul material, creatiile culturale nu se pot manifesta si nici nu ar putea dura in timp. Cultura s-a concretizat intr-un sistem care a sintetizat produsele societatii, iar acest sistem al culturii s-a diversificat in trei spete complementare: cultura populara, cultura inalta (urbana) si cultura de masa. Specia cea mai veche a culturii umane o constituie cultura populara sau folclorica, inteleasa ca prima reactie a omului fata de natura. Termenul de folclor a fost dat de William Thomes care a alaturat doua cuvinte: folk (popor) si lore (intelepciune). Folclorul a constituit nu numai prima treapta de manifestare creativa a omului, dar a devenit si obiect de revendicare, atit de ordin ideologic, cit si de ordin national.

38

Curs 13 11.ian.2001 Finalitatile nationale specifice culturii folclorice Lucian Blaga facea afirmatia privitoare la dihotomia culturii romanesti, distingind intre cultura inalta, considerata de catre el ca fiind o cultura intrucitva artificiala si cultura folclorica. Ambele vizau insa, dupa L. Blaga, o finalitate cu caracter national: de 100 de ani si mai bine ne straduim toti intelectualii pe o linie mereu inaltata, sa cream intr-o epoca de tragice raspintii, o cultura majora. Stradaniile merg paralel cu procesul emanciparii noastre politice cu acela al formarii statului si a intregirii neamului. In contextul acestor stradanii a intelectualitatii, nationalismul s-a constituit ca mit national si a fost justificat in istoriografie si dezvoltat in toate formele de arta si cultura si deci, atit in cultura inalta (cultura majora) cit si in cultura folclorica (cultura minora). Folclorul, care este creatia taranului, a ajuns simbolul cultural de factura nationala si a avut un rol de prim ordin in dezvoltarea nationala fiindca el s-a transformat in simbol national, justificat ca atare de toate personalitatile culturii romanesti, devenind la un moment dat sursa de legitimare a puterii. E. Gelner in lucrarea Natiune si nationalism clasifica folclorul drept cultura salbatica, spunind ca el se reproduce singur din generatie in generatie si nu necesita o supraveghere speciala. In schimb cultura inalta, dupa cum spunea Blaga, este o cultura care se reproduce cu ajutorul unor institutii de profil si a unor personalitati cu o pregatire specializata. Agentii acestui tip de cultura au fost intelectuali. Istoricii si scriitorii reprezinta traditia, iar intelectualii se identifica cu mitul national, in functie de valoarea operei create ei insisi mari scriitori devin un mit al culturii. De multe ori creatiile culturale parasesc sfera specificitatii lor si sunt folosite la nivelul discursului in confruntari politice. Folclorul, definit de catre intelectuali drept simbol national, ca element al ideologiei nationaliste ajunge sa fie considerat de catre romani drept zona de specificitate etnica, constituindu-se intr-un element definitoriu al identitatii nationale. Intr-un fel folclorul a fost folosit si pentru a se releva atit originea latina a poporului roman cit si pentru a se demonstra continuitatea noastra in spatiul carpatodunareano-pontic.

39

Exponentii Scolii Ardelene au folosit drept argument in demonstratia filologica privind ideea unicitatii poporului roman, creatia folclorica. De aceea George Baritiu in revista sa Foaie pentru minte, inima si literatura indemna la culegerea cintecelor originale, neschimbate si neatinse, care se afla spunea el in gura poporului, in munti, in sesuri si oriunde. Latinitatea limbii romane a fost un argument pentru carturarii Scolii Ardelene in a demonstra specificitatea nationala romaneasca intr-o lume slava. Intr-un fel, folclorul romanesc a devenit el insusi obiect de reflexie istorica, mai ales incepind cu anul 1821. Momentul pasoptist a fost marcat atit de o mare amploare a pretuirii folclorului cit si de cercetarea acestuia. Primul moment in plan european de plasare a folclorului la nivelul creatiei superioare ii apartine germanului I.G. Herder, care realizeaza prima antologie a poeziei populare, intitulata Glas al popoarelor. Momentul lui 1948 a constituit prilejul de reconsiderare democratica a creatiei populare in general si a taranului in particular. Sub influenta curentului democratic ia amploare teza potrivit careia poporul si mai ales taranul reprezinta o valoare in sine, o valoare atit politica cit si spirituala. In gindirea pasoptista se afirma ideea potrivit careia poporul poate sa si dea, nu numai sa primeasca. Cultura populara poate sa devina baza a dezvoltarii unei literaturi culte originare. Evaluind folclorul romanesc in termeni herderieni, am putea spune ca ea reprezinta glasul poporului. Intersul pentru folclor e corelat cu cel de-al doilea moment istoric al desteptarii constiintei nationale, cind folclorul devine sursa de legitimare a libertatii romane, dar si element al ideologiei nationale, pentru ca nationalismul inseamna eliberare atit de straini cit si de clasele superpuse. In jurul revistelor Dacia literara, Romania literara, Foaie pentru minte, inima si literatura etc, s-a elaborat teoria specificului national, bazat pe originalitate etnografica, pe o lingvistica si istorie a poporului, creatiei populare rezervindu-i-se un loc privilegiat. Generatia de la 48 a dat contur ideologiei nationaliste, atit la nivel intelectual, cit si la nivel cultural. Aceasta ideologie a avut o evolutie dominanta si s-a intemeiat pe cultura traditionala si valorile autohtone. In aceasta perioada ideea nationala a dobindit spectrul unui mit national. Mihail Kogalniceanu in introducerea la revista Dacia literara critica asa-zisul dor al imitatiei, care spunea el se manifesta mai ales in literatura si omoara in noi duhul national.
40

Kogalniceanu precizeaza: istoria noastra are destule fapte eroice, obiceiurile noastre sunt destul de pitoresti si poetice pentru ca sa putem gasi si la noi subiecte de scris fara sa avem pentru aceasta trebuinta sa ne imprumutam de la alte natii. Nicolae Balcescu in articolul Cuvint preliminariu despre izvoarele istoriei romanesti considera ca poeziile si traditiile populare sunt utile in elaborarea unei istorii bune, deoarece ele sunt unul din izvoarele originale in care aflam nu numai fapte generale ci ele intra si in viata privata, ne zugravesc obiceiuri si ne arata sentimentele si ideile veacului. Personalitatea culturii romanesti care s-a identificat cu creatia folclorica a fost Vasile Alecsandri. El este unul dintre marii culegatori de folclor, dar, in acelasi timp, unul care a prelucrat folclorul. Alecsandri spunea ca romanul s-a nascut poet si de aici caracteriza folclorul ca fiind comori nepretuite de simturi duioase, de idei inalte, de notite istorice, de crezuri superstitioase, de datini stramosesti si mai cu seama de frumuseti poetice pline de originalitate si fara seaman in literaturile straine, poeziile noastre populare compun o avere nationala, demna de a fi scoasa la lumina, ca un titlu de glorie pentru natia romana. Subliniind dimensiunea nationala a creatiei folclorice, I.H. Radulescu spunea ca acestea sunt curate romanesti ce nu miros nici a logofetie de prin oras si nici a ceacsiri de prin Fanar. Si in Transilvania intilnim acelasi ecou si efort de culegere, principalul merit fiind atribuit societatii Astra din Sibiu, care pe linga activitatea de monografiere a unor localitati cu ajutorul preotilor si a invatatorilor, a initiat mai ales prin acelasi G. Baritiu expozitii ale porturilor populare si a produselor de industrie casnica. In Transilvania, creatia populara i-a forma unei imagini a eroului de factura daco-romana, a carui lupta e orientata in directia eliberarii nationale. Un moment de culminatie a valorificarii culturii nationale de factura folclorica s-a realizat prin Mihai Eminescu. El, mai ales in articolele de gazeta a expus ideologia sa nationalista care a avut o influenta profunda asupra curentelor literare si asupra afirmarii constiintei de sine romanesti. In spirit romantic, Eminescu considera drept model national, unic si etern a fi spiritul social romanesc de tip rural. Natia in intelesul cel mai adevarat al cuvintului se identifica cu clasa taraneasca, clasa cea mai conservatoare in limba, in port, in obiceiuri, ea fiind purtatoarea istoriei noastre. Prin Eminescu conceptul de cultura populara dobindeste atributele estetice si stiintifice, folclorul devenind izvor pururea
41

reintineritor. In definirea termenului de national in spirit romanesc, Eminescu considera ca geniul nostru stravechi a jucat un rol principal nu originea face un popor sa fie trainic ci munca lui proprie, fie cu mina, fie cu mintea. Am putea spune, impreuna cu Liviu Rebreanu, ca numai geniul eminescian a stiut sa integreze organic comoara limbii taranului in limba uzuala tuturor. Colaborarea dintre romanul cel mai modest taranul si poetul cel mai mare a fixat linia generala a originalitatii literare romanesti. De fapt prin Eminescu, cultura romaneasca a gindit calea progresului istoric si in consecinta cultura romaneasca a fost orientata spre viitor si nu catre trecut. Cultura folclorica e partea constienta a sistemului culturii nationale, cultura alcatuita din urmatoarele trei subsisteme: subsistemul culturii inalte, esential de origine urbana. subsistemul culturii de masa (mass-media). subsistemul culturii folclorice. Aceste trei spete nu impart mecanic sistemul culturii nationale ci il compun, intre ele existind interferente si finalitati comune. Intre ele exista distinctii care releva diferentele specifice in raport cu genul proxim.

Curs 14 18.ian.2001 In cultura contemporana, conceptul de sistem a devenit operational atit din punct de vedere al ontologiei culturii, cit si din punct de vedere al procesului reglarii culturii in totalitatea ei de catre institutiile nationale. E de retinut ca sistemul culturii nationale e o realitate integratoare alcatuita din subsisteme, din parti. Sistemul culturii nationale implica trei subsisteme (vezi mai sus). Sistemul culturii nationale aflat in perioada civilizatiei industriale si stiintifice dezvolta in mod complementar cele trei subsisteme ale culturii. De aceea, aceste trei subsisteme, desi sunt distincte intre ele, totusi ele nu fragmenteaza sistemul integrator al culturii nationale, compunind-o pe aceasta intr-un tot unitar, avind insa modalitati specifice de expresie si totodata avind functii proprii in raport cu trebuintele generale ale sistemului socio-cultural.
42

De aceea, cele trei subsisteme pot fi privite ca stari relativ echivalente (acestea nu pot fi ierarhizate, ele sunt necesare in individualitatea lor sistemului). Aceste trei subsisteme care compun sistemul national sunt unitare iar caracterul unitar al lor se intemeiaza pe o suita de argumente care pot sa i-a forma unor paradigme. Astfel, unitatea celor trei subsisteme se bazeaza pe unitatea lor generica. Unitatea generica a celor trei forme ale culturii le confera o unitate de continut. Toate aceste trei subsisteme se regasesc intr-o finalitate general umana. Cele trei subsisteme ale culturii nationale sunt unitare prin finalitatea general umana pe care o formuleaza. Unitatea provine si din omogenitatea elementelor etnic definite, mai ales a culturii nationale, ca urmare a faptului ca natiunea intervine ca element reglator in dezvoltarea tuturor celor trei subsisteme ale culturii. Astfel natiunea are o finalitate instrumentala in dezvoltarea celor trei subsisteme. Mecanismul circulatiei bunurilor culturale precum si capacitatea informatiei de a imbraca diferite forme de expresie, face de multe ori dificila plasarea unei opere (creatii) in unul din cele trei subsisteme ale intregului national. Exista opere care apartin concomitent tuturor celor trei subsisteme, astfel incit ele se intersecteaza si au un caracter izomeric prin interdependenta celor trei sectoare ale creatiei. Exista modele, valori, functii si procese care sunt comune si care intemeiaza ideea de omogenitate a corpului culturii nationale. Astfel cultura nationala se prezinta ca fiind unitara si omogena, avind rol in dinamca culturii generale. Cultura de masa prezinta unele particularitati care o impun ca pe un sistem de masa ori fara identitate de mesaj, fiindca, daca in cazul culturii inalte, ideea de subsistem poate fi sustinuta si cu argumente de ordin istoric ca si cu argumente de ordin rational, iar la rindul ei cultura folclorica isi are specificitatea ei, sistemul culturii de masa se prezinta nu ca unul bine definit ci ca un subsistem dependent mai intii de cultura inalta si apoi dependent de cultura folclorica. Astfel, desi cultura de masa a aparut dupa cultura inalta, ea s-a dezvoltat ca urmare a dezvoltarii culturii inalte, servindu-i acesteia, atit in expansiunea ei, cit si in procesul de transmitere si accesibilizare a mesajului de catre publicul larg. Totodata dezvoltarea culturii de masa depinde de procesul dezvoltarii culturii inalte, motiv pentru care cultura de masa a fost si este privita de multe ori ca o prelungire a culturii inalte, intrucit, atit mijloacele utilizate, cit si mesajul cultural ii apartin dominant culturii
43

inalte. Ideea de vehicol al culturii inalte, realizat de catre cultura de masa, poate fi sustinuta printr-o suita de argumente prin care de releva cum mass-media nu se afirma printr-o anume autonomie a ei. Astfel, cultura de masa nu are modele, nu are valori si structuri operationale, acestea fiindu-i oferite de catre cultura inalta prin tehnica pe care a produs-o si a pus-o la dispozitia culturii de masa. Cultura de masa nu are creatori proprii, cum are cultura inalta si cultura folclorica, creatorii sai sunt specializati de catre institutii profesionale ce apartin culturii inalte. Informatia vehiculata de catre cultura de masa este cuprinsa in sfera culturii inalte si insasi mijloacele de difuzare ale culturii de masa au fost create in sistemul culturii inalte. Multiplicarea si difuzarea in proportie de masa a unei opere nu este creatie ci reproducere. In sinea ei, cultura de masanu este o simpla opera productiva sub raportul mesajului cultural. Totusi mass-media isi are partea ei de contributie si chiar o anume creativitate in difuzarea mesajului cultural, intrucit acesta, indiferent de specialitatea careia ii apartine, trebuie adaptat la specificul mijloacelor de comunicatie in masa. Cultura de masa devine ea insasi intrucitva originala. Cele trei subsisteme ale culturii nationale confera sistemului unitate si originalitate, astfel ca ele nu segmenteaza intregul cultural si nu il fragmenteaza in parti care isi sunt paralele unele altora, ci ele il compun, il alcatuiesc. Fiecare din aceste trei subsisteme isi are individualitatea lui. Subsistemul culturii folclorice se impune printr-un set de enunturi prin care i se confera individualitate si profil. Sub raport istoric, cultura folclorica este caracteristica primului stadiu de existenta umana si-si trage originea din formele antice de creatie, astfel incit ea se regaseste, fie sub forma miturilor, fie sub forma manifestarilor (ritualurilor) magice inca din formele primitive de existenta umana. Ea se gaseste si in perioada de trecere de la sclavagism la feudalism si in perioada preindustriala a existentei umane. Astazi cultura folclorica exista ca un subsistem aproape inchis, alaturi de cultura inalata si de cultura de masa, iar supravietuirea produselor sistemului culturii folclorice se realizeaza si prin transferul unora din aceste produse in structurile culturii de masa si chiar ale culturii inalte. Spatiul socio-geografic de manifestare al culturii folclorice il reprezinta mediul natural. Acest spatiu aflindu-se in continua restringere, in special datorita proceselor de industrializare si urbanizare, precum si a extinderii instructiei publice in mediul rural,
44

instructie care vehiculeaza de predilectie mesajele culturii inalte. In sfera creatiei, cultura folclorica utilizeaza modele si tehnici empirice, mestesugaresti, iar miscarea in spatiu a mesajelor culturii folclorice are loc in mod oral. Creatia folclorica apare ca un complex sincretic cu finalitati si motivatii predominant utilitare, astfel incit actul creatiei nu vizeaza in primul rind frumosul in sine (ca atare) ci vizeaza practicul si utilitarul. Fie ca e vorba de practici magico-religioase sau de activitati sociale, in majoritatea cazurilor frumosul apare ca o consecinta sau ca un adaos al utilului. Productia folclorica este inspirata, asa cum spunea Bogdan Petriceicu Hasdeu, din izvoarele immediate ale naturii. Cultura folclorica este o cultura neprogramata, neplanificata, actul creatiei nu face parte din actele premeditate. Dimpotriva, cultura folclorica este una spontana, o creatie contingenta, creatorul producind cu ajutorul evenimentelor din natura, dialogind cu mediul inconjurator prin intermediul uneltei si prin aceasta realizeaza fenomenul de sacralitate al creatiei folclorice. Modelul si ideea sunt ulterioare produsului, astfel incit creatia folclorica este libera si spontana, ea nerespectind anume reguli de creatie asa cum intilnim in cultura inalta. Cultura folclorica este o cultura colectiva si ca atare ea se diversifica in variatiuni in timp si spatiu, astfel incit caracterul colectiv al culturii populare provine din adaosurile sau retusurile pe care le opereaza fiecare creator. George Cosbuc in studiul sau Nasterea proverbelor spune ca folclorul este produs de catre un singur creator, nu lucreaza mai multi deodata ci unul singur, creatorii culturii folclorice fiind exponentii mentalitatilor traditionale. De aceea creatiile folclorice nu sunt fixate in structuri permanent definite. Valoarea artistica a creatiilor folclorice depinde de insusirile native ale producatorului artistic, de inteligenta acestuia, de talentul si abilitatea lui in a minui imaginile. Cultura folclorica si interpretarea ei nu constituie o marfa, desi se adreseaza unui public, ele nu privesc in primul rind cistigul monetar. Produsele folclorice sunt produse de tip unicat. Modelul se identifica cu opera ca atare. Spre deosebire de produsele culturii inalte (care se multiplica in mod identic in mai multe exemplare), creatiile populare sunt intotdeauna produse singulare, unicat, ele nefiind pasibile de a fi multiplicate si de a lua forma creatiilor de serie. In perioada actuala, datorita in special informatizarii societatii are loc fenomenul desacralizarii culturii folclorice, elementele ei fiind

45

tot mai mult afectate de tehnica moderna, care intr-un fel separa pe om de mediul lui original.

Semestrul II
Curs 15 01.mar.2001 Fenomenul cooperatist in perioada anterioara revolutiei stiintifico tehnice contemporane Fenomenul cooperatist isi are originile in structura de obste. Formele de organizare ale obstei se regasesc in primul rind in cunoscuta obste asiatica, caracterizata prin modul de productie tributal. Al doilea tip de obste il constituie obstea romana, care se organiza in jurul cunoscutului ager publicus. Un al treilea tip de obste este obstea germana din care a decurs cunoscuta marca germana, diferita de obstea romana prin modul de organizare si prin raporturile ei diferite cu statul. In ceea ce priveste teritoriul tarii noastre, aici este cunoscuta obstea taraneasca, inca de pe vremea dacilor. Obstea dacica s-a mentinut in istoria noastra pina in apropiere de cel de-al doilea razboi mondial, avind o persistenta in timp datorata, in special, sedentarismului populatiei taranesti din spatiul carpato dunareano pontic. Formele de organizare pe anumite principii de ordine interioara a fenomenului cooperatist il intilnim la inceputul secolului XIX, mai ales prin reprezentantii socialismului utopic, care au fost in special trei: Charles Fourier, Saint Simon si Robert Own. Cel care se ocupa de organizarea structurilor cooperatiste a fost Fourier. Aceasta perioada este una de criza a dezvoltarii industriei de la inceputul secolului XIX, perioada cind apar marile disponibilitati, restructurari si somajul lucratorilor din industrie. S-a incercat o organizare de tip cooperatist, ca remediu la fenomenul de criza industriala. Fourier scrie doua lucrari: Teoria celor patru miscari (1803) si Tratat al asociatiei domestice agricole (1822). Pentru Fourier orice societate trebuie sa aiba in vedere doua elemente fundamentale:

46

omul si forma de organizare sociala. Facultatile cu care este inzestrat omul trebuie sa fie lasate sa se exercite in mod liber intrucit aceasta conduce la anomia sociala, dar pentru a exista aceasta anomie, forma sociala nu trebuie sa dobindeasca niciodata un caracter coercitiv ci este necesar sa apara in primul rind dorinta de munca si in al doilea rind dragostea de aproape. Fourier considera ca exista o lege suprema, compatibila cu cea din natura legea atractiei universale, si in consecinta ea trebuie practicata de catre societate, intrucit prin aceasta lege se realizeaza solidaritatea organica. Forma de organizare considerata ideala de catre Fourier este denumita de el falanga, intrucit prin falanga oamenii se apropie intre ei, dezvoltind cooperarea. Intr-o falanga, considera Fourier, trebuie sa intre aproximativ 3 400 de familii al caror numar de membrii nu trebuie sa depaseasca 1500, intrucit numarul membrilor unei falange trebuie sa conduca la ordine si echilibru. Acesti membrii dezvolta un trai comunitar, ei cultivind dar si fabricind in comun tot ceea ce le este necesar, distribuind rezultatele muncii proportional cu contributia fiecaruia. Aceasta contributie este in munca, in inteligenta si in capital pentru ca fiecare membru trebuie sa subscrie un minim de capital cu ajutorul caruia sa poata sustine finantarea falangei. Prima conditie pe care o punea Fourier in organizarea intreprinderii falanga era aceea de a avea la baza agricultura, deoarece industria si masinismul sunt in contradictie cu manifestarea plenara a aptitudinilor, a aspiratiilor si a afinitatilor umane. El considera ca industria artificializeaza existenta oamenilor si ii indeparteaza de la caracterele naturale ale acestora. Fourier considera ca legea atractiei universale se bazeaza, in ceea ce priveste omul, pe un numar de doisprezece pasiuni, cinci fiind pasiuni senzitive, patru pasiuni afective si trei afectiuni distributive referitoare la necesitatea participarii la impartirea venitului falangei. El spunea ca legea atractiei universale nu are orizont de aplicare decit acolo unde individul pune in acord natura lui umana, bazata pe sinteza celor doisprezece pasiuni, cu natura inconjuratoare, cu natura cosmica, considerata ca spatiu optim de legatura a omului cu exteriorul. Fiind totusi constient ca omul modern nu se poate dispensa de avantajele industriei, Fourier accepta rolul industriei cu titlu de anexa la activitatile agricole, prin organizarea unor ateliere de manufactura organizata in interiorul falangei, care la rindul ei cuprinde parti pe care Fourier le numeste falanstere. El considera ca aceste ateliere
47

trebuiesc organizate numai in limitele necesitatilor care decurg din activitatile agricole si din trebuintele membrilor asociatiei. In intentia organizarii intreprinderii sale, el solicita I primul rind terenuri agricole in suprafata de 3000 ha si in interiorul acestei suprafete dispunindu-se constructii nu numai pentru activitatile productive ci si pentru rezidenta membrilor asociatiei, astfel incit in cadrul falangei sa se asigure atit un confort economic, cit si activitati culturale, astfel incit membrii asociatiei sa se poata realiza atit sub aspect profesional, cit si sub aspect scolar. Fourier a propus ca asociatia sa dispuna de structuri bancare proprii pentru ca retributia catre membrii asociatiei sa se poata realiza si sub aspect financiar. Fourier urmarea prin aceasta inlaturarea inegalitatilor de avere dar si a inegalitatilor mari in ceea ce priveste repartitia veniturilor. Dupa Fourier scopul falangei era acela de a asigura in primul rind posibilitati de a obtine venituri economice celor disponibilizati din intreprinderile industriale. El nu impunea nici un fel de restrictie de acces in aceste asociatii, dar odata aderenta realizata, membrii asociatiei erau obligati sa respecte statutul falangei si in acelasi timp sa se implice in dezvoltarea acesteia. In cultura romaneasca, Fourier a gasit un adept in persoana lui Theodor Diamant care in urma studiilor efectuate in Franta a luat contact cu sistemul de gindire al lui Fourier. Th. Diamant scrie o lucrare cu privire la libertate, justitie si ordine in care face elogiul furierismului ca doctrina si actiune sociala, delimitindu-se insa de gindirea lui Saint Simon care propovaduia abolirea religiilor si introducerea unei teocratii politice. Th. Diamant nu contesta ideea de proprietate si in consecinta el nu urmareste sa schimbe firea oamenilor ci el vrea numai sa le foloseasca aptitudinile in vederea instituirii spiritului de justitie si de ordine. El mentioneaza ca a stabili in toate relatiile unitatea, adevarul si justitia, a da fiecaruia cea mai deplina libertate si a ridica produsul la cotele cele mai inalte reprezinta scopul suprem al organizarii sub forma de falanster. Th. Diamant e preocupat de reintoarcerea capitalului in agricultura si a chemat la ogor pe toti salariatii care impinzesc orasele. Intr-un fel el urmareste desprinderea industriei manufacturiene de inconvenientele pe care le implica industria, astfel incit sa se realizeze un climat de unitate a omului cu mediul existentei sale. La intoarcerea sa din Franta, Th. Diamant incepe propaganda doctrinei lui Fourier in tara noastra, astfel incit a atras atentia forurilor
48

politice si adresindu-se inclusiv generalului rus Kiselev, care urmarea implementarea regulamentului organic in tara noastra, in intentia e asi pune in practica sistemul sau furierist. Ca drept baza materiala, Th. Diamant incerca sa atraga interesul unor boieri cu vederi iluministe. Intr-un fel, Th. Diamant urmarea sa realizeze un sistem de colonii intemeiate in special cu robii eliberati de pe mosiile latifundiare la care se adaugau tiganii eliberati de pe mosie. In felul acesta el reuseste sa infiinteze in comuna Scaieni, judetul Prahova, celebrul falanster de la Scaieni de pe mosia boierului Balaceanu. Neavind insa un sistem bine elaborat de organizare a falansterelor, actiunea sa a esuat in scurt timp intrucit criteriile de munca si de retributie nu se stabilisera in functie de calitatea economica a celor care aderasera la acest falanster. Ideile lui Th. Diamant erau generoase din punct de vedere social si chiar economic, fiindca sintetizind din lucrarea lui, retinem urmatoarele idei: produsele nu vor mai fi exportate in stare bruta si apoi importate ca bunuri finisate, ci vor fi prelucrate in tara, dindu-se astfel de munca membrilor asociatiei si creindu-se plusprodusul in interiorul tarii. deoarece produsele brute sufera transformarea necesara in interiorul tarii, populatia va cumpara la preturi mai mici aceste bunuri si deci nu va mai fi supraincarcata cu taxe de transport si de desfacere. avind fabrici, cea mai mare parte a aurului si a argintului va ramine in tara, iar tranzactiile comerciale nu vor mai fi ingreunate de lipsa de lichiditati. moralul claselor de jos se va imbunatati intrucit va fi eradicata coruptia si se va conferi o perspectiva de dezvoltare in plan intern. Th. Diamant ramine ca initiatorul unei formule utopice in tara noastra. Nereusita celebrului sau falanster de la Scaieni s-a datorat in primul rind sistemului concurential, caruia asociatia de la Scaieni nu ia putut face fata. In al doilea rind, modul de organizare a acestui falanster nu stabilea relatii adecvate cu economia de piata. Cea mai interesanta forma de organizare cooperatista o intilnim in Anglia la Rochdale, initiata de pionierii din Rochdale. Ei au organizat la jumatatea secolului XIX o organizatie sub denumirea de Societatea Rochdale a pionierilor echitabili, fiind o cooperativa de productie si de consum care s-a intemeiat tot din motive de ordin
49

economic si social, ca urmare a disponibilizarii unui mare numar de muncitori, mai ales din orasul Manchester. Societatea s-a constituit in vederea imbunatatirii conditiilor familiale ale muncitorilor care nu-si mai gasesc loc de munca in intreprinderi si care puteau beneficia de avantajele unor resurse oferite la inceput de catre anumite institutii, iar apoi sa-si dezvolte economia si sa devina rentabile prin propriile lor resurse. Pionierii din Rochdale au pornit de la doctrina lui Robert Own incercind insa sa-i inlature carentele de ordin organizatoric. O experienta originala ne-o ofera doua unitati din Germania care se impun sa fie analizate intrucit se regasesc apoi reluate de societatile din Transilvania si Banat.

Curs 16 15.mar.2001 Herman Schulzte din Delitzsch este socotit initiatorul miscarii cooperatiste germane. El s-a nascut in 1808, a studiat dreptul la Leipzig, initiindu-se astfel in legislatia administrativa. In perioada 1846 1847 a avut loc un fenomen generalizat de foamete in Europa Occidentala. Cu acest prilej H. Schulzte vine in ajutorul celor saraci prin infiintarea asociatiilor de tip cooperatist, respectind principiul americanului A. Inkeles: o buna actiune practica este o buna teorie. H. Schulzte scrie trei carti: Asociatia lucratorilor pentru productie, Clasa muncitoare si esenta asociatiei si Scopul cooperarii. Din punct de vedere al conceptiei, H. Schulzte a fost adeptul economismului liberalist si el intelege sa organizeze structurile cooperatiste in cadrul sistemului concurential. Dupa H. Schulzte, sistemul cooperatist se impune prin urmatoarele caracteristici: intregul sistem este adaptat trebuintelor speciale ale meseriasilor, comerciantilor si micilor patroni. Acest tip de cooperative nu are caracter nici de breasla nici de clasa, este permisa participarea oricaror categorii sociale, participarea capitalistilor fiind nu numai dezirabila ci si necesara. cooperativa trebuie sa porneasca si sa se mentina pe principiile ajutorului reciproc, fiind exclusa interventia statului. capitalul propriu constituie baza cooperativei si el trebuie sa fie cit mai insemnat pentru a avea autonomie.
50

capitalul propriu este completat prin fondul de rezerva care se formeaza prin preluarea beneficiului anual si din taxe de impunere. In ceea ce priveste beneficiul, H. Schulzte spune ca beneficiul realizat de asociatie se imparte membrilor ei, iar capitalul se repartizeaza prin dividente. Baza financiara a intreprinderii cooperatiste are loc prin raspunderea sociala a membrilor asociatiei. In ceea ce priveste sistemul de operare economica si financiara, acest sistem se deduce din sistemul financiar in vigoare. Cooperativa, ca sistem economic si financiar, dezvolta si operatii de credit, drept banca centrala fiind folosita institutia pe care si-o creaza sistemul cooperatist in vigoare. Sistemul Schulzte Delitzsch a avut o mare raspindire, atit in Germania cit si in Austria, tocmai datorita pragmatismului si facturii realiste a organizarii de tip cooperatist. Cel de-al doilea sistem din Germania ii apartine lui Fr. Raffeinsen, nascut in oraselul Hamm din vestul Germaniei, fiind si el tot jurist de profesie. In cea de-a doua jumatate a secolului XIX el incearca sa organizeze un sistem de cooperatie. Este autorul unei lucrari interesante Esenta asociatiei in care exprima principiile de baza ale fenomenului cooperatist. Operationalizate, aceste principii se exprima astfel: cooperatia porneste de la ideea propriului ajutor al celor interesati si are la baza initiative particulare. In aceste asociatii se exclude influenta de tip filantropic. cooperatia are un caracter de institutie de asistenta sociala, institutie care rezulta in primul rind din iubirea aproapelui, iar in al doilea rind din ajutorul propriu. al treilea principiu se refera la limitarea teritoriala, limitare ce presupune cuprinderea unui numar limitat de persoane. Aceste persoane, in numar de 600 3000, sunt locuitorii unei parohii (unitate administrativa). Aceasta unitate este motivata prin aceea ca se permite cunoasterea membrilor asociatiei si se permite cunoasterea si controlul reciproc al membrilor asociatiei, deoarece pe cei asociati ii intereseaza nu numai activitatea cooperatista ci si felul de viata al membrilor cooperatori, pentru ca intrarea in asociatie e conditionata de cercetarea calitatilor morale ale membrilor cooperatori, intrucit acestia pun in slujba asociatiei intreaga lor personalitate, care este una economica si morala.
51

cooperativa nu are un capital propriu ci ea isi formeaza acest capital prin ajutor propriu si prin parti sociale care rezulta din varsaminte. Baza financiara a cooperativei o formeaza si aici raspunderea solidara si in consecinta fiecare membru cooperator se regaseste coresponsabil in economia si beneficiile obtinute de catre cooperativa. cooperativa nu urmareste obtinerea de beneficii in sine ci urmareste satisfacerea trebuintelor membrilor sai. Excedentul rezultat va fi destinat fondurilor de rezerva dar si ajutorarii celor nevoiasi, iar in ultima instanta vor fi alocate fonduri pentru propasirea morala si intelectuala a membrilor sai. Sistemul Raffeinsen se bazeaza pe o structura centralista, motiv pentru care el a urmarit sa-si pastreze unitatea in teritoriu. In tara noastra, cele doua sisteme s-au regasit mai ales in Banat si Transilvania, fiind transferate de svabii din Banat si sasii din Transilvania. In zona Brasovului, nemtii de aici intemeiaza Casa generala de economii din Brasov. Si in Sibiu ia nastere o societate similara, aceasta intemeind activitati cooperatiste bazate pe criteriul de vecinatate. Cel care a initiat acest sistem a fost sibianul Karl Wolff, doctor in drept, cel care a incercat sa intemeieze o casa generala de economii. S-a incercat sub influenta germana si o activitate de monografiere, datorata societatii Astra din Sibiu si unor intelectuali romani. In Transilvania, fenomenul cooperatist a fost folosit si pentru motive de ordin sovin, infiintindu-se cooperative care acordau credite nerambursabile in mod preferential romanilor. In perioada actuala, fenomenul cooperatist este considerat ca o sansa de dezvoltare economica, sociala si culturala in sensul inlaturarii discrepantelor dintre munca agricola si cea industriala. Sociologul american William Folkman in lucrarea Cooperativa agricola de productie ca unitate economica si valoare sociala, considera ca miscarea cooperatista furnizeaza raspunsuri la problemele ce se ridica in urma revolutiei industriale. O astfel de miscare, spunea Folkman, nu are o baza filosofica explicita, dar este necesar sa se structureze o anume filozofie a acestui fenomen, pentru ca fenomenul cooperatist implica anume idealuri precum: universalitate, democratie, libertate, autoajutor si unitate sociala, toate relevind necesitatea unei anume filosofii. Totodata el incearca sa stabileasca principiile de organizare ale fenomenului cooperatist, acestea fiind reductibile la urmatoarele:
52

calitatea de membru cooperator e deschisa oricarei persoane (principiul universalismului). exista un control democratic si acesta e dat prin aceea ca fiecare membru cooperator beneficiaza de vot. interesul asupra partii de capital este limitat, capitalul fiind al tuturor, beneficiul este limitat de criterii ce stau la baza intemeierii cooperatiste. vinzarea la pret de piata contra numerar. educatie constanta a membrilor cooperatori, astfel incit sa se formeze o atitudine de factura cooperatista la toti membrii asociatiei. Folkman considera ca intemeierea cooperativei agricole de productie variaza in functie de timp si de loc. Pentru sistemul american, cooperativa agricola de productie rezulta in primul rind din sistemul de concurenta. Astfel ca structurile cooperatiste trebuie sa lucreze in folosul membrilor sai, ca beneficiari si nu ca simplii rentieri. In al doilea rind, cooperativa americana rezulta din sistemul de opozitie ce caracterizeaza economia de piata. In general, cooperativele agricole de productie se intemeiaza in primul rind dintr-o motivatie economica, de aceea principiile de initiere si de organizare a cooperativelor agricole de productie sunt intemeiate din satisfacerea cerintelor de ordin economic. Cooperativa agricola de productie implica trecerea persoanelor de la o situatie individuala la o situatie colectiva, aducind dupa sine, intr-un fel, renuntarea partiala la dreptul de decizie individuala. Totodata, cooperativele agricole de productie presupun si principiul delegarii de puteri, intrucit conducerea nu apartine fiecarui membru in parte. Pentru a putea sa participe la circuitul juridic ca subiect de sine statator, cooperativele agricole de productie trebuie sa indeplineasca anumite conditii de ordin formal: ca institutie legiferata pe baza liberului consimtamint, cooperativa agricola de productie trebuie sa aiba unitate organizatorica. Aceasta unitate vizeaza structura interna, modul de constituire a organelor de conducere, precum si precizarile privind desfintarea cooperativei. Unitatea organizatorica se reflecta in sistemul, in structura, competenta si atributiile unor organe de conducere. independenta patrimoniala orice cooperativa agricola de productie pentru a se institui din punct de vedere legal, trebuie

53

sa posede bunuri proprii, ca patrimoniu separat de acela al membrilor cooperatori. cooperativa agricola de productie trebuie sa-si stabileasca scopul in virtutea caruia se intemeiaza. Toate aceste elemente se inscriu in statutul cooperativei agricole de productie sau al asociatiei de tip cooperatist, statut care reprezinta legea de functionare interna a oricarei unitati cooperatiste. Prin acest statut se precizeaza competentele conducerii, drepturile si obligatiile membrilor cooperatori, precum si raporturile cooperativei cu statul.

Curs 17 29.mar.2001 Fenomenul cooperatist presupune un raport intre dimensiunea statala si dimensiunea contractuala. Acest raport are in primul rind un caracter juridic, iar in al doilea rind acest raport comporta o dimensiune economica si una financiara. Intre doctrinarii fenomenului cooperatist au existat diferente de opinie in ceea ce priveste implicarea statului in dinamica relatiilor cooperatiste. Chiar si tipurile initiale de doctrine cooperatiste s-au pronuntat impotriva implicarii statului in organizarea si dezvoltarea cooperatiei in intentia estomparii caracterului politic al relatiilor cooperatiste. La noi in tara I. G. Duca formulase cunoscuta paradigma statul sa asiste dar sa nu se amestece. I. G. Duca a fost unul din corifeii cooperativizarii din tara noastra. In cadrul acestei relatii trebuie sa tinem cont in primul rind de faptul ca statul nu poate fi neutru in raport cu unul din marile sectoare ale economiei nationale sectorul agricol. In al doilea rind, sectorul agricol impune sustinerea financiara din partea statului, intrucit exista un decalaj de pret intre produsele agricole si cele industriale, decalaj ce se impune sa fie compensat. In al treilea rind, economia agricola trebuie sustinuta pentru modernizare tehnica ca si pentru modernizare stiintifico profesionala. Ca institutie legiferata, cooperativa agricola de productie se impune sa aiba o unitate organizatorica. In sfera unitatii organizatorice se precizeaza: structura interna.

54

modul de constituire a organelor de conducere in raport de care se stabilesc competentele si atributiile acestor organe. obiectivele in baza carora s-a constituit cooperativa agricola de productie ca subiect cu drepturi si obligatii distincte de calitatea membrilor cooperatori. Unitatea organizatorica a cooperativei agricole de productie se reflecta in sistemul, in structura si in competenta celor care au fost nominalizati in structurile organizationale. Un alt element fundamental, in afara de structura organizationala este independenta patrimoniala. Pentru a se putea institui din punct de vedere juridic ca subiect de sine statator, cooperativele agricole de productie trebuie sa aiba un patrimoniu propriu, independent de economia familiala a membrilor sai componenti. In necesitatea recunoasterii juridice a cooperativelor agricole de productie e nevoie sa se stabileasca scopul intemeierii unei astfel de unitati. In vechiul sistem, scopul infiintarii cooperativelor agricole de productie a fost prevazut in legislatie ca o extindere a legii planice de la nivelul economiei nationale la nivelul relatiilor agricole. Statul trebuie sa stabileasca relatiile contractuale cu cooperativa agricola de productie. In acest sens, in sistemul anterior s-au stabilit anumite metode de colaborare cu cooperativele agricole de productie si aceste metode priveau sase tipuri de relatii: 1. metoda recomandarii avind autonomie patrimoniala, cooperativele agricole de productie beneficiau de drept la decizie. Cu toate acestea, statul preconiza recomandarea catre cooperativele agricole de productie a unor masuri care puteau fi adoptate sau respinse de catre unitatile cooperatiste in raport de conditiile concrete ale fiecarei unitati cooperatiste. Astfel, masurile luate pe aceasta cale de catre stat, devin hotariri numai in cazul in care ele sunt considerate ca utile pentru unitatile cooperatiste. In tratatele de drept cooperatist se precizeaza ca normele de recomandare au caracter de norma juridica, numai ca ele pot fi considerate drept forme intermediare intre prescrierea obligatorie a unei conduite si lasarea in seama partilor de a-i preciza regulile de desfasurare. 2. metoda colaborarii consta in desfasurarea unei activitati comune din partea organelor de stat si din partea organelor de specialitate a cooperativelor agricole de productie sau a forurilor care exprima uniuni cooperatiste (ex: Uniunea nationala a cooperativelor agricole de productie la noi in tara).

55

3. metoda reglementarii directe prin intermediul acestei metode se comunica decizii sau masuri investite cu putere obligatorie, astfel incit ele nu mai sunt supuse aprecierii organelor cooperatiste agricole, ci ele au caracter imperativ, au un caracter de lege (ex: legea protectiei muncii, taxele si impozitele). 4. metoda contractuala prin intermediul ei statul stabileste regulile de cumparare vinzare a produselor agrozootehnice, precum si conditiile unor lucrari de contract cu unitatile cooperatiste. 5. metoda controlului fiind o institutie economica cu sustinere financiara mai ales din partea statului, acesta isi atribuie calitatea de a controla modul de utilizare a resurselor financiare. De asemenea, metoda controlului viza aplicarea legislatiei muncii in ceea ce priveste respectarea normelor de munca cit si respectarea regimului de incadrare. 6. metoda autorizarii prin intermediul ei, statul transfera o parte din competentele sale economice si financiare in seama unor foruri superioare ale cooperativelor agricole de productie. In acest sens s-a autorizat infiintarea Casei de Pensii a cooperativelor agricole de productie in cadrul Uniunii nationale a cooperativelor agricole de productie. In cadrul acestor case de pensii se achitau drepturile de pensie a membrilor acestora. E de retinut faptul ca sistemul cooperatist impune in primul rind o unitate de ordin juridic. Fara o legislatie precisa cu privire la structurile agricole nu e posibila functionarea acestor unitati. In sistemul relatiilor cooperatiste este necesara dominanta dimensiunii contractuale in raport cu dimensiunea statala (dimensiunea statala nu este eludata). In sistemul cooperatist se impune continua modernizare de gestiune si de directionare a activitatii de cercetare si a activitatii economice spre acele forme care aduc un optim economic si un optim social.

COMUNITATEA URBANA
Comunitatea urbana orasul, a aparut din diviziunea sociala a muncii. Se considera ca prima forma de constituire urbana a reprezentat-o Ierihonul. Acest oras se considera ca ar fi aparut aproximativ in secolul VIII i.Chr.
56

Orasul apare ca o relatie complementara in raport cu comunitatea rurala. Orasul a impus studiul specific al relatiilor dintre oameni si deci a impus elaborarea unei discipline specifice si anume sociologia urbana. Exista ginditori care considera ca o sociologie urbana este de nerealizat intrucit exista o asa mare diversitate a oraselor incit nu se pot stabili anume dimensiuni comune din care sa rezulte o disciplina stiintifica care sa cerceteze ceea ce este general. Sociologul francez L. Chevallier considera in studiul aparut in volumul Sociologia franceza ca nu putem vorbi de o sociologie urbana, intrucit problemele si caracteristicile orasenesti nu sunt aceleasi si deci nu exista un interes singular pentru cercetarea orasului. Decit sa se incerce sa se exprime o tendinta unica a orasului, e util sa se cerceteze imprejurarile istorice, cum ar fi implementarea halelor din Paris sau dezvoltarea portului Louvre pe Sena, ca apoi de aici sa rezulte capitala Frantei. Exista sociologi care apreciaza ca stiinta fenomenelor urbane se poate elabora din doua perspective: din perspectiva ecologica. din perspectiva organizationala. Printre acesti ginditori se numara sociologul american Morris, care in lucrarea Sociologia urbana precizeaza ca nici un autor nu a recurs la o maniera unilaterala in elaborarea unei sociologii urbane prin excluderea uneia din aceste doua componente. Retinem faptul ca sociologia urbana s-a constituit ca stiinta pornind in primul rind de la caracterul obiectului muncii, acest lucru generind un sistem al organizarii sociale aparte, dar si un sistem de relatii interpersonale distincte de cele existente in mediul rural. In ceea ce priveste obiectul muncii, mediul urban s-a constituit ca un artifax uman, intrucit obiectul muncii l-a constituit lucrurile decupate din structurile biologice. Mediul urban, constituindu-se pe suportul unor astfel de obiecte a impus dominanta regulei juridice in raport cu cea morala. Mediul urban a generat delimitarea vietii publice de viata privata. Mediul urban a presupus dominanta criteriului mercantil, datorat aparitiei si dezvoltarii pietii, aparind astfel raporturile indirecte dintre producatori si consumatori si in consecinta raportarea structurii sociale la criterii de factura monetara. In cadrul mediului urban se anuleaza relatiile de intercunoastere umana, dezvoltindu-se astfel fenomenele de devianta, de patologie
57

sociala. Tot in mediul urban se multiplica raporturile fizice intre oameni in detrimentul raporturilor psihologice personale.

Curs 18 19. apr.2001 Urbanul este un subsistem care sintetizeaza in sine caracteristicile rezultate in primul rind din obiectul muncii, care este un obiect decupat din fluxul biologic natural. Astfel rezulta caracteristica esentiala a orasului, asa cum arata Ph. Pinchemel in lucrarea Fenomenul urban, aceea de a fi un artifax uman. Caracterul de artifax uman decurge din specificul comunitatii construite pe suportul activitatilor desfasurate asupra unor obiecte abiotice si aceasta caracteristica pune in evidenta necesitatea interventiei regulilor exterioare, reguli de ordin juridic. Orasul, ca si satul, este antrenat in dinamica si evolutia societatii integratoare si in felul acesta se stabileste intre ele o relatie de complementaritate. Termenul de complementaritate a fost dezbatut de rusul Krapotkin. In literatura franceza se dezbat aceste doua comunitati sub forma teoriei sistemelor si avem in vedere o lucrare scrisa de Marie Laur Roggemanns, lucrare intitulata Orasul este un sistem. Autorul considera ca exista doua maniere de a concepe orasul ca sistem, precum si de a conferi o anume definitie acestui concept in primul rind caracteristicile pot sa se refere la urbanismul ca mod de trai (L. Wirth), iar in al doilea rind se porneste de la geneza si dezvoltarea insusi. Prima perspectiva se regaseste in conceptul de sociabilitate a centrului urban. Acest concept de sociabilitate apartine sociologului german Heinemeyer. Pentru Heinemeyer, spune Roggemanns, centrul orasului are o functie sociala originala, fiindca sociabilitatea centrului orasului are o functie ce raspunde unei anume trebuinte sociale. In cadrul centrului urban, individul se simte liber, dar in acelasi timp si supus unui control care ii permite sa ramina anonim. Aceasta implica o anume polaritate a vietii urbane, manifestata in raportul dintre sfera publica si sfera privata. Sfera privata vizeaza modul de insertie a familiei in spatiul urban. De aici se releva faptul ca familia urbana se caracterizeaza printr-o anume autonomie in interiorul vietii urbane, fiindca micul grup de relatii personale ofera o anume intimitate, precum si o evaziune, un refugiu fata de lumea urbana constituindu-se astfel un mediu unde
58

individul poate sa se elibereze de stresul social. Este ceea ce noi am numit raportul dintre individ si societate, raportul dintre viata publica si viata privata. Viata publica exprima un sentiment de apartenenta la publicul general. Acest concept evoca o atmosfera si o forma de sociabilitate in care individul se simte ca dependent de societate si supus controlului institutiilor publice. In acelasi timp insa, aceasta relatie publica furnizeaza posibilitatea de a ramine intrucitva anonim. Se poate considera centrul orasului ca arie a publicului. Publicul se gaseste sau se doreste a fi in centrul urban pentru alte motive decit simplul fapt ca aici se traieste, se munceste sau se merge la scoala, ci pentru ca centrul urban confera prestanta, putere si prestigiu. Singurul centru urban este locul unde se manifesta modul de viata urban in plenitudinea lui. Unii sociologi definesc orasul din punct de vedere al superioritatii lui in raport cu comunitatea rurala. Ph. Pinchemel in articolul Fenomenul urban considera ca orasul reprezinta o forma superioara de organizare umana, o comunitate de barbati si de femei, legati unii de altii prin aceeasi rezidenta si facuti solidari prin aceleasi trebuinte si aceleasi legi. Aceasta forma de organizare nu este posibila decit intrun cadru al unei civilizatii superioare fiindca orice oras este efectul unui excedent de civilizatie. Orice oras este zona care pentru a exista presupune o agricultura evoluata care sa ofere locuitorilor urbani produsele alimentare, astfel incit acesti rezidenti urbani sa poata sa dezvolte activitati din sectoarele secundar si tertial. Orasul presupune o economie, un mecanism al schimbului, o retea de transporturi si un complex de relatii dominat de folosirea monedei. Orasul este dintotdeauna simbolul unei stapiniri a datelor naturale si a exploatarii rationale, atit a resurselor din mediu, cit si a resurselor umane. De aceea orasul a determinat existenta unei organizari manageriale, a unei administratii si a unei birocratii. Orasul exista ca ordine si ca planificare planificare economica, culturala si planificare a ordinii sociale in general. Ph. Pinchemel mentiona ca orasul este focar si rascruce, focar unde se intilnesc oamenii, capitalurile, investitiile si echipamentele si rascruce unde se intilnesc clientii si vinzatorii, ruralii si urbanii, guvernatorii si guvernatii, magistrii si discipolii lor. Aceasta dubla functie rezuma esenta urbanului, explicind motivul pentru care orasul se caracterizeaza printr-o diversitate de activitati, printr-o diversitate de preocupari, ca si printr-o diversitate de posibilitati. Folosirea resurselor urbane e mai variata si
59

deci confortul urban este superior, astfel incit orasul e pe de o parte atractie, fiind in acelasi timp si alegere. Ph. Pinchemel definea orasul ca fiind un tip de comunitate umana caracterizat prin posibilitati de alegere preferentiala si prin posibilitati de optiune profesionala. Un punct de vedere interesant si controversat ii apartine lui L. Wirth. Acesta porneste de la predecesorii sai, cei care au intemeiat Scoala de la Chicago, autorii lucrarii Orasul, citindu-l in special pe Robert Park. In lucrarea amintita, orasul este considerat mai mult decit o aglomerare de oameni si de servicii sociale, de strazi si de edificii. Orasul este de asemenea mai mult decit o simpla constelatie de institutii, de mijloace administrative ca tribunale, scoli, politie sau functionari publici orasul fiind mai curind o stare spirituala, un corp de obiceiuri si de asteptari din care rezulta o comunitate unitara de oameni si de institutii. Orasul nu este pur si simplu un mecanism fizic sau numai o constructie artificiala, orasul e implicat in procesele vitale ale oamenilor care-l compun, e un produs al naturii umane din care rezulta un spirit urban. Pentru R. Park orasul e o arie a culturii caracterizata de un tip cultural inalt. L. Wirth continua conceptia intemeietorilor Scolii de la Chicago scriind articolul Urbanismul ca mod de trai. L. Wirth porneste de la premisa potrivit careia orasul este mai degraba produsul cresterii decit produsul unei creatii instantanee. Astfel el defineste orasul ca o asezare permanenta, relativ mare si densa de indivizi eterogeni din punct de vedere social.

Curs 19 03. mai.2001

Orasul si procesul de urbanizare


N. Schmidt incearca sa cerceteze orasul din dubla perspectiva: perspectiva spatiala si perspectiva socio umana. El porneste de la definitia orasului, spunind ca orasul este un sistem social cu o anumita localizare. Functia orasului intereseaza mai ales cu referire la spatiul necesar. Orasul este locul unde se desfasoara cele mai multe activitati industriale.

60

Pentru a putea defini sistemul urban in toata complexitatea lui, se impune sa cuprindem componente constitutive spatial fizice si componente sociale. Componentele spatial fizice sunt: aria urbana propriu zisa ca spatiu, numarul de rezidenti si densitatea (densitatea demografica si densitatea activitatii pe unitatile social productive). Aria cuprinde un teritoriu coerent, inzestrat in cea mai mare parte cu constructii si avind o delimitare fizica. In ceea ce priveste numarul de locuitori, acesta este un element constitutiv si se cere a se lua in consideratie o cifra minima. Densitatea are o influenta determinanta asupra relatiilor sociale, asupra contactelor interpersonale cit si asupra stilului de viata. Componentele sociale sunt prevederile legale, structura urbana si functiile urbane. Prevederile legale se refera la componentele juridice, la reglementarile institutionale, intrucit orasul este un tip de comunitate umana care functioneaza in baza unor norme elaborate din exteriorul sau. Totodata orasul implica prevederi legale intrucit aceasta comunitate presupune o conduita unitara a unor grupuri eterogen constituite. In ceea ce priveste structura orasului, aceasta este considerata atit sub aspect static cit si sub aspect dinamic. Functiile orasului sunt acelea catre care se indreapta interesele diverse ale publicului si prin care se exprima pluralismul social. Functiile orasului explica elementele dinamice, orasul reprezentind un sistem alcatuit dintr-o structura si care se mentine prin functiuni pentru ca acestea duc la realizarea telurilor propuse. M. L. Roggemmans spunea ca orasul trebuie gindit prin doua concepte: conceptul de sistem si conceptul de integrare. Conceptul de sistem social releva pluralitatea elementelor constituente ale vietii colective si ale genului de viata comuna care priveste tipuri de consum (alimentar, de rezidenta, de munca si de loisir). Dupa Roggemmans orasul presupune o tehnologie, o ordine economica si o ordine publica, o diviziune sociala a muncii, cit si un anume consum cultural. In oras oamenii recunosc valori comune si se raporteaza la simboluri recunoscute in comun si in baza carora ei dezvolta o conduita unitara. Orasul implica deci o integrare normativa prin implementarea de reguli, de norme si de valori din care rezulta si o integrare psihologica. De aici rezulta necesitatea studiilor de psihologie urbana. Orasele implica un mod de socializare si invatare sociala generate prin institutiile de profil. De aici decurge si elementul de alienare urbana, recunoscut ca derivind atit din presiunea regulilor
61

generale asupra celor individuale, cit si din sciziunea vietii publice fata de cea privata. Procesul de urbanizare este un element deosebit de important. Cercetarile sociologice pun in evidenta faptul ca procesul urbanizarii s-a declansat odata cu aparitia orasului, fiindca orasul a exercitat intotdeauna o influenta atractiva asupra hinterlandului in special. Fiecare epoca istorica isi are specificul procesului sau de urbanizare, dar cercetarile acestui proces sunt in consens precizind ca acest proces se accentueaza in special in perioada industrializarii clasice. Forma de urbanizare clasica e dependenta de procesul de industrializare si astfel urbanizarea a inceput cu dezvoltarea manufacturii si a generat fenomenul migratiei. Procesul urbanizarii a determinat un alt tip de relatie intre sat si oras. Unii sociologi considera ca trasatura fundamentala a urbanizarii proprie societatilor industriale cele mai evoluate e in legatura cu relatia cu ruralul si ca orasul se determina din ce in ce mai mult in raport cu sine insusi si din ce in ce mai putin in raport cu mediul rural. Aceasta opinie apartine sociologului francez R. Ledrut. El considera ca in perspectiva satul va disparea pentru ca in zilele noastre s-au produs mutatii existentiale care reprezinta sfirsitul polaritatii dintre sat si oras. Dualitatea sat oras a reprezentat atit un principiu al staticii, cit si unul al dinamicii societatii traditionale, dar acest principiu s-a mentinut si in societatile industriale, mai ales in perioada de dezvoltare clasica a industriei. Fenomenul urban a determinat o deschidere a orasului catre exterior, producindu-se ceea ce sociologia urbana numeste functie regionala. De aceea prin urbanizare se considera ca opozitia dintre orasele mici si marile orase isi pierde sensul. Complexele urbane noi sunt ansamble organice care depasesc cuplurile pe care se intemeia organizarea sociala de tip traditional si care avea la baza reactia dintre sat si oras. Urbanizarea implica mutatii de tip morfologic care sunt de ordin economic, de ordin social, de ordin psihologic si cultural, ceea ce a afectat atit individualitatea cit si personalitatea oraselor (Georg Simmel). Unii sociologi considera ca fenomenul urbanizarii este un fapt al contradictiilor sociale. Robert Auzelle in lucrarea Cheia orasului considera ca urbanizarea contemporana este rezultatul brutal al apetiturilor elementare ale oamenilor fiindca acestia vin la oras ca sa

62

caute subzistenta si luxul. Acest curent se pare a fi ireversibil desi el pierde treptat din viteza sa de desfasurare. Astazi orasul nu mai este unicul loc al schimburilor mercantile sau intelectuale si nu se mai constituie ca unicul focar al tranzactiilor si al intilnirilor sociale. Acelasi lucru se manifesta si in legatura cu loisir-ul. Exista un numar continuu crescind de urbani care-si stabilesc rezidenta lor secundara, dar si pe cea primara departe de marile aglomeratii orasenesti. Totusi civilizatia industriala nu mai stimuleaza intoarcerea autentica la posesiunea de pamint fiinda civilizatia taraneasca de tip antic e supusa unei profunde transformari aparind o maniera noua de a poseda pamintul, generind o reamenajare spatiala concordata cu marile retele de transport (rutier, fluvial si a cailor ferate). Pentru Auzelle urbanizarea implica cel putin patru tipuri de cresteri: cresterea cu privire la populatie vizeaza cresterea populatiei prin numar si densitate. Acest lucru aduce dupa sine cresterea conglomeratelor urbane si cresterea populatiei din zonele periferice in special. cresterea trebuintelor pentru spatiu vizeaza cresterea generata de necesitatea constructiilor rezidentiale. cresterea mobilitatii sociale priveste multiplicarea rutelor profesionale. expansiunea continua a tehnicilor avind ca drept consecinta mobilitatea profesionala. Toate acestea duc la explozia urbana.

Curs 20 17. mai.2001 Procesul de urbanizare presupune trei fenomene complexe: inurbatia, exurbatia si conurbatia. Inurbatia este un fenomen caracteristic (dar nu exclusiv) perioadei de industrializare, incepind de la cea clasica intrucit dezvoltarea intreprinderilor industriale a fost insotita de o profunda diviziune sociala a muncii realizata prin implementarea de unitati industriale si de servicii catre populatie in arealul urban. Procesul de industrializare presupune existenta unui fenomen migrational, migratie efectuata dinspre rural catre urban. Inurbatia a adus dupa
63

sine reorientarea profesionala. Efectul implementarii de intreprinderi industriale a constat in cresterea costurilor de teren. Ca urmare inurbatia inseamna dezvoltare culturala, inurbatia echivalind cu un proces de masiva aductiune de populatie si de intreprinderi industriale ceea ce inseamna o crestere implicita a oraselor. Exurbatia se produce in cazul oraselor mari care in urma fenomenului de inurbatie se confrunta cu o limita de dezvoltare, cu o saturatie. Exurbatia ia forma in special a urbanizarii realizata prin expansiune urbana. Expansiunea poate lua diferite forme: expansiune polinucleara are loc prin cresterea mai multor centre de concentrare a populatiei si a unitatilor economice. expansiunea sub forma de stea este determinata de configuratia geografica a spatiului. expansiunea prin aglutinare este realizata prin ocuparea spatiului fizic din imediata vecinatate a orasului. Aceasta expansiune este caracteristica tuturor oraselor, motiv pentru care s-a legiferat limitarea extinderii oraselor dincolo de arealul lor fizic. Conurbatia se intilneste atit tarile dezvoltate cit si in cele in curs de dezvoltare. Una din formele caracteristice ale conurbatiei este conurbatia prin orasul satelit, adica in jurul unui oras nuclear graviteaza cu un anume coeficient de dependenta orase de dimensiuni mai mici. Forma cea mai complexa a conurbatiei este megalopolisul. Exista trei mari structuri megalopolitane, situate in SUA, cea mai importanta fiind reprezentata de conurbatia dintre Boston New York Philadelphia, fiind supranumita conurbatia de pe malurile marilor lacuri. Procesul urbanizarii reprezinta si un motiv psihologic de atractie a populatiei. Orasul este apreciat ca loc de ascensiune sociala si in consecinta el e calificat ca posibilitate de alegere profesionala. Astfel orasul exercita o fascinatie asupra rezidentilor din mediul rural. In acest timp, atractia ruralilor in orase este insotita de devianta comportamentala. Urbanizarea implica procesul de aculturatie. Exista autori care apreciaza urbanizarea ca fiind o exclusiva miscare a populatiei din rural catre urban, acest lucru realizindu-se ca urmare a cresterii demografice in sate, rezultind astfel un excedent de forta de munca. Acest lucru a fost mentionat de catre George si Achille Theodorson in Dictionarul de sociologie. Ei arata ca perioada oraselor care include tipul clasic de oras e depasita.

64

Urbanizarea actuala (moderna) a rezultat din revolutia industriala care a creat o cerere masiva de muncitori in localitatile urbane, iar revolutia agrara a facut ca numarul lucratorilor din agricultura sa scada. Astfel ca urbanizarea a determinat o crestere demografica in orase si o scadere a acesteia in mediul rural. Sociologii italieni au urmarit sa cerceteze fenomenul urbanizarii raportindu-l la migratie. Nora Federici, autoarea lucrarilor Tratat de sociologie rural urbana si Industrializarea si urbanizarea in Italia, isi incepe precizarile prin a releva dublul sens pe care il poate lua urbanizarea, fiindca ea considera ca urbanizarea poate fi cercetata printr-o componenta dinamica si prin una statica. Componenta dinamica vizeaza procesul de extindere a atributelor urbane dincolo de aria fizica a orasului. Aceasta perspectiva dinamica presupune miscarea populatiei dinspre rural spre urban. Componenta statica se refera la caracteristica definitorie a orasului ca sursa de atribute urbane. Ea considera ca daca atractia exercitata asupra populatiei de catre centrele urbane poate fi considerata ca univoca si daca se pot atribui urbanizarii ca proces caracteristici uniforme, atunci putem aprecia urbanizarea numai prin cauzele sale. Din cele mentionate anterior, urbanizarea poate sa fie evaluata in doua sensuri: in sens larg, prin aceasta intelegindu-se miscarea demografica independent de amploarea ei dinspre sat spre oras si in sens restrins, adica un proces ce se distinge de miscarea demografica dinspre centrele urbane mici catre marile centre. Urbanizarea in sens larg este uniforma cu privire la provenienta populatiei. Celalalt tip arata caracterul uniform cu privire la destinatie. Nora Federici considera ca o atare distinctie contine in mod real un interes analitic, nu numai in ceea ce priveste comportarea demografica ci si sub aspect sociologic, mai ales in legatura cu efectele pe care le genereaza, efecte care se disting de la zona la zona si de la un tip de administratie la altul. Ea considera ca urbanizarea este determinata in primul rind de motive economice si in consecinta cercetarile sociologice trebuie sa se opreasca mai ales asupra cauzelor care ne arata cum poate fi pusa sub control migratia populatiei. Aprofundarea analizei teritoriale a urbanizarii se poate realiza prin introducerea unui factor geo-demografic de evaluare a urbanizarii, factor care priveste dominant densitatea populatiei. Un astfel de factor este dat de proportia populatiei urbane in raport cu populatia generala si este exprimat prin formula:
65

Pu P

Aceasta formula indica densitatea geo-demografica. Prin indicele dintre populatia rurala si cea urbana putem avea indicele populatiei nationale. Acesta se calculeaza cu urmatoarea formula:
In = U Pu R P

I = indice Du si Dr = densitatea populatiei rurale si urbane

Caracteristicile generale ale urbanizarii: Urbanizarea echivaleaza in primul rind cu un proces de difuziune de tehnici si modele culturale in profil teritorial, in special in spatiul rural. Urbanizarea determina o eterogeneitate a profesiilor si deci a modelelor culturale. Urbanizarea reprezinta un proces de aparitie a unor grupari sociale distincte si in acelasi timp de crestere a ofertelor profesionale. Urbanizarea face ca treptat proprietatea funciara sa-si reduca valoarea ei economica, dovedind o zona de valoare secundara. Urbanizarea presupune difuziunea unui nou sistem de trebuinte si de atitudini in mediul rural si aparitia unui mod de viata de factura moderna.

66