UNIVERSITATEA “BABEŞ – BOLYAI” CLUJ NAPOCA

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

Conf.dr. Traian VEDINAŞ

SOCIOLOGIE RURAL - URBANĂ

Suport de curs anul IV, Sociologie

2003 / 2004
 2

OBIECTIVE

 Reprezentarea adecvat sociologică a diferenţelor dintre comunităţile rurale şi urbane

 Cunoaşterea dimensiunii pragmatice a sociologiei rural – urbane

 Cunoaşterea tipologiilor sociologice ale dezvoltării

 Oferta didactică pentru diagnoza locală, pentru a surprinde comunităţile rurale în

dezvoltarea urbană: studii de caz.

 PRINCIPII RURAL – URBANE. COMUNITATE ŞI SOCIETATE

În sociologia americană, nu nnumai în şcoala sociologică de la Chicago, abordarea

socialului nu a avut în vedere numai fenomenul rural, ci şi cel urban. Realităţile rurale şi

urbane se vor întâlni, astfel, într-o analiză de excepţie, Principles of Rural – Urban Sociology,

semnată de Pitirim Sorokin şi Zimmerman. În centrul acestor “principii” se află criterii de

diferenţiere între rural şi urban, criterii ce au fost sintetizate astfel:

- criteriul ocupaţional (ocupaţii agricole în comunităţile rurale şi ocupaţiile non-agricole în

mediul urban);

- criteriul relaţional (în comunităţile rurale, relaţia cu mediul este nemijlocită şi continuă; în

comunităţile urbane această relaţie este caracterizată prin distanţă şi izolare);

- criteriul omogenităţii (comunitatea rurală e mai omogenă, comunitatea urbană e mai

diferenţiată);

- criteriul stratificării (stratificare mai redusă în comunităţile rurale şi mai accentuată în

comunităţile urbane);

- criteriul componenţei ( populaţie autohtonă dominantă în comunităţile rurale şi populaţie

neautohtonă în comunităţile urbane):

- criteriul interacţiunii (interacţiune nemijlocită – face to face – în comunităţile rurale şi

“anonimă” în comunităţile urbane).

Aceste principii de diferenţiere dintre rural şi urban nu sunt departe de viziunea, întemeiată pe

aceeaşi dihotomie (rural-urban) din Gemeinschaft und Geselschaft (1887) a lui F. Tonnies, un

sociolog ce a pus în valoare “raţionalismul kantian”, într-o analiză a problemei fundamentale

a vieţii sociale, problemă numită de el Kulturformen. Analiza a generat o teorie a comunităţii

 4

(Gemeinschaft) şi o teorie a societăţii (Geselschaft), reprezentabile în următoarea structură

categorială:

CATEGORIA COMUNITATEA SOCIETATEA

I. Motivaţia acţiunii Voinţa esenţială Voinţa arbitrară
II. Identitatea socială Eul Persoana
III. Autoritatea simbolică Stăpânirea Averea
IV. Fundamentul economic Pământul Banul
V. Ordinea socială Dreptul familial Dreptul obligaţiilor
VI. Termenul relaţiilor inter-individuale Concordia Convenţia
VII. Autoritatea legislativă Obiceiul, tradiţia Structura politică
VIII Comunitatea socială Religia Opinia publică

ŢĂRANUL ŞI CITADINUL. COMPORTAMENTE

George Em. Marica (1904-1982), prin Încercare de definiţie a satului (1942), Satul

ardelean (1942), Fenomenul tradiţiei (1944), dar mai ales prin Satul ca structură psihică şi

socială (1948, curs litografiat), are profilul unui sociolog rural “de bibliotecă”. Sursele lui de

elaborare au fost Max Weber şi Sorokin, în spiritul cărora a oferit o perspectivă livrescă

asupra comunităţilor rurale. Adept al paradigmei “tipului ideal” din sociologia weberiană, el

va căuta în sintezele sale “satul esenţial”, un concept derivat din celebra formulă weberiană .

În spiritul viziunii holiste, pentru George Em. Marica satul reprezintă o “totalitate”, o

formaţie socială cu o viaţă proprie, relativ independentă de indivizii care o alcătuiesc, aceştia

comportându-se, pe o anumită latură, ca un tot, cu o veritabilă “conştiinţă de <noi>”.

Dacă definiţia de mai sus e integrată de sociolog “genului proxim”, la nivelul

“diferenţei specifice” satul se manifestă prin factorul geografic, factorul etnic, ocupaţia şi

determinanţii sociali: populaţie redusă, mobilitate slabă, sedentarism. Satul funcţionează după

tradiţie, obiceiuri, reguli sociale comunitare.

 5

În Satul ca structură psihică şi socială, George Em. Marica a înfăţişat cu erudiţie

şcolile sociologiei rurale reprezentative. Sunt menţionaţi astfel Pitirim Sorokin, pentru

sociologia americană sau sociologul rus Ceaianov, care, prin Natura economiei ţărăneşti şi

regimul agricol, a influenţat o direcţie a “agronomiei sociale” în cadrul cercetărilor rurale

mondiale.

“Satul esenţial”, adică acea comunitate rurală ideală constituită din componentele

specifice ale numeroaselor comunităţi rurale, e pus în valoare de către George Em. Marica

printr-o analiză comparativă a ruralului cu urbanul, în funcţie de: morfologia aşezării,

geografie şi structură, mediu biologic, aspectul fizic uman, psihologia mentalităţilor şi a

comportamentului.

Satul este unitar, omogen şi nestructurat, în timp ce oraşul este complex, eterogen şi

structurat. Locuinţa citadinilor “e un adăpost de dormit”, în timp ce ţăranul “e tot timpul

acasă”. Satul este influenţat de ritmul anotimpurilor. Aici, natura e umanizată, iar ca rezultat,

ţăranul e mai spontan în sociabilitate decât orăşeanul, mentalitatea ţărănească e mai

“iraţională”, mai “metafizică”. În plan comportamental, ţăranul e mai voluntar, mai emotiv,

mai sentimental, mai afectuos decât orăşeanul. Memoria la ţărani e concretă şi globală, pe

când la orăşeni e analitică şi discriminatorie. Creaţia urbană e realistă, cea rurală e

mitologizantă. Mentalitatea “ţărănească” e mai aproape de cea primitivă, decât de cea

civilizată”.

Ţăranul e extravertit, citadinul e introvertit. Cel dintâi e static, al doilea e dinamic.

Există conformism rural şi anticonformism urban. Sub aspect economic, ţăranul are activitate

complexă, el “face de toate”, pe când orăşeanul e specializat. La sat, stratificarea socială e mai

redusă. Familia rurală e mai stabilă decât cea urbană. Ţăranii sunt mai uniţi între ei decât

orăşenii. Relaţiile dintre săteni sunt “mai personale”, pe când între orăşeni acestea sunt “mai

impersonale”.
 6

TIPOLOGII SOCIETALE

Reflecţia sociologică asupra “societăţilor industriale” a fost productivă după ce aceste

societăţi s-au constituit şi, în bună parte, realitatea lor contrazicea atât unele sociologii clasice,

cât şi unele ideologii politice. În general, această reflecţie sociologică asupra “societăţilor

industriale” coincide cu o critică a marxismului sociologic şi a ideologiilor politice inspirate

de teoria sociologică a “conflictului social”. Una dintre sintezele cele mai importante asupra

“societăţii industriale”, “Class and Class Conflict in Industrial Societies (1957, 1959),

aparţinân lui Ralph Dahrendorf, a formulat critici temeinice la adresa marxismului. Sociologul

german preciza astfel, pe de o parte, existenţa a trei idei “juste” ale lui Marx:

- plasarea conflictului în centrul schimbării sociale;

- conflictele sociale sunt opoziţii de interese;

- analizarea societăţii pentru a măsura funcţionarea ei.

Pe de altă parte, el sublinia existenţa a trei idei “false” ale lui Marx:

- reducerea conflictului social la lupta de clasă:

- conflictele sociale nu sfârşesc necesarmente în revoluţie;

- instrumentarea criteriului clasei sociale în legătură cu “mijloacele de producţie”, pe

temeiul antinomiei: proprietate – nonproprietate.

În istoria umanităţii, societatea industrială apare, de fapt, sub o formă diferită de cea a

conflictului social. Şi vom vedea cum anume, după ce vom preciza că, recurgând la

îndepărtarea deosebirilor ideologice, în celebrele sale lecţii asupra “societăţii industriale”, cu

privire la diferenţa şi apropierea dintre sistemul “capitalist” şi cel “socialist”, Raymond Aron

va conchide următoarele: “lumea sovietică şi lumea occidentală sunt faptele unei singure
 7

realităţi: civilizaţia industrială”. Într-o altă formulare a sociologului menţionat, cele două

“lumi” sunt modalităţi ale aceluiaşi tip social: “societatea industrială progresivă”. Dahrendorf,

atent la acest elogiu nediferenţiat al “societăţilor industriale”, pune în joc o distincţie între

“revoluţia socială”, identificată de el cu “revoluţia industrială” şi “revoluţia politică”,

identificată cu “revoluţia franceză”. Apoi precizează: “Totuşi, revoluţia industrială din Anglia

s-a produs mult după revoluţia politică din 1688, în vreme ce revoluţia politică din Franţa nu a

eliberat sub nici un aspect forţe economice puternice. Dimpotrivă, ea a blocat decenii întregi

procesul de dezvoltare economică modernă în Franţa”. El va recunoaşte revoluţiei politice

aducerea în prim-plan a fundamentelor societăţii civile: drepturile omului şi ale cetăţeanului,

în context subliniind că revoluţia socială, adică “revoluţia industrială”, a fost una a “ofertei”,

pe când revoluţia politică a fost una a “îndreptăţirilor”. În cele din urmă, Dahrendorf a

respins supoziţia lui Raymond Aron, conform căreia “socialismul nu este o altă societate

industrială, ci o metodă de introducere a procesului de dezvoltare”.

În acest context al analizelor sociologice asupra “societăţilor industriale” se lansează şi

formularea “societate postindustrială”, prin Daniel Bell, pe care sociologul francez Alain

Touraine o numeşte “societatea programată”.

În ordinea care ne interesează pe noi, aceea de a fixa structurile şi evoluţiile

proprietăţii funciare şi ale economiei agrare într-o perspectivă a analizei sociologice asupra

macrosocialului, reţinem în continuare principiile şi dimensiunile societăţilor preindustriale,

industriale şi postindustriale în viziunea unui sociolog rural. Pentru Henri Mendras, autorul

memorabilei lucrări La fin des paysans (1964), cele trei tipuri de societăţi se înfăţişează prin

caracteristicile pe care le vom prezenta în continuare:

1. Societăţile preindustriale se definesc prin:

- nediferenţierea dintre familie şi întreprindere, nedisocierea producţiei de consum;

 8

- existenţa unor structuri sociale variate (sex, vârstă, înrudire), care organizează ocupaţiile

şi relaţiile interumane; aceste ocupaţii (păstorit, cules, agricultură cu plug şi tracţiune animală)

sunt o moştenire culturală, ele fiind practicate în acelaşi fel şi în aceleaşi condiţii din tată-n

fiu;

- în societăţile preindustriale nu există capital în definiţie industrială;

- în modul de gospodărire a bunurilor nu există calcul economic, ci o axiologie bazată pe

valori tradiţionale;

- comunităţile societăţilor preindustriale sunt organizate şi funcţionează pe un teritoriu dat;

structura economică esenţială în aceste comunităţi este exploataţia familială.

2. Societăţile industriale se definesc prin:

- întreprinderea este separată de familie, producţia e distinctă faţă de consum, cei ce execută

produsul industrial se deosebesc de cei care îl utilizează;

- în interiorul întreprinderii există o diviziune şi organizare a muncii generate de exigenţele

tehnologice; inovaţiile tehnologice se repercutează aspra muncii şi structurii aceleiaşi

întreprinderi;

- temeiul întreprinderii este acumularea de capital, iar obiectivul structural al acesteia este

creşterea capitalului;

- creşterea capitalului se realizează prin calcul economic, acesta fiind elementul care

prezidează gestiunea economică;

- întreprinderea, prin necesarul de forţă de muncă, dezvoltă o piaţă a muncii.

3. Societăţile postindustriale se definesc prin:

- trecerea de la economia de bunuri la economia furnizoare de servicii;

- competenţele tehnice şi caracteristicile indformaţionale sunt predominante în acţiunea

economică şi socială;
 9

- inovaţia şi dezvoltarea îşi au originea în programele şi proiectele ştiinţei teoretice, în

cercetarea ştiinţifică;

- puterea de decizie aparţine celor care controlează ştiinţa teoretică.

Această viziune nu este, după opinia noastră, suficient de limpede pentru a defini

macrosocialul în contextul reflexiei sociologice actuale. De aceea, propunem o tipologie mai

suplă, mai plastică, una ce are în vedere şi viziunea lui Daniel Bell din The Coming of Post-

Industrial Society (1973), precum şi aceea a lui Ralph Dahrendorf din Conflictul social

modern (1996).

În tipologia noastră, pe care o vom schiţa mai jos, păstrăm conceptul “societăţi

industriale”, dar renunţăm la formulările: “preindustrial” şi “postindustrial”. În loc de societăţi

“preindustriale”, noi preferăm conceptul de “societăţi tradiţionale”, sugerat de “societăţile

agrare” ale lui Bell. Pentru “societăţi postindustriale” vom utiliza noţiunea “societăţii

informaţionale”, prezentă atât la Bell, cât şi la Dahrendorf. Opţiunea noastră se întemeiază pe

realitatea confirmată de exemplul românesc, că, în anumite ţări ale lumii, avem de-a face cu o

întâlnire dintre tradiţional şi informaţional, fără ca “societatea industrială” să fi atins punctul

ei de maximă dezvoltare. Asupra exemplului românesc vom reveni. Deocamdată însă să

definim tipologiile societale propuse:

- “societăţile tradiţionale” sunt dominate de activităţile sectorului economic primar:

agricultură şi industrie extractivă. Tehnicile de bază sunt rudimentare, se operează cu unelte

simple din lemn şi fier. Cultura societăţilor tradiţionale este orală şi magică, iar elitele

societăţilor tradiţionale au cultivat enciclopedismul şi spiritul speculativ, încât ştiinţele

fundamentale din aceste societăţi s-au constituit în jurul filosofiei şi teologiei.

- “societăţile industriale” sunt dominate de activităţile sectorului economic secundar:

activităţi industriale, pe specializări metalurgice, chimice, electronice. În societăţile

industriale, economia agrară s-a modernizat prin tehnologii mecanice, prin industria
 10

îngrăşămintelor chimice sau prin prelucrarea alimentelor în industrii alimentare. Elitele

societăţilor industriale sunt formate din specialişti în ştiinşe exacte: fizică, matematică,

biologie, genetică, cibernetică. Asistăm la un declin al filosofiei şi al ştiinţelor umaniste

clasice.

- “societăţile informaţionale” sunt dominate de activităţile sectorului economic terţiar

(serviciile) şi ale sectorului cuaternar (cercetarea ştiinţifică). La nivelul elitelor domină

informatica şi informatizarea, ştiinşele comunicării, fenomenul mediatic, conexiunile globale

şi procesul hibridizării dintre ştiinţe, dintre ramuri ale ştiinţelor. Se află în ofensivă ştiinţe

umanistice precum: lingvistica, economia, antropologia, psihologia, sociologia şi politologia,

cu diversitatea ramurilor lor, în care actorul principal este expertul cât mai specializat. Pentru

economia comunităţilor rurale, “societatea informaţională” oferă “agricultura durabilă”,

“agricultura ecologică” şi activităţi alternative: turism şi agroturism.

OBIECTIVELE SOCIOLOGIEI RURAL – URBANE

Sociologia rurală şi sociologia urbană sunt două ramuri ale sociologiei care se află

într-o corelaţie de profunzime, amândouă înscriindu-se în ceea ce se poate numi “sociologia

comunităţilor teritoriale”.

Atât sociologia rurală cât şi cea urbană reprezintă sociologia generală, cu temele ei

predilecte: socializare, status şi rol, stratificare socială, schimbare socială, comportament

social, perspective paradigmatice, orientată prin corpusul ei de metode specifice – metode

cantitative şi calitative spre cercetarea comunităţilor rurale: sate, cătune şi cercetarea

comunităţilor urbane: târguri, oraşe, metropole.

 11

Dialogul celor două ramuri ale sociologiei a avut în istoria ei din secolul al XIX-lea

două momente distincte:

a) Momentul disjunctiv – 1900-1950, când comunităţile rurale şi urbane au fost privite ca

realităţi opozante, unele sociologii rurale, de regulă cele de sorginte marxistă înscriindu-se

într-o paradigmă conflictualistă.

b) Momentul de după 1950, când a fost enunţat principiul continuumului rural-urban, moment

după care atât sociologia rurală cât şi cea urbană s-a circumscris fie unei sociologii a

schimbării sociale, fie a sociologiei dezvoltării.

Atât sociologia rurală cât şi cea urbană au subramuri. Subramurile sociologiei rurale:

sociologia satului, sociologia agriculturii, sociologia amenajării teritoriale, a agroturismului.

Subramurile sociologiei urbane: sociologie industrială, sociologia muncii, sociologia

intreprinderii.
 12

GOSPODĂRIA ŢĂRĂNEASCĂ ÎN SOCIETATEA TRADIŢIONALĂ

În sociologie se operează cu mai multe tipologii societale. Noi am optat pentru

următoarea: societatea tradiţională, societatea industrială, societatea informaţională.

Gospodăria ţărănească în societatea tradiţională era susţinută de activităţi economice

practicate prin tracţiune animală (boi, cai, vaci bivoli pentru Sălajul rural) la arat, la transport

şi activităţi manuale, săpatul, seceratul cu secera şi apoi cu coasa.

În tradiţiile locale din Sălajul rural este invocată în “mulţămita colacului” – din ritul

colindatului – aratul cu rariţa, adică “lungiş” şi “cruciş”:

„Marsă la plug

În câmpuri ieşi

În câmpuri lungi

În vârful muncelului

Câmpul Ierusalimului

Arunca o brazdă

De-a lungiş, cruciş

Cu gura boii mîna

Cu mâna grâu roşu samâna”

(Vedinaş, 2000, p.41)

În afara activităţilor economice – cultivarea pământului şi creşterea animalelor –

gospodaria ţărănească se mai defineşte şi prin componentele ei: casa şi grajdul (numit

“poiată”), curtea (“ocol”), grădina, gardurile şi porţile. Aceste componente numite şi

“ipuletiuri”, se inscriu clar, pentru societatea tradiţională, în “civilizaţia lemnului”, iar despre
 13

această civilizaţie, în spaţiul românesc trebuie să reţinem: ”Dacă ţinem seama şi de unele

reprezentări de pe Columna lui Traian, s-ar părea că forma locuinţelor de atunci nu diferă cu

nimic de construcţiile din lemn mai modeste întâlnite în aşezarile săteşti care au răzbătut până

târziu, acoperite cu aceaşi şindrilă sau cu aceleaşi blăni cu despicături lungi”.

Acelaşi tip de civilizaţie a lemnului configurat în gospodaria ţărănească, îl

exemplificăm pentru Sălajul rural, prin date din recensământul de la 1900, corespunzător

anchetei lui Petri Mor, în legătură cu organizarea teritorială a comunităţilor. Reţinem din

recensământul menţionat următoarele date cu referinţă la pereţi şi acoperişul caselor:

Nr. Localitate Pereţii casei Acoperişul casei

Piatră sau Piatră Chirpici Lemn Ţiglă Şindrilă Trestie sau
cărămidă şi sau pământ altceva paie
pământ
1. Agrij 10 1 25 672 34 198 476
2. Almaşu 55 - 13 1126 28 690 476
3. Băbeni 5 - 1 655 - 121 540
4. Bălan 2 - 5 1046 5 69 979
5. Bănişor 6 2 8 460 11 128 337
6. Benesat 15 1 3 355 13 100 261
7. Bobota 4 9 111 496 3 54 563
8. Bocşa 7 128 284 259 131 67 480
9. Buciumi 5 - 102 946 94 363 596
10. Camăr 5 - 102 946 94 363 596
11. Carestelec 2 16 32 365 29 45 341
12. Chieşd 19 1 201 149 8 31 331
13. Cizer 7 2 72 587 49 161 458
14. Coşeiu 30 37 30 327 39 29 356
15. Crasna 45 94 444 324 219 233 455
16. Creaca 15 - 1 841 31 73 753
17. Cristolţ - - - 334 1 58 275
18. Crişeni 25 17 201 212 43 51 361
19. Cuzăplac 31 - 10 789 4 387 439
20. Dobrin 11 2 315 284 21 68 523
21. Dragu 7 - 15 730 - 74 678
22. Fildu de Jos 1 - - 482 6 209 268
23. Gîlgău 49 2 3 895 - 348 601
24. Gîrbou 19 1 3 940 1 156 806
25. Halmăjd 1 6 28 466 25 154 322
26. Hereclean 21 39 358 439 67 81 709
 14

27. Hida 34 - 23 1075 12 404 716

28. Hroatu Crasnei 17 8 39 790 66 124 663
29. Ileanda 35 - - 854 2 277 610
30. Ip 7 221 296 132 132 236 288
31. Letca 3 - - 886 - 148 743
32. Lozna - - - 477 - 109 368
33. Marca 9 19 196 256 23 140 317
34. Măierişte 14 33 315 601 6 105 852
35. Meseşenii de Jos 25 15 205 528 103 58 612
36. Mirşid 12 - 4 505 26 70 425
37. Năpradea 9 1 2 767 2 71 706
38. Nuşfalău 45 280 337 210 289 281 302
39. Pericei 11 122 165 449 126 92 529
40. Plopiş 8 - 37 641 39 149 498
41. Poiana 8 - - 400 1 96 311
Blenchii
42. Românaşi 16 - 13 532 9 143 409
43. Rus 6 - - 888 - 125 769
44. Sălăţig 13 3 62 618 9 116 571
45. Sâg 1 3 15 677 5 164 527
46. Sânmihaiu 2 1 - 444 7 108 332
Almaşului
47. Someş Odorhei 22 8 3 911 911 58 877
48. Surduc 12 - 1 606 606 79 535
49. Şamşud 25 121 193 68 68 17 233
50. Sărmăşag 14 41 268 298 298 58 533
51. Valcău de Jos 11 6 36 477 477 192 327
52. Vîrşolţ 10 20 281 128 128 66 318
53. Zalha 1 - - 424 434 73 352
54. Zimbor 20 - 2 562 562 195 388
(Traian Rotariu, 1999, p.504 -537)

Tot din preajma anului 1900, prezentăm doar din câteva localităţi repartizarea

teritoriului agrar pe proprietăţi:

Localitate Proprietari Teren agricol

jugăre hectare
AGRIJ 39 1-5 0,5-2,5
32 5-10 2,5-5
44 10-15 5-7,5
21 15-20 7,5-10
11 20-30 10-15
12 30-40 15-20
7 40-50 20-25
2 50-100 25-50
BĂNIŞOR 215 1-5 0,5-2,5
 15

96 5-10 2,5-5
41 10-15 5-7,5
32 15-20 7,5-10
19 20-30 10-15
7 30-40 15-20
1 40-50 20-25
BOBOTA 50 1-5 0,5-2,5
60 5-10 2,5-5
65 10-15 5-7,5
35 15-20 7,5-10
18 20-30 10-15
20 30-40 15-20
3 40-50 20-25
8 50-100 25-50
1 100-200 50-100
1 Peste 500 Peste 250
PLOPIŞ 125 1-5 0,5-2,5
75 5-10 2,5-5
60 10-15 5-7,5
50 15-20 7,5-10
35 20-30 10-15
15 30-40 15-20
10 40-50 20-25
2 50-100 25-50
(Stoica, Lazăr, 1910, p.186-241)

Pe temeiul referinţelor de mai sus, e limpede că în Sălajul rural, în comunităţile

societăţii tradiţionale se manifestă o stratificare socială în gospodării mici (1-10 jugăre, 0,5-5

ha), gospodării mijlocii (10-30 jugăre, 7,5-15 ha) şi gospodării mari (30-100 jugăre, 15-50

ha). Pe teritoriul agrar al acestor gospodării se cultivă afară “de mălaiu”: grîu, secară, cartofi,

orz, ovăz, fasole, linte, mazăre bob. “La 1918” fiind “mulţi proprietari de vie”. (Stoica, Lazăr,

1918, p.96)

Aceste configuraţii sociale şi existenţiale din comunităţile Sălajului rural s-au

menţinut aproape în aceleaşi coordonate economice până în secolul al XX-lea, vieţuind din

generaţie în generaţie, în aceleaşi tipare străvechi.

 16

IPOSTAZE ALE AGRICULTURII ÎN SOCIETATEA INDUSTRIALĂ

Debutul societăţii industriale coincide în comunităţile ţărăneşti cu mecanizarea unor

activităţi economice. Această mecanizare apare la treieratul grâului, prin utilizarea unui motor

cu abur ce acţiona o batoză, care prin mijloace mecanice obţinea boabele de grâu, secară şi

ovăz. Era vorba doar de o mecanizare parţială, întrucât paiele rezultate erau folosite fie ca

“învălituri”- paie amestecate cu fân – pentru hrana vacilor, fie la acoperişul şurilor şi coteţelor.

Reţinem mai jos felul în care se acopereau şurile cu paie:

„Şurile aveau acoperişuri înalte cu coarne de şapte metri şi streaşină la 1-2 metri de la

pământ. Şura noastră veche am acoperit-o ultima dată în 1956 sau 1957, toamna după

ghepelitul grâului. Ne-o trebuit douzeci de cară cu paie. Coarnele aveau la capătul din jos

nişte cuie de lemn, nişte ţăpuşe care să susţină primul rând de paie şi heciuri. Am folosit

heciuri de mesteacăn cu frunză. Pe coarne erau leţuri şi heciurile le-am legat şi de leţuri şi de

coarne. Am pus un rând de heciuri şi un rând de paie. Oamenii au lucrat în clacă, am avut

patru sus pe acoperiş şi vreo şaisprezece la ridicat paiele. Paiele le luau în ţuiete, ca la ghep, şi

le urcau pe scară până sus. Am legat două scări una de cealaltă şi ne-o ieşit o scară de zece

metri, o ajuns până-n vârful şurii. Şura noastră o avut vreo nouă metri. Am avut oameni la

lucru şi din fundu’ satului. Un acoperiş de paie ţinea 20 de ani.”

(Nicolae Vedinaş, 72 ani, Lazuri, 30 iulie 2000)

Putem spune că societatea industrială s-a instalat în ruralitate - nu numai în cea

sălajeană – printr-o coabitare a activităţilor moderne, mecanice cu cele tradiţionale, manuale.

Această coabitare între manual şi mecanic a fost un fenomen organic pe parcursul primei

jumătăţi a secolului al XX-lea. Creşterea organică în asimilarea revoluţiei industriale a fost

 17

oprită abrupt şi dramatic de colectivizarea forţată a agriculturii, în iarna şi primăvara anului

1962.

Regimul socialismului real a configurat trei tipuri de activităţi economice agrare în

perioada 1962-1989 (perioadă care coincide ca dezvoltare şi evoluţie cu asimilarea cuceririlor

industriale, adică a uneltelor mecanice: tractor, cultivator, semănătoare, combină precum şi

utilizarea îngrăşămintelor chimice pentru o agricultură intensivă).

1. o agricultură industrializată în unităţi aparţinătoare statului (IAS);

2. o agricultură industrializată pe loturi comasate prin colectivizare;

3. o exploataţie agricolă individuală pe loturile primite de la CAP 0,15 ha pe membru

colectivist, precum şi în zonele necolectivizate, în special în zonele montane.

Pentru perioada de dinainte de 1968 - anul reconstituirii judeţului Sălaj, nu dispunem de

date decât pentru anul 1960 din raioanele Jibou şi Zalău. Pentru raionul Jibou situaţia se

prezinta, precum în tabelul ce urmează:

Tipul unităţii economice Nr. Suprafaţa totală Suprafaţa arabilă Familii înscrise
Gospodării Agricole de Stat 1 1809 709 -
Gospodării Agricole Colective 10 4958 4086 1679
Întovărăşiri agricole 75 22607 22607 14282
(Sursa: Anuarul Statistic al regiunii Cluj, 1960)

Iată şi structura unităţilor agricole etatizate şi a unităţilor agricole colectiviste din

raionul Zalău, din acelaşi an 1960:

Tipul unităţii economice Nr. Suprafaţă totală Suprafaţă arabilă Familii înscrise
Gospodării Agricole de Stat 1 2228 1182 -
Gospodării Agricole Colective 7 2720 2105 1016
Întovărăşiri agricole 70 23797 18658 13292
Cooperative agricole de producţie 2 456 364 121
(Sursa: Anuarul Statistic al regiunii Cluj, 1960)

În momentul reînfiinţării judeţului Sălaj, comunele şi satele totalizau o populaţie de

210.666 locuitori. Gospodăriile Agricole de Stat, în număr de două, s-au transformat în

 18

întreprinderi agricole de stat. În judeţ mai funcţionau patru întreprinderi pentru mecanizarea

agriculturii. Agricultura era organizată în 98 de Cooperative Agricole de Producţie. În 1969

existau 1024 de tractoare, 999 pluguri, 766 semănători şi 194 de combine. Unui tractor îi

revenea 132 de hectare.

La aceeaşi dată, teritoriul agrar era repartizat astfel 134800 ha teren arabil, 63900 ha

păşuni, 32600 ha fânaţe, 4000 ha de vii şi 11300 hectare de livezi. Pe terenul arabil s-au

cultivat 39800 de ha cu grâu, 41800 ha cu porumb, 10000 ha cu cartofi şi legume, 9000 ha cu

legume boabe, 4100 ha cu plante uleioase, şi 1500 ha cu sfeclă de zahăr. În aceleaşi statistici,

din 1969 (Judeţele României Socialiste) s-au numarat 108600 capete de bovine, 85400 capete

de porcine şi 275900 capete de ovine.

La un deceniu de la difuzarea oficială a datelor mai sus menţionate, în 1979,

Cooperativele Agricole de Producţie au fost reduse, prin comasări de la 98 la 84. Terenul

arabil este şi el mai puţin, 113890 ha, faţă de 134800 ha înregistrat în urmă cu un deceniu. Au

înregistrat creşteri păşunile de la 63900 ha la 70914 ha, fânaţele de la 32600 ha la 32880 ha şi

livezile de la 11300 la 12398 ha. Terenurile cultivate cu vii au scazut de la 4000 la 3389 ha.

Producţia agricolă a fost dată numai în procente: 28% grâu şi secară din suprafaţa arabilă,

30% porumb din aceaşi suprafaţă şi 7% orz şi orzoiacă. Au fost înregistrate 1920 de tractoare,

687 semănători şi 644 de combine. Numărul bovinelor a crescut de la 108600 în1969 la 126

mii capete în1979. Numărul porcinelor a scăzut de la 85400 în1969 la 74 mii capete în 1979,

iar numărul ovinelor a scăzut de la 275900 capete la 267 mii capete (Sălaj, Monografie, 1980,

p.100). Principala cauză a scăderii efectivelor de bovine şi ovine a fost mortalitatea, din cauza

lipsei de hrană.

Despre gospodăria populaţiei putem spune ca a rezistat şocului colectivizării. În jurul

lotului de 30 de arii pentru o familie căsătorită existau câţiva porci, câte un cal, o vacă.

Aceasta din urmă supusă mereu controlului ginecologic şi notată când era „de fătat”, pentru ca
 19

viţelul să fie înregistrat şi vândut la stat. Membri familiei ţărăneşti, cei care nu au luat calea

definitivă a oraşului au fost navetişti sau „colectivişti” obligaţi să presteze un număr de norme

- norma nu coincidea tot timpul cu o zi muncă - pentru a-şi păstra lotul. În multe comunităţi

ale Sălajului rural din perioada „colectivizării” s-au constituit turme de capre, activitate pe

care umorul ţărănesc a încondeiat-o:

„Ce să faci dacă n-ai vaci

Mulge caprele şi taci.”

(Floarea Vedinaş, Lazuri, 70 de ani, 1994)

Comunităţile rurale, dincolo de fenomenul colectivizării şi transformării ţăranilor în

„slugi” ale partidului unic şi ale statului supercentralizat, au cunoscut schimbări majore, unele

din ele definitorii pentru fenomenul urbanizării specific societăţii industriale. Au apărut

modificări în construcţia caselor. Aici se abandonează „civilizaţia lemnului”şi se construiesc

case din cărămidă şi se acoperă cu ţiglă, fenomenul primind maximă intensitate „între anii

1960-1969”. (Şişeşteanu, 1999, p.128)

Putem identifica schimbările prin care comunele şi satele Sălajului rural au trecut în

anii socialismului real prin următoarele procese;

- mecanizarea şi tehnologizarea industrială a agriculturii;

- urbanizarea gospodăriei şi locuinţei ţărăneşti, prin componente ale civilizaţiei industriale:

garduri şi porţi de beton şi fier, mobilier fabricat industrial, utilităţi casnice de sursă

industrială; reşou, frigider, mijloace media: radio, televizor;

- introducerea curentului electric şi modernizarea unor infrastructuri de interes naţional şi

judeţean;

- organizarea unor rute de transport în comun, cu caracter interjudeţean şi judeţean;

- construirea unor centre rural-urbane, blocuri de locuit, clădiri publice;

 20

- a fost interzisă construcţia bisericilor şi s-a elaborat un plan de sistematizare a satelor, plan

în care intră interzicerea construcţiei de locuinţe în afara vetrei satului şi dezafectarea unor

localităţi - sate şi catune -, cu populaţie puţină şi cu tendinţa de îmbătrânire.

- s-a manifestat un puternic flux migratoriu de la sat la oraş, din rural în urban, prin absorbirea

populaţiei rurale în ocupaţii specifice societăţii industriale. În1948, Sălajul avea 92,5%

populaţie rurală şi doar 7,5% populaţie urbană. La sfârşitul procesului industrializării şi a erei

etatismului socialist raportul a fost următorul: 59,9% în rural şi 41,1% în mediul urban. La

nivelul ţării, populaţia rurală în 1992 era de 47% ceea ce înseamnă că societatea românească

nu mai era eminamente agrară. Sălajul a rămas însă majoritar rural.

- cultura ţărănească trece prin schimbări: abandonarea civilizaţiei lemnului, schimbarea

portului tradiţional în port orăşenesc, dispariţia unor tradiţii: haba, claca de tors.

- înfiinţarea formaţiilor artistice şi a ansamblurilor folclorice modernizează însăşi arta

tradiţională, din rapsodică şi folclorică ea devine artistică şi spectaculară.

- la nivelul culturii agrare şi a educaţiei agronomice sistemul colectivist a creat distanţe

remarcabile. Elitele specialiştilor în agronomie şi zootehnie nu i-au educat pe ţărani în spiritul

agriculturii moderne, ci i-a ţinut într-o cultură a ignoranţei şi neştiinţei.

 EXPLOATAŢIA FAMILIALĂ ÎN SOCIETATEA INFORMAŢIONALĂ

Schimbarea regimului politic, din regim totalitar al partidului unic în regim

democratic, pe criteriile multipartidismului a adus şi schimbări necesare în structura

proprietăţii fondului funciar. Exploatarea colectivistă de tip etatist a fost desfiinţată, iar prin

Legea 18/1991 şi Legea 1/2000 s-a reinstaurat proprietatea privată în economia rurală.

Procesul acestei reconstrucţii nu este încă deplin. În anul 1994 în Sălajul rural existau două

tipuri de organizare a proprietăţii funciare: exploataţii agricole familiale cu proprietate

privată, în majoritatea comunităţilor şi în anumite comunităţi, alături de exploataţiile

individuale, existând şi societăţi agricole cu personalitate juridică. Tabelele ce urmează vor fi

edificatoare în acest sens.

a. Comunităţi rurale cu exploataţii familiale:

Comuna Suprafaţa Arabil Păşuni Fînaţ Vii Livezi Exploatare Suprafaţa

totală agricolă medie
Băbeni 1855 1410 299 146 - - 1162 1,58
Benesat 1528 1360 21 126 17 4 928 1,64
Bobota 4170 2882 999 133 137 19 1410 2,92
Buciumi 3847 2102 753 527 - 465 1435 2,68
Chieşd 1983 1575 - 328 80 - 1145 1,73
Cizer 3656 1527 595 1425 - 113 1378 2,65
Coşeiu 1765 1287 - 336 100 43 822 2,15
Ceaca 2658 1354 480 295 13 16 1950 1,36
Cristolţ 2466 1524 706 208 9 19 710 3,5
Crişeni 2042 1488 90 337 112 15 1060 1,93
Cuzăplac 4115 1559 1620 925 8 - 1608 2,5
Gîlgău 3513 1597 1180 739 - - 1270 2,76
Horoatu 4052 2590 473 851 50 108 1483 2,73
Crasnei
Ileanda 4515 1459 2109 889 59 1300 3,47
Letca 3534 1912 981 641 - - 1414 2,5
Marca 2449 1931 260 215 43 - 1157 2,11
Meseşenii 3221 2384 296 420 42 79 1350 2,38
de Jos
 22

Mirşid 2969 862 340

Năpradea 2899 2162 594 143 - - 1218 2,38
Nuşfalău 4446 3667 163 384 164 69 2172 2,05
Plopiş 3742 2396 347 670 7 322 1063 3,52
Poiana 2023 652 30 1136 - 5 971 2,08
Blenchii
Românaşi 2632 2165 - 441 21 5 1200 2,19
Rus 4564 1749 1747 1068 - - 1285 3,55
Sâg 3850 2907 387 347 - 209 1974 2,0
Sânmihaiu 3491 1916 857 636 10 72 950 3,67
Almaşului
Şamşud 1651 1142 174 132 146 57 850 1,94
Valcău de 2309 1792 132 254 6 125 1183 1,95
Jos
Vîrşolţ 1841 1342 74 307 90 3 1004 1,83
Zalha 2600 1088 1068 366 - 78 614 4

b. Comunităţi cu exploataţii familiale şi societăţi agricole:

Comuna Suprafaţa Societăţi Gospodării Teritoriul agrar al exploatării familiale

totală agricole individuale Arabil Păşuni Fânaţe Vii Livezi Supra-
faţa
medie
Nr. Suprafaţă Nr. Suprafaţă
Aluniş 5083 5 1077 1449 4006 2026 - 1807 22 251 2,76
Bocşa 3226 3 184 1195 3042 2238 244 367 182 11 2,75
Camăr 2734 1 190 896 2544 18871 386 121 41 115 2,84
Carastelec 2441 2 1130 838 1311 886 - 280 140 5 1,56
Crasna 4548 3 90 2455 4458 2710 1287 211 152 98 1,82
Dobrin 2469 2 290 863 2179 1688 119 175 186 11 2,52
Dragu 3118 1 797 872 2321 1326 71 551 - 43 2,66
Fildu 3490 1 59 842 3431 1313 1231 978 5 - 4
Hereclean 3899 2 700 1959 3199 2214 - 509 23 237 1,63
Maierişte 5549 1 337 2199 4091 3064 620 363 54 - 1,86
Surduc 1841 1 20 1004 1821 1342 74 307 90 3 1,83
Trăznea 2259 1 21 1169 2238 1658 363 186 5 26 1,93
Vîrşolţ 3316 1 80 1258 3236 2056 598 442 8 132 2,57
Zimbor 4557 2 169 920 2897 1570 391 770 5 161 3,15

Putem spune că în linii generale structura economică a Sălajului rural are

configuraţiile din tabelele precedente, adică se manifestă din nou în economia rurală, după o

jumătate de veac de colectivism, exploataţia familială individuală, exploataţie care, şi cu

participarea societăţilor agricole cu personalitate juridică, ofereau, sintezelor statistice de

nivel naţional, următoarea situaţie, la nivelul anului 1995.

 23

În 1995, fondul funciar în Sălajul rural, se înfăţişa astfel: total 386438 ha, din care

teritoriu agrar 339445 ha, din care sector privat 180722 ha. Organizarea teritoriului argrar era

următoarea: arabil plus păşuni – 79916 ha; fânaţe – 29020; vii – 3032; livezi – 5821; păduri –

106460; ape şi bălţi – 5715, respectiv 34818 ha. Sălajul rural n-a moştenit de la vechiul regim

terenuri irigate. Parcul de utilaje agricole în sector privat era în 1995 alcătuit din: tractoare

fizice – 2205; pluguri pentru tractoare – 1742; cultivatoare mecanice – 110; semănători

mecanice – 381 şi 199 de combine pentru păioase. Unui tractor îi revin 53 de ha. Principalele

culturi vegetale în sector privat au fost: grâu şi secară – 25284 ha, cu o producţie de 81351 de

tone; orz şi orzoaică – 6700 de ha, cu o producţie de18822 de tone; ovăz - 10717 ha, cu o

producţie de 21341 de ha şi porumb – 28442 ha, cu o producţie de 82923 de tone. La creşterea

animalelor, în acelaşi an 1995, avem: bovine – 32,9 mii de capete; porcine – 84,6 mii de

capete; ovine şi caprine – 60,5 mii de capete ( Anuarul Statistic al României, 1996).

Aşa cum am putut constata în urma prelucrării datelor cercetării sociologice de la Tusa

(2001), un sat de deal tipic pentru Sălajul rural, gospodăria ţărănească din comunităţile rurale,

exprimată prin exploataţie familială, are un teren agrar de la 0,20 până la 7-10 hectare, cu o

medie generală între 1,80 şi 2 hectare. Indiferent însă de dimensiunile în hectare ale

proprietăţii familiale, culturile de de grâu, secară, ovăz, porumb şi cartofi se circumscriu

agriculturii de subzistenţă, adică o producţie agricolă numai pentru consumul familial.

Veniturile financiare ale familiilor de agricultori, din zona cercetată – cu siguranţă şi din

celelate zone de deal ale Sălajului nu se obţin din producţia agricolă vegetală, ci din vânzarea

laptelui, viţeilor şi porcilor.

La o privire mai generală, Sălajul rural se profilează în societatea informaţională, cu

multe componente reluate din societatea tradiţională, precum practicarea agriculturii de

subzistenţă. Turismul rural sau agroturismul – o şansă majoră de lansare a spaţiului şi

peisajului rural în economia competiţională, e aproape inexistent, cu excepţia unor gospodării

 24

din Pria, înscrise în reţeaua agroturistică naţională. Am mai putut observa tot pe baza

cercetării de la Tusa, faptul că interiorul casei ţărăneşti prin prezenţa radioului, televizorului,

frigiderului, mobilei moderne, este mai modernizat, în timp ce exteriorul, chiar cel economic e

tradiţional.

Sălajul rural este prin urmare încărcat cu disparităţi, cu o coabitare a tradiţionalului cu

modernul, care evident nu se află în conflict, ci în convieţuire. Prin urmare locuitorul satelor

sălăjene, este încă la jumătatea drumului dintre tradiţional şi modern, o jumătate cu înclinaţii

spre trecut, irizările modernităţii eficiente fiind încă timide şi nesusţinute de proiecte

adecvate.
 25

BIBLIOGRAFIE

1. Anuarele statistice ale României, 1991, 1993, 1996

2. Judeţul Sălaj, Monografie, Editura Sport turism, 1980, Bucureşti

3. Dorel Abraham, Introducere în sociologia urbană, Ed. Ştiinţifică, 1991, Bucureşti

4. Lazăr I. T., Dionisie Stoica, Monografia judeţului Sălaj, Şimleul Silvaniei, 1911

5. Şişeştean Gheorghe, Forme tradiţionale de viaţă ţărănească, Centrul Creaţiei Populare,

1999, Zalău

6. Vedinaş Traian, Sistemul culturii ţărăneşti, Casa cărţii de ştiinţă, 2000, Cluj Napoca

7. Vedinaş Traian, Introducere în sociologia rurală,Polirom, 2001, Iaşi