Curs 01 – 05.oct.

2000

Sociologia Comunitatilor

Studiem sociologia comunitatilor din doua perspective:

¾ perspectiva istorica
¾ perspectiva actuala.

Perspectiva istorica priveste modul de initiere si de dezvoltare a

sociologiei comunitatilor rurale si urbane, ca cerinte obiective ale
dezvoltarii societatii umane, fiindca nici o stiinta si de fapt nici o
disciplina nu rezulta dintr-un simplu accident social, desi se cunosc
exemple.
Elemente ale sociologiei comunitatilor umane intilnim in lucrarea
grecului Hesiod, “Munci si zile”. Aceasta lucrare trateaza probleme
ce tin de proprietate, legislatia relatiilor funciare precum si o
problematica de etica, morala a muncii agricole.
O stiinta a comunitatilor urbane si rurale apare abia la jumatatea
secolului XIX, adica atunci cind dezvoltarea industriei (in special a
industriei clasice) a generat fenomene de criza ale societatii
occidentale, dar si ale societatii din estul Europei (orice cercetare are
o valoare deosebita atunci cind e desfasurata in momentele de criza
ale domeniului respectiv). Si sociologia comunitatilor urbane si rurale
se elaboreaza in momente de criza, tensiune, crize de dezvoltare ale
societatii vremii, in special secolele XVIII-XIX. Aceasta se datoreaza
faptului ca dezvoltarea industriala a generat fenomene, atit pozitive
cit si negative.
Fenomenele pozitive au vizat dezvoltarea tehnologiilor,
dezvoltarea profesiunilor, dezvoltarea procesului de diviziune sociala
a muncii, fenomene de specializare si de instruire scolara si
profesionala – adica fenomene sociologice si psihologice.
Dar dezvoltarea industriala a produs si efecte negative. Un prim
efect negativ a fost deposedarea taranilor de paminturile pe care le
detineau – mai ales in Anglia, pentru transformarea acestor terenuri
in pasuni pentru oi.

z Anglia – Thomas Morrus in lucrarea “Utopia” spunea ca

blindele oi au izgonit tiranic pe stapinii lor de la casele lor din sat.
Karl Marx in lucrarea “Capital”, referitoare la dezvoltarea primitiva a

1
capitalului, arata ca in Anglia deposedarea taranilor de proprietatile
individuale a determinat o masiva emigrare a populatiei rurale catre
marile centre industriale, ingrosind in special forta de munca
necalificata si in consecinta aparind o noua categori sociala numita
lumpen-proletariat (proletariatul declasat), categorie sociala situata
la nivelul cel mai de jos al societatii. Acest fapt a generat perturbari in
functionarea oraselor si in al doilea rind a generat conduite deviante,
comportament care provenea din lipsa resurselor materiale de
existenta si din fenomenul desradacinarii.
Din punct de vedere al analizei sociologice Fr. Engels ne ofera o
cercetere minutioasa efectuata de el asupra orasului Manchester,
respectiv lucrarea “ Situatia clasei muncitoare din Anglia”.

Curs 02 – 12.oct.2000

Lucrarea lui Fr. Engels poate fi considerata studiu de caz

deoarece se refera la orasul Manchester, caracterizat atunci printr-o
masiva imigrare demografica datorata in special deposedarii taranilor
de paminturile lor in vederea cresterii oilor.
In marile orase are loc o masiva aductiune de populatie, cu
precadere acestea traind in cartierele marginase, intrucat era lipsita
de o anumita calificare profesionala. In Anglia periferiile Manchester-
ului se caracterizau prin aglomeratia de populatie marginala,
declasata. Pentru contracararea procesului migrator, populatia a fost
declarata populatie de vagabonzi si supusa legilor de exterminare.

z S.U.A. – Cercetarile asupra comunitatilor umane au continuat

tot datorita unor fenomene de criza in S.U.A. la inceputul secolului XX
prin Scoala de la Chicago initiata de trei ziaristi: Robert Park, David
McKenzie si Ernest Burggess.
Cercetarea a inceput in anul 1918 si a fost datorata unor convulsii
sociale, mai ales de natura interetnica. Dupa razboaiele de secesiune
s-a recurs la eliberarea populatiei de culoare, aceasta putind sa se
deplaseze in teritoriu fara restrictii juridice. Unele dintre marile orase
americane devin astfel puncte de atractie pentru populatia de
culoare, generind insa atitudinea de respingere din partea populatiei
albe.

2
 Unul dintre orasele de atractie a fost Chicago. Fiind vorba de o
masiva populatie de culoare, administratia orasului a procedat la
delimitarea cartiarelor dupa criterii de natura etnica, fiind respinsa
orice tentativa a populatiei de culoare de a locui in cartierele albe.
Acest lucru a generat o tensiune profunda intre populatia alba si
populatia de culoare, aparind astfel ghetourile. In cartierele tip ghetou
s-a produs o masiva devianta sociala. Totodata cartierele ghetou au
scapat de sub controlul administratie locale, aici avind loc omucideri,
violuri, jafuri care nu puteau fi sanctionate neputindu-se descoperii
autorii lor. Datorita caracterului inchis al acestor cartiere ele au
devenit loc de refugiu pentru infractori. Administratia a solicitat
ajutorul ziaristilor ca acestia sa patrunda in cartierele negrilor si sa le
ofere informatiile necesare activitatii administrative.
Acesti trei ziaristi au intreprins adevarate cercetari sociologice
asupra cauzelor ce generau fenomenele de anomie sociala, aparind
un fel de diviziune a muncii de cercetare. Astfel Robert Park s-a
preocupat de cercetarea cartierului ca unitate de existenta sociala.
Park porneste de la unitatea de rezidenta – cvartalul de locuinte. Cel
care a cercetat problematica ecologiei urbane a fost McKenzie
(considerat intemeietorul ecologiei urbane). Ernest Burggess s-a
preocupat de sistematizarea urbana, el fiind considerat intemeietorul
acestei discipline. El elaboreaza teoria inelelor pentru ca el gindea
orasul in general ca dispus in spatiu sub forma de inele.
Cercetarile celor trei ziaristi s-au concretizat in cartea “Orasul”
(The City), in 1925 cind se incheie prima etapa a cercetarilor Scolii de
la Chicago. Aceasta scoala a durat pina la inceputul celui de-al doilea
Razboi Mondial.
Continuatorii acestei scoli au fost: L.Writh (a scris o suita de
studii de sociologie urbana, cel mai interesant studiu e considerat
“Urbanismul ca mod de trai”), sotii Robert si Helen Marrel Lynd (au
cercetat orasul de talie mijlocie, scriind doua lucrari: “Middletown”,
1929 si “Middletown in Transition”, 1937).

z Germania – in sociologia germana intilnim doua categorii de

lucrari:
¾ cu caracter teoretic
- Ferdinand Tonnies scrie “Comunitate si societate”
(Gemeinschaft Und Geselschaft). Tonnies face o
analiza comparativa intre comunitate (sat) si
societate (oras).

3
 - Max Weber scrie “Economie si societate”
(doua volume aparute postum)

¾ cu caracter faptic: cercetari s-au initiat in zona Ruhr-

ului, zona carbonifera care a atras forta de munca din
zona rurala, dar fara a se stabili in intregime in aceasta
zona (fenomenul navetismului). S-a cercetat populatia cu
duble statusuri ocupationale.

z Romania – caracterizam prin vasta traditia comunitatilor, in

special rurale. S-au efectuat cercetari determinate de motive de
ordin national (in special in Transilvania) precum si din motive ce tin
de anumite transformari sociale.
In cadrul motivelor de ordin social mentionam cercetarile
intreprinse de societatea culturala Astra din Sibiu ce a functionat in
perioada dualismului austro-ungar. Societatea s-a folosit de preoti si
de invatatori pentru a intreprinde cercetari in comunitatile rurale spre
a dovedi factura romaneasca a marii majoritati a localitatilor din
Transilvania.
Au existat cercetari si in Oltenia, Moldova si Muntenia impuse de
momente ale transformarii sociale, rezultate din reforma agrara a lui
A.I. Cuza.
Cercetator de autentica valoare stintifica a fost Ion Ionescu de la
Brad. Prima cercetare monografica a fost intreprinsa in perioada cind
se afla in surghiun in Tesalia. Cercetarea s-a numit “Excursiune
stiintifica in Cimpia Dobrogei” si a vrut sa dovedeasca factura
romaneasca a Dobrogei. El a efectuat cercetari monografice si in alte
trei judete, ca urmare a dispozitiunii domnesti data de A.I. Cuza. El
cerceteaza mai intii Dorohoiul, apoi Putna si in al treilea rind
Mehedintiul. Intentia lui Ion Ionescu de la Brad era de a monografia
toate judetele tarii. El foloseste metoda monografiilor zonale sugerind
mijloacele adecvate ale factorului de decizie. Urmareste
transformarea metodei monografie in stientizarea politicului. Se
impune prin incercarea de a organiza invatamintul agricol din tara
noastra. Lui i se datoreaza invatamintul post-scolar.
Inovarea sociala a lui Ion Ionescu de la Brad este continuata de
Spiru Haret dar mai ales de Dimitrie Gusti. Cercetarile lui Spiru
Haret privesc instruirea factorului politic.

4
Curs 03 – 19.oct.2000

Raportul dintre comunitatile rurale si urbane

Studiem orasul si satul ca doua tipuri de asezari complementare.

Precizam ca orice disciplina didactica sau teoretica implica trei
conditii esentiale:
¾ conceptie
¾ metodologie
¾ finalitate

Conceptia de ansamblu implica acel cadru conceptual cu functii

explicative care da sens cercetarii asupra fenomenelor, proceselor si
conduitelor umane. Conceptia de ansamblu ne ofera posibilitatea
ierarhizarii fenomenelor sociale si a descoperirii cauzelor care le
provoaca.
Sociologul american Alex Inkeles in lucrarea sa “Ce este
sociologia?” precizind conditiile de stabilire a obiectului sociologiei,
arata ca faptele vorbesc de la sine dar nu se culeg de la sine pentru
ca in orice sistem teoretic culegerea faptelor presupune un cadru
conceptual, o metodologie, criterii de ierarhizare, deoarece faptele
sociale nu au aceeasi valoare, astfel ca ele presupun criterii de
tipologizare a lor. De aici rezulta necesitatea elaborarii unui sistem de
concepte si a unei metodologii adecvate.
Din punct de vedere al conceptiei de ansamblu, asupra
comunitatilor urbane si rurale, noi pornim de la conceptia sistemelor
autoregenerative.
Printre conceptiile sistemice remarcam conceptia structuralist-
functionalista, reprezentata de Talcott Parsons in cele doua lucrari
ale sale: “Societatea ca sistem” si “Sistemul actiunii sociale”. El
formuleaza teoria continuitatii absolute a societatii.
Discipolul si colaboratorul lui Parsons, Robert Merton aduce
anumite proiective doctrinei lui Parsons, deoarece el admite
existenta concomitenta a functiilor si disfunctiilor sociale. Tot el
considera ca nu exista teorii absolute despre societate si introduce
teorii de rang mediu, situate intre extreme.
A existat o opozitie absoluta fata de conceptia structuralist-
functionalista a lui Parsons prin teoria morfogenetica a sistemelor

5
elaborata de George Bukley si George Homans, aratind ca
morfologia sociala are o geneza (punct de nastere), implica
dezvoltarea prin contradictii si o solutie prin trecerea de la un nivel
social la altul in care sa se echilibreze functiile in raport cu disfunctiile
sociale.
Exista si o alta varianta a conceptiei structuralist-functionaliste si
anume conceptia antropologiei structurale. Aceasta a fost
reprezentata mai intii de Bronislav Malinowski, iar in zilele noastre
de catre Claude Levy Strauss.

Sistemele autoregenerative – pornim de la premisa potrivit

careia orice sistem biologic, cu atit mai mult sistemele sociale, sunt
viabile atit timp cit ele isi reproduc prin propriile resurse baza de
functionare in vederea perpetuarii lor in timp.
Orice sistem deschis implica doua directii de functionare:

1 – Input
2 – Ecran filtru
3 – Output

Orice sistem deschis primeste, asimileaza mesaje din mediul

inconjurator. Aceasta rejectare de mesaje este una selectiva pentru
ca nu toate mesajele din mediu stimuleaza functionalitatea
sistemului. Orice sistem realizeaza, ceea ce in cibernetica se
numeste ecran filtru, un intermediar care respinge unele mesaje iar
pe altele le asimileaza. Orice societate nationala realizeaza acesta
practica continua de selectie si evaluare a sistemelor.
In aceasta relatie se deruleaza un proces de standardizare,
realizind un echilibru dinamic intre interior si exterior, astfel incit
sistemul, primind aceste mesaje, le prelucreaza, le transforma in
sursa a propriei sale evolutii. Avem de-a face cu un echilibru intre
functii si disfunctii. Daca functiile sunt dominante in raport cu
disfunctiile, avem de-a face cu o stare normala. Daca raportul
este inversat apar starile de patologie sociala.

6
 Sistemul trebuie sa-si domine mediul sau de existenta, altfel el va
fi suprimat. Se considera ca orice sistem este fiabil in masura in
care e apt de reconstructie de sine.
Din punct de vedere al metodologiei, orice disciplina stiintifica
implica un set de principii cu rol analitic, in baza carora se pot forma
diagnoze si prognoze sociale. De aici rezulta o anumita similitudine
intre sociologie si medicina.
Din punct de vedere metodologic ne folosim, in special, de
principiul reconstructiei sociale. In al doilea rind folosim principiul
eficientizarii sociale. Ca efect al acestuia apare principiul
optimului social (acel principiu in baza caruia se obtin rezultate
maxime cu costuri minime).
Orice disciplina presupune o finalitate. In cazul sociologiei
comunitatilor umane avem:
¾ finalitate teoretica
¾ finalitate practica

Finalitatea teoretica rezulta din prima conditie, aceea de a

conferi o baza explicativa fenomenelor si proceselor sociale.
Finalitatea practica se refera la procesul de implementare in
plan social a unor modele si de schitare a unor strategii de dezvoltare
sociala. Aceste strategii se elaboreaza mai ales prin forme de
simulare pe computer.

Atit comunitatea rurala cit si cea urbana, au aparut ca efect al

diviziunii sociale a muncii (Marx si Engels) si au devenit baza a
oricarei istorii economice a societatii umane, cu toate ca din punct de
vedere istoric, satul a aparut inaintea orasului. Istoria comunitatii
rurale situeaza aparitia acestuia in perioada neoliticului (neoliticul
tirziu) cind a aparut agricultura, considerata ca prima mare revolutie
in istoria omenirii, ca urmare a fenomenului sedentar, adica a fixarii
unui grup de oameni intr-un spatiu natal.
Satul si orasul se dezvolta intr-o relatie complementara, dintr-o
necesitate de functionare prin avantaje reciproce. Satul si orasul s-au
dezvoltat ca doua formatiunii de tip polar, ele constituindu-se ca doua
subsisteme ale sistemului social integratoriu.

7
 1. Oras
2. Sat
3. Sistem social integratoriu
4. Zona de civilizatie interferenta

Acest spatiu interferent cuprinde caracteristici, atit ale comunitatii

urbane cit si ale comunitatii rurale. Astfel zonele de civilizatie
interferenta se plaseaza intre doua lumi dar nu apartin integral nici
uneia dintre ele.
In literatura de specialitate se vorbeste de un continuum rural-
urban, in care se incearca sa se explice natura complementara a
celor doua tipuri de comunitati umane. Se porneste de la conceptul
de tip ideal, elaborat de Max Weber si care este o abstractie. El
vizeaza o realitate sociala in puritatea ei. Se porneste de la ideea de
sat de tip ideal.

S = sat
O = oras

Acest continuum rural urban exprima raportul de complemen-

taritate dintre sat si oras, raport determinat atit din necesitati
economice cit si din necesitati de factura sociala. Astfel satul si orasul
apar ca doua subsisteme distincte de constructie habitationala≠.
Distinctia intre comunitatea urbana si comunitatea rurala:
orasul este o habitatie impotriva naturii realizata din edificii din piatra
si din fier, edificii care nu sunt o apropiere de natura ci o indepartare
__________________
1. Habitat – modul de apropriere a resurselor din mediu de catre un grup
organizat.

8
de ea (Werner Sombart).
Acesta precizeaza ca orasul este proiectarea spiritului in natura,
prin care se realizeaza o decupare a habitatului din mediul natural. In
schimb, cealalta comunitate, satul reprezinta o realitate duala cu o
existenta unitara, fiindca satul este o constructie de natura si de
cultura rezultata din interactiunea dintre o organizatie sociala si o
ecologie naturala prin intermediul unei tehnici prin care spatiul natural
devine spatiu social iar spatiul social se dezvolta prin asimilarea
aptitudinilor mediului natural.
Atit sub aspect genetic, cit si sub aspect istoric, satul si orasul
s-au dezvoltat in mod complementar cu aporturi valorice, reciproc
necesare si cu evolutii istorice interdependente.
Asa cum spunea economistul englez Adams Smith in lucrarea
sa “Avutia natiunilor”, satul furnizeaza orasului mijloacele de
intretinere si materiile prime pentru manufacturi, trimitind in schimb
locuitorilor de la sate o parte din produsele manufacturate.
Orasul in care nu exista si nu poate exista nici o reproductie de
substanta, se poate spune cu drept cuvint ca isi cistiga intreaga sa
avutie de la sate.
Astfel, raportul sat – oras devine unul vital, deoarece orasul nu
poate fi decupat de regiunea in care exista, adica nu poate exista fara
acel spatiu de resurse naturale si umane (hinterland).
Orice oras implica existenta unui hinterland, existenta unei regiuni
din care isi procura produsele perisabile, forta de munca si chiar
materii prime industriale.
Satul nu poate subzista si nu reuseste sa se plaseze pe
traiectoria modernizarii fara a se asocia unei dinamici urbane si fara
sa intretina relatii de schimb si de cooperare cu un anumit oras.
Agricultura a fost si ramine o baza de materii prime pentru
industrie, iar complexele urbane au constituit si constituie debuseuri
pentru desfasurarea produselor din sectorul primar si mai reprezinta
puncte pentru aprovizionarea celor din mediul rural cu tehnica, cu
produse manufacturate, cu resurse financiare. Orasul reprezinta
astfel, o piata pentru prisosul produselor agricole ale mediului rural. E
locul in care se schimba aceste produse prin oportunitati reciproce.
De aceea, desi distincte ca structura si configuratie, satul si
orasul isi sunt reciproc necesare. In consecinta, evolutia sistemului
societal integrator este un efect al dezvoltarii eficiente a comunitatilor
urbane si rurale. Orice dezechilibre aparute intre aceste doua tipuri

9
de comunitati umane genereaza disfunctii la nivelul sistemului
societal integrator si genereaza stari de patologie sociala.

Curs 04 – 26.oct.2000

Specificul comunitatilor urbane si rurale si raporturile

lor de complementaritate

Satul si orasul reprezinta din punct de vedere al genezei, efectul

diviziunii sociale a muncii (Marx si Engels). Satul si orasul nu-si sunt
fiecare in parte suficiente pentru a exista si dezvolta, ci – asa cum se
precizeaza in lucrarile de specialitate, creatia economica a unuia
devine baza de dezvoltare pentru celalalt.
Sociologul german Ferdinand Tonnies, in lucrarea “Comunitate
si societate” mentiona ca in mod curent “casa urbana a recurs la
schimb pentru trebuintele sale, intrucit ea nu poseda si nici nu cultiva
in mod personal vreun teren, ea produce in mod constant bunuri
manufacturate, astfel incit ea trebuie sa se aprovizioneze cu alimente
necesare din fermele de prin imprejur”. In general, spune F. Tonnies,
orasul realizeaza obiecte de arta si de mestesug, in timp ce satul e
spatiul cultivarii, intretinerii si valorificarii speciilor de plante si a
raselor de animale, determinind schimbul dintre sat si oras.
Satul si orasul sunt vazute ca doua puncte de sprijin ale societatii
integratoare si ca doua parti ale aceluiasi intreg. Ruralul si urbanul se
conditioneaza din punct de vedere economic unul pe celalalt, ceea ce
face ca finalitatea unuia sa devina finalitatea celuilalt. Prin intermediul
satului si orasului, sistemul societal integrator, realizeaza o rata
constanta a progresului social. Prin functionalitatea lor, sistemul
societal integrator dezvolta relatii adecvate cu cadrul natural, relatii ce
le foloseste in vederea realizarii optimului social.
Asa cum atesta datele arheologice si cum logica lucrurilor o
afirma, satul a avut o certa prioritate istorica in timp fata de oras,
precedindu-l cu cel putin doua milenii de istorie. De aceea satul, cum
spunea K. Marx in “Bazele critice ale economiei politice”, este
punctul de plecare al istoriei. Este insasi premisa reproducerii
organismului societal si in acelasi timp este conditia esentiala a
organizarii colectivitatilor urbane.

10
 Asa cum spunea Adams Smith in “Avutia natiunilor”, hrana fiind
prin natura lucrurilor o nevoie anterioara confortului si luxului,
activitatea care satisface prima din aceste nevoi trebuie desigur sa
preceada pe cea care le satisface pe celelalte. Adams Smith
conchide: “agricultura si amelioratiunile agricole care procura hrana
trebuie sa fie anterioare dezvoltarii orasului care nu procura decit
bunuri de lux si de confort”.
Agricultura a fost considerata drept intia revolutie economica,
drept primul semn care a delimitat faza nomada (definita prin
culegere si vinat) de faza sedentara, caracterizata in special prin
cultivarea, intretinerea si valorificarea bunurilor agrozootehnice si prin
care omul a trecut de la faza de consumator la faza de producator.
In alte lucrari, agricultura e considerata ca revolutie neolitica,
deoarece ea a aparut in epoca neoliticului.
Agricultura a fost si va ramine si pentru viitor un mijloc de
implementare productiva a omului in mediu, un procedeu de
apropiere a obiectului naturii de catre un grup organizat, adaugind
universului o dimensiune de ordin rational (Athanase Joja – “Logica
sociologiei”) si prin care s-a trecut de la barbarie la civilizatie si de la
natura la cultura.
Semnificatia acestui fapt a fost una istorica deoarece prin
intermediul ei, omul a intervenit prolific in natura, modificind-o, nu prin
simplu consum si nici prin decuparea mecanica a unor elemente din
contextul lor de existenta primara ci prin transformare si modificare,
imbogatind datele naturii si creind alaturi de spatiul cosmic un spatiu
uman.
Lucian Blaga in “Trilogia Culturii” spunea ca procesul de creatie
culturala nu este o mutatiune de ordin organic ci este o mutatiune
ontologica pentru ca prin agricultura se pune in valoare un fragment
din spatiul natural caruia ii da o destinatie antropica (umana), aceea
de a furniza resurse alimentare unui grup organizat in mod comunitar.
Astfel, peisajul natural devine unul de factura rurala, comportind
actiunea permanenta a oamenilor asupra mediului prin intermediul
unei tehnici adecvate. Astfel, agricultura implica identitatea spatiului
cu munca si a rezidentei cu gestiunea economica, determinind
stabilitatea grupului social in amenajarea progresiva a mediului
natural prin folosirea in functie de sezonurile si anotimpurile anului a
unei tehnici productive adecvate.
Satul are o baza in primul rind geografica iar in al doilea rind
sedentarismul determina sistemul structurii agrare si implica modele

11
anume de actiune transformatoare prin care se multiplica resursele
din mediu si se reface natura in profitul omului.
In consecinta densitatea populatiei ca si durata activitatilor
productive maresc eficacitatea actiunii grupului organizat si stimu-
leaza procesul de fixare a grupului in spatiu.
Spatiul si timpul au devenit cele doua mari servitutii ale agriculturii
dar au mai devenit cadrele existentei umane fiindca agricultura a fost
o economie spatialmente difuza, ea depinzind de caracteristicile
morfologice ale spatiului si de succesiunea fenomenelor naturii in
timp.

Curs 05 – 02.nov.2000
Mediul rural este efectul unui proces de stabilitate a unui grup, mai
exact este efectul sedentarismului. Sedentarismul implica folosirea
continua a resurselor din mediul natural de catre un grup organizat
care duce la transformarea peisajului natural intr-un peisaj rural.
Peisajul rural este efectul proceselor de amenajare a mediului
natural prin cultivarea unor specii de plante si domesticirea unor rase
de animale. Aceasta presupune densitatea proceselor de interventie
a omului asupra mediului in scopul folosirii resurselor din mediu
pentru a supravietui.
In acest proces de stabilitate se realizeaza habitatul. Habitatia se
realizeaza prin prelungirea caracteristicilor mediului in structurile
sociale de tip rural. In felul acesta se creaza un sistem de raporturi
unitare cu o structura in sinea ei duala: de o parte natura, iar de
cealalta cultura.
Mediul rural este un tip de comunitate umana in care exista o
coabitare intre mediul natural si structurile comunitatii umane.
Intrucit mediul natural se construieste prin activitate agricola,
agricultura este o economie spatialmente difuza, depinzind de o
coordonata spatiala si de una temporara. Depinzind de spatiu si timp,
aceste doua coordonate au constituit cele doua servitutii≠ ale
agriculturii.
______________________
1. Termenul de “servitute” apartine lui Georg Simmel si apare in lucrarea
“Marele oras si personalitatea umana”.

12
 Mediul rural presupune un sezon pentru fiecare tip de activitate
productiva. In mediul rural succesiunea sezonurilor dintr-un an
impune un anume tip de activitate corespunzatoare nivelului de
dezvoltare biologica a organismelor vii.
Agricultura a presupus prezenta continua a producatorului in
raport cu obiectul muncii sale. Orice interventie intirziata sau absenta
producatorului fata de obiectul muncilor genereaza deteriorarea
organismelor, plantelor si animalelor.
Sezonul si fenomenele climaterice din sezon se regasesc in
activitatile si in tehnologiile folosite in muncile agricole precum si in
modelele culturale caracteristice comunitatilor rurale. De aceea na-
tura si fenomenele fizice fixeaza ordinea si modul de interventie a
omului in stimularea proceselor de dezvoltare a organismelor
biologice.
Conformatia uneltelor ca si elaborarea tehnologiilor de lucru
contineau insemnele mediului natural indicind modul instrumental de
interventie a omului in natura in vederea folosirii resurselor acesteia
pentru a supravietui.
De aceea cauzalitatea naturala se converteste in program de
actiune a omului. Activitatea productiva se desfasoara astfel in mod
iterativ, adica directionata de fenomenele naturii si de succesiunea
proceselor metabolice in timp. De aceea in mediul rural timpul se
identifica cu durata muncii iar spatiul cu continutul ei.
Intre comunitatea rurala si mediul natural se stabileste un
echilibru ponderal, realizat in primul rind prin raportul existent intre
volumul populatiei din mediul rural si resursele fizice din mediu, resur-
se pe care geograful francez Pierre George in lucrarea “Satul in
decursul timpului” le numeste “aptitudini”.
Intre aptitudinile mediului si volumul populatiei trebuie sa se
stabileasca un echilibru ponderal, functional, intrucit comunitatea
rurala exista si se dezvolta pe seama naturii. Orice depasire de volum
demografic in raport cu aceste aptitudini genereaza stari de criza
sociala.
Satul s-a caracterizat prin producerea unui surplus demografic
(prolificitate demografica). O prolificitate demografica peste
cantitatea si calitatea resurselor din mediu determina migratia.
Migratia este de mai multe feluri: diurna (navetism), sezoniera,
anuala, internationala, etc.
Mediul rural produce un excedent de forta de munca, excedent
determinat in primul rind de aptitudinile din mediu, iar in al doilea rind

13
de slaba diviziune sociala a muncii in mediul rural. Acest excedent de
forta de munca este unul relativ si nu unul absolut, intrucit el se
realizeaza numai in raport cu aceste doua coordonate.
Mediul rural se dezvolta in maniera nucleara prin aceea ca
elementul fundamental in mediul rural il reprezinta nucleul fami-
lial, familia fiind aceea care poseda, munceste si valorifica produsele
agrozootehnice si nu individul particular.
Familia rurala se constituie ca grup de proprietari si grup de
consumatori. Aceasta se datoreste si faptului ca productia mediului
rural de tip traditional era o productie de autosubzistenta familiala,
deoarece se producea pentru consum si nu pentru schimb. Mediul
rural de tip traditional practica un schimb de produse prin formula
schimbului de troc.
Mediul rural a cunoscut o evolutie relativ autonoma in timp,
evolutie determinata de trei elemente de baza:
1. elementul de ordin economic si tehnic
2. elementul de ordin cultural
3. elementul de ordin ecologic.

Din punct de vedere al elementului de ordin economic si teh-

nic, mediul rural si-a produs prin sine tehnicile productive, fara sa
aiba nevoie decit in mica masura de obiecte din mediul urban.
Din punct de vedere al elementului de ordin cultural satul si-a
creat propria lui cultura – folclorul, cultura care rezulta din aceasta
permanenta legatura a omului cu natura, astfel incit atit subiectele
folclorice cit si mijloacele de exprimare sunt toate cu referire la mediul
inconjurator.

In decursul timpului mediul rural a cunoscut doua etape de

evolutie:
¾ etapa dezvoltarii autarhice
¾ etapa dezvoltarii revolutiei stiintifico-tehnice contem-
porane.

Dezvoltarea autarhica a durat pina la aparitia revolutiei

stiintifico-tehnice contemporane. Revolutia industriala de tip clasic nu
a afectat cele doua mari servitutii ale agriculturii – spatiul si timpul.
Agricultura ramine spatialmente difuza chiar si in timpul revolutiei
industriale clasice (numita si revolutie tehnico-stiintifica deoarece
tehnica era urmata de stiinta spre deosebire de revolutia stiintifico-

14
tehnica contemporana unde tehnica urmeaza stiintei), deoarece
emblema acesteia a fost data de motorul cu aburi si cu explozie,
considerate sedentare. Fiind sedentare nu pot afecta cele doua servi-
tutii.
Revolutia stiintifico-tehnica contemporana a determinat redu-
cerea sau chiar anularea celor doua servitutii ale agriculturii si a
realizat o deschidere profunda a satului catre mediul societal
inconjurator.
Aceasta deschidere s-a realizat in mai multe domenii. Se
realizeaza o deschidere in domeniul tehnic deoarece mijloacele
moderne de productie nu pot fi confectionate in mediul rural, aparind
astfel uzine profilate pe productia tehnicii moderne, in directia
cresterii randamentului productiv si a trecerii de la economia de
autosubzistenta familiala la economia de piata. Producindu-se pentru
piata si nu doar pentru consum propriu, agricultorul este inlocuit cu
producatorul. Acest fapt are efecte in diviziunea sociala a muncii si
calificarea profesionala.
Se produce astfel trecerea de la ocupatie la profesie in mediul
rural. Aceasta implica o deschidere catre invatamintul liceal si
superior, pentru ca agricultura moderna presupune prezenta
specialistilor. Se realizeaza trecerea de la empiric la stiintific, agricul-
tura nemaifiind prestata numai in baza experientei traditionale ci se
realizeaza prin experimente de laborator si prin cercetare stiintifica.
O alta deschidere se produce in domeniul financiar bancar
pentru ca agricultura are nevoie de investitii financiare si e necesar a
se stabili raporturi de conlucrare cu institutiile specializate.
In felul acesta, mediul rural dezvolta o economie intensiva prin
aparitia uzinelor biologice≠ cu inalta calificare profesionala, cu
organizare productiva programata, trecindu-se de la agricultura
terraponica la agricultura hidroponica (fara sol). Agricultura fara sol
se practica in incinte cu dimensiuni impresionante. Aici diverse soiuri
de plante sunt introduse in conducte speciale prin care circula diferite
substante nutritive fluide. Astfel se obtin rezultatele scontate,
deoarece totul este tinut sub strict control si observatie.
Aceasta deschidere a satului catre societatea integratoare este
efectul revolutiei genetice, in primul rind, iar in al doilea rind este
efectul informatizarii care prin mecanismele sale a angrenat toate
efectele productive si umane.
___________________
1. Toffler, Alvin – “Socul viitorului”.

15
Curs 06 – 09.nov.2000
Tipologizarea comunitatilor rurale si impactul acestora
asupra strategiilor de dezvoltare sociala

In sociologia rurala problematica tipologizarii a pornit mai intii

dintr-o cerinta de ordin fizic, vizind caracteristicile de ordin geogra-
fic. De aici au aparut clasificarile geografilor, care in unele situatii au
mers catre formule de factura sociografica. Cercetarile sociografice
pornesc de la elemente de ordin fizic pe care de multe ori le absoluti-
zeaza. De aceea aceste cercetari au un caracter descriptiv si nu unul
analitic, folosind metoda prezentista – de enumerare a factorilor de
mediu.
Un alt element care s-a luat in consideratie in legatura cu
tipologia comunitatii rurale, vizeaza si procesele de difuziune a
inovatiilor pentru ca prin procesul de difuziune se creaza un nou
rural, ducind la o noua conceptie asupra ruralului – neoruralismul.
In sensul acesta, cercetarile care s-au desfasurat asupra
comunitatilor rurale nu au asociat procesele de modernizare rurala cu
strategiile care sa dezvolte acele resurse pentru realizarea optimului
rural.
Tipologizarea satelor – in general, si a celor romanesti in particu-
lar, s-au realizat intr-un fel descriptiv prin gruparea comunitatilor
rurale dupa criterii dominant geografice si prin relevarea unor
dimensiuni de ordin fizic fara a se fi incercat corelarea acestor
tipologii cu anume scenarii de dezvoltare rurala si fara a fi fost luate
in calcul anume modele de innoire si dezvoltare sociala.
Efortul de tipologizare a comunitatilor rurale a fost efectuat prin
formule de factura statica, fiind de multe ori lipsite de o anume finali-
tate practica si deci fara a li se fi putut asocia un scop cu caracter
inovatoriu.
Tehnica tipologiilor a fost intr-un fel simplificata, motiv pentru care
tipologiile au fost putin relevante in procesul de modernizare rurala,
precum si in programele de sistematizare teritoriala.
De aceea, din punctul nostru de vedere, pentru elaborarea unei
noi conceptii asupra ruralului (neoruralism), consideram ca pentru
elaborarea tipologiilor satesti este util in primul rind stabilirea unor
exigente de ordin conceptual cit si a unor exigente de factura
metodologica.

16
 Aceste exigente, conceptuale si metodologice, le consideram
absolut necesare, deoarece ele constituie directiile de dezvoltare ale
comunitatilor rurale si aceste exigente pot fi utilizate si in studiul de
caz.

Caracteristicile tipologiilor:

1. Reprezentativitatea – tipologiile trebuie sa fie reprezentative,

adica sa comporte o anume relevanta pentru regiunile geografice
cit si pentru zonele sociale, trebuind sa fie cuprinzatoare si in
masura sa redea caracterul distinctiv al categoriilor de comunitati
rurale la care se refera. Regiunea este o dimensiune, in special
geografica, in timp ce zona este un concept sintetic ce se refera la
ansamblul dimensiunilor unui spatiu sociouman.
2. Adaptabilitatea – tipologiile comunitatilor rurale se cere sa im-
plice calitatea de a fi receptive fata de inovatie pentru a facilita
dezvoltarea, astfel incit sa fie inlaturate blocajele sociale si in
consecinta sa faciliteze procesul de modernizare socio-
economica. Blocajele pot fi:
a) tehnice – imposibilitatea (inabilitatea) grupului de a asimila o
anume tehnica moderna.
b) economice – apar atunci cind comunitatile umane nu au resur-
sele necesare asimilarii unor tehnici moderne.
c) culturale – apar atunci cind exista anumite restrictii de ordin
traditional.
d) psihologice.
Blocajele culturale si psihologice se coreleaza intre ele.
Adaptabilitatea implica consemnarea cauzelor de blocaje care
afecteaza procesul de modernizare rurala si afecteaza autorege-
nerarea de sine a comunitatii umane.
3. Distinctia si referirea comparativa – tipologiile sunt procedee
metodologice de precizare in spatiu a unui grup de comunitati
rurale cu un anume profil socioeconomic distinct si cu o delimitare
de ordin functional. Este vorba de un profil de personalitate a
comunitatilor rurale care ne determina sa consideram ca orice tip
comunitar se cere a fi delimitat de altele similare, dar in acelasi
timp presupune si un proces de comparabilitate si deci implica
criterii de analogie si de opozitie.
4. Generalitatea si sinteza – orice tipologie se constituie ca un efort
mental (gnoseologic, de cunoastere) de generalizare si de sin-

17
 teza. Asa cum in biologie cenestezia organica este un act reflex al
totalitatii proceselor fiziologice dintr-un organism, tot asa si tehnica
tipologiei constituie un reflex al unitatii functionale existente intr-un
spatiu sociogeografic delimitat si cu functionalitate de sine. Dar
atit generalitatea cit si sinteza comporta nu numai o finalitate
teoretica ci si o finalitate de ordin practic – aceea de construire de
modele macrosociale pe baza carora se elaboreaza politici de
innoire sociala (politici pentru realizarea neoruralismului).
5. Evidenta si precizia – in orice tipologizare se cer ca sa se
porneasca si de la nivelul simtului comun. Orice tipologizare fara a
ignora elementul simtului comun, necesita argumentari si
clarificari de ordin conceptual si de ordin metodologic, ori de cite
ori situatiile le-o impun. In oricare situatie tipologia comunitatilor
rurale presupune ordine si coerenta in argumentare, precum si
consistenta in datele invocate, fiindca tipologizarea nu poate fi
intemeiata pe argumente superficiale si pe enunturi cu caracter
ambiguu. Tipologizarea are nevoie de claritate pentru a fi
inteleasa de catre agentii de innoire sociala si de asemenea
pentru a deveni bun al comunitatii rurale, pentru ca tipologiile stind
la baza elaborarii modelelor de inovare sociala, impun participarea
comunitatii insasi la finalizarea lor. In felul acesta comunitatile
rurale se transforma din obiect al modernizarii in subiect al
acestora.

Literatura de specialitate considera termenul “rural” ca fiind unul

ambiguu si nerelevant pentru toate situatiile intilnite in realitatea
rurala.

Curs 07 – 16.nov.2000
Alvin Bertrand in manualul de sociologie rurala considera ca e-
xista o dificultate a definirii termenului de “rural” si sceasta dificultate
provine, spune el, din cel putin doua motive:
- in gindirea contemporana, este imposibil sa se utilizeze categorii
statistice simple in descrierea fenomenelor zise “rurale”.
- este aproape cu neputinta de a grupa diferentele dintre rural si
urban si de a face delimitarile de rigoare intre populatia rurala si
populatia urbana.

18
 Ambiguitatea, spune Al. Bertrand, se accentueaza atunci cind se
incearca a se stabilii criteriile de clasificare a populatiei rurale, com-
parativ cu populatia urbana.
In recensamintul american, spune Al. Bertrand, populatia rurala
se imparte in doua categorii relativ distincte: rural agricol (rural farm)
si rural non-agricol (rural non-farm).
Categoria ruralului neagricol include persoanele care locuiesc in
afara zonei orasenesti, dar care nu traiesc din surse agricole si deci
nu dezvolta gospodarii in sectorul primar.
Al. Bertrand considera ca in cazul populatiilor pentru care nu
exista informatii statistice disponibile, doua criterii pot fi folosite
impreuna pentru determinarea ruralitatii:
- rezidenta – zona cu densitatea populatiei relativ joasa.
- principalul mijloc de existenta – principala sursa de intretine-
re familiala.

Alti autori, pornind nu de la ambiguitatea termenului de “rural”, ci

de la polisemia acestui termen, au recurs la enumerarea principalelor
aspecte pe care le prezinta ruralitatea. Ne referim la studiul intitulat
“Sensul termenului de rural” scris de Bealer, Willitis si Kuwleski.
Ei considera ca exista trei aspecte in baza carora am ajunge la o
formula pragmatica in definirea ruralitatii, dar este posibil ca sa avem
o alternativa cu caracter operational, alternativa rezultata din doua
enunturi diferite:
1. fie sa determinam un singur aspect specific care poate fi evaluat si
deci sa fie dominant reprezentativ pentru definirea ruralului.
2. fie sa specificam, spun ei, o definitie composita, in care partile
masurabile sa fie rationalizate.

Ei apreciaza ca devine operationala cea de-a doua varianta,

existenta unei definitii prin invocarea a trei aspecte fundamentale:
“Exista cel putin trei aspecte de substanta ale intelesului de “rural” si
anume: ecologic, ocupational si sociocultural”.
S-a propus, spun cei trei autori, si poate cu destula justificare, ca
intre aceste trei grupuri de factori sa existe o corelatie de fond, astfel,
continua ei, in cele mai multe din cazuri a sti unde este locul de
rezidenta al unei persoane, inseamna a sti ce facea ea pentru a trai,
inseamna a sti modelul valorilor sale si situatia interactiunilor ei firesti
cu ceilalti membri ai ruralitatii. In mod similar se pot prezice alte

19
componente ale ruralitatii pornind de la ocupatie si apoi sa se ajunga
la aspectul sociocultural.
Explicatia dimensiunii ecologice in viziunea sociologilor amer-
icani, este utilizata cu referire la distributia populatiilor in teritoriu,
pentru ca intre volumul populatiei si aptitudinile mediului exista un
echilibru ponderal.
In cadrul explicatiei ocupationale, termenul de rural indica acel
grup de oameni angajati in productia sectorului primar. In acesti ter-
meni, conceptul de rural exprima o categorie ocupationala distincta,
concordata cu elementele fizice ale naturii si cu incidenta asupra
economiei sectorului primar.
Cei trei autori adauga o alta explicatie, referitoare la aspectul
sociocultural. O atare explicatie, precizeaza ei, este intr-un fel
folosita ca oricare alta, vizind totusi functionarea societatii rurale prin
dimensiunea culturala.
Criteriul sociocultural ne releva nu atit actiunea, ci vizeaza nu
transformarea in sine a societatii rurale ci sensul dezvoltarii rurale,
idealurile de cunoastere si configuratiile valorice care se construiesc
ca necesitate a orientarii comunitatii rurale.
Alti autori americani se refera la cercetarile din domeniul sociolo-
giei urbane si rurale, aratind ca aceste cercetari sunt putin cumulative
pentru colectivitatea rurala. Astfel ca cu tot volumul apreciabil de date
si cu toata munca laborioasa ce s-a depus in investigatiile de teren,
cunostiintele de specialitate nu sunt cuprinse intr-un aparat
conceptual care sa alcatuiasca un sistem coerent de propozitii
explicative care sa fie apoi recunoscute ca o teorie a comunitatii
rurale. Studiile despre comunitate utilizeaza o mare varietate de
abordari, care insa, spun ei, n-a fost niciodata una in consens cu alta
si nici nu a fost superioara o teorie fata de alta.
Intre asemenea abordari au existat mai degraba, relatii de
competitie si prin urmare, ele s-au aflat intr-o permanenta rivalitate.
La acestea s-a adaugat faptul ca specialistii in domeniul sociologiei
rurale s-au separat aproape total de specialistii sociologiei urbane,
unii ignorind cercetarile celorlalti si fiecare ocolind raspunsuri ce se
cereau a fi date problematicii domeniului celuilalt, ceea ce a dus la
sciziuni de ordin teoretic si a afectat grav procesul de cumulare de
ordin conceptual. Astfel specialistii in sociologia rurala s-au
concentrat cu predilectie asupra raporturilor de vecinatate si de
comunitate, pe cind sociologii urbani au fost dominati in special de
analiza urbanului si suburbanului, fara vreun efort de raportare la

20
domeniul rural si fara o intentie de interdisciplinaritate. Se citeaza in
acest sens mai ales Scoala sociologica de la Chicago.
Fiecare dintre specialistii celor doua discipline sociologice s-au
plasat exclusiv in sfera lor de activitate profesionala, plasind aceste
domenii intr-o polaritate absoluta.
Cercetarile din domeniul sociologiei rurale au continuat in
vederea elaborarii unei tipologii a comunitatilor rurale de la dimensi-
uni de factura istorica.
In acest sens sociologul italian Corrado Barberis in manualul
sau de sociologie morala, referindu-se la etapele parcurse de
agricultura in decursul istoriei a urmarit sa redea modul specific
fiecarei etape de dezvoltare sociala a relationarii satului cu orasul.
El vorbeste de asa-zisele situatii paradoxale, fiindca a fost o
etapa a marilor cetati cind nu se stia care era orasul si care era satul,
deoarece agricultura se practica pe terenuri fortificate de ziduri iar
lucratorii care se indeletniceau cu muncile agricole executau si alte
tipuri de activitati. Aceasta se datora faptului ca in cadrul marilor
cetati, viata urbana aproape se contopea cu viata rurala iar sectoa-
rele economice formau un corp comun, neexistind o anume diviziune
sociala a muncii si fara o delimitare exacta intre profesii. Agricultor si
meserias, negustor si tirgovet alcatuiau aproape un grup indistinct din
punct de vedere ocupational si nu se structurau in clase sociale
opuse.
Dar si in epoca masinismului, raporturile satului si ale orasului
ramin aproape indistincte, datorita automobilului fermele sunt perfect
controlabile si de cei care locuiesc in oras, ca si de cei care locuiesc
la sate.
In acest sens, el arata ca in Italia Meridionala, muncitorii din
agricultura au rezidenta in oras, intrucit cu ajutorul automobilului ei se
deplaseaza in fiecare zi de la locuinta catre locul de munca – ferma.
El considera ca agricultura poate iesi din oras in civilizatia
motorului ca si in civilizatia catirului. Astfel numai ca in civilizatia
automobilului, orasul va fi cu mult mai mult un oras creator al unui
mod de trai urban, datorita industrializarii si in acelasi timp va fi o
sursa de munca si de venit si pentru cei din mediul rural.
In sociologia italiana se incearca elaborarea unor indicatori
statistici pentru dezvoltarea de tipologii ale comunitatilor rurale,
indicatori vizind:
1. populatia totala a asezarii.
2. populatia activa angajata ca forta de munca.

21
 3. populatia activa agricola.
4. populatia activa in cadrul sectorului tertial.
5. populatia de peste 14 ani si care devine apta de munca.
Apoi se adauga criterii care tin de elementele modernizarii:
1. numarul de locuinte cu apa potabila furnizata prin conducte.
2. locuinte cu servicii igienice asigurate.
3. dotajul rezidential modern si mijloacele de comunicatie in masa.

Tipologia in gindirea romaneasca a fost initiata in special de geo-

grafi. Scoala de geografie fizica a elaborat tipologii regionale, por-
nindu-se de la criterii de factura fizica, in unele situatii ajungindu-se la
formule sociografice.

Curs 08 – 23.nov.2000

Primele tipologii ale comunitatilor rurale au apartinut geografilor.

Acestia au absolutizat dimensiunea de morfologie a spatiului,
imprimind tipologiilor un caracter static, estompindu-l pe cel dinamic.
Tipologiile geografice au un caracter sociografic, adica un caracter
dedus din dimensiunea dominant fizica, descriptiva, fara a avea o for-
mula analitica, in baza careia sa se elaboreze modele de dezvoltare
sociala.
Geografii au accentuat de predilectie factorii ce tin de raportul
vetrei satului cu asa-zisul trup de mosie. In geografia sociala prin
vatra se intelege spatiul de rezidenta, iar prin trup de mosie, locul de
munca.
Printre geografi, Vintila Mihailescu, cel ce a activat in cadrul
Scolii conduse de Dimitrie Gusti, pornind de la relatia dintre vatra
satului si trupul de mosie, distingea trei tipuri de asezari rurale:
1. satul adunat (satul concentrat).
2. satul rasfirat.
3. satul risipit.
Vintila Mihailescu nu face in schimb analize de prognoza care
sa faciliteze programele de dezvoltare sociala.
Nicolae Alexandru Radulescu in lucrarea “Vrancea”, pornind si
el de la consecintele pe care le implica raporturile dintre vatra si
mosie si particularizind aceste raporturi la cazul regiunii Vrancei,
adauga alti doi indicatori in realizarea unei tipologii a satelor: relieful

22
si forma satului. In functie de relief, considerat de autor ca fiind
fundamental in elaborarea fizionomiei satului, el stabileste existenta
in zona Vrancei a urmatoarelor tipuri de localitati rurale:
1. satul adunat riveran.
2. satul adunat de terasa.
3. satul adunat de coasta.
4. satul risipit de terasa.
5. satul risipit de coasta.
Ulterior cercetarile geografice au depasit caracterul sociografic,
atit sub raport teoretic cit si sub raport metodologic, incercindu-se sa
se puna in evidenta tipologizarea comunitatilor rurale in raport de
anumita criterii functionale.
In acest sens ne referim la studiul intitulat “Consideratii geografice
privind tipologia asezarilor rurale din Romania”, semnat de Ion
Bacanaru, in care autorul releva cum satul, ca organizare sociala s-a
constituit si a durat in timp ca sistem de relatii de productie, in care
functiile economice si-au pus si-si pun amprenta asupra tuturor
componentelor constituiente. Deci isi pun amprenta atit pe morfologia
cit si pe structura de organizare sociala a satului, ca si pe capacitatea
satului de a se dezvolta prin folosirea potentialului de care dispune
fiecare comunitate rurala, mai ales prin folosirea cadrului geografic.
Functia economica, in concluziile acestor geografi se plaseaza in
interiorul comunitatii satesti, fiind un criteriu de unitate si de sinteza si
stind la baza solutiilor viabile de sistematizare teritoriala.
Finalitatea acestor functii este si una de program, aceea de a
ordona factorii economici, factorii naturali si factorii sociali si a conferi
prin acesti factori caracterul de centru populat, precum si caracterul
de centru productiv, ca parte a peisajului natural.
Pe baza acestor criterii se pot elabora principalele tipuri functio-
nale de asezari, tipuri funtionale ce sunt necesare elaborarii
programelor de dezvoltare sociala in functie de resurse si de scopuri.
In literatura sociologica straina, mai ales in ultimele doua decenii
au fost elaborate conceptii functionale privitoare la structurile si
tipurile de organizare in spatiu a comunitatilor rurale in vederea
elaborarii de strategii in teritoriu.
Una din aceste strategii ii apartine lui Robert Redfield si se
regaseste in lucrarea “Societatea taraneasca si cultura”, in care avem
de-a face cu o prelungire a ideilor din lucrarea “Societatea populara”
in elaborarea unor tipologii de sate, rezultate mai ales din
caracteristicile arhaice ale societatii rurale. El distinge intre:

23
1. societatile statornice.
2. societatile rurale izolate.
3. societati aliterare.
Prin contibutiile sale, in cadrul sociologiei franceze se distinge M.
Jollivet. Literatura germana studiaza problema tipologizarii comuni-
tatilor rurale din perspectiva proceselor si fenomenelor ce se
deruleaza in sociologia contemporana, cele mai importante fiind
considerate: procesul industrializarii, procesul urbanizarii si procesul
informatizarii sociale.
Un articol extrem de interesant ii apartine lui Ulrich Plank, care
scrie un studiu intitulat “Tipologia colectivitatii rurale si studiul
dezvoltarii sociale – aspecte teoretice si metodologice”. In acest
studiu, Ulrich Plank invoca:
- ideea dezvoltarii sociale.
- implicarea cercetarilor sociologice in procesul dezvoltarii.
- programele de dezvoltare sociala care urmeaza efortului de
tipologizare a localitatilor rurale.
Astfel el urmareste sa puna in evidenta finalitatea tipologiilor si
sa evidentieze tehnicile cu ajutorul carora se poate realiza tipologiza-
rea. El insista asupra limitelor dar si a dificultatilor pe care le implica
standardele utilizate in clasificarea comunitatilor. Aceste dificultati,
spune autorul, decurg din greutatile pe care le implica identificarea
sistemului de traditii a localitatilor, traditii ce indica specificitatea
localitatilor sau specificitatea regiunilor.
Precizind ca tipologizarea comunitatilor rurale face obiectul de
interes al planificarii si plasind planificarea in cadrul studiului dezvol-
tarii sociale, Ulrich Plank releva ca procesele de crestere, ca si
efectele masuratorilor efectuate asupra comunitatilor, pot conduce la
stabilirea tipurilor de crestere sociala (de dezvoltare) iar ulterior prin
aceste masuratori sa se poata facilita raspunsurile la intrebari de
forma:
- “care comunitati sunt potrivite din punct de vedere social si
functional spre a se dezvolta?”
- “care comunitati nu se mai potrivesc dezvoltarii sociologice si
economice?”
- in care comunitati este posibil sa apara dificultati in raport cu
dezvoltarea si cu adaptarea?”

In sociologia germana, potrivit studiului efectuat de Ulrich Plank,

comunitatea se dezvolta in baza a trei dimensiuni:

24
- prin urbanizarea sistemului fizic.
- prin urbanizarea structurilor sociale.
- prin urbanizarea modelului cultural.
Cerind ca politica sa se implice in elaborarea planurilor regionale,
Ulrich Plank enumera cinci categorii de comunitati:
- tipurile economice – sunt determinate de structurile socio-
economice referitoare la distributia rezidentilor in raport de
sectoarele economice in care lucreaza.
- tipurile functionale – stabilirea locatiei si a resurselor comunitatii
sunt predominante in determinarea clasificarii tipurilor functionale.
Concluziile pot apare in urma analizei frecventei si a mutarii
legaturilor intre locul de munca si acomodarea, fiindca acomodarea
este un factor al stabilitatii, facilitand procesul dezvoltarii.
- tipurile sociale – se considera ca, in mod curent, clasificarea
tipurilor sociale este limitata la citeva incercari, dar care nu sunt
concludente deoarece locul legal de munca s-a dovedit a fi un
indicator neconcludent. Grupurile sociale pot schimba locul de
munca in functie de oferta si cerere dar si in functie de facilitatile
culturale si chiar in functie de facilitati privind loisire-ul (totalitatea
activitatilor creative post-profesionale). Ulrich Plank precizeaza ca
in viitor trebuie pus accentul pe factorii industriali si sociologici si
atunci clasificarile sociale trebuiesc facute in raport de: venit
material, nivel de educatie, conditie de viata si origine etnica.
Indicatorii care arata structurile comunale puternice trebuiesc
inclusi in tipologizare, intrucit ei contribuie la elementele dezvoltarii
comunitatii.
- tipurile de dezvoltare – Plank ia in consideratie, in primul rind,
dezvoltarea demografica precum si nivelul activitatilor de construc-
tii, considerate ca semnificative in procesul de dezvoltare rurala,
intrucit o prolificitate demografica accentuata, corelata cu un
proces de constructie, nu numai rezidentiala ci si administrativ
culturala, ofera baza dezvoltarii de perspectiva a unei localitati.
Scaderea volumului demografic, urmata de migratia populatiei au
ca efect anularea posibilitatilor de dezvoltare rurala.
- tipurile de ruralizare – in aceasta privinta, spune Plank, nu este
importanta numai localizarea topografica ci e importanta localiza-
rea in general, in functie de accesul la comunicatie, in functie de
reteaua de transporturi si in functie de pozitia in sistemul marilor
centre. De aici Plank stabileste patru tipuri de comunitati:

25
 1. comunitati predominant agricole (sectorul primar detine
peste 50%).
2. comunitati predominant industriale (sectorul secundar
detine peste 50%).
3. comunitati de servicii catre populatie (peste 50% din
locuitori ocupati in sectorul tertial).
4. comunitati mixte (niciuna dintre activitati nu depaseste
50%).

Curs 09 – 30.nov.2000

In literatura germana exista incercari de analiza a tipurilor de

comunitati rurale, folosindu-se de criteriul structurilor sociale, criteriu
determinat cu ajutorul analizei ponderilor, al ponderilor sectoarelor
economice ca apoi sa se procedeze la operationalizarea variabilelor
dependente de structurile sociale. In sociologia germana, procedeul
operationalizarii conceptelor este determinant in cercetarea si
clasificarea tipurilor de comunitati umane.

Rezultate notabile in cercetarea tipurilor de comunitati umane s-

au intilnit si in Polonia. Printre ginditorii ce au avut si au preocupari
privind tipurile de comunitati umane, mentionam pe: B. Galeski, A.
Szemberg, T. Wierbiski, F. Zinanieski (autorul lucrarii “Taranul po-
lonez”).
B. Galeski si A. Szemberg au scris “Tipologia satelor in Polonia”,
tipologie realizata avind o conceptie regionala asupra comunitatilor
rurale si luind ca drept criteriu de clasificare “diviziunea familiilor
satesti in functie de categoriile socioeconomice”, categorii stabilite de
cercetatorii Institutului de Economie Agrara din Varsovia, care au
realizat in primul rind cercetari de tip panel.
Institutul de Economie Agrara intreprinde cercetari atit la nivel
regional cit si local, astfel incit prin esantioane sa se asigure
reprezentativitatea.
In Polonia cercetarile se realizeaza la nivel regional, dar si prin
studiul de caz. Din punctul acesta de vedere, cei doi sociologi, avind
o conceptie regionala si un criteriu privind diviziunea familiilor rurale
in functie de categoriile socioeconomice relevate de cercetare
stabilesc o categorie de comunitati rurale pe care apoi le departa-

26
jeaza in functie de randamentele economice si de investitii, toate cu
referire la elementul de proprietate, la marimea posesiunii.
Distingem opt categorii de comunitati:
1. primul tip mentionat de cercetatori este acela in care 1/3 sau mai
multe familii se intretin din munci platite, avind insa si loturi de pina
la 1/2 ha.
2. a doua categorie cuprinde sate in care 1/3 sau mai multe familii se
intretin din munci platite in afara fermei, dar nu lucreaza pentru
“vecini bogati”.
3. a treia categorie se refera la comunitatile rurale in care familiile de
tarani depasesc 1/3 din locuitori care au si o alta ocupatie si
structurile sociale sunt afectate de biprofesionalitate.
Cei doi sociologi considera ca aceste trei tipuri de sate se refera
la acele localitati rurale unde activitatile fermiere implica un numar
considerabil de familii, dar cuprind si familii a caror sursa majora de
existenta o reprezinta activitatile din afara fermelor.
4. a patra categorie se refera la satele in care tipul principal de
activitati reprezinta activitatile fermiere si unde ocupatiile agricole
sunt dominante.
5. a cincea categorie priveste acele localitati rurale in care mai putin
de 2/3 din totalul familiilor au ca drept ocupatie de baza agricultura
sau cresterea animalelor.
6-7. aceste categorii sunt considerate nerelevante.
8. ultima categorie se refera la tipul de sate indefinit pentru ca
diferentierile de proprietate precum si acelea ce tin de structurile
ocupationale sunt atit de numeroase incit nu pot fi grupate in nici o
categorie statistica si in consecinta nu ne ofera o baza
metodologica pentru clasificarea lor.

Din punctul de vedere al cercetatorilor romani retinem doua

premise: cea teoretica si cea metodologica, in virtutea carora s-a
incercat elaborarea tipologiilor rurale in vederea stabilirii strategiilor
de dezvoltare rurala, strategii pe care noi le consideram ca mijloace
de comunicare culturala intre diferiti poli de crestere sociala,
economica si culturala.
Din punctul de vedere al conceptiei de ansamblu, noi pornim de
la teoria sistemelor autoregenerative pentru a putea stabili masura in
care o comunitate sau o zona poseda acele resurse proprii care sa le
faca apte de dezvoltarea ulterioara si in consecinta justifica investirea
de fonduri financiare si de resurse umane.

27
 Se face astfel o delimitare relativ exacta intre localitati apte de
dezvoltare in viitor, localitati cu ritmuri lente de dezvoltare precum si
intre localitati stagnante.
Pornind de la o idee a lui Francois Peroux din “Economia aplica-
ta”, consideram ca procesul de crestere sociala nu este identic in
toate zonele si in toate localitatile. Peroux vorbea de poli de crestere
intelesi ca ansamble de unitati motrice care exercita un efect
antrenant asupra localitatilor cu care stabilesc legaturi: “cresterea nu
apare pretutindeni in acelasi moment ci se manifesta in poli de
crestere de intensitati variabile, cresterea difuzindu-se prin diferite
canale si avind efecte finale diferite”.
Intr-un fel dezvoltarea nu este una omogena ci este un complex
contradictoriu generind consecinte si dezechilibre diferite. Pornind
dintr-o sursa sau dintr-un pol de crestere un mesaj (tehnic, cultural
sau organizatoric), genereaza serii succesive de tensiuni si schimbari
care impun ceea ce sociologii numesc strategii de interventie prin
care agentul de schimbare este continuu activ, asociindu-si specialisti
din domenii complementare in vederea realizarii de investigatii si
tipologii interdisciplinare.
Centrele de iradiere culturala, implica de fapt doua categorii de
consecinte (efecte):
- efecte stimulative care sustin dezvoltarea.
- efecte de blocaje sociale determinate fie de rigiditati structurale,
fie de rigiditati de traditii culturale sau pot surveni si datorita unor
elemente de ordin administrativ. Pot sa existe si blocaje de ordin
psihologic.
Pornind de la aceste situatii, cercetarea este in masura sa
stabileasca tipurile de comunitati umane si din care sa apara
posibilitatile de operationalizare a indicatorilor sociali, economici si
culturali care sa faciliteze simularea pe calculator.
Din punct de vedere metodologic, cercetarile noastre au pornit si
continua in baza fisei comunei, ce cuprinde indicatori materiali,
economici, demografici, indicatori ce tin de mobilitatea populatiei,
indicatori ce vizeaza situatia culturala, situatia de sanatate publica,
comportamente religioase, sursele de dezvoltare, ca apoi sa puna in
evidenta modul de evolutie in perspectiva, putindu-se elabora
prognoze ce vizeaza un termen scurt sau lung.
In baza acestor fise distingem urmatoarele tipuri de localitati:
1. comuna cerealier intensiva.
2. comuna mixta.

28
3. comuna agrozootehnica.
4. comuna viticola (numita viticol-pomicola).
5. comuna agroindustriala.
6. comuna agroturistica.
7. comuna forestier-zootehnica.
8. comuna caracteristica zonei Deltei Dunarii (dependenta ecologic
de retelele hidrografice).

Curs 10 – 07.dec.2000

Inovatia si comportamentul ca fenomene de cultura

Inovatia a constituit si constituie o tema de reflexie interdisciplina-

ra, aceasta atragind interesul sociologilor si psihologilor, antropolo-
gilor si medicilor, pedagogilor si economistilor in scopul relevarii
impactului pe care aceste inovatii il au, atit asupra modelelor
culturale, cit si asupra personalitatii umane.
Mai recent, fenomenul inovatiei a fost si este analizat si din
perspectiva teoriei informatiei, in general dar si prin teoria informatiei
genetice – in particular.
Atit in tara noastra cit si strainatate s-a procedat la cercetarea
faptica a fenomenului inovator, astfel incit exista elemente utile de
comparabilitate stiintifica. In Romania, cercetarile au fost de natura
teoretica si empirica.
Din punct de vedere al teoriei informatiei, pornind de la caracterul
revolutiei stiintifico-tehnice, acela de a fi universal, precizam ca
aceasta epoca este epoca paradigmelor si a paradoxurilor.
Paradigmele se refera la volumul datelor informationale care nu
mai poate fi ordonat dupa rigori clasice si nu mai poate fi structurat in
scheme ale logicii formale de tip traditional.
Imensa ca intindere si infinita ca variatie, cantitatea mesajelor
informationale nu se mai poate organiza in formule separate intre ele,
sau in compartimente autonome. Informatia devine tot mai mult
pasibila de a fi exprimata in simboluri cu grad maxim de generalizare
prin intermediul carora, diversitatea se unifica iar unitatea se
aprofundeaza in continut.
Programele de prelucrare pe calculator, ca si utilizarea larga a
microprocesoarelor, string in unitati varietatea mesajelor semantice si

29
clasifica cimpul informatiei dupa criterii de factura functionala. De
aceea, matematizarea si tehnica modelarii cunostiintelor devin
mijloace utile de prelucrare a datelor informationale, astfel incit
axiomatizarea si teoria probabilitatilor, algoritmizarea si teoria
multimilor, teoria grafurilor si teoria lanturilor au relevat functia
operationala a structurii sistemice in cunoastere, ceea ce a condus la
necesitatea concentrarii informatiei dar si la necesitatea extinderii
acesteia.
Actuala revolutie stiintifico-tehnica este si epoca paradoxurilor.
Enumeram citeva aspecte:
- un prim aspect priveste faptul ca in timp ce interdependenta
electronica, si deci interdependenta informatiei, recreaza lumea
dupa chipul unui sat global, satul ca unitate umana se dezagrega.
Sub efectul revolutiei stiintifico-tehnice contemporane unitatea
satului este profund afectata dar, in mod paradoxal, societatea
integratoare se constituie dupa imaginea si functiile unui sat
global, intrucit societatea contemporana a antrenat in evolutia ei
sociala, economica si culturala, toate zonele lumii. In felul acesta,
societatea contemporana a devenit un sistem ce trebuie sa devina
unitar prin asocierea si antrenarea tuturor partilor intr-o finalitate
unitara.
- un alt paradox se refera la aceea ca tarile agricole sunt tot mai
putin apte de a se hrani din propriile lor resurse alimentare si “cer
piinea lor” tarilor industrializate, marind dependenta lumii in curs de
dezvoltare de lumea dezvoltata.
- un alt element al starii de paradox se refera la faptul ca in timp ce
trebuinta de produse agricole creste, prestigiul social si moral al
agricultorului scade, motiv pentru care numarul persoanelor care
opteaza pentru activitati agricole scade in mod constant.
Cercetarile au evidentiat existenta unui fenomen al selectiei, al
fortei de munca din agricultura.
- desi penuria de resurse energetice devine tot mai accentuata si cu
toate ca speciile de plante sunt indicate a fi baza de materii prime
si combustibil pentru ramurile industriale, totusi produsele
economiei agrozootehnice continua a fi evaluate in termeni
inferiori. Cercetarile au evidentiat posibilitatea obtinerii de
combustibil prin folosirea unor anume plante producatoare de
combustibil (Brazilia), astfel incit mediul agricol ofera resurse
inepuizabile.

30
 Problema inovarilor tehnico-organizatorice devine o necesitate,
atit de ordin economic cit si de ordin natural, intrucit folosirea unor
tehnici compatibile cu modelele de cultura locala determina
conservarea echilibrelor ecologice si preintimpina dezechilibrele
social-economice.
Inovatia, in literatura sociologica, a fost si este tratata din punct
de vedere al relatiei cu traditia. Trebuie facuta distinctia dintre traditie
si traditionalism.
Traditionalismul, asa cum spunea sociologul clujan George Ma-
rica, accentueaza prea mult cadrele trecute si deci are ca drept efect
imobilitatea (imobilismul). George Marica precizeaza ca traditiona-
lismul se transforma intr-un fel de dogmatism, fara vreun temei real
de aplicare actuala, nemaiavind semnificatii in comportamentul uman.
Traditionalismul, dupa G. Marica, reprezinta acel conservatorism
pernicios si prin urmare traditionalismul trebuie sa faca obiectul unor
analize separate.
In schimb, traditia are un caracter programatic. Desi este o
afirmare empirica, traditia are o relevanta asupra contemporaneitatii,
prelungind in prezent norme si valori care trebuie sa se continuie, sa
se conserve in viitor.
Astfel traditia genereaza un sistem de atitudini psihosociale de
durata si care sunt mostenite din trecut si au un caracter anonim. Cu
toate acestea traditia exercita o puternica influenta asupra vietii
actuale. Traditiile – scria G. Marica, impun ascultarea lor, dominindu-
le si constituind modele demne de imitatie.
Ansamblul de traditii nu e un conglomerat intr-un anume sistem ci
reprezinta o unitate coerenta, reprezinta un sistem cu structura
stratificata.
De aceea traditiile inseamna stabilitate si continuitate, inseamna
regula si norma, neincurajind totdeauna fenomenele netraditionale si
neincurajind tentativa intentiei de inovare sociala.
De obicei traditiile omogenizeaza structurile sociale si in acelasi
timp previn si chiar preintimpina abaterile de la norma, astfel incit
traditia disciplineaza membrii comunitatilor sociale, controlind si in
acelasi timp asigurind consensul si unitatea sociala. De aici rezulta
multitudinea de opinii care s-a formulat, atit in legatura cu sensul
conceptului de inovatie, precum si in legatura cu efectele psihologice
si antropologice care decurg din procesul adoptarii inovatiilor in
mediul rural.

31
 Astfel, sociologul francez Henri Mendras, in lucrarea “Sfirsitul
taranimii” considera ca agricultorul actual format in tiparul societatii
traditionale este dezorientat de catre o inovatie care i se prezinta si
de care vechile cadre morale si temporale se releva a fi inadecvate.
O astfel de situatie il predispune pe rural la imposibilitatea
constientizarii adoptive, il predispune la o angoasa comportamentala,
generind o stare de retinere fata de un element cu functii novatoare,
absolutizind unele laturi ce tin de specificul si traditionala invarianta a
intervalelor in care se efectueaza muncile de sezon.
Henri Mendras vorbeste de o asa-zisa “criza de civilizatie”, care
este exprimata intr-un conflict de viziune si care decurge dintr-o
contradictie ce se afla intre societatea traditionala si efortul de
introducere a unor inovatii tehnico-organizatorice.
Cele mai ample cercetari asupra fenomenelor novatoare le
intilnim in S.U.A. unde s-a dezvoltat curentul numit difuzionist initiat
de catre Everet Rogers in doua lucrari: “Difuziunea inovatiei” si
“Asupra modernizarii taranului”.
In prima lucrare Everet Rogers defineste conceptul de inovatie
apoi expune rezultatele cercetarilor privind procesul de acceptare a
inovatiei in agricultura americana, precum si la stadiile parcurse de
procesul de introducere a inovatiilor in structurile rurale.
In cea de-a doua lucrare el considera ca inovatia este o decizie
care priveste atit individul cit si grupul social, el analizind ipostaza pe
care o dobindeste inovatorul in raport cu grupul sau de apartenenta,
vorbind de cosmopolitisti si de traditionali.

Curs 11 – 14.dec.2000

Josef Schumpetor intr-o viziune economicista raporta actul no-

vator la obtinerea de profituri financiare, el precizind ca o inovatie
reprezinta “introducerea unei combinatii productive avind caracterul
absolut de noutate, care se diferentiaza de simplele schimbari de
crestere si care duc la un progres, facind posibila obtinerea de
profituri monopoliste”.
Eugen Sperantia considera in lucrarea “Traditia si rolul ei social”
ca inovatia reprezinta un proces achizitiv, o achizitie realizata de
catre un organism prin care se realizeaza in timp o “simbioza
fiziologica”. Inovatia este considerata de el ca o circulatie mecanica

32
de substanta naturala. Acest act de transfer duce la cresterea fiintei
sociale. Pentru organismul social este caracteristica raspindirea de
produse, raspindirea avind finalitate in cresterea resurselor organice.
Eugen Willkening in lucrarea “Tratat de sociologie rurala” face
prezentarea unui proiect de cercetare pornind de la definirea
conceptelor. In acest sens, elconsidera ca o inovatie comporta
implicatii atit de ordin economic, cit si de ordin cultural.
Relevind caracteristicile tehnice ale unei inovatii, E. Willkening
insista cu predilectie asupra marimilor de ordin calitativ, precizind ca
inovatia reprezinta “o schimbare calitativa si nu doar una cantitativa”.
Pornind de la aceasta definitie si incercind sa surprinda raportul
existent intre dezvoltarea tehnicilor si cantitatea de effort necesar
pentru manevrarea acestora, E. Willkening stabileste un anume
criteriu de etalonare a inovatiilor si anume eficienta lor economica,
exprimat in avantaje productive superioare, comparativ cu
randamentele obtinute prin vechile tehnici utilizate de catre cei din
mediul rural, corelind aceste avantaje cu randamentul pe unitate de
productie, randament ce decurge din marimile de capital investite. De
aici E. Willkening elaboreaza o tipologizare a inovatiilor tehnice pe
care apoi le raporteaza la modelele de conduita a grupului.
In literatura de specialitate se insista asupra aptitudinilor pe care
le are mediul natural de a crea si de a utiliza inovatiile tehnice. Exista
autori care considera ca mediul rural nu a creat nimic si totul provine
de la oras.
J. Charrier in lucrarea “Citadini si rurali” inclina sa creada ca
mediul rural este total subordonat traditiei si in consecinta el nu are
alta finalitate decit aceea de a supravietui, pe cind orasul are ca drept
valoare putinta de a crea.
Mediul rural este apreciat prin prisma empirismului psihic, motiv
pentru care taranul este apreciat ca avind o psihologie rutiniera
(Petre Andrei) si in consecinta nu are o anume deschidere catre
exterior.
Pornind de la inovatie ca proces generic si ca act creator,
consideram ca inovatia in mediul rural este un produs de sinteza,
rezultata din asocierea unor factori economici, culturali, psihologici si
educationali prin care mediul rural trece de la o treapta anterioara la o
alta treapta cu metode de actiune diferite.
Noi definim inovatia ca ansamblu de modificari tehnico-
organizatorice si procedural actionale, destinate sa reconstruiasca

33
configuratia unui sistem social dat si sa-l includa intr-un proces
evolutiv superior.
Retinem ca in literatura de specialitate se mentioneaza faptul ca
fenomenul novator comporta situatii de blocaje si situatii de paradox.
Din punct de vedere al situatiilor paradoxale se releva cum noile
tehnici pot sa genereze conflicte de interese intrucit exista costuri
economice care sunt suportate numai de o parte a societatii, pe cind
intreaga colectivitate beneficiaza de avantajele acestora.
Exista inovatii care genereaza anume riscuri (efecte cu riscuri) si
care sunt suportate de intreaga colectivitate. In literatura de specia-
litate se mentioneaza ca o centrala termica sau una nucleara
reprezinta un avantaj dar acestea pot genera degradarea mediului
inconjurator, expunind populatia la riscuri particulare. In consecinta,
efectele negative pot depasi avantajele. Referindu-ne la mediul rural
si particularizind aceste riscuri, invocam situatia ingrasamintelor
chimice care duc la cresterea randamentului economic pe unitate de
productiva dar care comporta efecte negative, atit pentru mediul
natural, cit si pentru organismul uman.
Privind blocajele sociale, ne-am referit atit la reactiile de
rezistenta spontana a comunitatilor rurale fata de noile tehnici, dar si
la ideea de ruptura a omului de mediul natural prin intermediul
tehnicilor moderne. In acest sens se considera ca sub impactul unor
surse din exterior si in contact cu programe de transformare – prove-
nite din afara, se impun noi metode de functionare sociala, ducind de
multe ori la rezistenta grupurilor fata de tehnici inca netestate in
practica lor comunitara.
In ceea ce priveste natura modelelor de crestere, cercetarile au
aratat si alt tip de rezistenta de grup, bazata pe apararea carac-
teristicilor specifice vechii societati, sau privind existenta unor institutii
destinate sa reziste la noile practici productive.
Din unghiul nostru de vedere, inovatia atesta accesul unei
comunitati rurale la valori culturale inedite si releva aptitudinea
acestui mediu de a se plasa intr-o relatie de deschidere spre exterior.
In termeni de teoria informatiei, am putea spune ca in cazul
procesului inovarii, doua colectivitati umane se asociaza intr-un raport
de comunicare reciproca, unde una emite mesaje culturale iar alta le
receptioneaza. O comunitate, uzind de un sistem etalonat de criterii
functionale si utilizind anume coduri cu rol de referential, transmite
date informationale catre o alta comunitate, conferind acestor date
calitatea de a fi mesaj cultural cu rol de inovare. Cealalta comunitate,

34
decodind acest mesaj si descifrindu-i semnificatiile lui de continut, ii
evalueaza gradul lui de adecvare sau de neadecvare la specificul
local, deliberind asupra asimilarii sau respingerii acestor date. Astfel
comunitatea sau grupul care receptioneaza mesajul impune o anume
grila selectiva prin care se retin sau se resping mesaje in raport de
natura structurilor specifice. Comunitatea care urmeaza sa recepteze
aceste mesaje testeaza permanent calitatea mesajelor de a se situa
in prelungirea de principii cu traditia locala si cu cerintele de evolutie
ulterioara ale acestor modele, fiindca orice adaptare neadecvata de
mesaje din exterior, ca si incercarea de a inova o structura sociala cu
mijloace care nu coabiteaza cu experienta locala, substituie structura
si anuleaza functia.
Datorita acestor motive, orice decizie de adaptare a unor tehnici
noi si orice strategie preferata pentru dezvoltarea cadrului local,
impun o evaluare exacta a codurilor care definesc continutul
mesajelor ce urmeaza a fi asimilate pentru a se realiza noi conexiuni
holistice si pentru a se elabora baza pentru noi creativitati sociale.
Acest proces se impune a se efectua intr-un raport dialectic de
compatibilitate functionala a modelelor locale cu modelele ce urmea-
za a se adapta. In felul acesta se preintimpina starile de respingere
functionala si in consecinta se previn atit esecurile economice cit si
atitudinea de rezistenta a grupurilor fata de introducerea noilor
tehnici.
Se considera ca procesul adaptarii de inovatii nu se realizeaza
dintr-o data ci urmeaza trepte de acceptare si de decizie in legatura
cu adoptarea sau respingerea unor tehnici noi.
E. Rogers in lucrarea “Difuziunea inovatiei” considera ca exista 5
trepte necesare pentru adoptarea inovatiilor tehnice:
1. momentul informarii asupra inovatiei.
2. interesul generat de o tehnica noua.
3. evaluarea coeficientului de rentabilitate economica.
4. incercarea (experimentul).
5. decizia de adoptare sau de respingere a unei anume inovatii.
Din cercetarile romanesti s-a desprins dependenta treptelor de
acceptare, atit de structura de proprietate cit si de experienta anteri-
oara dobindita in urma folosirii unei anume tehnici. De aici s-a
conchis existenta, pentru cazul romanesc, a 6 trepte:
1. cunoasterea (informatia).
2. vulgarizarea experientei celor ce au utilizat tehnica respectiva.

35
3. aparitia interesului si deliberarea asupra oportunitatii sau neopor-
tunitatii adoptarii inovatiei.
4. investigarea gradului de adecvare a tehnicii la specificul conditiilor
locale.
5. precizarea gradului de prioritate a introducerii tehnicilor.
6. decizia de adoptare sau de aminare, in functie de prioritati.

Curs 12 – 04.ian.2001

Cultura rurala

Din punct de vedere genetic cultura s-a datorat, asa cum preciza
Arnold Toynbee unei provocari a mediului de catre omul primitiv.
Omul s-a manifestat atitudinal fata de natura.
Din punct de vedere etimologic termenul de cultura a provenit de
la latinescul “agricultura” (cultura agri = cultivarea pamintului), antichi-
tatea romana considerind agricultura ca activitate de prim rang a
omului. Ulterior termenul de cultura si-a extins sfera de semnificatii
astfel incit in perioada romantismului termenul de cultura a vizat si
cultivarea spiritului uman, cultivarea mintii. In acest mod cultura a
cuprins o paleta larga de componente, dar in acelasi timp conceptul
de cultura a devenit unul cu caracter polisemic. Polisemia a
determinat si o multitudine de definitii ale conceptului de cultura.
Astfel Escarpit in lucrarea sa “Social si literar” mentiona ca exista in
lucrarile in limbi de circulatie internationala aproximativ 165 de defini-
tii ale culturii.
Cultura este un produs exclusiv uman, si in afara de calitatea
omului de a provoca natura, procesul de creatie rezulta si dintr-o
atitudine negativa pe care omul o manifesta. Acest fapt este subliniat
de axiologul Max Scheler: “omul este singura fiinta care stie sa
spuna nu”. Omul nu este numai o fiinta care asculta de un inters vital
ci este o fiinta deschisa spre universalitate. In relatia omului cu natura
acesta nu se foloseste numai de membrele sale ci el creaza
instrumente, unelte care sunt prelungiri ale fortelor omului si prin care
se distanteaza de natura prin procesul de prelucrare a acesteia.
Astfel omul se manifesta ca fiinta generica desprinzindu-se de natura
si creind cultura. Un astfel de act face posibila inlocuirea “economiei
de prada” (Fr. Engels) cu economia de productie iar consumarea

36
directa a obiectelor din mediu a fost depasita prin producerea lor.
Unealta devine astfel premisa primordiala a productiei, iar productia
corespunde conceptului unei transformari constiente a naturii prin
munca omeneasca. Premisele naturale ale productiei se transforma
din momente naturale in momente istorice. Omul in momentul in care
produce in mod istoric, in acel punct a activat asupra mediului fizic,
nu numai consumindu-l ci si gindindu-l, intrind in contact nu numai cu
natura si transformind-o pe aceasta dar in acelasi timp transformindu-
se si pe sine si stabilind relatii cu semenii sai.
Omul a fost si este singura fiinta rationala, singura fiinta capabila
sa dezvolte si sa perpetueze raporturi cu semenii sai. Ca fiinta
generica, omul se reproduce in plan istoric intr-o tripla ipostaza: in
obiectele create de el, in sistemul de relatii sociale, in planul
reprezentarilor ideale, ceea ce face ca evolutia propriu-zis istorica a
sa, sa-si afirme specificitatea in raport cu evolutia biologica si chiar sa
depaseasca evolutia biologica. Desprinzindu-se de instincte si
devansind natura, omul a adaugat universul lui cultural. Producind
pentru a-si satisface trebuintele sale, omul a produs nu numai obiecte
si deci, a realizat nu numai lucruri ci a produs in acelasi timp si
modalitati de a produce, modele si structuri transindividuale creind
“stiluri” (Lucian Blaga) ca manunchi de stigme si de motive. Acestea
au fixat pe om intr-un spatiu al sau antropic si i-au definit statusul de
fiinta generica. Odata constituit un astfel de spatiu si odata conso-
lidate structurile lui particulare, el dobindeste o stare de independenta
functionala iar relatiile lui devin active si dobindesc un rol reglator, atit
in productia materiala cit si in cea spirituala.
Spatiul social este un spatiu de impact, impact de peisaj natural si
de creatie modelatoare. Spatiul social nu este o simpla prelungire de
principii a spatiului biologic si nici un transplant mecanic al acestuia ci
este o alta existenta, o alta ontologie (ontologia = teoria existentei).
Lucian Blaga in “Trilogia culturii” avea dreptate atunci cind
spunea ca “aparitia culturii in genere e identica cu aparitia unui nou
mod de existenta – existenta intru mister si revelare”, aceasta nereali-
zindu-se printr-o simpla mutatie biologica si nici prin aparitia de noi
configuratii vitale ci printr-o mutatiune de esenta ontologica. Omul a
fost produs printr-o mutatiune biologica, numai cit priveste
conformatia sa de specie vitala. Cit priveste insa modul sau de a
exista in orizontul misterului si pentru revelare, omul s-a declarat
datorita unei mutatiuni ontologice singulara in Univers.

37
 Desi orice produs este cultura, totusi in ultima instanta structurile
culturale sunt realitati multidimensionale, fiindca afirmarea omului
intr-o alta ipostaza decit cea in serie de filogeneza biologica face ca
el sa existe intr-un alt plan de semnificatie de sine fiind menit unui
destin, acela al creatiei si al stilizarii. Intr-o astfel de ipostaza, omul nu
se mai raporteaza la mediu in mod extatic si nu raspunde la
imprejurari in maniera mecanica si el reproduce mediul natural caruia
ii da un sens al sau, uman.
In procesul de creatie nu avem de-a face cu produse gratuite ci
fiecare produs este scop si mijloc, este norma si e valoare, este
obiectivitate si subiectivitate, e o dimensiune psihologica si este
mesaj sociologic. Desi orice produs este o intruchipare de ipostaza
multiple, el – produsul cultural e in sinea lui unitar, atit din punct de
vedere material cit si spiritual. Nici un produs cultural nu este numai
materie sau numai idee. De aici se justifica expresia materialitatii
creatiilor spirituale, a spiritualitatii produselor materiale. Orice creatie
culturalaimplica in sine o dimensiune ideala. Operele spirituale nu pot
excepta conditia materiala a genezei si nici pe cea a existentei lor.
Orice opera spirituala se obiectiveaza fizic si devine un produs cu
valoare de intrebuintare, devine mesaj.
Limbajele sunt nu numai mijloace de comunicare ci si modalitati
de existenta a ideilor. Intr-un fel cunoasterea si comunicarea au
devenit posibile datorita calitatii mesajului de a dovedi materialitate
sub aspect fizic. Toate acestea atesta necesitatea complementaritatii
dintre material si spiritual, dintre natura si idee, in producerea actului
de cultura. Fara suportul material, creatiile culturale nu se pot
manifesta si nici nu ar putea dura in timp.
Cultura s-a concretizat intr-un sistem care a sintetizat produsele
societatii, iar acest sistem al culturii s-a diversificat in trei spete
complementare: cultura populara, cultura inalta (urbana) si cultura de
masa. Specia cea mai veche a culturii umane o constituie cultura
populara sau folclorica, inteleasa ca prima reactie a omului fata de
natura. Termenul de folclor a fost dat de William Thomes care a
alaturat doua cuvinte: folk (popor) si lore (intelepciune). Folclorul a
constituit nu numai prima treapta de manifestare creativa a omului,
dar a devenit si obiect de revendicare, atit de ordin ideologic, cit si de
ordin national.

38
Curs 13 – 11.ian.2001

Finalitatile nationale specifice culturii folclorice

Lucian Blaga facea afirmatia privitoare la dihotomia culturii

romanesti, distingind intre cultura inalta, considerata de catre el ca
fiind o cultura intrucitva artificiala si cultura folclorica. Ambele vizau
insa, dupa L. Blaga, o finalitate cu caracter national: “de 100 de ani si
mai bine ne straduim toti intelectualii pe o linie mereu inaltata, sa
cream intr-o epoca de tragice raspintii, o cultura majora. Stradaniile
merg paralel cu procesul emanciparii noastre politice cu acela al
formarii statului si a intregirii neamului”.
In contextul acestor stradanii a intelectualitatii, nationalismul s-a
constituit ca mit national si a fost justificat in istoriografie si dezvoltat
in toate formele de arta si cultura si deci, atit in cultura inalta (cultura
majora) cit si in cultura folclorica (cultura minora).
Folclorul, care este creatia taranului, a ajuns simbolul cultural de
factura nationala si a avut un rol de prim ordin in dezvoltarea
nationala fiindca el s-a transformat in simbol national, justificat ca
atare de toate personalitatile culturii romanesti, devenind la un
moment dat sursa de legitimare a puterii.
E. Gelner in lucrarea “Natiune si nationalism” clasifica folclorul
drept cultura salbatica, spunind ca “el se reproduce singur din
generatie in generatie si nu necesita o supraveghere speciala”. In
schimb cultura inalta, dupa cum spunea Blaga, este o cultura care se
reproduce cu ajutorul unor institutii de profil si a unor personalitati cu
o pregatire specializata. Agentii acestui tip de cultura au fost
intelectuali. Istoricii si scriitorii reprezinta traditia, iar intelectualii se
identifica cu mitul national, in functie de valoarea operei create – ei
insisi mari scriitori devin un mit al culturii. De multe ori creatiile
culturale parasesc sfera specificitatii lor si sunt folosite la nivelul
discursului in confruntari politice.
Folclorul, definit de catre intelectuali drept simbol national, ca
element al ideologiei nationaliste ajunge sa fie considerat de catre
romani drept zona de specificitate etnica, constituindu-se intr-un
element definitoriu al identitatii nationale. Intr-un fel folclorul a fost
folosit si pentru a se releva atit originea latina a poporului roman cit si
pentru a se demonstra continuitatea noastra in spatiul carpato-
dunareano-pontic.

39
 Exponentii Scolii Ardelene au folosit drept argument in demon-
stratia filologica privind ideea unicitatii poporului roman, creatia
folclorica. De aceea George Baritiu in revista sa “Foaie pentru minte,
inima si literatura” indemna la culegerea cintecelor originale,
neschimbate si neatinse, care se afla –spunea el – in gura poporului,
in munti, in sesuri si oriunde. Latinitatea limbii romane a fost un
argument pentru carturarii Scolii Ardelene in a demonstra
specificitatea nationala romaneasca intr-o lume slava.
Intr-un fel, folclorul romanesc a devenit el insusi obiect de reflexie
istorica, mai ales incepind cu anul 1821. Momentul pasoptist a fost
marcat atit de o mare amploare a pretuirii folclorului cit si de
cercetarea acestuia. Primul moment in plan european de plasare a
folclorului la nivelul creatiei superioare ii apartine germanului I.G.
Herder, care realizeaza prima antologie a poeziei populare, intitulata
“Glas al popoarelor”.
Momentul lui 1948 a constituit prilejul de reconsiderare demo-
cratica a creatiei populare in general si a taranului in particular. Sub
influenta curentului democratic ia amploare teza potrivit careia
poporul si mai ales taranul reprezinta o valoare in sine, o valoare atit
politica cit si spirituala. In gindirea pasoptista se afirma ideea potrivit
careia poporul poate sa si dea, nu numai sa primeasca. Cultura
populara poate sa devina baza a dezvoltarii unei literaturi culte
originare. Evaluind folclorul romanesc in termeni herderieni, am putea
spune ca ea reprezinta glasul poporului.
Intersul pentru folclor e corelat cu cel de-al doilea moment istoric
al desteptarii constiintei nationale, cind folclorul devine sursa de
legitimare a libertatii romane, dar si element al ideologiei nationale,
pentru ca nationalismul inseamna eliberare atit de straini cit si de
clasele superpuse. In jurul revistelor “Dacia literara”, “Romania
literara”, “Foaie pentru minte, inima si literatura” etc, s-a elaborat
teoria specificului national, bazat pe originalitate etnografica, pe o
lingvistica si istorie a poporului, creatiei populare rezervindu-i-se un
loc privilegiat.
Generatia de la ’48 a dat contur ideologiei nationaliste, atit la nivel
intelectual, cit si la nivel cultural. Aceasta ideologie a avut o evolutie
dominanta si s-a intemeiat pe cultura traditionala si valorile
autohtone. In aceasta perioada ideea nationala a dobindit spectrul
unui mit national. Mihail Kogalniceanu in introducerea la revista
“Dacia literara” critica asa-zisul “dor al imitatiei”, care – spunea el –
“se manifesta mai ales in literatura si omoara in noi duhul national”.

40
Kogalniceanu precizeaza: “istoria noastra are destule fapte eroice,
obiceiurile noastre sunt destul de pitoresti si poetice pentru ca sa
putem gasi si la noi subiecte de scris fara sa avem pentru aceasta
trebuinta sa ne imprumutam de la alte natii”. Nicolae Balcescu in
articolul “Cuvint preliminariu despre izvoarele istoriei romanesti”
considera ca poeziile si traditiile populare sunt utile in elaborarea unei
istorii bune, deoarece ele sunt unul din izvoarele originale in care
aflam nu numai fapte generale ci ele intra si in viata privata, ne
zugravesc obiceiuri si ne arata sentimentele si ideile veacului.
Personalitatea culturii romanesti care s-a identificat cu creatia
folclorica a fost Vasile Alecsandri. El este unul dintre marii culegatori
de folclor, dar, in acelasi timp, unul care a prelucrat folclorul.
Alecsandri spunea ca “romanul s-a nascut poet” si de aici
caracteriza folclorul ca fiind “comori nepretuite de simturi duioase, de
idei inalte, de notite istorice, de crezuri superstitioase, de datini
stramosesti si mai cu seama de frumuseti poetice pline de
originalitate si fara seaman in literaturile straine, poeziile noastre
populare compun o avere nationala, demna de a fi scoasa la lumina,
ca un titlu de glorie pentru natia romana”.
Subliniind dimensiunea nationala a creatiei folclorice, I.H.
Radulescu spunea ca acestea sunt “curate romanesti ce nu miros
nici a logofetie de prin oras si nici a ceacsiri de prin Fanar”.
Si in Transilvania intilnim acelasi ecou si efort de culegere,
principalul merit fiind atribuit societatii Astra din Sibiu, care pe linga
activitatea de monografiere a unor localitati cu ajutorul preotilor si a
invatatorilor, a initiat – mai ales prin acelasi G. Baritiu – expozitii ale
porturilor populare si a produselor de industrie casnica. In Transil-
vania, creatia populara i-a forma unei imagini a eroului de factura
daco-romana, a carui lupta e orientata in directia eliberarii nationale.
Un moment de culminatie a valorificarii culturii nationale de
factura folclorica s-a realizat prin Mihai Eminescu. El, mai ales in
articolele de gazeta a expus ideologia sa nationalista care a avut o
influenta profunda asupra curentelor literare si asupra afirmarii
constiintei de sine romanesti. In spirit romantic, Eminescu considera
drept model national, “unic si etern” a fi spiritul social romanesc de tip
rural. Natia in intelesul cel mai adevarat al cuvintului se identifica cu
clasa taraneasca, “clasa cea mai conservatoare in limba, in port, in
obiceiuri, ea fiind purtatoarea istoriei noastre”.
Prin Eminescu conceptul de cultura populara dobindeste
atributele estetice si stiintifice, folclorul devenind “izvor pururea

41
reintineritor”. In definirea termenului de “national” in spirit romanesc,
Eminescu considera ca “geniul nostru stravechi a jucat un rol
principal – nu originea face un popor sa fie trainic ci munca lui
proprie, fie cu mina, fie cu mintea”.
Am putea spune, impreuna cu Liviu Rebreanu, ca numai geniul
eminescian a stiut sa integreze organic comoara limbii taranului in
limba uzuala tuturor. Colaborarea dintre romanul cel mai modest –
taranul – si poetul cel mai mare a fixat linia generala a originalitatii
literare romanesti.
De fapt prin Eminescu, cultura romaneasca a gindit calea
progresului istoric si in consecinta cultura romaneasca a fost
orientata spre viitor si nu catre trecut. Cultura folclorica e partea
constienta a sistemului culturii nationale, cultura alcatuita din
urmatoarele trei subsisteme:
y subsistemul culturii inalte, esential de origine urbana.
y subsistemul culturii de masa (mass-media).
y subsistemul culturii folclorice.
Aceste trei spete nu impart mecanic sistemul culturii nationale ci il
compun, intre ele existind interferente si finalitati comune. Intre ele
exista distinctii care releva diferentele specifice in raport cu genul
proxim.

Curs 14 – 18.ian.2001

In cultura contemporana, conceptul de sistem a devenit

operational atit din punct de vedere al ontologiei culturii, cit si din
punct de vedere al procesului reglarii culturii in totalitatea ei de catre
institutiile nationale. E de retinut ca sistemul culturii nationale e o
realitate integratoare alcatuita din subsisteme, din parti. Sistemul
culturii nationale implica trei subsisteme (vezi mai sus). Sistemul
culturii nationale aflat in perioada civilizatiei industriale si stiintifice
dezvolta in mod complementar cele trei subsisteme ale culturii. De
aceea, aceste trei subsisteme, desi sunt distincte intre ele, totusi ele
nu fragmenteaza sistemul integrator al culturii nationale, compunind-o
pe aceasta intr-un tot unitar, avind insa modalitati specifice de
expresie si totodata avind functii proprii in raport cu trebuintele
generale ale sistemului socio-cultural.

42
 De aceea, cele trei subsisteme pot fi privite ca stari relativ
echivalente (acestea nu pot fi ierarhizate, ele sunt necesare in
individualitatea lor sistemului). Aceste trei subsisteme care compun
sistemul national sunt unitare iar caracterul unitar al lor se intemeiaza
pe o suita de argumente care pot sa i-a forma unor paradigme. Astfel,
unitatea celor trei subsisteme se bazeaza pe unitatea lor generica.
Unitatea generica a celor trei forme ale culturii le confera o unitate
de continut. Toate aceste trei subsisteme se regasesc intr-o finalitate
general umana. Cele trei subsisteme ale culturii nationale sunt
unitare prin finalitatea general umana pe care o formuleaza. Unitatea
provine si din omogenitatea elementelor etnic definite, mai ales a
culturii nationale, ca urmare a faptului ca natiunea intervine ca
element reglator in dezvoltarea tuturor celor trei subsisteme ale
culturii. Astfel natiunea are o finalitate instrumentala in dezvoltarea
celor trei subsisteme.
Mecanismul circulatiei bunurilor culturale precum si capacitatea
informatiei de a imbraca diferite forme de expresie, face de multe ori
dificila plasarea unei opere (creatii) in unul din cele trei subsisteme
ale intregului national. Exista opere care apartin concomitent tuturor
celor trei subsisteme, astfel incit ele se intersecteaza si au un
caracter izomeric prin interdependenta celor trei sectoare ale creatiei.
Exista modele, valori, functii si procese care sunt comune si care
intemeiaza ideea de omogenitate a corpului culturii nationale. Astfel
cultura nationala se prezinta ca fiind unitara si omogena, avind rol in
dinamca culturii generale.
Cultura de masa prezinta unele particularitati care o impun ca pe
un sistem de masa ori fara identitate de mesaj, fiindca, daca in cazul
culturii inalte, ideea de subsistem poate fi sustinuta si cu argumente
de ordin istoric ca si cu argumente de ordin rational, iar la rindul ei
cultura folclorica isi are specificitatea ei, sistemul culturii de masa se
prezinta nu ca unul bine definit ci ca un subsistem dependent mai intii
de cultura inalta si apoi dependent de cultura folclorica. Astfel, desi
cultura de masa a aparut dupa cultura inalta, ea s-a dezvoltat ca
urmare a dezvoltarii culturii inalte, servindu-i acesteia, atit in
expansiunea ei, cit si in procesul de transmitere si accesibilizare a
mesajului de catre publicul larg.
Totodata dezvoltarea culturii de masa depinde de procesul
dezvoltarii culturii inalte, motiv pentru care cultura de masa a fost si
este privita de multe ori ca o prelungire a culturii inalte, intrucit, atit
mijloacele utilizate, cit si mesajul cultural ii apartin dominant culturii

43
inalte. Ideea de vehicol al culturii inalte, realizat de catre cultura de
masa, poate fi sustinuta printr-o suita de argumente prin care de
releva cum mass-media nu se afirma printr-o anume autonomie a ei.
Astfel, cultura de masa nu are modele, nu are valori si structuri
operationale, acestea fiindu-i oferite de catre cultura inalta prin
tehnica pe care a produs-o si a pus-o la dispozitia culturii de masa.
Cultura de masa nu are creatori proprii, cum are cultura inalta si
cultura folclorica, creatorii sai sunt specializati de catre institutii
profesionale ce apartin culturii inalte. Informatia vehiculata de catre
cultura de masa este cuprinsa in sfera culturii inalte si insasi
mijloacele de difuzare ale culturii de masa au fost create in sistemul
culturii inalte. Multiplicarea si difuzarea in proportie de masa a unei
opere nu este creatie ci reproducere.
In sinea ei, cultura de masanu este o simpla opera productiva sub
raportul mesajului cultural. Totusi mass-media isi are partea ei de
contributie si chiar o anume creativitate in difuzarea mesajului
cultural, intrucit acesta, indiferent de specialitatea careia ii apartine,
trebuie adaptat la specificul mijloacelor de comunicatie in masa.
Cultura de masa devine ea insasi intrucitva originala.
Cele trei subsisteme ale culturii nationale confera sistemului
unitate si originalitate, astfel ca ele nu segmenteaza intregul cultural
si nu il fragmenteaza in parti care isi sunt paralele unele altora, ci ele
il compun, il alcatuiesc.
Fiecare din aceste trei subsisteme isi are individualitatea lui.
Subsistemul culturii folclorice se impune printr-un set de enunturi prin
care i se confera individualitate si profil. Sub raport istoric, cultura
folclorica este caracteristica primului stadiu de existenta umana si-si
trage originea din formele antice de creatie, astfel incit ea se
regaseste, fie sub forma miturilor, fie sub forma manifestarilor
(ritualurilor) magice inca din formele primitive de existenta umana. Ea
se gaseste si in perioada de trecere de la sclavagism la feudalism si
in perioada preindustriala a existentei umane. Astazi cultura folclorica
exista ca un subsistem aproape inchis, alaturi de cultura inalata si de
cultura de masa, iar supravietuirea produselor sistemului culturii
folclorice se realizeaza si prin transferul unora din aceste produse in
structurile culturii de masa si chiar ale culturii inalte.
Spatiul socio-geografic de manifestare al culturii folclorice il
reprezinta mediul natural. Acest spatiu aflindu-se in continua
restringere, in special datorita proceselor de industrializare si
urbanizare, precum si a extinderii instructiei publice in mediul rural,

44
instructie care vehiculeaza de predilectie mesajele culturii inalte. In
sfera creatiei, cultura folclorica utilizeaza modele si tehnici empirice,
mestesugaresti, iar miscarea in spatiu a mesajelor culturii folclorice
are loc in mod oral. Creatia folclorica apare ca un complex sincretic
cu finalitati si motivatii predominant utilitare, astfel incit actul creatiei
nu vizeaza in primul rind frumosul in sine (ca atare) ci vizeaza
practicul si utilitarul. Fie ca e vorba de practici magico-religioase sau
de activitati sociale, in majoritatea cazurilor frumosul apare ca o
consecinta sau ca un adaos al utilului.
Productia folclorica este inspirata, asa cum spunea Bogdan
Petriceicu Hasdeu, din izvoarele immediate ale naturii. Cultura
folclorica este o cultura neprogramata, neplanificata, actul creatiei nu
face parte din actele premeditate. Dimpotriva, cultura folclorica este
una spontana, o creatie contingenta, creatorul producind cu ajutorul
evenimentelor din natura, dialogind cu mediul inconjurator prin
intermediul uneltei si prin aceasta realizeaza fenomenul de sacralitate
al creatiei folclorice. Modelul si ideea sunt ulterioare produsului, astfel
incit creatia folclorica este libera si spontana, ea nerespectind anume
reguli de creatie asa cum intilnim in cultura inalta.
Cultura folclorica este o cultura colectiva si ca atare ea se
diversifica in variatiuni in timp si spatiu, astfel incit caracterul colectiv
al culturii populare provine din adaosurile sau retusurile pe care le
opereaza fiecare creator.
George Cosbuc in studiul sau “Nasterea proverbelor” spune ca
folclorul este produs de catre un singur creator, nu lucreaza mai multi
deodata ci unul singur, creatorii culturii folclorice fiind exponentii
mentalitatilor traditionale. De aceea creatiile folclorice nu sunt fixate
in structuri permanent definite. Valoarea artistica a creatiilor folclorice
depinde de insusirile native ale producatorului artistic, de inteligenta
acestuia, de talentul si abilitatea lui in a minui imaginile.
Cultura folclorica si interpretarea ei nu constituie o marfa, desi se
adreseaza unui public, ele nu privesc in primul rind cistigul monetar.
Produsele folclorice sunt produse de tip unicat. Modelul se identifica
cu opera ca atare. Spre deosebire de produsele culturii inalte (care
se multiplica in mod identic in mai multe exemplare), creatiile
populare sunt intotdeauna produse singulare, unicat, ele nefiind
pasibile de a fi multiplicate si de a lua forma creatiilor de serie.
In perioada actuala, datorita – in special – informatizarii societatii
are loc fenomenul desacralizarii culturii folclorice, elementele ei fiind

45
tot mai mult afectate de tehnica moderna, care intr-un fel separa pe
om de mediul lui original.

Semestrul II
Curs 15 – 01.mar.2001

Fenomenul cooperatist in perioada anterioara revolutiei

stiintifico – tehnice contemporane

Fenomenul cooperatist isi are originile in structura de obste.

Formele de organizare ale obstei se regasesc in primul rind in
cunoscuta obste asiatica, caracterizata prin modul de productie
tributal. Al doilea tip de obste il constituie obstea romana, care se
organiza in jurul cunoscutului ager publicus. Un al treilea tip de obste
este obstea germana din care a decurs cunoscuta marca germana,
diferita de obstea romana prin modul de organizare si prin raporturile
ei diferite cu statul.
In ceea ce priveste teritoriul tarii noastre, aici este cunoscuta
obstea taraneasca, inca de pe vremea dacilor. Obstea dacica s-a
mentinut in istoria noastra pina in apropiere de cel de-al doilea razboi
mondial, avind o persistenta in timp datorata, in special,
sedentarismului populatiei taranesti din spatiul carpato – dunareano –
pontic.
Formele de organizare pe anumite principii de ordine interioara a
fenomenului cooperatist il intilnim la inceputul secolului XIX, mai ales
prin reprezentantii socialismului utopic, care au fost in special trei:
Charles Fourier, Saint Simon si Robert Own. Cel care se ocupa de
organizarea structurilor cooperatiste a fost Fourier.
Aceasta perioada este una de criza a dezvoltarii industriei de la
inceputul secolului XIX, perioada cind apar marile disponibilitati,
restructurari si somajul lucratorilor din industrie. S-a incercat o
organizare de tip cooperatist, ca remediu la fenomenul de criza
industriala.
Fourier scrie doua lucrari: “Teoria celor patru miscari” (1803) si
“Tratat al asociatiei domestice agricole” (1822). Pentru Fourier orice
societate trebuie sa aiba in vedere doua elemente fundamentale:

46
omul si forma de organizare sociala. Facultatile cu care este inzestrat
omul trebuie sa fie lasate sa se exercite in mod liber intrucit aceasta
conduce la anomia sociala, dar pentru a exista aceasta anomie,
forma sociala nu trebuie sa dobindeasca niciodata un caracter
coercitiv ci este necesar sa apara in primul rind dorinta de munca si
in al doilea rind dragostea de aproape. Fourier considera ca exista o
lege suprema, compatibila cu cea din natura – legea atractiei
universale, si in consecinta ea trebuie practicata de catre societate,
intrucit prin aceasta lege se realizeaza solidaritatea organica.
Forma de organizare considerata ideala de catre Fourier este
denumita de el falanga, intrucit prin falanga oamenii se apropie intre
ei, dezvoltind cooperarea. Intr-o falanga, considera Fourier, trebuie
sa intre aproximativ 3 – 400 de familii al caror numar de membrii nu
trebuie sa depaseasca 1500, intrucit numarul membrilor unei falange
trebuie sa conduca la ordine si echilibru. Acesti membrii dezvolta un
trai comunitar, ei cultivind dar si fabricind in comun tot ceea ce le este
necesar, distribuind rezultatele muncii proportional cu contributia
fiecaruia. Aceasta contributie este in munca, in inteligenta si in capital
pentru ca fiecare membru trebuie sa subscrie un minim de capital cu
ajutorul caruia sa poata sustine finantarea falangei.
Prima conditie pe care o punea Fourier in organizarea
intreprinderii “falanga” era aceea de a avea la baza agricultura,
deoarece industria si masinismul sunt in contradictie cu manifestarea
plenara a aptitudinilor, a aspiratiilor si a afinitatilor umane. El
considera ca industria artificializeaza existenta oamenilor si ii
indeparteaza de la caracterele naturale ale acestora.
Fourier considera ca legea atractiei universale se bazeaza, in
ceea ce priveste omul, pe un numar de doisprezece pasiuni, cinci
fiind pasiuni senzitive, patru pasiuni afective si trei afectiuni
distributive referitoare la necesitatea participarii la impartirea venitului
falangei. El spunea ca legea atractiei universale nu are orizont de
aplicare decit acolo unde individul pune in acord natura lui umana,
bazata pe sinteza celor doisprezece pasiuni, cu natura
inconjuratoare, cu natura cosmica, considerata ca spatiu optim de
legatura a omului cu exteriorul.
Fiind totusi constient ca omul modern nu se poate dispensa de
avantajele industriei, Fourier accepta rolul industriei cu titlu de anexa
la activitatile agricole, prin organizarea unor ateliere de manufactura
organizata in interiorul falangei, care la rindul ei cuprinde parti pe
care Fourier le numeste falanstere. El considera ca aceste ateliere

47
trebuiesc organizate numai in limitele necesitatilor care decurg din
activitatile agricole si din trebuintele membrilor asociatiei.
In intentia organizarii intreprinderii sale, el solicita I primul rind
terenuri agricole in suprafata de 3000 ha si in interiorul acestei
suprafete dispunindu-se constructii nu numai pentru activitatile
productive ci si pentru rezidenta membrilor asociatiei, astfel incit in
cadrul falangei sa se asigure atit un confort economic, cit si activitati
culturale, astfel incit membrii asociatiei sa se poata realiza atit sub
aspect profesional, cit si sub aspect scolar. Fourier a propus ca
asociatia sa dispuna de structuri bancare proprii pentru ca retributia
catre membrii asociatiei sa se poata realiza si sub aspect financiar.
Fourier urmarea prin aceasta inlaturarea inegalitatilor de avere dar si
a inegalitatilor mari in ceea ce priveste repartitia veniturilor.
Dupa Fourier scopul falangei era acela de a asigura in primul
rind posibilitati de a obtine venituri economice celor disponibilizati din
intreprinderile industriale. El nu impunea nici un fel de restrictie de
acces in aceste asociatii, dar odata aderenta realizata, membrii
asociatiei erau obligati sa respecte statutul falangei si in acelasi timp
sa se implice in dezvoltarea acesteia.
In cultura romaneasca, Fourier a gasit un adept in persoana lui
Theodor Diamant care in urma studiilor efectuate in Franta a luat
contact cu sistemul de gindire al lui Fourier. Th. Diamant scrie o
lucrare cu privire la libertate, justitie si ordine in care face elogiul
furierismului ca doctrina si actiune sociala, delimitindu-se insa de
gindirea lui Saint Simon care propovaduia abolirea religiilor si
introducerea unei teocratii politice.
Th. Diamant nu contesta ideea de proprietate si in consecinta el
nu urmareste sa schimbe firea oamenilor ci el vrea numai sa le
foloseasca aptitudinile in vederea instituirii spiritului de justitie si de
ordine. El mentioneaza ca a stabili in toate relatiile unitatea, adevarul
si justitia, a da fiecaruia cea mai deplina libertate si a ridica produsul
la cotele cele mai inalte reprezinta scopul suprem al organizarii sub
forma de falanster. Th. Diamant e preocupat de reintoarcerea
capitalului in agricultura si a chemat la ogor pe toti salariatii care
impinzesc orasele. Intr-un fel el urmareste desprinderea industriei
manufacturiene de inconvenientele pe care le implica industria, astfel
incit sa se realizeze un climat de unitate a omului cu mediul existentei
sale.
La intoarcerea sa din Franta, Th. Diamant incepe propaganda
doctrinei lui Fourier in tara noastra, astfel incit a atras atentia forurilor

48
politice si adresindu-se inclusiv generalului rus Kiselev, care urmarea
implementarea regulamentului organic in tara noastra, in intentia e a-
si pune in practica sistemul sau furierist. Ca drept baza materiala, Th.
Diamant incerca sa atraga interesul unor boieri cu vederi iluministe.
Intr-un fel, Th. Diamant urmarea sa realizeze un sistem de colonii
intemeiate in special cu robii eliberati de pe mosiile latifundiare la
care se adaugau tiganii eliberati de pe mosie. In felul acesta el
reuseste sa infiinteze in comuna Scaieni, judetul Prahova, celebrul
falanster de la Scaieni de pe mosia boierului Balaceanu. Neavind
insa un sistem bine elaborat de organizare a falansterelor, actiunea
sa a esuat in scurt timp intrucit criteriile de munca si de retributie nu
se stabilisera in functie de calitatea economica a celor care
aderasera la acest falanster.
Ideile lui Th. Diamant erau generoase din punct de vedere social
si chiar economic, fiindca sintetizind din lucrarea lui, retinem
urmatoarele idei:
• produsele nu vor mai fi exportate in stare bruta si apoi importate
ca bunuri finisate, ci vor fi prelucrate in tara, dindu-se astfel de
munca membrilor asociatiei si creindu-se plusprodusul in interiorul
tarii.
• deoarece produsele brute sufera transformarea necesara in
interiorul tarii, populatia va cumpara la preturi mai mici aceste
bunuri si deci nu va mai fi supraincarcata cu taxe de transport si
de desfacere.
• avind fabrici, cea mai mare parte a aurului si a argintului va ramine
in tara, iar tranzactiile comerciale nu vor mai fi ingreunate de lipsa
de lichiditati.
• moralul claselor de jos se va imbunatati intrucit va fi eradicata
coruptia si se va conferi o perspectiva de dezvoltare in plan intern.

Th. Diamant ramine ca initiatorul unei formule utopice in tara

noastra. Nereusita celebrului sau falanster de la Scaieni s-a datorat in
primul rind sistemului concurential, caruia asociatia de la Scaieni nu i-
a putut face fata. In al doilea rind, modul de organizare a acestui
falanster nu stabilea relatii adecvate cu economia de piata.
Cea mai interesanta forma de organizare cooperatista o intilnim in
Anglia la Rochdale, initiata de “pionierii din Rochdale”. Ei au
organizat la jumatatea secolului XIX o organizatie sub denumirea de
“Societatea Rochdale a pionierilor echitabili”, fiind o cooperativa de
productie si de consum care s-a intemeiat tot din motive de ordin

49
economic si social, ca urmare a disponibilizarii unui mare numar de
muncitori, mai ales din orasul Manchester. Societatea s-a constituit in
vederea imbunatatirii conditiilor familiale ale muncitorilor care nu-si
mai gasesc loc de munca in intreprinderi si care puteau beneficia de
avantajele unor resurse oferite la inceput de catre anumite institutii,
iar apoi sa-si dezvolte economia si sa devina rentabile prin propriile
lor resurse. Pionierii din Rochdale au pornit de la doctrina lui Robert
Own incercind insa sa-i inlature carentele de ordin organizatoric.
O experienta originala ne-o ofera doua unitati din Germania care
se impun sa fie analizate intrucit se regasesc apoi reluate de
societatile din Transilvania si Banat.

Curs 16 – 15.mar.2001

Herman Schulzte din Delitzsch este socotit initiatorul miscarii

cooperatiste germane. El s-a nascut in 1808, a studiat dreptul la
Leipzig, initiindu-se astfel in legislatia administrativa.
In perioada 1846 – 1847 a avut loc un fenomen generalizat de
foamete in Europa Occidentala. Cu acest prilej H. Schulzte vine in
ajutorul celor saraci prin infiintarea asociatiilor de tip cooperatist,
respectind principiul americanului A. Inkeles: „o buna actiune practi-
ca este o buna teorie”.
H. Schulzte scrie trei carti: „Asociatia lucratorilor pentru
productie”, „Clasa muncitoare si esenta asociatiei” si „Scopul
cooperarii”. Din punct de vedere al conceptiei, H. Schulzte a fost
adeptul economismului liberalist si el intelege sa organizeze
structurile cooperatiste in cadrul sistemului concurential.
Dupa H. Schulzte, sistemul cooperatist se impune prin
urmatoarele caracteristici:
• intregul sistem este adaptat trebuintelor speciale ale meseria-
silor, comerciantilor si micilor patroni. Acest tip de cooperative
nu are caracter nici de breasla nici de clasa, este permisa
participarea oricaror categorii sociale, participarea capitalistilor
fiind nu numai dezirabila ci si necesara.
• cooperativa trebuie sa porneasca si sa se mentina pe principiile
ajutorului reciproc, fiind exclusa interventia statului.
• capitalul propriu constituie baza cooperativei si el trebuie sa fie
cit mai insemnat pentru a avea autonomie.

50
 • capitalul propriu este completat prin fondul de rezerva care se
formeaza prin preluarea beneficiului anual si din taxe de
impunere. In ceea ce priveste beneficiul, H. Schulzte spune ca
beneficiul realizat de asociatie se imparte membrilor ei, iar
capitalul se repartizeaza prin dividente. Baza financiara a
intreprinderii cooperatiste are loc prin raspunderea sociala a
membrilor asociatiei. In ceea ce priveste sistemul de operare
economica si financiara, acest sistem se deduce din sistemul
financiar in vigoare. Cooperativa, ca sistem economic si
financiar, dezvolta si operatii de credit, drept banca centrala
fiind folosita institutia pe care si-o creaza sistemul cooperatist in
vigoare.
Sistemul Schulzte – Delitzsch a avut o mare raspindire, atit in
Germania cit si in Austria, tocmai datorita pragmatismului si facturii
realiste a organizarii de tip cooperatist.
Cel de-al doilea sistem din Germania ii apartine lui Fr. Raffein-
sen, nascut in oraselul Hamm din vestul Germaniei, fiind si el tot
jurist de profesie. In cea de-a doua jumatate a secolului XIX el
incearca sa organizeze un sistem de cooperatie. Este autorul unei
lucrari interesante – „Esenta asociatiei” in care exprima principiile de
baza ale fenomenului cooperatist. Operationalizate, aceste principii
se exprima astfel:
• cooperatia porneste de la ideea propriului ajutor al celor
interesati si are la baza initiative particulare. In aceste asociatii
se exclude influenta de tip filantropic.
• cooperatia are un caracter de institutie de asistenta sociala,
institutie care rezulta in primul rind din iubirea aproapelui, iar in
al doilea rind din ajutorul propriu.
• al treilea principiu se refera la limitarea teritoriala, limitare ce
presupune cuprinderea unui numar limitat de persoane. Aceste
persoane, in numar de 600 – 3000, sunt locuitorii unei parohii
(unitate administrativa). Aceasta unitate este motivata prin
aceea ca se permite cunoasterea membrilor asociatiei si se
permite cunoasterea si controlul reciproc al membrilor
asociatiei, deoarece pe cei asociati ii intereseaza nu numai
activitatea cooperatista ci si felul de viata al membrilor
cooperatori, pentru ca intrarea in asociatie e conditionata de
cercetarea calitatilor morale ale membrilor cooperatori, intrucit
acestia pun in slujba asociatiei intreaga lor personalitate, care
este una economica si morala.

51
 • cooperativa nu are un capital propriu ci ea isi formeaza acest
capital prin ajutor propriu si prin parti sociale care rezulta din
varsaminte. Baza financiara a cooperativei o formeaza si aici
raspunderea solidara si in consecinta fiecare membru
cooperator se regaseste coresponsabil in economia si
beneficiile obtinute de catre cooperativa.
• cooperativa nu urmareste obtinerea de beneficii in sine ci
urmareste satisfacerea trebuintelor membrilor sai. Excedentul
rezultat va fi destinat fondurilor de rezerva dar si ajutorarii celor
nevoiasi, iar in ultima instanta vor fi alocate fonduri pentru
„propasirea morala si intelectuala” a membrilor sai.
Sistemul Raffeinsen se bazeaza pe o structura centralista, motiv
pentru care el a urmarit sa-si pastreze unitatea in teritoriu.
In tara noastra, cele doua sisteme s-au regasit mai ales in Banat
si Transilvania, fiind transferate de svabii din Banat si sasii din
Transilvania. In zona Brasovului, nemtii de aici intemeiaza „Casa
generala de economii din Brasov”. Si in Sibiu ia nastere o societate
similara, aceasta intemeind activitati cooperatiste bazate pe criteriul
de vecinatate. Cel care a initiat acest sistem a fost sibianul Karl
Wolff, doctor in drept, cel care a incercat sa intemeieze o casa
generala de economii. S-a incercat sub influenta germana si o
activitate de monografiere, datorata societatii „Astra” din Sibiu si unor
intelectuali romani.
In Transilvania, fenomenul cooperatist a fost folosit si pentru
motive de ordin sovin, infiintindu-se cooperative care acordau credite
nerambursabile in mod preferential romanilor.
In perioada actuala, fenomenul cooperatist este considerat ca o
sansa de dezvoltare economica, sociala si culturala in sensul
inlaturarii discrepantelor dintre munca agricola si cea industriala.
Sociologul american William Folkman in lucrarea „Cooperativa
agricola de productie ca unitate economica si valoare sociala”,
considera ca miscarea cooperatista furnizeaza raspunsuri la
problemele ce se ridica in urma revolutiei industriale. O astfel de
miscare, spunea Folkman, nu are o baza filosofica explicita, dar este
necesar sa se structureze o anume filozofie a acestui fenomen,
pentru ca fenomenul cooperatist implica anume idealuri precum:
universalitate, democratie, libertate, autoajutor si unitate sociala,
toate relevind necesitatea unei anume filosofii. Totodata el incearca
sa stabileasca principiile de organizare ale fenomenului cooperatist,
acestea fiind reductibile la urmatoarele:

52
 • calitatea de membru cooperator e deschisa oricarei persoane
(principiul universalismului).
• exista un control democratic si acesta e dat prin aceea ca
fiecare membru cooperator beneficiaza de vot.
• interesul asupra partii de capital este limitat, capitalul fiind al
tuturor, beneficiul este limitat de criterii ce stau la baza
intemeierii cooperatiste.
• vinzarea la pret de piata contra numerar.
• educatie constanta a membrilor cooperatori, astfel incit sa se
formeze o atitudine de factura cooperatista la toti membrii
asociatiei.
Folkman considera ca intemeierea cooperativei agricole de
productie variaza in functie de timp si de loc. Pentru sistemul
american, cooperativa agricola de productie rezulta in primul rind din
sistemul de concurenta. Astfel ca structurile cooperatiste trebuie sa
lucreze in folosul membrilor sai, ca beneficiari si nu ca simplii rentieri.
In al doilea rind, cooperativa americana rezulta din sistemul de
opozitie ce caracterizeaza economia de piata.
In general, cooperativele agricole de productie se intemeiaza in
primul rind dintr-o motivatie economica, de aceea principiile de
initiere si de organizare a cooperativelor agricole de productie sunt
intemeiate din satisfacerea cerintelor de ordin economic. Cooperativa
agricola de productie implica trecerea persoanelor de la o situatie
individuala la o situatie colectiva, aducind dupa sine, intr-un fel,
renuntarea partiala la dreptul de decizie individuala.
Totodata, cooperativele agricole de productie presupun si
principiul delegarii de puteri, intrucit conducerea nu apartine fiecarui
membru in parte. Pentru a putea sa participe la circuitul juridic ca
subiect de sine statator, cooperativele agricole de productie trebuie
sa indeplineasca anumite conditii de ordin formal:
• ca institutie legiferata pe baza liberului consimtamint,
cooperativa agricola de productie trebuie sa aiba unitate
organizatorica. Aceasta unitate vizeaza structura interna, modul
de constituire a organelor de conducere, precum si precizarile
privind desfintarea cooperativei. Unitatea organizatorica se
reflecta in sistemul, in structura, competenta si atributiile unor
organe de conducere.
• independenta patrimoniala – orice cooperativa agricola de
productie pentru a se institui din punct de vedere legal, trebuie

53
 sa posede bunuri proprii, ca patrimoniu separat de acela al
membrilor cooperatori.
• cooperativa agricola de productie trebuie sa-si stabileasca
scopul in virtutea caruia se intemeiaza.
Toate aceste elemente se inscriu in statutul cooperativei agricole
de productie sau al asociatiei de tip cooperatist, statut care reprezinta
legea de functionare interna a oricarei unitati cooperatiste. Prin acest
statut se precizeaza competentele conducerii, drepturile si obligatiile
membrilor cooperatori, precum si raporturile cooperativei cu statul.

Curs 17 – 29.mar.2001

Fenomenul cooperatist presupune un raport intre dimensiunea

statala si dimensiunea contractuala. Acest raport are in primul rind
un caracter juridic, iar in al doilea rind acest raport comporta o
dimensiune economica si una financiara.
Intre doctrinarii fenomenului cooperatist au existat diferente de
opinie in ceea ce priveste implicarea statului in dinamica relatiilor
cooperatiste. Chiar si tipurile initiale de doctrine cooperatiste s-au
pronuntat impotriva implicarii statului in organizarea si dezvoltarea
cooperatiei in intentia estomparii caracterului politic al relatiilor
cooperatiste.
La noi in tara I. G. Duca formulase cunoscuta paradigma – statul
sa asiste dar sa nu se amestece. I. G. Duca a fost unul din corifeii
cooperativizarii din tara noastra.
In cadrul acestei relatii trebuie sa tinem cont in primul rind de
faptul ca statul nu poate fi neutru in raport cu unul din marile sectoare
ale economiei nationale – sectorul agricol. In al doilea rind, sectorul
agricol impune sustinerea financiara din partea statului, intrucit exista
un decalaj de pret intre produsele agricole si cele industriale, decalaj
ce se impune sa fie compensat. In al treilea rind, economia agricola
trebuie sustinuta pentru modernizare tehnica ca si pentru moderni-
zare stiintifico – profesionala.
Ca institutie legiferata, cooperativa agricola de productie se
impune sa aiba o unitate organizatorica. In sfera unitatii organiza-
torice se precizeaza:
• structura interna.

54
• modul de constituire a organelor de conducere in raport de care se
stabilesc competentele si atributiile acestor organe.
• obiectivele in baza carora s-a constituit cooperativa agricola de
productie ca subiect cu drepturi si obligatii distincte de calitatea
membrilor cooperatori.
Unitatea organizatorica a cooperativei agricole de productie se
reflecta in sistemul, in structura si in competenta celor care au fost
nominalizati in structurile organizationale.
Un alt element fundamental, in afara de structura organizationala
este independenta patrimoniala. Pentru a se putea institui din punct
de vedere juridic ca subiect de sine statator, cooperativele agricole
de productie trebuie sa aiba un patrimoniu propriu, independent de
economia familiala a membrilor sai componenti.
In necesitatea recunoasterii juridice a cooperativelor agricole de
productie e nevoie sa se stabileasca scopul intemeierii unei astfel de
unitati. In vechiul sistem, scopul infiintarii cooperativelor agricole de
productie a fost prevazut in legislatie ca o extindere a legii planice de
la nivelul economiei nationale la nivelul relatiilor agricole.
Statul trebuie sa stabileasca relatiile contractuale cu cooperativa
agricola de productie. In acest sens, in sistemul anterior s-au stabilit
anumite metode de colaborare cu cooperativele agricole de productie
si aceste metode priveau sase tipuri de relatii:
1. metoda recomandarii – avind autonomie patrimoniala, cooperati-
vele agricole de productie beneficiau de drept la decizie. Cu toate
acestea, statul preconiza recomandarea catre cooperativele
agricole de productie a unor masuri care puteau fi adoptate sau
respinse de catre unitatile cooperatiste in raport de conditiile
concrete ale fiecarei unitati cooperatiste. Astfel, masurile luate pe
aceasta cale de catre stat, devin hotariri numai in cazul in care ele
sunt considerate ca utile pentru unitatile cooperatiste. In tratatele
de drept cooperatist se precizeaza ca normele de recomandare au
caracter de norma juridica, numai ca ele pot fi considerate drept
forme intermediare intre prescrierea obligatorie a unei conduite si
lasarea in seama partilor de a-i preciza regulile de desfasurare.
2. metoda colaborarii – consta in desfasurarea unei activitati
comune din partea organelor de stat si din partea organelor de
specialitate a cooperativelor agricole de productie sau a forurilor
care exprima uniuni cooperatiste (ex: “Uniunea nationala a
cooperativelor agricole de productie” la noi in tara).

55
3. metoda reglementarii directe – prin intermediul acestei metode
se comunica decizii sau masuri investite cu putere obligatorie,
astfel incit ele nu mai sunt supuse aprecierii organelor cooperatiste
agricole, ci ele au caracter imperativ, au un caracter de lege (ex:
legea protectiei muncii, taxele si impozitele).
4. metoda contractuala – prin intermediul ei statul stabileste regulile
de cumparare – vinzare a produselor agrozootehnice, precum si
conditiile unor lucrari de contract cu unitatile cooperatiste.
5. metoda controlului – fiind o institutie economica cu sustinere
financiara mai ales din partea statului, acesta isi atribuie calitatea
de a controla modul de utilizare a resurselor financiare. De
asemenea, metoda controlului viza aplicarea legislatiei muncii in
ceea ce priveste respectarea normelor de munca cit si respectarea
regimului de incadrare.
6. metoda autorizarii – prin intermediul ei, statul transfera o parte
din competentele sale economice si financiare in seama unor
foruri superioare ale cooperativelor agricole de productie. In acest
sens s-a autorizat infiintarea “Casei de Pensii” a cooperativelor
agricole de productie in cadrul “Uniunii nationale a cooperativelor
agricole de productie”. In cadrul acestor case de pensii se achitau
drepturile de pensie a membrilor acestora.

E de retinut faptul ca sistemul cooperatist impune in primul rind o

unitate de ordin juridic. Fara o legislatie precisa cu privire la struc-
turile agricole nu e posibila functionarea acestor unitati. In sistemul
relatiilor cooperatiste este necesara dominanta dimensiunii
contractuale in raport cu dimensiunea statala (dimensiunea statala nu
este eludata). In sistemul cooperatist se impune continua
modernizare de gestiune si de directionare a activitatii de cercetare si
a activitatii economice spre acele forme care aduc un optim economic
si un optim social.

COMUNITATEA URBANA

Comunitatea urbana – orasul, a aparut din diviziunea sociala a

muncii. Se considera ca prima forma de constituire urbana a
reprezentat-o Ierihonul. Acest oras se considera ca ar fi aparut
aproximativ in secolul VIII i.Chr.

56
 Orasul apare ca o relatie complementara in raport cu comunitatea
rurala. Orasul a impus studiul specific al relatiilor dintre oameni si
deci a impus elaborarea unei discipline specifice si anume sociologia
urbana.
Exista ginditori care considera ca o sociologie urbana este de
nerealizat intrucit exista o asa mare diversitate a oraselor incit nu se
pot stabili anume dimensiuni comune din care sa rezulte o disciplina
stiintifica care sa cerceteze ceea ce este general. Sociologul francez
L. Chevallier considera in studiul aparut in volumul “Sociologia
franceza” ca nu putem vorbi de o sociologie urbana, intrucit
problemele si caracteristicile orasenesti nu sunt aceleasi si deci nu
exista un interes singular pentru cercetarea orasului. “Decit sa se
incerce sa se exprime o tendinta unica a orasului, e util sa se
cerceteze imprejurarile istorice, cum ar fi implementarea halelor din
Paris sau dezvoltarea portului Louvre pe Sena, ca apoi de aici sa
rezulte capitala Frantei”.
Exista sociologi care apreciaza ca stiinta fenomenelor urbane se
poate elabora din doua perspective:
• din perspectiva ecologica.
• din perspectiva organizationala.
Printre acesti ginditori se numara sociologul american Morris,
care in lucrarea “Sociologia urbana” precizeaza ca nici un autor nu a
recurs la o maniera unilaterala in elaborarea unei sociologii urbane
prin excluderea uneia din aceste doua componente.
Retinem faptul ca sociologia urbana s-a constituit ca stiinta
pornind in primul rind de la caracterul obiectului muncii, acest lucru
generind un sistem al organizarii sociale aparte, dar si un sistem de
relatii interpersonale distincte de cele existente in mediul rural. In
ceea ce priveste obiectul muncii, mediul urban s-a constituit ca un
artifax uman, intrucit obiectul muncii l-a constituit lucrurile decupate
din structurile biologice.
Mediul urban, constituindu-se pe suportul unor astfel de obiecte a
impus dominanta regulei juridice in raport cu cea morala. Mediul
urban a generat delimitarea vietii publice de viata privata. Mediul
urban a presupus dominanta criteriului mercantil, datorat aparitiei si
dezvoltarii pietii, aparind astfel raporturile indirecte dintre producatori
si consumatori si in consecinta raportarea structurii sociale la criterii
de factura monetara.
In cadrul mediului urban se anuleaza relatiile de intercunoastere
umana, dezvoltindu-se astfel fenomenele de devianta, de patologie

57
sociala. Tot in mediul urban se multiplica raporturile fizice intre
oameni in detrimentul raporturilor psihologice personale.

Curs 18 – 19. apr.2001

Urbanul este un subsistem care sintetizeaza in sine caracteristi-

cile rezultate in primul rind din obiectul muncii, care este un obiect
decupat din fluxul biologic natural. Astfel rezulta caracteristica
esentiala a orasului, asa cum arata Ph. Pinchemel in lucrarea
“Fenomenul urban”, aceea de a fi un artifax uman. Caracterul de
artifax uman decurge din specificul comunitatii construite pe suportul
activitatilor desfasurate asupra unor obiecte abiotice si aceasta
caracteristica pune in evidenta necesitatea interventiei regulilor
exterioare, reguli de ordin juridic.
Orasul, ca si satul, este antrenat in dinamica si evolutia societatii
integratoare si in felul acesta se stabileste intre ele o relatie de com-
plementaritate. Termenul de “complementaritate” a fost dezbatut de
rusul Krapotkin. In literatura franceza se dezbat aceste doua
comunitati sub forma teoriei sistemelor si avem in vedere o lucrare
scrisa de Marie Laur Roggemanns, lucrare intitulata “Orasul este un
sistem”. Autorul considera ca exista doua maniere de a concepe
orasul ca sistem, precum si de a conferi o anume definitie acestui
concept – in primul rind caracteristicile pot sa se refere la urbanismul
ca mod de trai (L. Wirth), iar in al doilea rind se porneste de la
geneza si dezvoltarea insusi. Prima perspectiva se regaseste in
conceptul de sociabilitate a centrului urban. Acest concept de
sociabilitate apartine sociologului german Heinemeyer. Pentru
Heinemeyer, spune Roggemanns, centrul orasului are o functie
sociala originala, fiindca sociabilitatea centrului orasului are o functie
ce raspunde unei anume trebuinte sociale. In cadrul centrului urban,
individul se simte liber, dar in acelasi timp si supus unui control care ii
permite sa ramina anonim. Aceasta implica o anume polaritate a vietii
urbane, manifestata in raportul dintre sfera publica si sfera privata.
Sfera privata vizeaza modul de insertie a familiei in spatiul urban.
De aici se releva faptul ca familia urbana se caracterizeaza printr-o
anume autonomie in interiorul vietii urbane, fiindca micul grup de
relatii personale ofera o anume intimitate, precum si o evaziune, un
refugiu fata de lumea urbana constituindu-se astfel un mediu unde

58
individul poate sa se elibereze de stresul social. Este ceea ce noi am
numit raportul dintre individ si societate, raportul dintre viata publica si
viata privata.
Viata publica exprima un sentiment de apartenenta la publicul
general. Acest concept evoca o atmosfera si o forma de sociabilitate
in care individul se simte ca dependent de societate si supus
controlului institutiilor publice. In acelasi timp insa, aceasta relatie
publica furnizeaza posibilitatea de a ramine intrucitva anonim.
Se poate considera centrul orasului ca arie a publicului. Publicul
se gaseste sau se doreste a fi in centrul urban pentru alte motive
decit simplul fapt ca aici se traieste, se munceste sau se merge la
scoala, ci pentru ca centrul urban confera prestanta, putere si
prestigiu. Singurul centru urban este locul unde se manifesta modul
de viata urban in plenitudinea lui.
Unii sociologi definesc orasul din punct de vedere al superioritatii
lui in raport cu comunitatea rurala. Ph. Pinchemel in articolul “Feno-
menul urban” considera ca orasul reprezinta o forma superioara de
organizare umana, o comunitate de barbati si de femei, legati unii de
altii prin aceeasi rezidenta si facuti solidari prin aceleasi trebuinte si
aceleasi legi. Aceasta forma de organizare nu este posibila decit intr-
un cadru al unei civilizatii superioare fiindca “orice oras este efectul
unui excedent de civilizatie”. Orice oras este zona care pentru a
exista presupune o agricultura evoluata care sa ofere locuitorilor
urbani produsele alimentare, astfel incit acesti rezidenti urbani sa
poata sa dezvolte activitati din sectoarele secundar si tertial. Orasul
presupune o economie, un mecanism al schimbului, o retea de
transporturi si un complex de relatii dominat de folosirea monedei.
Orasul este dintotdeauna simbolul unei stapiniri a datelor naturale si
a exploatarii rationale, atit a resurselor din mediu, cit si a resurselor
umane. De aceea orasul a determinat existenta unei organizari ma-
nageriale, a unei administratii si a unei birocratii. Orasul exista ca
ordine si ca planificare – planificare economica, culturala si
planificare a ordinii sociale in general. Ph. Pinchemel mentiona ca
orasul este “focar si rascruce”, focar unde se intilnesc oamenii,
capitalurile, investitiile si echipamentele si rascruce unde se intilnesc
clientii si vinzatorii, ruralii si urbanii, guvernatorii si guvernatii, ma-
gistrii si discipolii lor. Aceasta dubla functie rezuma esenta urbanului,
explicind motivul pentru care orasul se caracterizeaza printr-o
diversitate de activitati, printr-o diversitate de preocupari, ca si printr-o
diversitate de posibilitati. Folosirea resurselor urbane e mai variata si

59
deci confortul urban este superior, astfel incit orasul e pe de o parte
atractie, fiind in acelasi timp si alegere.
Ph. Pinchemel definea orasul ca fiind un tip de comunitate
umana caracterizat prin posibilitati de alegere preferentiala si prin
posibilitati de optiune profesionala.
Un punct de vedere interesant si controversat ii apartine lui L.
Wirth. Acesta porneste de la predecesorii sai, cei care au intemeiat
Scoala de la Chicago, autorii lucrarii “Orasul”, citindu-l in special pe
Robert Park. In lucrarea amintita, orasul este considerat mai mult
decit o aglomerare de oameni si de servicii sociale, de strazi si de
edificii. Orasul este de asemenea mai mult decit o simpla constelatie
de institutii, de mijloace administrative ca tribunale, scoli, politie sau
functionari publici – orasul fiind mai curind o stare spirituala, un corp
de obiceiuri si de asteptari din care rezulta o comunitate unitara de
oameni si de institutii. Orasul nu este pur si simplu un mecanism fizic
sau numai o constructie artificiala, orasul e implicat in procesele vitale
ale oamenilor care-l compun, e un produs al naturii umane din care
rezulta un spirit urban. Pentru R. Park orasul e o arie a culturii
caracterizata de un tip cultural inalt.
L. Wirth continua conceptia intemeietorilor Scolii de la Chicago
scriind articolul “Urbanismul ca mod de trai”. L. Wirth porneste de la
premisa potrivit careia orasul este mai degraba produsul cresterii
decit produsul unei creatii instantanee. Astfel el defineste orasul ca o
asezare permanenta, relativ mare si densa de indivizi eterogeni din
punct de vedere social.

Curs 19 – 03. mai.2001

Orasul si procesul de urbanizare

N. Schmidt incearca sa cerceteze orasul din dubla perspectiva:

perspectiva spatiala si perspectiva socio – umana. El porneste de la
definitia orasului, spunind ca orasul este un sistem social cu o
anumita localizare. Functia orasului intereseaza mai ales cu referire
la spatiul necesar. Orasul este locul unde se desfasoara cele mai
multe activitati industriale.

60
 Pentru a putea defini sistemul urban in toata complexitatea lui, se
impune sa cuprindem componente constitutive spatial – fizice si
componente sociale.
Componentele spatial – fizice sunt: aria urbana propriu zisa ca
spatiu, numarul de rezidenti si densitatea (densitatea demografica si
densitatea activitatii pe unitatile social productive). Aria cuprinde un
teritoriu coerent, inzestrat in cea mai mare parte cu constructii si
avind o delimitare fizica. In ceea ce priveste numarul de locuitori,
acesta este un element constitutiv si se cere a se lua in consideratie
o cifra minima. Densitatea are o influenta determinanta asupra
relatiilor sociale, asupra contactelor interpersonale cit si asupra
stilului de viata.
Componentele sociale sunt prevederile legale, structura urbana
si functiile urbane. Prevederile legale se refera la componentele
juridice, la reglementarile institutionale, intrucit orasul este un tip de
comunitate umana care functioneaza in baza unor norme elaborate
din exteriorul sau. Totodata orasul implica prevederi legale intrucit
aceasta comunitate presupune o conduita unitara a unor grupuri
eterogen constituite. In ceea ce priveste structura orasului, aceasta
este considerata atit sub aspect static cit si sub aspect dinamic.
Functiile orasului sunt acelea catre care se indreapta interesele
diverse ale publicului si prin care se exprima pluralismul social.
Functiile orasului explica elementele dinamice, orasul reprezentind un
sistem alcatuit dintr-o structura si care se mentine prin functiuni
pentru ca acestea duc la realizarea telurilor propuse.
M. L. Roggemmans spunea ca orasul trebuie gindit prin doua
concepte: conceptul de sistem si conceptul de integrare. Conceptul
de sistem social releva pluralitatea elementelor constituente ale vietii
colective si ale genului de viata comuna care priveste tipuri de
consum (alimentar, de rezidenta, de munca si de loisir). Dupa
Roggemmans orasul presupune o tehnologie, o ordine economica si
o ordine publica, o diviziune sociala a muncii, cit si un anume consum
cultural. In oras oamenii recunosc valori comune si se raporteaza la
simboluri recunoscute in comun si in baza carora ei dezvolta o
conduita unitara. Orasul implica deci o integrare normativa prin
implementarea de reguli, de norme si de valori din care rezulta si o
integrare psihologica. De aici rezulta necesitatea studiilor de
psihologie urbana. Orasele implica un mod de socializare si invatare
sociala generate prin institutiile de profil. De aici decurge si elementul
de alienare urbana, recunoscut ca derivind atit din presiunea regulilor

61
generale asupra celor individuale, cit si din sciziunea vietii publice
fata de cea privata.

Procesul de urbanizare este un element deosebit de important.

Cercetarile sociologice pun in evidenta faptul ca procesul urbanizarii
s-a declansat odata cu aparitia orasului, fiindca orasul a exercitat
intotdeauna o influenta atractiva asupra hinterlandului in special.
Fiecare epoca istorica isi are specificul procesului sau de
urbanizare, dar cercetarile acestui proces sunt in consens precizind
ca acest proces se accentueaza in special in perioada industrializarii
clasice. Forma de urbanizare clasica e dependenta de procesul de
industrializare si astfel urbanizarea a inceput cu dezvoltarea
manufacturii si a generat fenomenul migratiei.
Procesul urbanizarii a determinat un alt tip de relatie intre sat si
oras. Unii sociologi considera ca trasatura fundamentala a urbanizarii
proprie societatilor industriale cele mai evoluate e in legatura cu
relatia cu ruralul si ca orasul se determina din ce in ce mai mult in
raport cu sine insusi si din ce in ce mai putin in raport cu mediul rural.
Aceasta opinie apartine sociologului francez R. Ledrut. El considera
ca in perspectiva satul va disparea pentru ca in zilele noastre s-au
produs mutatii existentiale care reprezinta sfirsitul polaritatii dintre sat
si oras. Dualitatea sat – oras a reprezentat atit un principiu al staticii,
cit si unul al dinamicii societatii traditionale, dar acest principiu s-a
mentinut si in societatile industriale, mai ales in perioada de
dezvoltare clasica a industriei.
Fenomenul urban a determinat o deschidere a orasului catre
exterior, producindu-se ceea ce sociologia urbana numeste “functie
regionala”. De aceea prin urbanizare se considera ca opozitia dintre
orasele mici si marile orase isi pierde sensul. Complexele urbane noi
sunt ansamble organice care depasesc cuplurile pe care se intemeia
organizarea sociala de tip traditional si care avea la baza reactia
dintre sat si oras. Urbanizarea implica mutatii de tip morfologic care
sunt de ordin economic, de ordin social, de ordin psihologic si
cultural, ceea ce a afectat atit individualitatea cit si personalitatea
oraselor (Georg Simmel).
Unii sociologi considera ca fenomenul urbanizarii este un fapt al
contradictiilor sociale. Robert Auzelle in lucrarea “Cheia orasului”
considera ca urbanizarea contemporana este “rezultatul brutal al
apetiturilor elementare ale oamenilor fiindca acestia vin la oras ca sa

62
caute subzistenta si luxul”. Acest curent se pare a fi ireversibil desi el
pierde treptat din viteza sa de desfasurare.
Astazi orasul nu mai este unicul loc al schimburilor mercantile sau
intelectuale si nu se mai constituie ca unicul focar al tranzactiilor si al
intilnirilor sociale. Acelasi lucru se manifesta si in legatura cu loisir-ul.
Exista un numar continuu crescind de urbani care-si stabilesc
rezidenta lor secundara, dar si pe cea primara departe de marile
aglomeratii orasenesti. Totusi civilizatia industriala nu mai stimuleaza
intoarcerea autentica la posesiunea de pamint fiinda civilizatia
taraneasca de tip antic e supusa unei profunde transformari aparind o
maniera noua de a poseda pamintul, generind o reamenajare spatiala
concordata cu marile retele de transport (rutier, fluvial si a cailor
ferate).
Pentru Auzelle urbanizarea implica cel putin patru tipuri de
cresteri:
• cresterea cu privire la populatie vizeaza cresterea populatiei
prin numar si densitate. Acest lucru aduce dupa sine cresterea
conglomeratelor urbane si cresterea populatiei din zonele
periferice in special.
• cresterea trebuintelor pentru spatiu vizeaza cresterea generata
de necesitatea constructiilor rezidentiale.
• cresterea mobilitatii sociale priveste multiplicarea rutelor
profesionale.
• expansiunea continua a tehnicilor avind ca drept consecinta
mobilitatea profesionala.
Toate acestea duc la explozia urbana.

Curs 20 – 17. mai.2001

Procesul de urbanizare presupune trei fenomene complexe:

inurbatia, exurbatia si conurbatia.
Inurbatia este un fenomen caracteristic (dar nu exclusiv)
perioadei de industrializare, incepind de la cea clasica intrucit
dezvoltarea intreprinderilor industriale a fost insotita de o profunda
diviziune sociala a muncii realizata prin implementarea de unitati
industriale si de servicii catre populatie in arealul urban. Procesul de
industrializare presupune existenta unui fenomen migrational,
migratie efectuata dinspre rural catre urban. Inurbatia a adus dupa

63
sine reorientarea profesionala. Efectul implementarii de intreprinderi
industriale a constat in cresterea costurilor de teren. Ca urmare
inurbatia inseamna dezvoltare culturala, inurbatia echivalind cu un
proces de masiva aductiune de populatie si de intreprinderi
industriale ceea ce inseamna o crestere implicita a oraselor.
Exurbatia se produce in cazul oraselor mari care in urma
fenomenului de inurbatie se confrunta cu o limita de dezvoltare, cu o
saturatie. Exurbatia ia forma in special a urbanizarii realizata prin
expansiune urbana. Expansiunea poate lua diferite forme:
• expansiune polinucleara – are loc prin cresterea mai multor
centre de concentrare a populatiei si a unitatilor economice.
• expansiunea sub forma de stea – este determinata de
configuratia geografica a spatiului.
• expansiunea prin aglutinare – este realizata prin ocuparea
spatiului fizic din imediata vecinatate a orasului. Aceasta
expansiune este caracteristica tuturor oraselor, motiv pentru care
s-a legiferat limitarea extinderii oraselor dincolo de arealul lor fizic.
Conurbatia se intilneste atit tarile dezvoltate cit si in cele in curs
de dezvoltare. Una din formele caracteristice ale conurbatiei este
conurbatia prin orasul satelit, adica in jurul unui oras nuclear
graviteaza cu un anume coeficient de dependenta orase de
dimensiuni mai mici. Forma cea mai complexa a conurbatiei este
megalopolisul. Exista trei mari structuri megalopolitane, situate in
SUA, cea mai importanta fiind reprezentata de conurbatia dintre
Boston – New York – Philadelphia, fiind supranumita “conurbatia de
pe malurile marilor lacuri”.
Procesul urbanizarii reprezinta si un motiv psihologic de atractie a
populatiei. Orasul este apreciat ca loc de ascensiune sociala si in
consecinta el e calificat ca posibilitate de alegere profesionala. Astfel
orasul exercita o fascinatie asupra rezidentilor din mediul rural. In
acest timp, atractia ruralilor in orase este insotita de devianta
comportamentala.
Urbanizarea implica procesul de aculturatie. Exista autori care
apreciaza urbanizarea ca fiind o exclusiva miscare a populatiei din
rural catre urban, acest lucru realizindu-se ca urmare a cresterii
demografice in sate, rezultind astfel un excedent de forta de munca.
Acest lucru a fost mentionat de catre George si Achille Theodorson
in “Dictionarul de sociologie”. Ei arata ca perioada oraselor care
include tipul clasic de oras e depasita.

64
 Urbanizarea actuala (moderna) a rezultat din revolutia industriala
care a creat o cerere masiva de muncitori in localitatile urbane, iar
revolutia agrara a facut ca numarul lucratorilor din agricultura sa
scada. Astfel ca urbanizarea a determinat o crestere demografica in
orase si o scadere a acesteia in mediul rural.
Sociologii italieni au urmarit sa cerceteze fenomenul urbanizarii
raportindu-l la migratie. Nora Federici, autoarea lucrarilor “Tratat de
sociologie rural – urbana” si “Industrializarea si urbanizarea in Italia”,
isi incepe precizarile prin a releva dublul sens pe care il poate lua
urbanizarea, fiindca ea considera ca urbanizarea poate fi cercetata
printr-o componenta dinamica si prin una statica. Componenta
dinamica vizeaza procesul de extindere a atributelor urbane dincolo
de aria fizica a orasului. Aceasta perspectiva dinamica presupune
miscarea populatiei dinspre rural spre urban. Componenta statica
se refera la caracteristica definitorie a orasului ca sursa de atribute
urbane. Ea considera ca daca atractia exercitata asupra populatiei de
catre centrele urbane poate fi considerata ca univoca si daca se pot
atribui urbanizarii ca proces caracteristici uniforme, atunci putem
aprecia urbanizarea numai prin cauzele sale.
Din cele mentionate anterior, urbanizarea poate sa fie evaluata in
doua sensuri: in sens larg, prin aceasta intelegindu-se miscarea
demografica independent de amploarea ei dinspre sat spre oras si in
sens restrins, adica un proces ce se distinge de miscarea
demografica dinspre centrele urbane mici catre marile centre.
Urbanizarea in sens larg este uniforma cu privire la provenienta
populatiei. Celalalt tip arata caracterul uniform cu privire la destinatie.
Nora Federici considera ca o atare distinctie contine in mod real
un interes analitic, nu numai in ceea ce priveste comportarea
demografica ci si sub aspect sociologic, mai ales in legatura cu
efectele pe care le genereaza, efecte care se disting de la zona la
zona si de la un tip de administratie la altul. Ea considera ca
urbanizarea este determinata in primul rind de motive economice si in
consecinta cercetarile sociologice trebuie sa se opreasca mai ales
asupra cauzelor care ne arata cum poate fi pusa sub control migratia
populatiei.
Aprofundarea analizei teritoriale a urbanizarii se poate realiza prin
introducerea unui factor geo-demografic de evaluare a urbanizarii,
factor care priveste dominant densitatea populatiei. Un astfel de
factor este dat de proportia populatiei urbane in raport cu populatia
generala si este exprimat prin formula:

65
 Pu
P

Aceasta formula indica densitatea geo-demografica. Prin indicele

dintre populatia rurala si cea urbana putem avea indicele populatiei
nationale. Acesta se calculeaza cu urmatoarea formula:

∆U Pu I = indice
In = ×
∆R P Du si Dr = densitatea populatiei
rurale si urbane

Caracteristicile generale ale urbanizarii:

• Urbanizarea echivaleaza in primul rind cu un proces de difuziune
de tehnici si modele culturale in profil teritorial, in special in spatiul
rural.
• Urbanizarea determina o eterogeneitate a profesiilor si deci a
modelelor culturale.
• Urbanizarea reprezinta un proces de aparitie a unor grupari
sociale distincte si in acelasi timp de crestere a ofertelor
profesionale.
• Urbanizarea face ca treptat proprietatea funciara sa-si reduca
valoarea ei economica, dovedind o zona de valoare secundara.
• Urbanizarea presupune difuziunea unui nou sistem de trebuinte si
de atitudini in mediul rural si aparitia unui mod de viata de factura
moderna.

66