Teoria etichetării – teorie şi practică pg1

Partea I – parte teoretică

I.1. Contextul sociologic în care a apărut Teoria Etichetării

Societatea americană a intrat în ultimele decenii ale mileniului trecut într-o fază de
dezvoltare care vizează o reîntoarcere la tradiţiile europene şi, în primul rând, la modelul
teoretic weberian cu privire la semnificaţiile acţiunii umane. Această schimbare de perspectivă
se poate sintetiza în următoarele idei:
a) respingerea presupunerilor prealabile şi a definiţiilor făcute situaţiilor sociale prin
scheme apriorice;
b) luarea în considerare a lumii subiectivităţii umane pentru a da acţiunii actorului
social un sens pe bază căruia să se poată interpreta motivaţiile actului de conduită comunicat şi
orientat în raport cu conduitele celorlalţi;
c) considerarea lumii sociale ca o “scenă” a întâlnirii dintre experienţe şi semnificaţii
particulare şi refuzul de a mai considera această lume un univers cantitativ dominat de
proprietăţi şi legi invariabile;
d) adoptarea metodei fenomenologice ca fiind singura în măsură să evidenţieze
caracterul voliţional al activităţilor umane în lumea intersubiectivă a vieţii cotidiene;
e) plasarea sociologului în perspectiva actorului social care exercită acţiunea, adică
convertirea semnificatiilor reale într-o lume alternativă celei cotidiene
Adoptarea unei asemenea perspective interpretative a permis constituirea mai multor
curente cu caracter fenomenologic:
”Orientările fenomenologice şi-au adus o contribuţie de seamă în domeniul sociologiei
prin următoarele idei:
- lumea devianţilor (out-sider-ilor – H. S. Becker) este similară celei convenţionale,
normele şi valorile subculturilor deviante găsindu-şi corespondent în valorile ce definesc
societatea convenţională;
- nici un act nu este deviant prin el însuşi, ci este definit ca atare numai ca urmare a
interacţiunilor sociale în cursul cărora indivizii reacţionează faţă de conduitele altor indivizi,
care nu seamană cu ale majorităţii, etichetându-le ca fiind deviante.
Această idee s-a concretizat în aşa-numită teorie a “etichetării” (labeling theory),
susţinută, între altii, de Howard S. Becker, Edwin Lemert, Kai Erikson, Erving Goffman,
 Teoria etichetării – teorie şi practică pg2

Thomas Scheff s.a.”1

I.2. Teoria Etichetării

Problema fundamentală a acestei teorii constă în aflarea unui răspuns la întrebarea “de
ce (cum) o anumită conduită este desemnată ca fiind deviantă?”, însă sinteza teoriei etichetării
necesită câteva enunţuri:
a) împărţirea oamenilor în indivizi normali şi indivizi devianţi nu poate fi susţinută,
întrucât toţi oamenii, într-un moment sau altul al vieţii lor, încalcă normele sociale;
b) majoritatea acestor cazuri de încălcare a normelor sociale nu este detectată de către
agenţii de control social şi este denumită “devianţă primară”;
c) calificarea unui act ca fiind deviant depinde de reacţia societăţii faţă de încălcarea
normelor, de împrejurările în care se produc aceste abateri şi de categoriile de indivizi
desemnaţi ca devianţi;
d) din punctul de vedere al devianţilor însişi, conduita lor este perfect normală (este
“aşa cum trebuie să fie” în sensul postulat de E. Durkheim). Abia dupa ce are loc procesul de
etichetare din afară, apare devianţa ca atare, denumită “devianţă secundară”. Indivizii etichetaţi
ca devianţi adoptă o conduită conformă cu această etichetă, căutând compania unor persoane
care au aceeşi identitate şi împărtăşesc acelaşi stil de viaţă;
e) procesul de etichetare este realizat de către agenţi de control social care au puterea
de a stigmatiza, de a supune pe indivizii non-conformişti unui ritual de degradare, de a-i
sancţiona şi de a-i obliga să se resocializeze pentru a reveni la identitatea considerată
“normală” de către societate.
Teoria etichetării pleacă de la premisa că oamenii nu răspund pasiv la realitatea socială
aşa cum este ea în mod obiectiv, ci realizează propria lor reprezentare în funcţie de ideile lor
despre lume. Oamenii se văd pe ei înşişi raportându-se la celălalt semnificant, proiectează
simbolic actele lor şi ale altora, anticipează răspunsul celorlalţi în funcţie de experienţa
anterioară.
Howard Beker, un reprezentant de seamă al interacţionismului simbolic specifica în
Becaming a Marihuana User (1963): “devianţa nu este o calitate a persoanei care comite actul
respectiv ci o consecinţă a aplicării de către alţii a regulilor de numire a ceea ce este
infracţiune”. Comportamentul deviant este comportamentul etichetat astfel.

1
Rădulescu. S, Banciu, Dan (1985). Introducere în sociologia devianţei. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, pag 21.
 Teoria etichetării – teorie şi practică pg3

„Primele elemente care anunţă apariţia acestei teorii le întâlnim la Tannenbaum (1938)
dar cel care o consacră în forma ei clasică este Edwin Lemert (1951). În primul rând el face
distincţia între devianţa primară şi cea secundară specificând că spre deosebire de prima, cea de
a doua este de fapt o reorganizare a experienţei individului ca urmare a faptului că a fost
identificat şi etichetat ca fiind infractor: “Când o persoană începe să angajeze un comportament
deviant sau un rol bazat pe înţelesul defensiv, pe ajustarea problemelor legate de ajustarea
problemelor create de reacţia socială faţă de el, devianţa este secundară.” Odată stigma
atribuită, individului îi va fi aproape imposibil să se elibereze de această etichetă şi îşi va asuma
acest rol deviant.”2

I.3. Drumul către asumarea “etichetei” poate fi prezentat astfel:

1). Situaţia iniţială – percepţia individului este că nu este cu nimic diferit de toţi ceilalţi
2). După aplicarea etichetei- percepţia individului – de ce mă tratează aşa?
3). Răspunsul individului la etichetă – nu par să fiu ca ceilalţi, poate sunt altfel.
4). Reacţia poate fi:
a.) conformism şi anularea etichetei
b.) incapacitate de anulare a etichetei şi debut în cariera infracţională
Comportamentul deviant este privit ca fiind creat tocmai de agenţii controlului social
care reprezintă interesele grupului dominant. “Controlul social conduce la devianţă de aceea de
controlul social trebuie să înceapă studiul devianţei în societatea modernă” (Lemert, 1967).
Howard Beker afirmă fără echivoc că trebuie să înţelegem comportamentul deviant ca
fiind acel comportament pe care oamenii îl numesc aşa. Devianţa este aşadar o calitate a actului
din momentul în care actorii sociali o definesc aşa. Beker crează termenul de antreprenori
morali pentru a desemna agenţiile care sunt implicate în procesul de etichetare.

Rezumând, principalele trăsături ale teoriei etichetării sunt:

- nici un act nu este criminal prin el însuşi
- definiţiile actului infracţional sunt oferite de către clasa aflată la putere
- un individ devine infractor nu comiţând un act ci după acel act este definit astfel de
către autorităţi
- momentul identificării făptuitorului unui anume act este începutul procesului de
etichetare

2
Poledna, Sorina (2000). Actori sociali în situaţii şi interacţiuni violente. Presa Universitară Clujeană, pag 23.
 Teoria etichetării – teorie şi practică pg4

- decizia autorităţilor judecătoreşti este determinată de vârsta, clasa socială şi rasa celui
adus în faţa instanţei
- sistemul judecătoresc se bazează doar pe presupunerea liberului arbitru şi nu
recunoaşte determinismul social
- procesul de etichetare poate conduce la identificarea individului cu imaginea deviantă
sau cu o anumită subcultură.
Teoria etichetării arată, înainte de toate, limitele intervenţiei în sistem. Anii ’70 care au
cunoscut confuzia unei concluzii şocante în faţa statisticilor rezumată în celebrul “nimic nu
merge”, au arătat ca intervenţia nu reduce recidiva. Se pledează pentru minimă intervenţie,
maximă diversiune (evitarea judiciarizării) şi recomandă ca în lucrul cu infractorii recidivişti să
se insiste pe partea cognitiv comportamentală.
Pe scurt Etichetarea Socială este teoria sociologică care explică devianţa ca o consecinţă
a definirii ei sociale, conform teoremei lui W. I. Thomas, după care o situaţie este reală prin
consecinţele definirii ei ca reală. Teoria etichetării sociale presupune, deci, că o acţiune umană
este deviantă nu atît datorită caracteristicilor ei intrinseci, ci ca urmare a reacţiei sociale pe care
ea o trezeşte. Această reacţie se produce în funcţie de stratificarea socială şi culturală a unei
societăţi, de sistemul normelor şi valorilor ei dominante, dar şi de interacţiunea dintre autorii
acţiunii sociale şi cei care, prin poziţia şi interesele lor sociale, reacţionează la această acţiune.
Odată etichetată ca fiind deviantă, o acţiune devine realmente deviantă, deoarece consecinţele
sale sînt generate de etichetarea însăşi, şi nu de acţiune ca atare. De aceea, două acţiuni pot
avea aceleaşi consecinţe ca atare, dar dacă una dintre ele este etichetată ca fiind deviantă, ea
este deviantă prin consecinţele etichetării ei.
Sociologul american H. S. Becker, care a întemeiat teoria etichetării sociale a arătat
concret cum un act definit sau etichetat ca infracţiune determină producerea unei infracţiuni
deoarece individul are totdeauna tendinţa de a-şi însuşi consecinţele definirii acţiunii sale de
către ceilalţi şi de a se comporta ca atare (Outsiders, 1963). De fapt, primul care a arătat că
actul deviant ("crima") este un produs social realizat prin etichetare socială, a fost sociologul
francez Paul Fauconnet (1874-1938).
Raţionamentul lui este următorul: o „crimă" este o acţiune umană căreia i se poate
asocia responsabilitate; cum responsabilitatea constă în aptitudinea unui individ sau unui grup
de a fi obiect al sancţiunii aplicate de către grupul social înglobant (societatea), rezultă că
responsabilitatea este o relaţie socială, nu o aptitudine individuală; relaţia socială în care este
concretizată responsabilitatea este rezultat al unei definiţii sociale sau al unei etichetări, în
 Teoria etichetării – teorie şi practică pg5

termenii teoriei etichetării sociale; de aceea, „cauza" unei „crime" nu trebuie căutată în
mecanismul producerii ei ca atare, ci în mecanismul producerii ei sociale; la rîndul ei, pedeapsa
nu este îndreptată atît asupra criminalului, cît împotriva crimei, al cărei substitut social este
criminalul (La Responsabilite, 1920).
Este evident că teoria Etichetării sociale presupune instituţionalizarea completă a
reacţiilor sociale şi transparenţa deplină a normativităţii sociale. În realitate, funcţionarea
normelor angajează, alături de mecanismele instituţionalizării, mecanismele sociale ale
proceselor de negociere ale conflictelor şi luptelor sociale, faţă de care teoria etichetării sociale
este nerelevantă.
Ca orice concepţie fenomenologică, teoria etichetării are şi limite3:
- reduce explicaţia sociologică la o simplă interpretare de semnificaţii, ignoră
determinantele structurale ale conduitelor umane;
- identifică devianţa cu anormalitatea, ignorând faptul că devianţa este un fenomen
social, iar anormalitatea este un fenomen psihopatologic;
- ignoră cauzele primare ale devianţei în favoarea consecinţelor secundare
determinate de etichetare;
- nu ia în considerare devianţa cu caracter secundar sau nedetectat, cum sunt
actele de corupţie a acelor care deţin puterea, care de cele mai multe ori nu sunt nici
stigmatizate, nici etichetate.
Teoria etichetării a avut un impact puternic asupra mişcării de umanizare a mediilor
carcerale, prin semnalarea pericolelor instituţionalizării, ale dependenţei prelungite faţă de
instituţiile de control social (mai ales în cazul deţinuţilor infractori sau al pacienţilor din
spitalele de psihiatrie) şi a oferit, totodată, o descriere mai adecvată a modului de desfăşurare a
unor “cariere deviante” determinate de mecanismele etichetării.

II. Partea practică

II.1. Aplicarea “teoriei etichetării” la o situaţie reală în care un elev de liceu a primit din
3
Rock, P, (1997), Sociological Theories of Crime, în The Oxford Handbook Criminology, Clarendon Press, Oxford,
pag 23.
 Teoria etichetării – teorie şi practică pg6

partea clasei eticheta de “inadaptat social”

Descrierea cazului
Dorin s-a născut într-o zonă rurală care prezintă carenţe profunde în dezvoltarea socio-
culturală. Familia este formată din:
- tată, de profesie şofer pe maşina ministerului, ocupaţa lui zilnică fiind aceea de a lua
copii de acasă şi de a-i duce la şcoală, această activitate desfăşurându-se la nivelul a trei-patru
sate;
- mamă, având ocupaţia de învăţătoare în sat, femeie simplă dar activă şi muncitoare;
- o soră, elevă în clasa a VI-a;
- şi Dorin - în prezent elev în clasa a IX-a la un liceu din Bucureşti.
Familia locuieşte într-o casă modestă însă destul de apreciată în zonă. În afara
serviciului şi a şcolii, membrii familiei se ocupă cu munca câmpului şi cu apicultură.
Şcoala din satul unde locuia Dorin este foarte sărăcăcioasă având doar două-trei săli de
curs, încălzire cu sobe, fără alte dotări.
În acest mediu Dorin şi-a petrecut întreaga copilărie, a învăţat obiceiurile şi s-a adaptat
culturii însuşindu-şi valorile şi comportamentele comunităţii. În şcoala generală nu a fost
solicitat prea tare deoarece profesorii predau la un nivel sub standardele sale. Însă Dorin învăţa
normal, îşi făcea temele iar preocupările sale pentru cunoaştere şi le satisfăcea în timpul liber
citind şi studiind aprofundat diferite materii.
Viaţa cu părinţii săi era centrată pe aspectele gospodăreşti. Părinţii îl încurajeau să
înveţe cât mai bine, însă pentru ei cel mai important era ca Dorin să îi ajute la treburile casei, la
stupi şi în grădină. Dorin accepta această viaţa înţelegând rostul atât al învăţăturii cât şi al
muncii în gospodărie.
Cu ajutorul unei Fundaţii Dorin a reuşit să se înscrie la un liceu din Bucureşti.
Imediat după ce s-a înscris la liceu, Dorin a fost foarte încântat de noul mediu şcolar:
biblioteci, laboratoare, sala de informatică, cămin, cantină, etc.
Dorin reprezintă genul de elev care provenit dintr-o cultură rurală, cu valori tradiţionale
şi ajuns într-un mediu cu standarde mult mai înalte şi simte că fară o schimbare în stilul său de
viaţă nu poate face faţă presiunii conformiste exercitată de noul grup în care urmăreşte să se
integreze.
După aproximativ două luni de la mutarea în Bucureşti Dorin a devenit foarte retras,
evita să colaboreze cu colegii şi profesorii - era practic de nerecunoscut. Majoritatea timpului
 Teoria etichetării – teorie şi practică pg7

şi-l petrecea singur, stând în cameră, fară să vorbească cu colegii. Oriunde mergea afişa o faţă
tristă şi nu dădea la nimeni nicio explicaţie când era întrebat legat de problemele pe care le
întâmpina. Dorin trăia închis în sine şi rece chiar şi cu prietenii apropiaţi.
A început să ia note mici la unele materii, în special la matematică unde avea numai
note de 3 şi 4. Spunea că „nu pricepe” cum se rezolvă exerciţiile.
Când au aflat de situaţia copilului lor, părinţii s-au aratat foarte dezamăgiţi, iar Dorin s-
a simţit de atunci neînţeles şi oarecum abandonat. În perioada imediat următoare s-a gândit să
se transfere spunând că nu se poata adapta la noul mediu şcolar.
Fundaţia care l-a ajutat a intervenit printr-un program de consiliere menit să ajute pe
Dorin să înţeleagă situaţia în care se află şi să accepte provocările schimării de mediu.
În concluzie Dorin este genul de persoană care schimbând mediul de viaţă, încercând să
se integreze într-o comunitate “pretenţioasă”, care vine dintr-o cultură mică într-un oraş mai
mare, întâmpină probleme de adaptare fiind nevoit să facă o serie de transformări în stilul de
viaţă pentru a fi acceptat.

II.2. Fazele acceptarii etichetei de “inadaptat social”

Drumul pe care a mers Dorin către asumarea “etichetei” poate fi prezentat astfel:
1). Situaţia iniţială - percepţia că nu este cu nimic diferit de toţi ceilalţi
În primele saptămâni de când s-a mutat la noua şcoală subiectul părea foarte mulţumit şi
beneficia la maxim de facilităţile unei şcoli moderne. Avea prieteni apropiaţi, mergea cu aceştia
în oraş, petrecea timp cu ei. Învăţa bine şi vorbea des cu părinţii şi profesării săi. Participa la
activităţile şcolare cu iniţiativă, se implica în programele extra-curriculare, avea prieteni
apropiaţi, colegi de cameră, iar la orele de curs dădea dovada că noul mediu i-a îndeplinit
nevoile educaţionale pe care şcoala sa din sat nu ar fi putut să i le satisfacă.
La nivelul timpului liber Dorin a fost nevoit să facă schimbări radicale. Prietenii săi
erau cu mult diferiţi de profilul oamenilor din satul său natal, iar activităţile celor două grupuri
de prieteni erau total incompatibile. Valorile nu mai erau aceleaşi. Viaţa plină de utilitarism
gospodăresc pe care o ducea la sat nu avea nimic în comun cu viaţa plină de libertate pe care o
petreceau colegii săi şi de care se simţea atras, nu pentru că îşi dorea neapărat să facă acele
lucrui pe care prietenii lui le făceau ci pentru că ştia că doar astfel poate rămâne alături de ei.
Însă nu peste mult timp comportamentul său motivat extrinsec a început să sufere din
cauza lipsei de autenticitate. Dorin îşi dădea seama că pentru a adopta stilul de viaţa al colegilor
lui nu are resursele financiare necesare, iar rolurile impuse de grupul de prieteni îi solicitau
 Teoria etichetării – teorie şi practică pg8

anumite abilităţi pe care el nu le considera dezirabile, cum ar fi să petreacă mult timp în

compania celorlalţi, să meargă des în oraş, să se îmbrace după o anumită modă, etc. Dorin a
început după un timp să se retragă din anturajul colegilor iar aceştia l-au considerat o persoană
rigidă şi inadaptată.

2). După aplicarea etichetei – percepţia subiectului a fost – de ce mă tratează aşa?

După ceva timp, Dorin a simţit că este greu să păstreze ritmul cu unii din prietenii săi
deoarece aceştia aveau mai mulţi bani decât el şi nu putea să facă ceea ce aceştia faceau, să
cumpere ce aceştia cumpărau. A observat că unii colegi îl consideră diferit de restul colegilor
din clasă şl ca răspuns la reacţia lor a devenit din ce în ce mai închis în sine.
Imediat după ce a încercat să se elibereze de grupul prietenilor şi a colegilor, Dorin a
simţit cum aceştia îşi schimbă părerea despre el şi iniţial, a încercat să refacă relaţiile
reacţionând faţă de „eticheta” de inadaptat. Aceste reacţii l-au îndepărtat şi mai tare de grup, iar
comportamentul său a fost considerat deviant raportat la valorile grupului.

3). Răspunsul individului la etichetă – nu par să fiu ca ceilalţi, poate sunt altfel
Dorin a înţeles că nu poate face faţă cerinţelor cercului de prieteni şi a hotărât să se
desprinde de ei. Imediat după aceasta Dorin a fost nevoit să facă o alegere: să încerce să se
conformeze şi să anuleze astfel eticheta, aspect pe care îl încercase fără rezultate, sau să
recunoască că este diferit de ceilalţi şi să îşi construiască un alt stil de viaţă bazat pe valorile
sale.
Dorin a mers pe calea retragerii din grupul de prieteni însă a fost convins că prietenii lor
sunt pe o cale bună iar el este incapabil să se adapteze. A început să creadă că are probleme de
relaţionare.
Aceasta i-a influenţat negativ imaginea de sine, s-a retras, nu mai relaţiona, se considera
inferior iar toate încercările lui de a înfrânge acest stigmat eşuau spre dezamăgirea şi nefericirea
sa.
Observăm astfel că “eticheta” de inadaptat social a fost primită ca adevărată de către
subiect. El a crezut acest lucru şi confirma această convingere în faţa colegilor săi ceea ce le
întărea acestora presupunerea făcută.
Precizăm că etichetarea a fost un fenomen manifestat atitudinal, în realitate nimeni nu i-
a zis lui Dorin: “Esti inadaptat social!”
Într-o discuţie cu tatăl său, Dorin îşi a duce aminte că acesta s-a exprimat astfel: “fiule,
 Teoria etichetării – teorie şi practică pg9

ne-ai dezamăgit”. Acest lucru l-a determinat pe subiect să se simtă singur şi neînţeles, a luat
hotărârea să încerce să schimbe mediul şcolar.

II.3. Paşii pentru remedierea relaţionară a lui Dorin

- niciun act nu este criminal prin el însuşi
Cu ajutorul unui consilier din echipa Fundaţiei care l-a ajutat pe Dorin să meargă la
liceu, subiectul a înţeles că actul său de a se însingura, de a reduce contactul cu mediu şi de a-
şi însuşi un comportament specific unei persoane iadaptate este un act care în sine nu poartă
nici o conotaţie negativă sau pozitivă, însă în cazul său, adică în viziunea colegilor săi, acesta
era cotat ca deviant. Dorin a fost învăţat să facă deosebirea dintre un comportament determinat
intrinsec şi un comportament manifestat ca o reacţie la o „etichetă”. Dorin a fost în acelaşi timp
victima unei profeţii care s-a autoîmplinit. Colegii, şi pe undeva chiar el personal, au presupus
că este o perspană inadaptată social şi a pe parcurs a devenit un inadaptat social. Profeţia care
se autoîmplineşte apare în relaţiile persuasive, persoanele mai slabe ajungând să traiască după
credinţele persoanelor mai influente. Înţelegând acest aspect Dorin a înţeles că nu este cu
nimic diferit de restul colegilor de clasă.
- definiţiile actului infracţional sunt oferite de către clasa aflată la putere. Un individ
devine infractor nu comiţând un act ci după ce acel act este definit astfel de către autorităţi.
În cazul lui Dorin definiţia actului deviant a foat dată de clasă. Potrivit valorilor
colegilor, Dorin era un inadaptat. Consilierul i-a explicat lui Dorin că dacă ar merge într-un alt
mediu comportamentul sau ar fi catalogat într-o altă manieră, definirea comportamentului ca
fiind conform valorilor grupului sau deviant făcându-se prin comparaţie cu comportamentul
specific grupului respectiv. A observat totodată că mulţi colegi din şcoală manifestau aceleaşi
reacţii ca şi el, iar cu timpul şi-a făcut prieteni apropiaţi şi a recapatat încrederea în sine, lucru
care a devenit vizibil şi în grupul de colegi, aceştia privindu-l din ce în ce mai bine. Astfel
Dorin a înţeles că nu are un comportament deviant ci că unele aspecte legate de stilul său de
viaţă sunt considerate deviante de către ceilalţi.
În cadrul relaţiilor cu părinţii Dorin s-a comportat după valorile acumulate în mediul
urban. Însă potrivit contextului patriarhal-tradiţional, comportamentul lui Dorin (acela de a se
retrage din cadrul grupului de elevi) părea a fi în dezacord cu valorile părinţilor, acesta fiind un
“păcat” de neiertat în context rural unde tradiţia, obiceiurile şi conformismul au o importanţă
majoră. Părinţii lui Dorin nu puteau înţelege că unele comportamente neconforme cu grupul nu
sunt prin sine deviante. Binenţeles că grupul său îl “penaliza” pe Dorin pentru lipsa de
 Teoria etichetării – teorie şi practică pg10

conformism însă asta nu însemna că atitudinea şi comportamentul său sunt negative-deviante.

Această situaţie se explică cu ajutorul Teoriei diferenţei dintre valorile de
apartenenţă şi valorile de referinţă. Această teorie presupune că există două tipuri de valori.
Valorile de apartenenţă sunt cele specifice grupului iar valorile de referinţă sunt alte
seturi de valori pe care un individ le percepe în culture diferite de cultura sa de apartenenţă.
Dorin vroia ca părinţii lui să îl aprecieze potrivit unor valori de referinţă (valorile grupului său
social). Înţelegând că părinţii gândesc după valorile lor, Dorin a refăcut relaţiile cu aceştia.
Comportamentul lui Dorin poate fi înţeles asemănător şi din prisma Teoriei
ataşamentului social. Aceasă teorie este reprezentată prin Travis Hirschi (1969) cu o carte de
referinţă - Causes of Delinquency - în care se conturează ideea centrală că devianţa apare
atunci când relaţiile de ataşament ale individului faţă de societate sunt slăbite sau întrerupte,
ceea ce conduce la reducerea conformităţii. În general indivizii aleg conformitatea pentru a nu
distruge relaţiile lor cu familia, prietenii, prietenii, locul de muncă, şcoala etc.
Dorin s-a adaptat cerinţelor şcolii doar pentru că a ştiut că altfel nu poate să îşi facă
prieteni, motivaţia lui a fost extrinsecă. După ce a observat că acest stil de viaţă nu poate fi
întreţinut cu resursele sale a început să slăbească relaţiile de ataşament faşă de grup, ceea ce a
condus la însuşirea unui comportament catalogat de grup ca fiind deviant.
Prin ataşarea de persoanele care erau mai apropiate de stilul său de viaţă subiectul şi-a
refăcut relaţiile de ataşament faţă de grup, a devenit mai încrezător în sine şi astfel a primit
“acordul” clasei în care învăţa.

III. Concluziile cazului

III.1. Procesul de remediere a lui Dorin
Remedierea socială a lui Dorin a fost un proces continuu, susținut, inplicând progrese și
recăderi, proces ce poate fi evidențiat prin următorii pași:
1. Înțelegerea de către Dorin a faptului că perioada de început de liceu a reprezentat
pentru el o perioadă de transformare determinată de adaptarea la o nouă cultură.
2. Pe măsură ce a înțeles valorile grupului și că actele sale comportamentale nu sunt
deviante în sine ci sunt etichetate ca deviante de colegii săi, a început să își formeze noi prieteni
care treceau prin aceiași situație ca și el. În acest grup de prieteni el era considerat normal
căpătând încredere în sine.
3. Dorin a înțeles că părinții lui au de acum alte valori diferite de valorile pe care el a
trebuit să le integreze. Astfel verdictul tatălui („M-ai dezamăgit, fiule!”), atât de dureros
 Teoria etichetării – teorie şi practică pg11

cândva, a reprezentat pentru Dorin, judecând din prisma diferenței dintre valorile de
aparteneță și cele de referință, o specificare a faptului că părinții doresc să-și împlinească
visurile și așteptările în el, și că orice suferința a lui este dureroasă și pentru ei.
4. Comportamentul de retragere a lui Dorin, în termenii teoriei etichetării, reprezintă un
tip de devianță secundară, fiind determinat de reacția lui Dorin la eticheta pusă de grup.
Înțelegând acest aspect Dorin a devenit imun la procesul de etichetare, înterupând astfel cercul
vicios: etichetare – reacție la etichetare – confirmarea etichetării – reacție…
5. Dorin după ce a căpătat încredere în sine a fost acceptat de către colegii de clasă,
chiar dacă a ales să rămână retras și să nu se implice în toate activitățiile extra-școlare ale
acestora, mai ales în acelea care solicitau resurse pe care el nu le avea la dispoziție.

Bibliografie:
 Teoria etichetării – teorie şi practică pg12

 Chelcea, Septimiu, Psihosociologie, teorii, cercetări, aplicaţii, Polirom, 2008

 Cristea, Dumitru, Tratat de psihosociologie socială, ProTransilvania, 2001
 Mc Laughlin E, Muncie J, (1996), Controling Crime, SAGE Publication, Londra
 Mitrache Constantin ( 1999 ). Drept penal român. Partea generală. Casa de editură şi
presă Şansa.
 Moore S, (1998), Investigating Deviance, Collins Educational, Londra
 Poledna Sorina (2000). Actori sociali în situaţii şi interacţiuni violente. Presa Universitară
Clujeană.
 Raynor P, (1996), The Criminal Justice Syistem, în Beyond Offending Behavior, Arena,
Anglia
 Rădulescu S, Banciu Dan (1985). Introducere în sociologia devianţei. Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
 Rock P, (1997), Sociological Theories of Crime, în The Oxford Handbook Criminology,
Clarendon Press, Oxford
 Sheldon, B, (1995). Cognitive – Behavioural Therapy. Routledge. Londra & New York.
 Smith, D, (1995), Criminologx for Social Work, Macmillan Press Ltd.,Londra
 Stănoiu, R (1981), Metode şi tehnici de cercetare criminologică, Ed. Academiei.
Bucureşti.
 Stănoiu, R (1998). Criminologie. Oscar Print, Bucureşti.
 Taylor. I, Walton. J, (1978), Critical Criminology, Lowe& Brydone Printers Limited,
Norfolk
 Zamfir Elena, 2004, Conflictul şi modalităţi de soluţionare ale acestuia, Bucuresti: Cartea
Universitara
 Zamfir Elena, Zamfir Catalin (coord), 1995, Politici Sociale. Romania în context
European, Cap.1-6, 17, 20-24