Psihologia umanistă şi teoriile dezvoltării

Abraham Maslow

Abraham Maslow (1908- 1970) s-a născut în Brooklyn, New York, şi a fost fiul unor
imigranţi ruşi săraci. A absolvit cursurile Universităţii Cornell din New York şi ale
Universităţii din Wisconsin. Maslow a fost instruit în domeniul psihologiei experimentale de
către behaviorişti cunoscuţi, precum E.L. Thorndike şi H. Harlow. Maslow a recunoscut că la
începutul carierei sale a fost adeptul behaviorismului şi că într-un anumit sens nu s-a dezis în
totalitate de acesta. Principala limită a behaviorismului, din perspectiva lui Maslow, este
abordarea unilaterală a omului; oamenii au o viaţă interioară bogată, potenţial de dezvoltare,
creativitate şi liber arbitru. Maslow a predat la Universitatea din Brooklyn între 1937 şi 1951,
iar între 1951 şi 1969 la Universitatea din Brandeis. Pe lângă activitatea didactică, a fost şi
psiholog clinician practicând psihoterapia.

Behavioriştii considerau că psihologia ar trebui să se centreze pe studiul comportamentului

extern şi pe modul în care acesta este supus influenţelor stimulilor observabili din mediu.
Conform behavioriştilor, procesele mintale nu pot fi direct observate, prin urmare nu-şi găsesc
locul în psihologia ştiinţifică, studierea lor ar duce psihologia spre misticism şi alte aspecte
mai puţin ştiinţifice. Behavioriştii au arătat, de asemenea, că studiul comportamentului
observabil şi al controlului stimulilor din mediu are o valoare practică semnificativă, şi, în
acest sens, au dezvoltat o serie de tehnici de învăţare.
În prima jumătate a secolului XX o serie de psihologi, printre care: Gordon Allport, Carl
Rogers şi Abraham Maslow au susţinut că, oricare ar fi meritele behaviorismului, el surprinde
doar o faţetă a naturii umane. Natura umană nu constă doar în răspunsuri comportamentale iar
acestea nu pot fi controlate total de mediul înconjurător. Oamenii se dezvoltă, gândesc, simt,
visează, creează şi fac multe alte lucruri care stau la baza comportamnetelor. Behavioriştii, în
încercarea de a conferi un caracter ştiinţific psihologiei au ignorat multe aspecte ale psihicului
uman printre care unicitatea şi complexitatea. Psihologii umanişti nu se situează la polul opus
prin raportare la behaviorişti, dar consideră că psihologia ar trebui să surprindă întreagă arie a
experienţei umane, nu doar aspectele exterioare şi măsurabile. Psihologia umanistă care
capătă teren în anii ‚50 şi s-a dezvoltat ca reacţie împotriva celor două curente dominante în
perioada respectivă, behaviorismul şi psihanaliza. Mulţi psihologi umanişti apreciau
eforturile psihanalizei de explora lumea interioară dar considerau că această teorie
minimalizează rolul sociallui în dezvoltare ca şi liberul arbitru. Psihologii umanişti, spre
deosebire de reprezentanţii teoriilor psihanalitice, nu descriu o instanţă
înnăscută, similarã “id”-ului, în structura personalităţii. Carl Rogers (1986),
susţine cã procesul de construire al personalitãţii sau al propriului “self”,
presupune o succesiune de reacţii adaptative şi este mai puternic
influenţat de social decât de înnãscut şi inconştient. Rogers nu a definit
formal personalitatea niciodatã în lucrãrile sale, dar descrie o serie de
calitãţi care permit evoluţia independentã a fiinţei umane, pe care le-a
denumit “nucleul organizator, creativ şi adaptativ al personalitãţii”. Acest
nucleu se numeşte “self” şi este un model conceptual, organizat şi
consistent alcãtuit din percepţiile personale ale individului, sub formã de
interese, motivaţii, etc. Dezvoltarea personalitãţii, ca şi a creativitãţii, pe
care o considerã componentã intrinsecã a “self”-ului, presupune un mediu
social caracterizat prin siguranţã şi libertate care să permită funcţionarea
optimã a motivaţiei şi a evoluţiei individuale. Teoria lui Rogers este prima
teorie care insistã asupra caracteristicilor ambientale ca o condiţie a
evoluţiei creative a personalitãţii.
În dezvoltarea psihologiei umaniste un pas important l-a constituit formularea unei noi teorii a
motivaţiei (Maslow,1943). Conform acestei teorii există şase tipuri de nevoi: fiziologice, de
securitate, de afiliere, de dragoste, de stimă şi statut şi de autoactualizare. Aceste nevoi sunt
dispuse ierarhic astfel încât satisfacerea nevoilor inferioare asigură trecerea la un nivel
ierarhic superior. De exemplu o persoană cu o puternică nevoie fiziologică cum ar fi foamea
va fi motivată, în mică măsură de alte nevoi. Odată cu satisfacerea nevoii de hrană, persoana
va trece la nivelul următor, al nevoii de securitate şi tot aşa până la cea mai înaltă treaptă.
Maslow a fost interesat în cea mai mare măsură de nevoia de autoactualizare.
Autoactualizarea, concept împrumutat de la Goldstein (1939) se referă la actualizarea
potenţialului, capacităţilor şi talentelor unei persoane. Pentru definirea conceptului de
trebuinţă de actualizare, Maslow a utilizat metoda biografică, eşantionul studiat a cuprins
personalităţi recunoscute pentru realizările lor, precum antropologul Ruth Benedict, Thomas
Jefferson şi Eleanor Roosevelt (Maslow, 1954).
Rezultatele lui Maslow au demonstrat că persoanele motivate de nevoia de autoactualizare,
sunt relativ independente de societatea în care trăiesc spre deosebire de cei care nu sunt
motivaţi de această trebuinţă. Majoritatea oamenilor sunt atât de puternic motivaţi de nevoi
precum afiliere, dragoste şi statut încât se tem să exprime idei cu care ceilalţi nu ar fi de
acord. Aceşti oameni încearcă să se integreze în societate şi întreprind orice acţiune care le
poate aduce prestigiu. În contrast, cei motivaţi de nevoia de autoactualizare se conformează
mai puţin cerinţelor sociale, sunt mai spontani, mai liberi, mai naturali şi sunt motivaţi de
creşterea lor interioară şi de rolul lor în viaţă. Persoanele motivate de nevoia de
autoactualizare sunt, în general, buni fenomenologi. Chiar dacă percepţiile lor nu ating
experienţe de vârf, ei pot depăşi modalităţile convenţionale de raportare la viaţă.

Maslow (1970) explică dezvoltarea personalităţii prin structurarea

reglajelor motivaţionale, conform “piramidei trebuinţelor”; el revine asupra
teoriei sale şi susţine că setului de trebuinţe înnăscut, baza dezvoltãri
psihice, li se adaugã trebuinţa de recunoaştere socialã şi de dezvoltare a
propriei persoane. Primele şase niveluri reprezintă trebuinţe bazale,
homeostazice. Ultimele două niveluri sunt reprezentate de trebuinţe
superioare, rezultate ale evoluţiei culturale, mai puţin urgente pentru
subiectivitate a căror satisfacere asigură autorealizarea şi reprezintă
motive de creştere sau de dezvoltare. Maslow, analizând caracteristicile
motivaţionale ale persoanelor recunoscute social ca dispunând de calitãţi
de excepţie, descoperă prezenţa unor seturi de motive, diferite de cele
descrise în piramida trebuinţelor, care stau la baza comportamentelor
acestora. El le numeşte metamotive sau motive B, meta sau B având
sensul de “superior“ sau “beyond”. Nivelul metamotivelor, nivel superior
de dezvoltare, este caracteristic persoanelor apte sã-şi utilizeze calitãţile
potenţiale şi sã se realizeze independent de context. Prezenţa
metamotivelor induce caracteristici comportamentale de tipul - capacitate
de a percepe corect realitatea, acceptare de sine şi toleranţã,
spontaneitate şi naturaleţe, focalizare pe probleme, detaşare şi
independenţã, autonomie, experienţe de vârf (peak experiences), umor,
rezistenţã la aculturaţie (rezistenţã la influenţele negative generate de
preluarea de cãtre comunitate a unor elemente de culturã aflate pe o
treaptã superioarã sau inferioarã). Pentru Maslow creativitatea presupune
metatrebuinţe, iar prezenţa ei este absolut necesarã în dezvoltarea
personalitãţilor puternic socializate şi capabile de autodezvoltare.
Personalitãţile care se situeazã la nivelul metatrebuinţelor reprezintã o
“minoritate”, doar puţini ajungând la capacitatea de autoconstruire activã,
creativã. În teoria lui Maslow accentul cade pe individual, pe
metatrebuinţã care are o bazã înnãscutã, potenţială, structurându-se la
nivelul personalitãţii în dependenţã de existenţa individului în societate.
Prin susţinerea capacitãţii de autodeterminare a personalitãţii, prin
depãşirea explicaţiei conform cãreia biologicul este o caracteristicã care
condiţioneazã evoluţia creativã, teoriile umaniste se situeazã relativ la
polul opus faţã de teoriile psihanalitice. Teoriile umaniste reprezintã din
acest punct de vedere o treaptã intermediarã între teoriile psihanaliste şi
cele behavioriste.

În concluzie, natura umană include trebuinţe bazale, impulsuri de creştere şi de

autoactualizare. Aceste caracteristici individuale sunt o forţă pozitivă care conduce la
realizarea deplină a umanităţii. Mediul înconjurător susţine dezvoltarea umană dar nu este
sursa acesteia. Educaţia şi influenţa socială trebuie evaluate nu în funcţie de eficienţa lor în
ceea ce priveşte controlul copilului sau adaptarea socială a acestuia, ci în funcţie de cât de
bine reuşesc să susţină şi dezvolte potenţialul intern al fiecăruia. Interioritatea umană nu este
puternică, asemenea instinctului animalelor, ci este mai degrabă subtilă şi delicată. Ea poate fi
foarte uşor influenţată pozitiv sau negativ de învăţare, de expectanţele culturale, de teamă, de
dezaprobare, etc. Reprimarea caracteristicilor interioare are loc, adesea, în copilărie când
agenţii socializatori intervin prin educaţie şi modelează aceste trebuinţe.