Introducere in Sociologie

2020-2021
Nivel Licenta, Anul I,

Semestrul I Universitatea din Craiova
Facultatea de Științe Sociale
Departamentul Sociologie, Filosofie,
Asistenta Sociala
SPECIALIZAREA SOCIOLOGIE
DISCIPLINA:
INTRODUCERE IN SOCIOLOGIE I
Titular disciplina: Lect.univ.dr. Gabriela MOTOI1
SUPORT DE CURS2
1
Email: gabriela.motoi@edu.ucv.ro
2
Acest suport de curs reprezintă o sinteză notelor de curs din Otovescu, Dumitru, Sociologie generală, cap.I,
II, IV, VIII, IX, Editura Beladi, Craiova, 2009; Chiribucă, Dan, Sociologie.Suport de curs, Universitatea
Babes Bolayi din Cluj-Napoca, 2010; Buzărnescu,Ştefan. Istoria doctrinelor sociologice. Bucureşti: Editura
Didactică şi pedagogică, R.A. , 1995; Bulgaru, Maria (coordonator). Sociologie (manual). Vol. I. Chişinău:
CE USM, 2003; Lidia Cojocaru, Angela Boguş, Valentina Cohanschi, Sociologie: (Note de curs) Chişinău :
Editura A.S.E.M., 2002; Otovescu, Dumitru, Tratat de sociologie generală, Editura Beladi, Craiova, 2010
(lista completă a bibliografiei utilizate poate fi consultată la sfârșitul documentului)
1
INTRODUCERE IN SOCIOLOGIE I
SUPORT DE CURS
TEMA I:
SOCIOLOGIA: OBIECT DE STUDIU, SCOP ȘI FUNCȚII.
ABORDAREA SOCIOLOGICĂ A VIEŢII SOCIAL-UMANE
(saptamana 1, 2)
1. Definiţia sociologiei ca ştiinţă socială……………………………………. 5
2. Obiectul de studiu şi scopul sociologiei………………………………….. 6
3. Problematica cercetărilor sociologice……………………………………… 9
4. Funcţiile teoretice şi aplicative ale sociologiei……………………………. 10
TEMA II:
SOCIOLOGIA CA ȘTIINȚĂ A PROBLEMELOR SOCIALE
(saptamana 3)
1. Ce sunt problemele sociale? ....................................................................... 12
2. Sociologia ca ştiinţă a problemelor sociale................................................... 15
TEMA III:
GENEZA ȘI EVOLUȚIA SOCIOLOGIEI CA STIINȚĂ
SOCIALĂ
(saptamana 4,5)
1. Originile gândirii sociologice: din antitchitate până în secolul al XIX-lea 22
2. Constituirea sociologiei ca ştiinţă de sine autonomă……………………… 26
3. Teoriile deterministe în sociologie............................................................... 28
4. Orientările fundamentale în sociologia generală.......................................... 30
TEMA IV:
LEGILE ÎN SOCIOLOGIE
(saptamana 6)
1. Sensul şi condiţiile enunţurilor legice în sociologie……………………… 33
2. Clasificarea legilor sociologice................................................................... 35
TEMA V:
INDIVIDUL ŞI SOCIETATEA UMANĂ. INTERPRETĂRI
TEORETICO-SOCIOLOGICE (I)
(saptamana 7,8,9)
1. Concepţia contractualistă............................................................................ 37
2. Concepţia pozitivistă................................................................................... 40
3. Concepţia sociologistă................................................................................ 43
4. Concepția psihologista……………………………………………………. 46
5. Concepția evoluționistă…………………………………………………… 49
2
TEMA VI :
TEORETICO-SOCIOLOGICE (II)
(saptamana 10,11,12)
1. Concepţia istoristă......................................................................................... 52
2. Concepţia formalistă...................................................................................... 53
3. Concepţia relaţionistă................................................................................... 54
4. Teoria acţiunii sociale................................................................................... 56
5. Teoria sistemică structural-funcţionalista..................................................... 60
TEMA VII:
PERSONALITATEA ȘI SOCIALIZAREA. STATUS-UL ȘI
ROLUL ÎN SOCIOLOGIE
(saptamana 13,14)
1. Conceptul sociologic de personalitate umană………………………………… 63
2. Perspectiva sociologică de clasificare a personalităţii umane……………. 64
3. Status-ul şi rolul în sociologie…………………………………………….. 65
4. Conţinutul, factorii şi formele socializării.................................................... 68
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
(inclusiv pentru proiectele individuale de semestru) ….................................... 71
3
ORGANIZAREA CURSULUI. TEMATICA. METODA DE EVALUARE
M Nota finală de la disciplina INTRODUCERE IN SOCIOLOGIE I va fi compusă din:

E
T
O - 70% nota examen final (examen oral, in sesiunea de examene)
D
A
- 20% activitate la seminar:
D
20% din nota finală este reprezentată de participarea ACTIVĂ dezvoltata și manifestata de
E
student pe parcursul orele de seminarii.
E
- 10% punct din oficiu:
V
A
L
U
A
R
E
4
TEMA I:
SOCIOLOGIA: OBIECT DE STUDIU, SCOP ȘI FUNCȚII.
ABORDAREA SOCIOLOGICĂ A VIEŢII SOCIAL-UMANE
Programare: 4 ore (sapt.1,2)
Tematica:
1. Definiţia sociologiei ca ştiinţă socială
2. Obiectul de studiu şi scopul sociologiei
3. Problematica cercetărilor sociologice
4. Funcţiile teoretice şi aplicative ale sociologiei
1. Definitia sociologiei ca stiință socială

Sociologia constituie o modalitate specifică de cunoaştere sistematică şi unitară a
societăţii omeneşti. Etimologic, termenul de sociologie s-a format prin asocierea cuvântului
latin socius (soţ, asociat, tovarăş) şi a cuvântului grecesc logos (teorie, ştiinţă, idee, studiu).
Sociologia reprezintă
n o modalitate specifică, de cunoaştere sistematică şi unitară a societăţii omeneşti.
n “ştiinţa instituţiilor sau a faptelor sociale” (E. Durkheim)
n “ştiinţa fenomenelor sociale totale” (G. Gurvitch)
n “ stiinţa acţiunii sociale” (A. Touraine)
n “ştiinţa realităţii sociale” (Dimitrie Gusti)
Sociologia analizează viaţa socială a omului sub aspectul:

1) organizării microgrupale (familie, colectivitate de muncă ş.a.) şi macro-grupale
(sat, oraş, popor, naţiune, organizaţii internaţionale etc.);
2) activităţilor, instituţiilor şi valorilor politice, juridice, economice, morale, religioase,
artistice, ştiinţifice şi filosofice, precum şi,
3) al funcţionalităţii şi evoluţiei în timp a tuturor acestora.
Sociologia poate fi definită în două sensuri:
a) în sens restrâns, ca o ştiinţă, teorie generală a socialului (acesta fiind forma generală de
existenţă a vieţii omeneşti) sau a formelor sociale ale activităţii umane (şi nu a realităţii sociale,
de care se ocupă şi alte discipline);
b) în sens larg, ca o teorie a societăţii globale (numită şi macrosociologie). De asemenea,
în structura acestei discipline ştiinţifice sunt integrate şi sociologiile de ramură.
5
Sociologia studiază realitatea socială într-o viziune unitară şi globală. De exemplu, dacă îşi
propune să cerceteze problema integrării profesionale a forţei de muncă, sociologia tratează
această chestiune în strânsă legătură cu aspectele care ţin de cadrul economic, juridic, politic,
al instruirii şi pregătirii şcolare etc.
Sociologia ne oferă o viziune unitară şi totalizatoare asupra societăţii ca întreg şi a
diverselor ei componente şi activităţi. Sociologia este o ştiinţă nu numai a diferitelor grupuri şi
colectivităţi umane, ce compun o anumită societate, sau a problemelor cu care se confruntă
acestea, ci şi a întregii game de relaţii sociale care se nasc în sânul comunităţii.
Ca stiinţă teoretică, empirică şi aplicativă, sociologia este preocupată de:
- analize conceptuale,
- abstractizare şi generalizare,
- elaborarea unor teorii,
- paradigme explicative,
- metodologii,
- descifrarea unor legi statistice,
- alcătuirea unor tipologii etc.
Obiectul sociologiei îl constituie studiul colectivităţilor umane şi al relaţiilor interumane
în cadrul acestora, precum şi al comportamentului uman în cadrul social propriu grupurilor şi
comunităţilor umane de diferite tipuri3
2. Obiectul de studiu al sociologiei

Sociologia este o ştiinţă interdisciplinară şi, în această calitate, nu exclude din câmpul
preocupărilor sale înfăptuirea unor sinteze teoretice, bazate pe rezultatele obţinute de diversele
ştiinţe sociale în analizele lor concrete, dar nu se limitează la contactul cu ştiinţele socio-umane
particulare sau la interpretări abstracte, cu caracter generalizator. Pe lângă scopul său teoretic,
de reconstrucţie conceptuală şi îmbogăţire a fondului ideatic, sociologia are şi o finalitate
pragmatică, urmărind descifrarea cât mai riguroasă a condiţiei umane pe baza cercetărilor
concrete şi ameliorarea ei, prin oferirea de soluţii menite a înlătura „stările anomice” ale
societăţii (cum le denumea É. Durkheim, creatorul şcolii franceze de sociologie şi unul dintre
fondatorii de marcă ai sociologiei ştiinţifice moderne).
Prin urmare, raportat la obiectul ei de studiu, sociologia încearcă să ofere un răspuns la
următoarele întrebări: Cum e posibilă convieţuirea oamenilor şi derularea activităţilor lor
3
Constantinescu, Virgil, Stoleru, Paula, Grigorescu, Pompiliu. Sociologie. Bucureşti: Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A.,, 1993, p.12.
6
economice, politice, artistice, religioase, juridice, spirituale etc?; Care suntfactorii şi
condiţiile ordinii sociale? Cum putem explica ştiinţific în ce constă ordinea sociala?
Din punctul de vedere al sociologului francez Emile Durkheim, sociologia are următoarele
componente:
- morfologia socială (descrie şi explică “anatomia societăţii”),
- fiziologia socială (studiază “manifestările vitale ale societăţii”)
- sociologia generală (sintetizează concluziile analizelor ştiinţelor particulare).
Fiecare dintre aceste trei părți are un obiect de studiu distinct. Astfel:
- morfologia socială are ca obiect “forma materială şi exterioară a societăţii”,
- fiziologia socială vizează manifestările funcţionale ale vieţii sociale, care sunt obiect
de studiu pentru diversele sociologii de ramură.
- sociologia generală se caracterizează prin concepţii şi teorii care exprimă şi explică
aspectele generale ale vieţii sociale
Se ştie că morfologia este un complex de discipline biologice care studiază forma
exterioară şi structura internă a organismelor plantelor şi animalelor, în timp ce fiziologia e acea
ramură a biologiei care studiază funcţiile organismului viu (animal şi vegetal). În consecinţă,
morfologia socială are în vedere – ca latură componentă fundamentală a sociologiei – studiul
cadrului geografic al popoarelor în raport cu organizarea lor socială, precum şi al populaţiei sub
aspectul dispoziţiei în teritoriu, al volumului şi densităţii acesteia.
Dacă morfologia socială are ca obiect „forma materială şi exterioară a societăţii”,
fiziologia socială – cealaltă componentă fundamentală a societăţii şi, implicit, a sociologiei –
vizează manifestările funcţionale ale vieţii sociale, care sunt obiect de studiu pentru diversele
sociologii de ramură.
Astfel, credinţele, practicile şi instituţiile religioase intră în preocupările sociologiei
religiei; moravurile şi concepţiile morale constituie obiectul sociologiei moralei; fenomenele şi
instituţiile juridice formează obiectul de studiu al sociologiei juridice; instituţiile care se referă
la producţia, schimbul şi distribuirea bunurilor materiale sunt examinate de sociologia
economică. Gânditorul francez mai vorbeşte şi de o sociologie lingvistică şi o sociologie a
esteticii (sau artei).
Care este diferența între sociologia generala şi sociologiile de ramură?
n sociologia generală are ca obiect structura, funcţiile şi dinamica sistemului social
global.
7
n sociologiile particulare se limitează la domenii determinate ale societăţii (economic,
politic, juridic, artistic, religios, moral etc.), pe care le descriu şi explică prin raportare
la sistemul social global.
”Ca şi în alte discipline, pe mãsura dezvoltãrii ei, din sociologie s-au constituit câmpuri
de cunoaştere distincte. Ele se diferenţiazã în principal dupã domeniul social pe care il vizeazã,
având astfel: sociologie economicã, sociologie politicã, sociologie juridicã, sociologie
medicalã, sociologia ştiinţei, sociologia religiei, sociologia culturii, sociologia sportului,
sociologia loisirului şi turismului. Sigur, şi alte criterii opereazã: sociologia vârstelor, sociologia
urban-ruralã etc.
Ca o primã aproximaţie putem spune cã fiecare sociologie de ramurã se centreazã pe
studierea caracteristicilor şi mecanismelor sociale endogene ale domeniului pe care îl vizeazã,
precum şi pe intercondiţionãrile lui cu alte domenii şi cu ansamblu societal. Sociologia ştiinţei,
de exemplu, investigheazã caracteristicile socio-demografice ale membrilor comunitãţii
ştiinţifice, vârstã, sex, etnie, performanţe profesionale etc., constituirea şi funcţionarea
colectivelor de cercetare, dar şi relaţia dintre ştiinţã şi politicã, economie şi alte sfere de
activitate.
De asemenea, ea are în vedere raportul dintre ştiinţã şi societate ca întreg şi impactul ei
asupra mentalitãţii şi comportamentului cotidian al oamenilor.
Aşa cum cele de mai sus sugereazã se poate afirma cã:
- Intre sociologia generalã şi sociologiile de ramurã existã o consubstanţialitate; prima
oferã perspective, teorii concepte şi metode generale, cele din urmã aduc material faptic, micro
şi mezoteorii, descoperã eventual noi tehnici şi procedee de cercetare, îmbogãţind astfel
ansamblul teoreticometodologic al sociologiei ca disciplinã de ansamblu.
- Sociologiile de ramurã sunt, la rândul lor, foarte strâns interconectate. E greu de
conceput, bunãoarã, abordarea fenomenului delincvenţional (sociologie juridicã) fãrã apel la
sociologia familiei.
Sociologiile de ramurã fac şi ele schimburi reciproce de idei, concepte, date statistice.
In funcţie de instituţiile, fenomenele şi procesele pe care le studiazã diversele ramuri ale
sociologiei se întâlnesc cu alte discipline, se împrumutã idei, concepte, material empiric. Astfel,
sunt evidente legãturile dintre criminologie şi sociologia juridicã sau dintre sociologia familiei
şi sexologie”4.
4
Dan Chiribucă, Sociologie.Suport de curs, Universitatea Babes Bolayi din Cluj-Napoca, 2010, p.9
8
3. Problematica cercetărilor sociologice
”Problematica sociologiei poate fi structurată într-una generală, care ţine de sociologia
generală, şi alta particulară, specifică, studiată de sociologiile de ramură: sociologia politicii,
sociologia culturii, sociologia artei, sociologia juridică, sociologia moralei, sociologia
cunoaşterii, sociologia valorilor, sociologia rurală şi urbană, sociologia păcii şi a războiului,
sociologia familiei, sociologia muncii, sociologia industrială ş.a.m.d”5.
Cele mai importante probleme pe care le studiază sociologia sunt:
1. înţelegerea naturii şi esenţei societăţii umane;
2. formarea şi conservarea societăţilor umane de-a lungul timpului;
3. cunoaşterea legilor evoluţiei, dezagregării şi dispariţiei societăţilor umane;
4. clasificarea şi tipologizarea diverselor societăţi umane;
5. domeniile constitutive ale societăţii şi importanţa lor funcţională pentru ansamblul
social;
6. factorii determinanţi ai ordinii şi dezvoltării sociale;
7. raporturile dintre societate şi natură, dintre individ şi stat, dintre individ şi societate,
dintre continuitate şi discontinuitate în evoluţia unei societăţi;
8. relaţiile dintre diferite societăţi în cursul istoriei lor, sub aspectul asemănărilor şi
deosebirilor pe plan cultural, al organizării sociale etc.;
9. cauzele dinamismului social şi criteriile de evaluare a progresului social-uman.
Printre alte probleme cercetate de sociologie, menţionăm pe cele legate de stratificarea

socială, integrarea socio-profesională şi în muncă, dezvoltarea comunităţilor rurale şi urbane,
relaţiile dintre diferitele categorii sociale, creaţia şi consumul valorilor culturale, condiţiile
sociale ale procesului cunoaşterii, impactul social al inovaţiei, aspiraţiile şi idealurile de viaţă
ale unor categorii sociale, calitatea vieţii etc.
Care sunt sociologiile de ramură?
n sociologia politicii,
n sociologia culturii,
n sociologia artei,
n sociologia juridică,
n sociolo-gia moralei,
n sociologia cunoaşterii,
5
Traian Rotariu, Petru Iluţ (coord.), Sociologie, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1996, Cap. I: Obiectul şi
problematica sociologiei, p. 5-37
9
n sociologia valorilor,
n sociologia rurală şi urbană,
n sociologia păcii şi a războiului,
n sociologia familiei,
n sociologia muncii etc.
4. Funcţiile teoretice şi aplicative ale sociologiei

Sociologia e o ştiinţă teoretică şi, concomitent, empirică, aplicativă. În dimensiunea ei
teoretică, sociologia este preocupată de analize conceptuale, de abstractizare şi generalizare, de
elaborare a unor teorii, paradigme explicative, metodologii, de descifrare a unor legi statistice,
şi alcătuire a unor tipologii, pe baza cărora acumulează adevăruri semnificative despre societate.
Acestea, la rândul lor, servesc ca ipoteză şi punct de plecare în desfăşurarea unor cercetări
empirice, de teren, a unor experimente. Ca ştiinţă aplicativă, sociologia contribuie la rezolvarea
unor probleme sociale, implicându-se activ în reconstrucţia diverselor domenii ale societăţii, în
descoperirea unor variante eficiente de activitate umană. În acest caz, ea se mai numeşte şi
sociotehnică sau inginerie socială, cum aprecia Traian Herseni. De asemenea, în funcţie de
mărimea şi complexitatea obiectului său de cercetare, putem vorbi de microsociologie şi
macrosociologie (teorie a societăţii globale).
Din structura sociologiei se degajă două categorii de funcţii: unele teoretice, izvorâte din
fondul său ştiinţific, şi altele, aplicative, prin care se conectează direct cu cerinţele vieţii sociale
şi răspunde unor solicitări pragmatice în diferite momente.
Funcţiile teoretice ale sociologiei
1) Funcţia cognitivă, de cunoaştere a realităţii sociale pe baza unor analize descriptive
şi explicative, a unor date verificabile teoretic şi empiric, care ne conduc la cunoştinţe
indubitabile;
2) Funcţia sintetizatoare, de elaborare a unor cunoştinţe şi modele teoretice generale,
pe baza valorificării informaţiilor furnizate de propriile cercetări, precum şi de diferitele ştiinţe
sociale particulare.
3) Funcţia previzională, de anticipare a tendinţelor evoluţiei în viitor a societăţii umane
ori a diferitelor ei componente şi activităţi, procese, pe temeiul descoperirii legilor lor de
constituire, funcţionare şi dezvoltare.
4) Funcţia metodologică, sociologia preocupându-se de continua îmbunătăţire a
metodelor de investigaţie, ştiut fiind faptul că valoarea cunoştinţelor elaborate şi acurateţea
10
adevărurilor susţinute sunt dependente nemijlocit de maniera în care această ştiinţă îşi
recoltează datele, de rigoarea investigaţiilor întreprinse.
Funcţiile aplicative ale sociologiei

1) Funcţia terapeutică, de asanare a maladiilor şi devianţelor sociale, prin care
sociologia formulează, pe baza cercetărilor de teren, soluţii cu finalitate practică diverselor
probleme sociale, precum şi variante ale dezvoltării societăţii.
2) Funcţia de control social. Prin datele de care dispune şi rezultatele cercetărilor
curente întreprinse, sociologia ne oferă o imagine edificatoare asupra stării de evoluţie a unei
societăţi ori a unor domenii ale acesteea. Anchetele şi sondajele de opinie, precum şi rezultatele
obţinute cu ajutorul acestora, sunt cele mai frecvente mijloace prin care sociologia îşi realizează
funcţia sa de control social.
Texte pentru analizat:

Dumitru Otovescu - Sociologie generală, Editura Beladi, Craiova, 2009, Selectia de
texte, p. 29-38
Teme pentru referate:

1. Rolul sociologului in societatea contemporană
2. Societatea ideală în viziunea mea
Întrebări pentru dezbatere :

Care este obiectul de studiu al sociologiei?
Care este scopul cercetărilor sociologice?
Care sunt funcţiile teoretice ale sociologiei?
Care sunt funcţiile aplicative ale sociologiei?
Referințe bibliografice:
1. Chiribucă, Dan, Sociologie.Suport de curs, Universitatea Babes Bolayi din Cluj-Napoca,
2010, p.9
2. Constantinescu, Virgil, Stoleru, Paula, Grigorescu, Pompiliu. Sociologie. Bucureşti:
Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.,, 1993, p.12.
3. Giddens, Anthony, Sociologie, Bic All, Bucureşti, 2000, p. 9-24
4. Mihu, Achim, Introducere în sociologie, Dacia, 1992, p. 7-82
5. Otovescu, Dumitru, Sociologie generală, cap.I, Editura Beladi, Craiova, 2009,
6. Rotariu, Traian, Iluţ, Petru (coord.), Sociologie, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1996,
Cap. I: Obiectul şi problematica sociologiei, p. 5-37
11
TEMA II:
SOCIOLOGIA CA ȘTIINȚĂ A PROBLEMELOR SOCIALE
Programare: 2 ore (sapt.3)
Tematica:
1. Ce sunt problemele sociale?
2. Sociologia ca ştiinţă a problemelor sociale
1. Ce sunt problemele sociale?
O serie de probleme legate de sănătate pentru care soluţia ar fi tocmai modificarea

anumitor comportamente de risc, cum este cazul în prevenţia bolilor cardiovasculare, sau
prevenţia SIDA, reprezintă în aprecierea specialiştilor probleme personale. În general, pot exista
şi probleme care, la un anumit nivel să îşi aibă originea în zona biologiei, geologiei, fizicii sau
ingineriei, dar care să fie în acelaşi timp legate puternic de comportamentul social şi, prin
urmare, să fie abordabile prin prisma soluţiilor oferite de ştiinţele sociale.
În această categorie intră, de pildă, şi problemele care ţin de protecţia mediului. Dar, aşa
cum observă specialiştii, putem avea de a face cu alte circumstanţe indezirabile sau
nesatisfăcătoare, care însă nu pot fi calificate drept probleme sociale, în sensul convenţional al
termenului. Spre exemplu, creşterea nivelului de coeziune a unei echipe sportive şi comunicarea
sunt mijloace prin care poate fi abordată problema unei performanţe slabe a echipei, iar procesul
de luare a deciziei este considerat ca şi relevant în contextul optimizării performanţei în muncă
şi a funcţionării organizaţionale.
Astfel de situaţii cu care se confruntă oamenii sunt numite probleme practice, pentru a
le distinge de cele care sunt denumite în mod convenţional probleme sociale6.
. Numeroase elemente care vin în sprijinul celor spuse mai sus, găsim în chiar modurile
de definire a problemelor sociale, aceste elemente fiind explicit formulate sau caracterizează
conţinutul unei definiţii. Sunt de reţinut o serie de moduri de definire a problemei sociale
precum:
A. Problema socială reprezintă o discrepanţă semnificativă între normele sociale
şi realitatea socială de fapt7. După Robert K. Merton şi Robert A. Nisbet (1971) principalele
caracteristici ale unei probleme sociale sunt:
6
Schneider W., F., Gruman A., J. şi Coutts M., L. (2005), „Applied Social Psychology”, în Schneider, F.W.,
Gruman, J.A., Coutts, L.M., eds. (2005), Applied Social Psychology. Understanding and Addressing Social
and Practical Problems, Thousand Oaks, London, New Dehli, Sage Publications, Inc., pp. 5- 16.
12
1) apariţia unei probleme sociale este indisolubil legată de manifestarea unei
neconcordanţe între ceea ce ar trebui să fie oamenii şi ceea ce sunt în realitate (mai precis între
situaţia socială existentă şi normele sociale);
2) problemă socială poate fi, în multe cazuri, consecinţa neanticipată, nedorită şi
indirectă a modelelor instituţionalizate ale comportamentului social;
3) diferite structuri sociale au probleme distincte funcţie de caracteristicile, valorile şi
scopurile/ interesele lor distincte;
4) funcţie de particularităţile structurilor sociale soluţiile date acestor probleme sunt
diferite (soluţiile având ca scop şi rezultat schimbarea socială).
B. Problema sociala reprezintă o situaţie indezirabilă, care este considerată de un

segment important al societăţii ca fiind suficient de serioasă pentru a necesita acţiune
colectivă în vederea obţinerii unei ameliorări semnificative şi a unei dezirabilităţi
crescute
C. O problemă socială poate fi definită ca o situaţie caracterizată de următoarele
trei elemente:
1) este în mare măsură privită ca fiind indezirabilă sau ca o sursă de dificultăţi;
2) este cauzată de acţiunea sau inacţiunea oamenilor sau a societăţii;
3) afectează sau se presupune că va afecta un mare număr de persoane8.
Procedând la o analiză mai detaliată a celor trei elemente din definiţia lui Farley, A. Dan
reţinea o serie de alte aspecte importante pentru înţelegerea temei:
1) Percepţia publică a unei anumite situaţii ca fiind indezirabilă presupune un anumit
nivel de conştientizare. Dacă oamenii nu cunosc nimic despre această problemă ea nu va apărea
ca problemă socială, deci va rămâne în stare de latenţă. Pe lângă conştientizarea publică a
acesteia, trebuie, de asemenea, să existe un nivel semnificativ de conştientizare că această
condiţie constituie o problemă pentru societate;
2) Un rol important în definirea unor probleme ca fiind sociale îl joacă valorile;
3) Conştiinţa publică joacă un rol important în definirea unei probleme ca fiind socială.
Un cataclism natural (de exemplu un uragan) nu poate fi el însuşi considerat o problemă socială,
deoarece el nu a fost cauzat de acţiunea/ inacţiunea unor oameni. Doar unele efecte generate de
acesta pot fi considerate problemă socială. După Farley o problemă
7
A.Dan, Diagnoza şi soluţionarea problemelor sociale, note de curs, Bucureşti, Universitatea din
Bucureşti, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, p. 14
8
Idem
13
poate fi considerată ca find socială atunciu când este rezultatul/ parte a acţiunii sau inacţiunii
oamenilor sau a societăţii;
4) Trebuie făcută distincţia între probleme sociale şi probleme individuale sau private.
Disoluţia unei familii prin divorţ nu reprezintă o problemă socială, dar dacă avem o rată foarte
mare a divorţialităţii, cauzele nu mai sunt doar de ordin personal ci au în mare parte origini
societale9.
D. O problemă socială reprezintă o anumită situaţie ce este incompatibilă cu

valorile unui număr semnificativ de oameni care consideră că este nevoie să acţioneze
pentru schimbarea acestei situaţii, elementele constitutive fiind:
1) situaţia care există şi care este cunoscută de către oameni, ei discutând despre ea;
2) incompatibilitatea cu valorile acelor oameni,
3) faptul că această situaţie afectează un număr semnificativ de oameni şi că ei
consideră că este nevoie să (se) acţioneze pentru schimbarea acestei situaţii. În dezbaterile de la
noi consacrate temei problemelor sociale, cel mai frecvent par să fie invocate, subliniate sau
puse în valoare lucrările lui Cătălin Zamfir (1977).
Acesta defineşte şi analizează problemele sociale din perspectiva funcţionării sistemelor
sociale unde un aspect esenţial este deţinut de activitatea de înfruntare a diferitelor dificultăţi
care intervin pe parcursul funcţionării lor – cu alte cuvinte, activitatea de soluţionare a
problemelor sociale. Sociologul român pleacă de la considerentul că o problemă particulară
poate fi de natură tehnică, sau economică, sau juridică etc. În calitatea sa de problemă a unui
sistem social, ea va fi totodată o problemă socială, definibilă ca un proces social, o caracteristică,
o situaţie despre care societatea sau un subsistem al ei consideră că trebuie schimbat.
Aşa cum au remarcat şi alţi specialişti, această definiţie include două elemente:
1) o dificultate şi
2) conştientizarea dificultăţii.
Unele probleme deşi există nu sunt conştientizate, deci nu sunt manifeste ci sunt într-o
stare de latenţă. Trecerea lor din latent în manifest este un proces care trebuie să parcurgă
anumite etape şi să îndeplinească anumite condiţii, una din cele mai importante fiind angajarea
sistemului în a lua decizia de a desfăşura o activitate de soluţionare a respectivei probleme10.
9
Ibidem, pp.14-15
10
A.Dan, op.cit, p.17
14
Clasele de fenomene care pot deveni obiectul unei asemenea problematizări ar fi:
1) o stare socială învechită (care frânează progresul şi dezvoltarea socială);
2) procese sociale considerate în sine ca fiind negative (dezorganizarea socială şi
individuală, comportamentele considerate deviante);
3) consecinţe negative ale unui proces social pozitiv (orice proces social complex
prezintă şi consecinţe laterale negative);
4) fluctuaţii ale factorilor naturali externi sau sociali (descoperirea sau epuizarea unor
resurse naturale, catastrofe naturale, războaie etc.);
5) decalaje produse de dezvoltare
(nearticularea unor elemente şi nesincronizarea lor în procesele de transformare
socială care însoţesc dezvoltarea socială);
6) apariţia de noi necesităţi (ca urmare a schimbării unor condiţii sociale obiective pot
apărea noi necesităţi a căror imposibilitate de satisfacere poate conduce la comportamente
deviante);
7) probleme de dezvoltare11.
2. Sociologia ca ştiinţă a problemelor sociale
Sociologia contribuie la explicarea shimbărilor sociale ; diversificarea valorilor activităţii

spirituale ; la cunoaşterea modului de raportare a oamenilor, a unor grupuri sociale la diverse
categorii de valori
Teoria lui C.W. Mills cu privire la problemele sociale
Ipoteze:
1. Oamenii au adesea sentimentul că viaţa lor este un şir de capcane şi că nu pot face
faţă dificultăţilor cotidiene din câmpul lor social de existenţă şi de acţiune.
2.Cauza sentimentului de nesiguranţă o reprezintă schimbările din interiorul societăţii
şi al lumii contemporane, precum şi incapacitatea oamenilor de a se adapta la ritmul alert al
derulării acestora.
“Când oamenii preţuiesc un şir de valori şi nu simt nici un pericol care să le ameninţe,
ei se simt bine. Când însă preţuiesc nişte valori, dar le simt ameninţate, ei trec printr-o criză, fie
ea sub forma unui necaz personal, fie sub forma unui conflict public. Iar dacă li se pare că le
sunt ameninţate toate valorile, intră într-o stare de panică”
11
C.Zamfir, Strategii ale dezvoltării sociale, Ed. Politică, Bucureşti , 1977; E. Zamfir, M.Preda, Diagnoza
problemelor sociale comunitare, Bucureşti, Editura Expert, 2000
15
Distincţia între necazuri şi conflicte
Necazul = constituie o problemă personală, care apare în limitele biografiei individuale
şi ale mediului social în care îşi exercită experienţa personală un om.
“Un necaz este o chestiune personală: individul simte că valorile preţuite de el sunt
ameninţate”. (C.W. Mills)
Conflictele = situatii care depăşesc viaţa lăuntrică şi mediile locale ale individului,
devenind o problemă publică. Prin urmare, un conflict public presupune o “criză a ordinii
instituţionale”
Din punct de vedere sociologic, problemele sociale reprezintă manifestări perturbatoare
ale vieţii oamenilor dintr-o societate sau dintr-o regiune demografică, impunând o intervenţie
deliberată pentru soluţionarea lor.
Cele mai cunoscute: Sărăcia, şomajul, criminalitatea, analfabetismul, sinuciderile, criza
locuinţelor, prostituţia, consumul drogurilor, migraţia populaţiei, infectarea cu HIV, violenţa
intrafamilială, tensiunile interetnice, terorismul internaţional
Probleme sociale pozitive si negative

negative (care au efecte disfuncţionale, critice evidente asupra unor domenii şi activităţi)
pozitive (generate de necesitatea unei dezvoltări, perfecţionări, cum ar fi: industrializarea
unei zone, informatizarea procesului de învăţământ, modernizarea instituţiilor culturale etc.).
Perspectivele sociologice de analiză a problemelor sociale

1. patologia socială focalizată pe persoane
2. dezorganizarea socială centrată pe semnificaţia legilor şi a normelor;
3. conflictul de valori referitor la valori şi interese/ scopuri;
4. comportamentul deviant care subliniază rolurile;
5. etichetarea socială care examinează reacţiile sociale;
6. perspectiva critică - pune accent pe roluri ca produse ale valorilor şi intereselor/
scopurilor.
a) Perspectiva patologiei sociale.

Definiţia după care operează perspectiva patologiei sociale este următoarea: Condiţiile
sociale dezirabile şi ordinea socială sunt privite ca fiind sănătoase, în timp ce
16
persoanele care se deosebesc/ deviază de la aşteptările morale (statuate de un sistem de valori
dominant şi deci larg acceptat) sunt privite ca fiind “bolnave”, deci sunt rele şi nedorite. Astfel,
pentru perspectiva patologiei sociale, o problemă socială este o violare a aşteptărilor morale12.
Drept principală şi ultimă cauză a problemelor sociale este insuccesul socializării.
Societatea are responsabilitatea de a transmite tuturor indivizilor normele morale larg acceptate,
dar uneori asemenea eforturi sunt ineficiente. Drept urmare, cei care erau consideraţi din această
perspectivă ca fiind devianţi sunt defectivii („cei care nu pot fi educaţi”), dependenţii (cei care
au anumite dificultăţi în primirea şi însuşirea educaţiei) sau cei delincvenţi (care resping
educaţia).
Pentru adepţii de mai târziu ai acestei perspective problemele sociale sunt rezultatul
valorilor greşit însuşite. În „accepţiunea blândă” a acestei perspective persoanele care
contribuie la apariţia problemelor sociale sunt văzute ca fiind „bolnave” (sick); în
„accepţiunea dură” a acesteia, aceste persoane sunt văzute drept „criminali”.
În orice caz, în spatele ambelor accepţiuni se află percepţia conform căreia persoana sau
situaţia este, în esenţă, „imorală”. Primii susţinători ai acestei perspective considerau că unii
oamenii sunt defectivi în mod inerent. Pentru cei mai mulţi dintre ei ’era clar’ că oamenii din
acele clase sociale consideraţi „defectivi, dependenţi şi delincvenţi” tind să se reproducă prin
căsătorii între rude de acelaşi sânge (inbreeding).
Mai târziu, adepţii acestei perspective au luat în considerare mediul social ca
determinant important contribuind la patologia socială. Primii patologişti au tins să se focalizeze
pe caracteristicile imorale ale indivizilor, în timp ce următoarea generaţie de patologişti au tins
să se focalizeze pe proprietăţile imorale ale societăţilor şi au văzut apariţia şi dezvoltarea
problemelor ca rezultat al unor forţe sociale precum dezvoltarea tehnologică şi creşterea
densităţii populaţiei. Drept consecinţă, asemenea perturbări sociale conduc la creşterea costului
menţinerii unei ordini sociale de drept, care la un moment dat se poate prăbuşi, ducând la
“dezumanizarea” întregii populaţii. În variantele mai vechi ale patologiei sociale, adepţii acestei
perspective militează pentru eugenie socială – eliminarea indivizilor
„defectivi genetic”.
Alţii consideră că soluţia la problemele sociale generate de aceşti indivizi în educarea
lor şi îmbunătăţirea „nivelului moralităţii” claselor de jos şi celei de mijloc. Varianta mai
recentă a acestei abordări – care tinde să vadă societatea ca fiind bolnavă, mai degrabă decât
12
Bucureşti, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, p 21
17
membrii ei „non-conformişti” – îşi are originea în viziunea lui Rousseau asupra naturii umane:
indivizii sunt buni de la natură, însă instituţiile lor sunt “rele” şi ca urmare ei văd remedierea
instituţiilor „bolnave” prin schimbarea sistemului de valori şi a orientărilor de valoare ale
oamenilor.
În concluzie, conform perspectivei patologiei sociale, singura soluţie reală la problemele
sociale este educaţia morală”13.
b) Perspectiva dezorganizării sociale.

”Dezorganizarea socială este considerată “faţa umbrită”, complementară, a organizării
sociale. Organizarea socială presupune, înainte de toate, că ea este un întreg, în care părţile se
află într-o relaţie de dependenţă oarecum ordonată. Noţiunea centrală a acestor întregi
conceptualizări este cea de roluri, rolurile definind nu doar diferitele părţi ale societăţii, ci de
asemenea şi modul în care ele sunt interrelaţionate. Dezorganizarea socială este percepută ca
un eşec al manifestării rolurilor.
Cele trei mari tipuri de dezorganizare sunt:
a) lipsa normelor,
b) conflictul cultural;
c) prăbuşirea normelor.
Cauza principală a dezorganizării sociale este considerată a fi schimbarea socială, care
determină ieşirea din sistem a unor părţi componente, deoarece nu mai sunt în armonie cu alte
părţi ale sistemului social. Condiţiile care generează o asemenea stare se regăsesc în schimbările
tehnice, demografice sau culturale generate de schimbarea socială şi care vor determina
clătinarea echilibrului prezent (care este însă un echilibru dinamic).
Consecinţele stării de dezorganizare se manifestă atât la nivelul sistemului cât şi la
nivelul actorilor sociali. Pentru actorii sociali, dezorganizarea socială determină dezorganizarea
personală manifestată de exemplu prin stress, boli mintale, alcoolism.
Pentru sistem, consecinţele pot fi de trei tipuri:
a) pot apărea schimbări în sistem, cum ar fi unele răspunsuri de adaptare care pot aduce
părţile distincte ale sistemului înapoi la starea de echilibru;
b) sistemul poate continua să funcţioneze într-o stare de stabilitate crescută, în sensul
că deşi dezorganizarea poate să nu dispară, sistemul îşi continuă funcţionarea oricum (dar la alţi
parametri);
13
Idem
18
c) sistemul se poate prăbuşi, deoarece dezorganizarea este foarte puternică şi extrem de
distructivă. Soluţiile la aceste probleme se referă în general la acele acţiuni de aducere a
caracteristicilor sistemului social înapoi la starea de echilibru”14
c) Perspectiva conflictului de valori.

”Ideea de la care pleacă perspectiva conflictului de valori este aceea că problemele
sociale sunt condiţii sociale ce sunt incompatibile cu valorile unui anumit grup ai cărui membri
reuşesc să facă publică o chemare la acţiune. Problemele sociale îşi trag seva din conflictele de
valori şi de interese. Diferite grupuri având interese diferite se regăsesc în opoziţie. O dată
cristalizată această opoziţie într-o stare/ situaţie de conflict, putem spune că problema socială
şi-a făcut apariţia. Condiţiile-suport care influenţează apariţia, frecvenţa, durata şi rezultatul
problemelor sociale sunt competiţia şi contactul dintre grupurile sociale. Când două sau mai
multe grupuri se află în competiţie şi în modalităţi particulare/ specifice de contact cu un alt
grup, un conflict nu poate fi evitat. Soluţiile propuse de această perspectivă pentru rezolvarea
conflictului de valori sunt consensul, negocierea şi puterea brută. Dacă părţile pot rezolva
conflictul în numele unui set de valori semnificative împărtăşite de ambele părţi, atunci
consensul este cel care a eliminat problema. Dacă părţile pot negocia, atunci are loc un schimb
de valori, toate în spiritul procesului democratic. Dacă nici consensul nici negocierea nu au loc,
atunci grupul ce deţine mai multă putere câştigă/ preia controlul”15.
d) Perspectiva comportamentului deviant.

”Din punctul de vedere al acestei perspective problemele sociale reprezintă violări ale
aşteptărilor şi comportamentelor normative. Comportamentul sau situaţiile care se depărtează
de la normele larg acceptate de către societate sunt privite ca fiind deviante. Cauzele
comportamentului deviant sunt legate de socializarea inadecvată – procesul de socializare fiind
văzut ca desfăşurându-se în primul rând în cadrul contextual al relaţiilor primare de grup.
Predispoziţia spre comportamente deviante este rezultatul eşecului socializării primare.
Condiţiile favorizante pentru apariţia şi manifestarea unui asemenea comportament sunt lipsa
şi blocarea oportunităţilor pozitive, stressul, accesul la forme deviante de satisfacţie, şi modele
de rol deviante. Soluţiile de contracarare a comportamentului deviant se referă în special la
resocializare, creşterea gradului de socializare în grupurile primare, redistribuirea
14
Bucureşti, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, p 24
15
Ibidem, p. 26
19
accesului către oportunităţi, reducerea oportunităţilor de contact cu modelele de rol
deviante”16.
e) Perspectiva etichetării sociale.

”Conform teoriei etichetării o problemă socială (sau deviant-socială) este definită de
reacţiile sociale la o pretinsă violare a regulilor sau aşteptărilor sociale. Această perspectivă se
focalizează asupra condiţiilor prin care comportamentele sau situaţiile sunt definite ca
problematice sau deviante. Cauza unei probleme sociale se originează îndeosebi în atenţia pe
care publicul i-o acordă, sau mai degrabă atenţia din partea celor care exercită controlul social,
deci reacţii sociale la o presupusă cunoaştere a violării unor norme sociale.
Condiţiile în care o persoană/ situaţie este etichetată ca fiind problematică sau deviantă,
se referă în special la relaţiile de putere şi influenţă (cel care etichetează se află în situaţia de a
câştiga prin aplicarea unei asemenea etichete, trebuind să aplice o etichetă negativă, precum şi
puterea de a o “alipi” persoanei/ situaţiei respective) dar şi la potenţialul câştig de a fi etichetat,
în special prin autoetichetare.
Consecinţele unei asemenea etichetări se reflectă atât în aşteptările celorlalţi (de
exemplu, de la o persoană etichetată ca fiind deviantă, se aşteaptă ca ea să continue violarea
normelor sau a comportamentului considerat convenţional), cât şi în diminuarea şanselor celor
etichetaţi de a se reintegra, dar mai ales la elaborarea şi adoptarea unor comportamente deviante
ca urmare a reacţiilor celorlalţi (formă de devianţă denumită “devianţă secundară”). Soluţiile
oferite de această perspectivă pentru rezolvarea problemelor sociale se referă la revizuirea
definirii unei situaţii/ persoane ca fiind deviantă (o mai mare toleranţă şi capacitate de înţelegere
a unor situaţii particulare/ speciale), precum şi eliminarea potenţialelor câştiguri rezultate din
procesul etichetării şi cel al autoetichetării”17.
f) Perspectiva critică.
”Conform acestei abordări, o problemă socială este o situaţie rezultată din exploatarea
de către cei ce deţin puterea, a celor ce nu deţin suficientă putere (a clasei muncitoare). Cauza
principală a manifestării celor mai multe probleme sociale o constituie forma de organizare
socială produsă de societatea capitalistă. Drept consecinţă, dezvoltarea capitalismului aduce cu
sine şi amplificarea problemelor sociale. Soluţiile avute în vedere pentru rezolvarea
problemelor sociale sunt activismul, reforma sau revoluţia – sau cu alte cuvinte, clasa
16
Idem
17
Idem
20
muncitoare trebuie să câştige “lupta de clasă” şi apoi să “producă” a societate egalitară, fără
clase sociale”18.

texte, p. 48-57
Teme pentru referate

1. Principalele probleme sociale ale societăţii româneşti contemporane
2. Sărăcia ca problemă socială
3. Analizaţi contextul social politic actual din societatea românească
4. Fundamentele politice ale comunităţii
Întrebări pentru dezbatere:

1. Care este diferenţa dintre o problemă personală şi o problemă socială?
2. Care sunt perspectivele de analiză ale problemelor sociale?
3. Ce legătură există între sociologie şi politică?
2010
2. Dan, A., Diagnoza şi soluţionarea problemelor sociale, note de curs, Bucureşti,
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, 2007
3. Giddens, Anthony, Sociologie, Bic All, Bucureşti, 2000
4. Otovescu, Dumitru, Sociologie generală, cap.II, Editura Beladi, Craiova, 2009
5. Pascaru, Mihai, Diagnoza problemelor sociale, suport de curs, Universitatea „1
Decembrie 1918” din Alba Iulia, 2010
6. Rotariu, Traian, Iluţ, Petru (coord.), Sociologie, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1996,
Cap. I: Obiectul şi problematica sociologiei
7. Schneider W., F., Gruman A., J. şi Coutts M., L. „Applied Social Psychology”, în Schneider,
F.W., Gruman, J.A., Coutts, L.M., eds. (2005), Applied Social Psychology. Understanding
and Addressing Social and Practical Problems, Thousand Oaks, London, New Dehli, Sage
Publications, Inc., 2005
8. Zamfir, C. Strategii ale dezvoltării sociale, Ed. Politică, Bucureşti , 1977
9. Zamfir, E; Preda, M., Diagnoza problemelor sociale comunitare, Bucureşti, Editura Expert,
2000
18
Ibidem, p. 29-30
21
TEMA III:
GENEZA ȘI EVOLUȚIA SOCIOLOGIEI CA STIINȚĂ
SOCIALĂ
Tematica:
1. Originile gândirii sociologice: din antitchitate până în secolul al XIX-lea
2. Constituirea sociologiei ca ştiinţă de sine autonomă
3. Teoriile deterministe în sociologie
4. Orientările fundamentale în sociologia generală
1. Originile gândirii sociologice: din antitchitate până în secolul al XIX-lea

Idei, cercetări şi preocupări specifice sociologiei, sau relevante din punct de vedere
sociologic, au existat, însă, şi înainte de sec. XIX, ele fiind constitutive procesului dezvoltării
culturii omeneşti în antichitate, Evul Mediu şi perioada modernă. Într-o lucrare publicată în anul
1911, sociologul german Ferdinand Tönnies preciza că sociologia este mai veche decât numele
ei, că “numele nu a creat-o şi inventatorul numelui nu a adus-o la viaţă”. Aceasta, deoarece, aşa
cum considera Petre Andrei, citându-l pe M. Adler, “problemele sociale s-au impus cu mai
multă tărie decât cele pur ştiinţifice, pentru că ele au interesat şi pe indivizi personal şi societatea
omenească în acelaşi timp, fiind mai aproape de înţelegerea şi de viaţa oamenilor”19.
În concepţia lui Eugeniu Speranţia, interesul pentru activitatea omenească şi relaţiile
interpersoţale s-a accentuat pe măsura dezvoltării istorice, debutând cu “observarea indiscretă
a comportamentului celorlalţi şi căutarea detaliilor intime” şi până la preocupările sistematice
de studiere a unor oameni, probleme şi domenii sociale. El aprecia că naraţiunea (de la legendă
la epopeea eroică şi romanul modern, teatru şi film), presa cotidiană sau radioul constituie un
“răspuns la curiozitatea noastră socială procurat în mod intenţionat chiar de către societate”20.
Faza pur narativă a interesului pentru faptele sociale a fost depăşită de cugetarea etică,
juridică şi politică, filosofică, ai cărei principali reprezentanţi au contribuit, după cum menţiona
E. Speranţia, la pregătirea terenului apariţiei sociologiei. Astfel, sunt recunoscute contribuţiile
filosofiei politice şi economiei la întemeierea sociologiei, ale filosofiei istoriei,
19
Petre Andrei, Opere sociologice, vol. III, Bucureşti, Editura Academiei, 1978, p. 53
20
Eugeniu Speranţia, Introducere în sociologie, Tomul I, Istoria concepţiilor sociologice, Bucureşti, Casa
Şcoalelor, 1944, p. 6
22
juridice şi filosofiei moralei, ale studiilor ştiinţifice asupra omului (de antropologie, etnologie,
etnografie, antropogeografie, psihologie colectivă etc.). “Cel ce formulează sentinţe morale, cel
ce legiferează şi cel ce guvernează, trebuie să posede un număr de concepţii generale referitoare
la realităţile sociale asupra cărora voeşte să influenţeze prin acţiunea sa: un număr de observaţii,
un număr de experienţe şi unele convingeri cu privire la ceea ce e posibil şi la ceea ce nu e
posibil înăuntrul acestui ordin de realităţi”21
a) Antichitatea
Platon a emis în lucrările Republica şi Legile – idei şi explicaţii care ţin de resortul
gândirii sociologice.
Pentru el, Statul ideal este bazat pe existenţa a trei caste:
1) “filosofii”, proveniţi din rândul aristocraţiei şi având un rol conducător în stat;
2) “gardienii”, cu menirea de a apăra statul faţă de duşmanii interni şi externi;
3) “agricultorii şi meseriaşii”, investiţi cu datoria de a munci.
Ideea de bază a lucrării ”Republica” este următoarea: statul este o persoană, o unitate
vie, compusă, ca şi organismul individului, din părţi legate între ele şi supuse unui scop comun,
formând un întreg. Socrate ca şi sofiştii, cu toate diferenţele covârşitoare dintre ei, dădea mai
mare însemnătate indivizilor şi nu-i privea în raport cu statul, de aceea e un individualist. Platon
dimpotrivă, dă mai mare însemnătate statului, societăţii sau întregului, în care sunt grupaţi
indivizii, de aceea e un integralist.
În concepția lui Platon, virtutea fundamentală a statului este justiţia, care menţine fiecare
clasă la locul şi funcţia sa, păstrează ordinea şi unitatea statului. Cele trei clase corespunzătoare
funcţiilor primordiale ale statului, se supun unui principiu comun, care le subordonează şi le
îmbină într-un întreg. Astfel, forma superioară a statului este considerată aristocraţia
(timocraţia). Încălcarea armoniei sociale duce, după Platon, la apariţia unor forme perverse ale
organizării de stat; printre care se evidenţiază: oligarhia, democraţia şi tirania.
În concluzie, “Republica” lui Platon nu este o descriere sau o analiză a guvernului de la
Atena din perioada sa. Scopul acestei lucrări este acela de a descrie, în termeni generali,
principalele caracteristici ale unui sistem perfect de guvernare, unul care ar servi pentru
bunăstarea cetățenilor, crearea unității civice și de a suprima conflictele, să ofere o ordine
socială.
21
Idem
23
Aristotel a formulat, în lucrarea sa Politica, principiul că “omul este un animal politic”
(zoon politikon), în sensul de fiinţă sociabilă. În contrast cu Platon, Aristotel a prezentat spiritul
de proprietate ca ceva înnăscut şi a formulat principiul proprietăţii, explicat drept necesar sub
aspect politic şi firesc, normal sub raport psihologic. Dar, a fost şi solidar cu Platon în privinţa
motivării stratificării sociale din vremea sa, considerând că unii oameni au datoria de a-şi cultiva
virtuţile spirituale şi de conducere, iar demosul de a munci.
În viziunea lui Aristotel (care spre deosebire la Platon, nu vorbește despre state ideale,
ci despre state reale), statul este asociaţia cea mai cuprinzătoare şi deci mai desăvârşită,
deoarece numai depinde de altele. Indivizii se asociază în familii pentru că nici femeia, nici
bărbatul nu-şi ajung sieşi, fiecare are nevoie de celălalt. Şi mai departe, în chipul cel mai firesc,
familiile se asociază formând sate, acestea la rândul lor formează statul.
Principalele idei de factură sociologică în opera lui Aristotel:
1.Spiritul de proprietate este ceva înnăscut;
2. Există o anumită ordine socială care nu depinde de voinţa fiecărui individ,
3.Societatea este o realitate socială nouă, bazată pe relaţii interumane care se reflectă
în conştiinţa fiecărui individ.
4.Există trei sisteme de guvernare: monarhia, aristocraţia şi republica, iar acestora le
corespund drept forme corupte: tirania, oligarhia şi demagogia.
De asemenea, el analizează și revoluțiile sociale, argumentând faptul că principalele
cauze ale acestora sunt:
Injustiția
Inegalitatea
Lupta pentru bogatie si onoruri publice
Lacomia si corupția guvernanților
Proprietatea privata
Prin urmare, Aristotel este primul gânditor care a folosit metoda deterministă de
explicare a unor fenomene sociale.
b) Evul Mediu
În perioada evului Mediu, Filosofia a fost supusă din ce în ce mai mult teologiei. Epocă
de nouă şi puternică viaţă religioasă, Evul mediu nu înţelegea să lase nimic în afară de stăpânirea
religiei. Totuşi, sub forma aceasta, preocupările despre societate nu au încetat nici un moment.
24
Sfântul Augustin: autor al lucrării Cetatea lui Dumnezeu, a văzut în acţiunea divină un
veritabil motor al istoriei, şi nu în condiţiile de viaţă socială. Orice societate are o varsta a
tineretii si a batranetii (maturității) Daca intr-o societate domina tendințele și pasiunile profane,
atunci societatea este expusă unei vieți sociale dezordonate si agitate. Elementul ordonator in
orice societate este credința religioasa, in special cea crestina, iar supravegherea vietii sociale
prin Biserica este utila pentru existenta unei vieti sociale normale
Toma d’Aquino a înţeles societatea ca un mijloc natural, aflat la dispoziţia oamenilor
pentru atingerea scopurilor lor, iar cetatea ca o “comunitate perfectă, ordonată către realizarea
binelui comun” . Lucrarea sa ultimă “De regimine principum” a fost una dintre cele mai
sugestive şi sistematice tratate despre filosofia socială şi politică, care a apărut in Evul Mediu.
Ibn Khaldoun a evidenţiat conexiunile strânse dintre organizarea producţiei, structurile
sociale, formele de viaţă politică, regimurile juridice, psihologia socială şi
ideologiile existente
c) Renasterea
Nicolo Machiavelli – Principele: cea mai faimoasa lucrare a lui Machiavelli. Este
vazuta ca fiind ruptura dintre idealismul politic (Platon, Aristotel) si realismul
politic.Machiavelli nu considera ca liderii adevărati trebuie să își ordoneze deziciile și sa
conducă în funcție de principiile unei lumi utopice. Lucrarea a fost privită, adeseori, ca o
sprijinire a tiraniei și despotismului unor conducători, precum Cesare Borgia. Lucrarea este
împărțită în 26 de capitole grupate astfel: Clasificarea statelor după tipul lor (capitolul I);
Modul în care statele pot fi cucerite și păstrate (capitolele II - XI); Analiza problemelor militare
cu care se confruntă statele (capitolele XII - XIV); Ce trebuie să facă un principe pentru a-și
păstra puterea (capitolele XV - XXII); Despre eliberarea și unificarea Italiei (capitolele
XXIII - XXVI)
Lucrarea lui Machiavelli este importanta din punct de vedere sociologic din urmatoarele
considerente:
Este asociata cu incepturile empirismului si ale realismului
Este o provocare la adresa valorii creștine – Providența: Oamenii isi determina singuri
soarta. Fiind ambițioși si căutând gloria, oamenii își asumă riscuri
Promoveaza ideea potrivit căreia liderii ar trebui să nu fie religiosi, dar în același timp
să îi încurajeze pe oameni să fie religioși: Ajută la menținerea ordinii și controlului
social
25
Promoveaza ideea potrivit căreia scopurile bune justifică mijloacele mai puțin bune de
atingere a lor: Bazele principiului capitalist
d) Modernitatea – secolele XVI-XVIII

Charles Montesquieu, prin lucrarea Despre spiritul legilor a contribuit, la stabilirea
noţiunilor de tip şi lege, fără de care sociologia nu ar fi putut exista ca ştiinţă. De asemenea, a
conceput statul ca pe o instituţie naturală, şi nu de esenţă divină; a preconizat separarea puterilor
în stat.
A intuit caracterul ordonat al vieţii sociale, faptul că aceasta, aidoma naturii, nu se
derulează haotic, ci după anumite legi (definite ca “raporturi necesare ce derivă din natura
lucrurilor”). Este unul dintre fondatorii determinismului geografic (întrucât a susţinut că
moravurile şi legislaţia fiecărui popor sunt determinate de climă, natura solului etc.). A insistat
asupra inlocuirii domniei oamenilor cu domnia impartială a legilor (singura modalitate de
cultivare a bunelor moravuri în societate)
Claude Henri de Saint-Simon, prin lucrarea Catehismul industrialilor a analizat
capitalismul industrial, considerându-l ca o etapă istorică necesară în realizarea progresului
social. De asemenea, el a anticipat formarea noii categorii sociale – a managerilor – în condiţiile
dezvoltării marii industrii, ale accentuării specializării în muncă. Nu în ultimul rând, Saint
Simon a pledat pentru creşterea rolului muncii sociale, al proprietăţii private şi al clasei
industrialilor, fiind convins că “în industrie rezidă, în ultimă instanţă, toate forţele reale ale
societăţii”
2. Constituirea sociologiei ca ştiinţă de sine autonomă
Auguste Comte (1793-1857) așează sociologia, într-o ordine ierarhică, după

matematică, astronomie, fizică, chimie şi biologie. Sociologia apare ca un “studiu pozitiv”,
adică ştiinţific, al “ansamblului de legi fundamentale proprii fenomenelor sociale”
Componentele sociologiei lui Auguste Comte:
Statica sociala
n studiul condiţiilor fundamentale de existenţă a societăţii
n teorie a ordinii sociale
n un fel de anatomie a societătii
n corespunde ideii de “consens general al organismului social”
26
n unitatea vieţii sociale este generată de conexiunile strânse între toate fenomenele
sociale: politice, economice, morale etc.
Dinamica sociala
n studiul legilor mişcării permanente a societăţii
n o teorie a progresului
n un fel de fiziologie a vieţii sociale
Legile dinamicii se subordonează legii generale a celor trei stări, vârste, care ar
guverna progresul spiritualităţii umane:
1. stadiul teologic sau “fictiv” - gândirea omului a fost dominată de religie;
2. stadiul metafizic sau “abstract” - a precumpănit speculaţia filosofică
3. stadiul pozitiv sau “ştiinţific” - ilustrează maturitatea gândirii
Pe plan social, primului stadiu îi corespunde un regim “teologic şi militar”; celui de-al
doilea, o “epocă critică sau vârsta tranziţiei revoluţionare”; celui de-al treilea, un “regim raţional
şi pacific”, modern, când prevalează “spiritul de detaliu asupra spiritului de ansamblu”.
Auguste Comte a considerat că sociologia – ca ştiinţă “pozitivă” – este menită a sprijini
acţiunile de reformă socială, care trebuie să înceapă cu viaţa morală a oamenilor. În opera sa
pot fi depistate in nuce aproape toate ideile care stau la baza teoriilor şi curentelor sociologice
de mai târziu, însă teoria sociologică pe care a fondat-o şi ilustrat-o cu pregnanţă rămâne, fără
îndoială, pozitivismul.
După A. Comte au apărut şi alte teorii sociologice, iar sociologia, deşi tânără ca
disciplină autonomă de gândire, a evoluat ştiinţific, organizatoric, instituţional şi sub aspectul
problematicii intrinseci într-o asemenea măsură încât în anul 1900 se desfăşura cel de-al IV- lea
Congres internaţional de sociologie. Pretenţiile unora dintre reprezentanţii sociologiei
deveniseră atât de îndrăzneţe, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi la începutul sec. al XX-
lea, încât Ch. Bouglé menţiona, în 1924, că “sociologia nu trebuie să tindă a fi totul, ci să se
mulţumească a fi ceva, dacă vrea să reuşească”. Desigur, sociologia nu e o ştiinţă miraculoasă
prin conţinutul şi finalitatea sa socială, însă fără contribuţia teoretică şi aplicativă a acesteia ar
fi dificil de explicat în profunzimile sale procesul transformărilor condiţiei umane şi progresul
ştiinţelor sociale, până în zilele noastre.
27
3. Teoriile deterministe în sociologie22
Examinând devenirea sociologiei ştiinţifice, cercetătorii acesteia au luat în consideraţie

multiple criterii metodologice de analiză. Astfel, criteriului succesiunii istorice a apariţiei
diferitelor teorii şi sisteme sociologice i s-au adăugat şi altele, cum ar fi: structura tematică,
orientarea teoretică, conţinutul teoretic intrinsec, dimensiunea naţională, finalitatea ideologică
şi politică, aria geografică, perspectiva deterministă, valoarea umană promovată (individul ori
colectivitatea) ş.a. .
Adoptând formula deterministă, sociologul român E. Speranţia clasifică, pe această
bază, teoriile sociologice în teorii ale determinismului ideologic, biologic, antropologic,
economic, psihologic, geografic, fizico-mecanic şi social imanent. El aprecia că, la mijlocul sec.
al XIX-lea, promotorii cercetărilor sociologice aveau convingerea că evenimentele, fenomenele
şi disfuncţionalităţile sociale, consecinţele lor vor putea fi stăpânite atunci când vor fi descifrate
cauzele sau factorii determinării acestora. “A obţine formula determinării cauzale a unor fapte
– nota gânditorul român – înseamnă a le putea produce sau evita după dorinţă”. O atare credinţă
a condus – după părerea lui E. Speranţia – la apariţia următoarelor teorii sociologice, menite a
explica întreg determinismul faptelor sociale:
1) Teoria determinismului ideologic, ilustrată de concepţia lui Comte, susţinea că un
fapt sau o instituţie, un grup social pot fi explicate atunci când suntem în măsură să stabilim
cărei idei sau cărui mod de a gândi al unei colectivităţi se datorează producerea lor;
2) Teoria determinismului biologic, care explică fenomenele sociale prin legi
specifice lumii biologice (punct de vedere exprimat, iniţial, de A. Comte), fiind întemeiată pe
înţelegerea societăţii ca un organism asemănător organismului individual. Din această teorie a
derivat concepţia “rasistă”, ilustrată de şcoala antroposociologică şi pe care E. Speranţia o
intitulează:
3) Concepţia determinismului antropologic. Aceasta “caută explicarea faptelor
sociale în «natura umană», dar cu amănuntul că, dacă variază particularităţile naturale pe care
le prezintă oamenii din diferite locuri şi timpuri, dacă variază caracterele rasiale (instincte,
aptitudini, exigenţe etc.), atunci trebuie să varieze şi aspectele vieţii sociale, instituţii,
condiţiile.”;
4) Teoria determinismului economic, reprezentată de Achile Loria, Guillaume de
Greef şi, în special, de sociologia marxistă, fondată pe teza că orice fenomen social, fie el
22
Otovescu, Dumitru, Sociologie generală, cap.III.3, Editura Beladi, Craiova, 2009
28
material sau ideal, viaţa colectivă a unui popor îşi au originea în activitatea economică, apreciată
ca hotărâtoare, primordială în raport cu toate celelalte acţiuni sociale;
5) Teoria determinismului psihologic relevă rolul major al sentimentelor, afectelor
personale în producerea faptelor sociale şi în înţelegerea lor (G. Tarde, de pildă, definea
societatea ca un ansamblu de raporturi interpsihice). Promotorii sociologiei psihologiste
“consideră viaţa socială fie ca un compartiment distinct al vieţii sufleteşti, fie ca un total de
efecte ele ei”. Dintr-o asemenea perspectivă teoretică, “a explica un fapt social înseamnă fie a
stabili condiţiile psihologice care-l determină, fie a-l considera ca pe un caz particular al unor
legi generale psihologice.”;
6) Teoria determinismului geografic insistă asupra cadrului fizic, a împrejurărilor
externe, socotite determinante pentru viaţa colectivităţii umane (clima, solul, temperatura ş.a.).
De pildă, Spencer a formulat legea adaptării la mediul geografic, socotind-o decisivă pentru
supravieţuirea societăţii omeneşti;
7) Teoria determinismului fizico-mecanic, originată în gândirea lui Saint-Simon şi
Comte (relevante fiind şi conceptele lansate de aceştia: “fizică socială”, “statică socială” şi
“dinamică socială”). Ea se sprijină pe teza că fenomenele sociale sunt un caz particular al unor
legi mecanice generale, că, deci, în societate se întâlnesc impulsuri şi tendinţe aidoma forţelor
fizice: convergente şi divergente, opuse şi compuse;
8) Teoria determinismului social imanent, promovată de Émile Durkheim şi axată pe
idea că “explicaţia faptelor sociale nu trebuie căutată într-alt domeniu decât în cel pur social:
socialul e determinat de social, socialul se explică prin elementele sale interioare şi constitutive.
Sociologia clădită pe aceste temelii ar urma să înceteze de a fi tributară altei ştiinţe, având să-şi
construiască şi să-şi consacre o terminologie şi o fenomenologie proprie, exclusivă. Procedeul
firesc de cercetare al celor ce adoptă acest punct de vedere este studiul comparativ al societăţilor
(sociologie comparată)” .
Toate aceste teorii au ca limită fundamentală încercarea de a explica întreaga
complexitate a ordinii sociale printr-un singur factor, considerat hotărâtor, de unde şi caracterul
lor unilateral, reducţionist. Convingerea că viaţa socială se desfăşoară ordonat şi că cercetările
sociologice pot descifra cauzele ori factorii, elementele destabilizatoare, a dominat spiritul
multor gânditori moderni, accentuându-se în cursul veacului al XIX-lea. Ea s-a întrupat în teorii
care aveau pretenţia că formula deterministă de explicare a faptelor sociale are virtuţi ştiinţifice
similare cu aceea întrebuinţată în ştiinţele despre natură (în cadrul cărora valabilitatea sa este
recunoscută).
29
4. Orientările fundamentale în sociologia generală
1) orientarea individualistă, caracterizată prin faptul că acordă supremaţie individului faţă

de societate, fiind în concordanţă cu idealul revoluţiei şi societăţii capitaliste, al doctrinei
liberaliste;
2) orientarea integralistă sau colectivistă, universalistă, orientare legată de doctrina
etatistă, ce consacră superioritatea absolută a normelor sociale şi a statului faţă de individ.
Aceasta susţine, în general, primatul societăţii în raport cu individul, pe baza principiului
anteriorităţii logice a întregului (societatea) faţă de parte (individul).
În viziunea lui Petre Andrei există două orientări importante în sociologie:
1) una, a teoriilor care s-au ocupat de “structura şi forma societăţii căutând să le explice prin
factori oarecum exteriori ei”
2) alta, a teoriilor sociologice care cercetează viaţa socială însăşi în elementele, structura şi
funcţiunile sale, explicându-le prin forţe şi cauze existente în ea.
Concepţiile nominaliste
n susţin ideea că societatea este o creaţie logică, un simplu nume ce desemnează o grupare
de indivizi
n consideră că adevărata realitate este individul şi nu societatea
n societatea apare ca o sumă aritmetică, o formă de asociere a oamenilor
n individul este socotit elementul originar şi esenţial.
P. Andrei a respins nominalismul sociologic, folosind ca argumente următoarele:
a) indivizii nu pot fi socotiţi ca „atomi ultimi” ai societăţii, deoarece individul, ca element
social, “nu este un simplu corp, nici numai o unitate psihică înzestrată cu anumite însuşiri
spirituale”, ci, aceasta reprezintă „un punct de intersecţie al raporturilor sociale şi o oglindă
fidelă a societăţii din care face parte, reflectând mentalitatea şi structura ei”;
b) deşi e „purtătorul fenomenelor sociale şi executorul voinţei totalităţii”, totuşi, individul,
în orice acţiune a sa nu e altceva decât reprezentantul „totalităţii sociale”; el este un derivat al
societăţii, modul său de manifestare depinzând de aceasta, dar şi suportul fenomenelor sociale,
agentul care influenţează, prin puterea spiritului său creator, inventiv, mersul fenomenelor
sociale, dinamica societăţii23.
23
Petre Andrei. Opere sociologice, vol. III, Editura Academiei, Bucureşti, 1978, p. 109
30
Concepţiile realiste
n consideră societatea ca pe o realitate deosebită de indivizii care o compun, “o unitate cu
structură specială, cu voinţă proprie, cu legi şi fenomene deosebite de cele individuale şi
constrângătoare chiar pentru indivizi”.
n societatea evoluează, deci, după legi proprii, diferite de cele ce caracterizează viaţa
individuală.
n societatea nu e opera indivizilor, ci, dimpotrivă, aceştia sunt produsul ei, modelându-i după
structurile ei, în aşa fel încât voinţa şi aspiraţiile lor sunt întotdeauna riguros determinate.
„Nominalismul şi realismul reprezintă concepţii extreme, prima negând societatea ca
realitate deosebită de indivizi, iar cea de-a doua neacordând individului absolut nici un rol
în viaţa socială, ci considerându-l ca o rotiţă într-un vast mecanism, unde primeşte mişcare,
pe care numai o transmite mai departe, fără a avea vreo putere de iniţiativă şi de creaţie socială.
Interesant de subliniat este faptul că toate teoriile realiste nu atribuie individului nici un rol în
determinismul şi evoluţia socială”24. E de la sine înţeles că nu putem vorbi de indivizi umani
fără societate şi de societate fără indivizi, ambele forme de existenţă omenească presupunându-
se reciproc şi având o realitate indubitabilă.

texte, p. 75-81
Teme pentru referate

Condiţiile social-politice ale apariţiei sociologiei
Precursorii gândirii sociologice
Contribuţia lui A. Comte la dezvoltarea sociologiei
Statutul ştiinţific al sociologiei
Întrebări pentru dezbatere:

Cine este considerat a fi fondatorul sociologiei ca ştiinţă propriu-zisă?
În ce constă legea celor trei stări potrivit lui Auguste Comte?
Care sunt principalele interpretări teoretico-deterministe din sociologie?
Cum clasifică Petre Andrei teoriile sociologice?
Care sunt cele două mari orientări în sociologia generală?
24
Ibidem. P.110
31
1. Andrei, Petre, Opere sociologice, vol. III, Editura Academiei, Bucureşti, 1978
2. Bădescu, Ilie, Istoria sociologiei, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1994
3. Boudon, Raymond, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997
4. Comte, Auguste, Curs de filosofie pozitivă, vol. IV, Editura Beladi, Craiova, 2002;
vol. V, 2003; vol. VI, 2005
6. Goodman, Norman, Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti, 1998
7. Herseni, Traian, Sociologie. Teoria generală a vieţii sociale, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982
8. Mihăilescu, Ioan, Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz,
Editura Polirom, Iaşi, 2003
9. Mihu, Achim, Sociologie, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008
10. Otovescu, Dumitru, Sociologie generală, cap.III, Editura Beladi, Craiova, 2009
11. Otovescu, Dumitru, Tratat de sociologie generala, Editura Beladi, Craiova, 2010
12. Rotariu, Traian, Iluţ, Petru (coord.), Sociologie, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1996
32
TEMA IV:
LEGILE ÎN SOCIOLOGIE
Programare: 2 ore (sapt.6)
Tematica
1. Sensul şi condiţiile enunţurilor legice în sociologie
2. Clasificarea legilor sociologice
1. Sensul şi condiţiile enunţurilor legice în sociologie
Legăturile stabile care se reproduc cu necesitate în cadrul societăţii reprezintă legi

ale socialului. Consistenţa ştiinţifică a sociologiei ar fi condiţionată de capacitatea ei de a
suprinde legăturile cauzale constante din societate şi de a le fixa în enunţuri (legi sociologice).
Acceptând ideea determinismului în funcţionarea socialului, sociologii au formulat numeroase
legi: legea celor trei stadii (A.Comte), legea expansiunii birocratice (C.N.Parkinson), legile
imitaţiei, adaptaţiei şi contradicţiei (G.Tarde), legea paralelismului sociologic (D.Gusti) etc.
Ce este o lege?
Un enunț care face referire la acele raporturi necesare, esenţiale, generale, relativ stabile
şi repetabile, care apar între laturile interne ale unui obiect ori fenomen social, între diferite
obiecte sau fenomene, între stările succesive ale evoluţiei unui sistem (inclusiv social).
Definiția legilor (Ch. Montesquieu): „Legile, în înţelesul cel mai larg sunt raporturile
necesare care derivă din natura lucrurilor” . Tot ce există are legile sale: Divinitatea are legile
sale, lumea materială are legile sale, substanţele spirituale superioare omului au legile lor,
animalele au legile lor, omul are legile sale.
Ce este un principiu?
O teză fundamentală, idee de bază pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică sau un sistem de
gândire
Totalitatea legilor şi a noţiunilor centrale dintr-o anumită disciplină.
Condiții pentru ca un enunț sa fie lege

n să fie fundamental (adică să exprime relaţii şi tendinţe definitorii pentru structura ori
evoluţia unui sistem social);
33
n să fie întemeiat, sub aspect logic, teoretic (aflându-se în concordanţă cu structurile
explicative existente) şi sub aspect empiric (în concordanţă cu realitatea observabilă şi
cuantificabilă);
n să fie general-valabil, indiferent de coordonatele temporal-istorice şi social-geografice;
n să aibă valoare predictivă, garantând că faptul social se va produce, dacă sunt îndeplinite
condiţiile favorabile;
n să fie specific, adică să se refere la relaţii între componente omogene, din acelaşi domeniu,
cauzalitatea socială neputând fi redusă la factori de alt ordin (biofizici, geografici).
„Condiţia specificităţii legilor sociologice presupune ca cercetarea acestora să se facă
întotdeauna pornind de la observarea ansamblului social spre analiza părţilor lui, acestea din
urmă fiind definite numai în termani celei dintâi; cu alte cuvinte, faptele sociale ar fi totdeauna
definite ca fapte sociale totale sau colectivă” 25
Analiza conceptului de lege nu poate fi ruptă de analiza conceptului de întâmplare sau
hazard. În acest sens, M.Weber menţiona: “hazardul este produs tot de o cauză, dar care nu se
poate prevedea; spre exemplu, dacă se aprinde dinamita, e sigur că va urma o explozie, dar nu
se poate prevedea deloc dacă va fi omorât, rănit sau salvat un individ, aceasta depinzând de alte
elemente exterioare acţiunii de aprindere a dinamitei şi exploziţiei26.
În viziunea sociologilor Ion Ionescu şi Dumitru Stan, viziunea probabilistă asupra
legilor este poziţia cea mai adecvată în privinţa judecării “legilor sociologice”. Şi aceasta din
mai multe motive:
- Legăturile surprinse de legea sociologică sunt supuse dinamicii sociale. Din această
cauză, mai devreme sau mai târziu, enunţul legii ori va fi revizuit şi completat în corespundere
cu noua realitate socială, ori va fi etichetat ca necorespunzător sau fals.
- Legea sociologică este o reflectare sintetizatoare a unor legi sociale. Întotdeauna însă,
enunţurile despre realitate vor fi aproximative şi probabile în raport cu realitatea ca atare.
- Previziunea permisă de legea sociologică este confirmabilă nu la nivelul unor mulţimi
de indivizi, situaţii, probleme de acelaşi tip. Din cadrul clasei sau mulţimii la care se referă legea
sociologică va reieşi o reprezentativitate statistică ca echivalent al tendinţei legăturii sociale
reflectate.
- Valoarea ştiinţifică a legilor sociologice este considerată de teoreticieni ca fiind mult
mai mică decât cea a legilor altor ştiinţe.
25
Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu. (coord.), Dicţionar de sociologie, Bucureşti: Editura Babel, 1993, p.
326 –327
26
Ionescu,Ion, Stan, Dumitru. Elemente de sociologie, Iaşi: EdituraUniversităţii „Alexandru Ioan Cuza”,
Iaşi, 2000, p.52
34
2. Clasificarea legilor sociologice
Georges Palante a realizat o clasificare a acestora în cadrul examinării procesului de

perpetuare, evoluţie şi declin al societăţii omeneşti. De asemenea, el a a explicat fiecare fază,
din cele trei menţionate, prin evidenţierea unor legi sociale specifice.
a.Legile care guvernează menţinerea ori conservarea societăţilor
n legea generală a conservării sociale,
n legea unităţii şi continuităţii sociale,
n legea adaptării vitale,
n legea diferenţierii sociale şi legea elitelor,
n legea conformismului social şi a eliminării non-conformiştilor,
n legea imobilismului şi legea variabilităţii sociale,
n legea solidarităţii sociale,
n legea dogmatismului şi a optimismului social,
n legea formalismelor sociale
n legea minciunii de grup.
b. Legile evoluţiei și legile cauzalităţii

n Legile evoluţiei sunt în mod esenţial necesare și introduc în sociologie un fatalism
absolut.
n Legile cauzalităţii au un caracter explicativ.
Gaston Bouthoul a clasificat legile sociologice astfel:

1. Legi istorice , se împart în:
n legea cauzalităţii predeterminate (de exemplu: „bunăstarea şi bogăţia provoacă
decadenţa statelor”);
n legi ciclice (reflectă o succesiune de faze de măreţie şi decădere a societăţilor,
dinastiilor, regimurilor politice);
n profeţiile (care prefigurează, prin anticipare, evoluţia istorică a unor societăţi,
structuri şi instituţii sociale), precum legea trecerii de la capitalism la comunism,
susţinută de Marx, şi legea celor trei stadii a lui A. Comte;
35
2. Legi cauzale - ne arată legătura de la cauză la efect între două fenomene sociale. De
exemplu: - creşterea populaţiei pe un teritoriu amplifică diversitatea contactelor sociale, care,
la rândul lor, determină adâncirea diviziunii sociale a muncii
3. Legi de corelaţie - sunt de forma: „oriunde întâlnim fenomenul A va exista cu
necesitate şi fenomenul B” De exemplu: - în toate comunităţile urbane controlul social este
impersonal, iar, în comunităţile rurale, acesta este personalizat
4. Legi ale variaţiilor concomitente – sunt enunţuri referitoare la relaţiile dintre două
fenomene sociale, de genul: „fenomenul B se măreşte sau se micşorează în proporţie directă sau
inversă cu fenomenul A”. De exemplu: cu cât creşte volumul unui grup social, cu atât scade
securitatea afectivă a membrilor săi)
În litaeratura de specialitate există și oclasificare a legilor in funcție de dimensiunea
temporală a fenomenelor sociale:
n 1) legi sincronice ori structurale – privesc relaţiile de simultaneitate, interdependenţă şi
solidaritate între anumite fenomene sociale, între anumite instituţii fundamentale ale
societăţii;
n 2) legi diacronice sau genetice – vizează relaţiile de succesiune între fenomenele
sociale, între instituţii ori între două stadii ale aceluiaşi fenomen, ale aceleiaşi instituţii
Texte – sfaristul capitolului al VI-lea

1. Legea diviziunii sociale a muncii (E. Durkheim)
2. Legile imitației (G. Tarde)
3. Legea celor trei stări (Auguste Comte)
4. Legea schimbului social (Peter Blau)
5. Principiul păturii sociale superpuse (M. Eminescu)
3. Ionescu, Ion; Stan, Dumitru. Elemente de sociologie, Iaşi: Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2000
4. Otovescu, Dumitru, Sociologie generală, cap.VI, Editura Beladi, Craiova, 2009
5. Zamfir, Cătălin; Lazăr Vlăsceanu. (coord.), Dicţionar de sociologie, Bucureşti: Editura
Babel, 1993
36
TEMA V:
TEORETICO-SOCIOLOGICE (I)
Programare: 6 ore (sapt.7,8,9)
Tematica:
1. Concepţia contractualistă
2. Concepţia pozitivistă
3. Concepţia sociologistă
4. Concepţia psihologistă
1. Concepţia contractualistă
Reprezentanti importanți:
n J.J.Rousseau, (Contractul social, 1762).
n Th. Hobbes, (Leviathan, 1650)
A. Concepția lui Jean Jacques Rousseau

”Jean-Jacques Rousseau a fost neglijat pe nedrept de către sociologi (şi de către ştiinţele
sociale, în general), în special în lucrările de istoria sociologiei. Să luăm două exemple de lucrări
clasice în literatura franceză de specialitate: Raymond Aron nu îl menţionează în Etapele
gândirii sociologice (1976), dar consacră un capitol întreg contemporanului acestuia – Charles
Montesquieu; în Istoria ideilor sociologice (1993),
Michel Lallement vorbeşte despre Rousseau în câteva pagini, pentru a ilustra gândirea
socială care precede naşterea sociologiei, dar nu face nici o legătură cu aceasta din urmă. În
câteva lucrări recente, concepţia lui Rousseau este tratată puţin mai amplu: Annie Devinant, în
Marile curente ale gândirii sociologice. Antologie de texte (1999), reia şi comentează câteva
extrase din opera lui Rousseau, pe care, însă, o include în tradiţia contractualistă (în special
Thomas Hobbes)1; în Ambiţia sociologică (2002), Christian Laval îl menţionează de câteva ori,
atunci când vorbeşte despre Montesqueiu, dar fără a-i rezerva un loc important.
Aşa cum remarca Francis Farrugia (1999), îi preferăm pe Montesqueieu sau Tocqueville
– care, totuşi, şi unul şi celălalt, nu pot fi consideraţi ca fiind sociologi – din cauza accentelor
lor, mai mult empirice, mai realiste, a interesului precoce pe care l-au
37
manifestat faţă de anchetă, pe scurt, din motive asemănătoare cu cele pentru care Aristotel este
preferat mai mult decât Platon”27.
n omul este bun de la natură, dar societatea este cea care îl pervertește
n oamenii s-au asociat, în faza existenţei lor naturale, atunci când viaţa şi avutul personal
nu mai puteau fi protejate individual, încheind un fel de pact sau contract social.
n prin asociere se realiza trecerea de la starea naturală, primitivă, socotită “vârsta de aur”
a omului (când se presupune că indivizii trăiau izolat şi în condiţii de maximă libertate)
la starea de viaţă socială
Ce reprezenta pentru Rousseau contractul social?
n expresia majorităţii voinţelor personale, reunite într-o voinţă colectivă
n un garant al menţinerii libertăţii şi protecţiei fiecăruia
n un mijloc prin care fiecare individ devine o “parte indivizibilă a totului”.
În concepția lui J.J. Rousseau întâlnim următoarele concepte-cheie:
Dreptul natural: o condiție pre-socială.
Contractul social: O întelegere între a) membrii unei comunități sau (b) membrii unei
comunități și Suveran.
Suveran: Conducerea legistimă a statului, în urma contractului social: (a) o persoană sau
un grup de persoane, de ex. Un monarh sau un guvern, sau (b) oamenii care se reprezintă
pe ei insisi.
B. Concepția lui Thomas Hobbes

Hobbes a incercat să cunoască societatea cu ajutorul metodelor specifice geometriei
(orietntare mecanicistă). În viziunea lui, apariţia societăţii umane e rodul unor acte voluntare .
Concepția sa a fost criticată pentru că nu susținea înclinarea naturală a omului spre socialitate.
Pentru Hobbes, statul reprezintă rezolvarea tuturor problemelor
Principalele idei:
n omul este rău de la natură (homo homini lupus est), dar prin participarea la viața socială
devine mai bun (homo homini Deus est)
n apariţia societăţii umane e rodul unor acte voluntare
n concepția sa a fost criticată pentru că nu susținea înclinarea naturală a omului spre
socialitate
27
J.H.Decheaux, Reflecții despre om şi viața socială în gândirea presociologică. (concepția lui J.‐J.
Rousseau), in Tratat de sociologie generală, Editura Beladi, Craiova, 2010
38
Pentru ca oamenii să trăiască în comun, să fie egali este nevoie de un contract social,
prin care fiecare om să renunte la dreptul său natural și să se supună unor regli clare
(juridice, morale, economice, politice etc.). Valabilitatea acestui drept poate fi dată de
”Leviathan” – o formă de guvernare absolutistă, exercitată de un morah.
Alți reprezentanți ai teoriei contractualiste: J. Locke, Montesquieu, Johan Althusius

n J.Locke: Spre deosebire de Hobbes, care era pentru monarhia absoluta, si de Rousseau
care este pentru democratia directa (”pura”) J.Locke promova democrația
reprezentativa. Oamenii sunt raționali de la natură și prin urmare iși pot controla
instinctele. Starea naturală există intotdeauna atunci când oamenii nu au constituit o
formă de asociere; însă nu este o stare haotică, pentru că oamenii sunt fiinte raționale, si
pentru că întotdeauna vor exista cele trei drepturi fundamentale: la viață, la libertate și
la proprietate
n Ch.Montesquieu: Este primul gânditor care a preconizat separarea puterilor in stat (idee
întâlnită și la J. Locke). A insistat asupra inlocuirii domniei oamenilor cu domnia
impartială a legilor (singura modalitate de cultivare a bunelor moravuri în societate)
n J. Althusius - societatea poate fi explicată prin extensia grupului familial, ceea ce
înseamnă că provine din natura biologică a omului.
Influențe:
n Hobbes: l-a inspirat pe J. Locke și, indirect, pe Th. Jefferson
n Locke: l-a inspirat pe Thomas Jefferson in elaborarea ”Declarației de Independență”
n Rousseau: l-a Inspirat pe Jefferson, dar si pe Kant, pe Marx; miscările care promovau
conservarea popoarelor indigene; pedagogia modernă
Solidarismul: teză modernă a contractualismului

n Reprezentanti: Leon de Bourgeois, Eugeniu Speranția ș.a.
n E. Speranția considera că individul este un “veşnic debitor al societăţii”. Omul îi
datorează colectivităţii din care face parte conştiinţa, educarea, instruirea şi protecţia sa,
în perioada de formare, pentru ca, ulterior, când a devenit apt să-şi ofere el însuşi
serviciile în folosul grupului, să se achite de aceste datorii, dar nu printr-un contract
expres, ci unul tacit, subînţeles, benevol.
39
2. Concepţia pozitivistă
Fondator: Auguste Comte – Curs de filozofie pozitivă. Acesta susţine că singura modalitate
de cunoaştere a realităţii sociale o constituie investigarea ştiinţifică (pozitivă) a acesteia, pe cale
empirică.
Cauzele evoluției societății (A. Comte)
a) progresul în cunoaşterea ştiinţifică (realizată metodic, pe baze inductive şi
experimentale)
b) progresul economic, înfăptuit prin tehnica industrială.
Spiritul pozitiv. Comte promova ideea că în sec. al XIX-lea, umanitatea intrase în “stadiul
pozitiv” al dezvoltării spirituale şi organizării sociale. responsabilitatea înfăptuirii acestui ultim
stadiu era atribuită sociologiei (apreciată drept cea mai concretă ştiinţă, ultima sinteză a
celorlalte cunoştinţe şi singura capabilă a orienta cunoaşterea ştiinţifică spre un sens uman).
Metodele de cercetare în știința pozitiva: Metodologia sociologiei ca știință pozitivă
este la fel ca cea din științele naturii, bazată pe: Observare; Experimentare; Comparație
Sociologia, ca ştiinţă socială, devine un mijloc operaţional de raţionalizare a activităţilor
izvorâte din starea afectivă a societăţii.
Auguste Comte a urmarit crearea unei filosofii pozitiviste, corespunzatoare ultimului
stadiu la care omenirea trebuia sa aspire in viziunea sa, dupa ce a trecut prin faza teologica si
acea metafizica, care erau considerate drept faze necesare in dezvoltarea omenirii de la copilarie
spre maturitatea din cea de a treia faza, a spiritului pozitiv. Pozitivismul, stiinta si filozofia
pozitiva nu mai cauta explicarea cauzelor obscure ale fenomenelor ci se multumeste cu studiul
datelor experientei. Acest studiu nu este insa o simpla compilatie de date ci tinde sa descopere
legile care guverneaza grupele de date si fapte care corespund diferitelor stiinte fundamentale.
Henri de Saint-Simon este cel care a intrebuintat pentru prima oara termenul de
"filozofie pozitivista". Totusi lui Comte ii revine meritul de a fi elaborat un sistem coerent, cu
o logica si o baza stiintifica superioara fata de Saint-Simon. In ceea ce priveste clasificarea
stiintelor, la Comte, primul loc il ocupa matematica, apoi urmeaza astronomia, fizica si celelalte
stiinte ale naturii.
Considerat unul dintre primii mari filozofi occidentali moderni, Comte a acordat o
importanta deosebita interconexiunii elementelor sociale, reprezentand premisa crearii
40
functionalismului modern. Cu toate acestea, anumite elemente ale lucrarilor sale au fost adesea
considerate excentrice sau in afara stiintei, iar conceptia sa, conform careia sociologia reprezinta
baza tuturor stiintelor, nu s-a bucurat de efectul scontat. Totusi, accentul acordat componentei
cantitative, matematice, in luarea deciziilor este si astazi acceptat, reprezentand fundamentul
notiunii moderne de pozitivism.
Isi intemeiaza conceptia sa pozitivista despre societate pe doua premise fundamentale:
n 1.individul prin ratiunea sa poate proiecta ordinea sociala morala viitoare intr-o maniera
mai eficienta decat a facut-o traditia.
n 2.prin metoda empirica pe obs. stiinta este suverana peste tot ceea ce se intampla in
societate
Orice incercare de cunoastere a esentelor sau a cauzelor fen. este imposibila,
pozitivismul in general s-au concentrat pe observatii, pe descrierea faptelor observabile
nemijlocit, a faptelor juridice, scopul fiind acela de4 a descoperi legalitati si legitati care sa
exprime relatii constante intre fapte si fenomene.Asemenea legitati au rolul de a servi la
proiectarea unei noi ordini morale si sociale, care sa nu se mai intemeieze pe drept, ci pe un
sitem de norme si valori comune.
El a manifestat o atitudine ostila fata de drept si de reglementarile acestuia. Insasi ideea
de drept ar trebuie sa dispara in mod irevocabil, fiecare individ urmand sa aiba datorii sau
obligatii fata de altii, nimeni neavand drept ca atare. Acesta are o decizie si anume: nimeni nu
are alt drept decat acela de a-si indeplini datoria.Atitudinea lui era ostila doar fata de dreptul
subiectiv prin care indivizii pretind sau revendica ceva.Nu era ostila fata de dreptul obiectiv
care reprezenta adevarata ordine civila dupa parerea lui. In fond el a contribuit substantial la
aproprierea dintre drept si sociologie prin aceea ca apreciind ca legile si normele juridice nu
trebuie extrase din concepte a priori sau metafizice, sugerand faptul ca acestea trebuie sa fie
deduse din experienta sociala.In acest fel el afirma in mod explicit primatul realitatii sociale din
care dreptul trebuie sa se inspire, din care trebuie sa fie deduse nirme juridice.
Concepţia lui Auguste Comte este străbătută de trei teme directoare:
n Societatea industrială, care este societatea Europei occidentale, are un caracter
exemplar şi va deveni societatea întregii umanităţi;
n Dubla universitate a Gândirii ştiinţifice; gândirea pozitivă are o vocaţie universală;
metoda pozitivă care are reuşite în ştiinţele naturii neorganice trebuie să cuprindă toate
aspectele gândirii;
41
n Dacă natura umană este fundamental aceeaşi, dacă ordinea socială este fundamental
aceeaşi, cum, în ultima analiză, salvăm diversitatea?
Istoricii sociologiei atrag atenţia asupra faptului că concepţia lui Comte asupra unităţii
umane ia trei forme, parcurge trei momente principale în cariera sa:
“Societatea care este în curs de a se dezvolta în Occident este exemplară; ansamblul
umanităţii se va angaja pe calea urmată de avangarda occidentală. Istoria umanităţii este istoria
spiritului atât ca devenirea Gândirii pozitive sau antrenarea pozitivismului la ansamblul
umanităţii. Istoria umanităţii este dezvoltarea şi înflorirea naturii umane”
Ceea ce frapase gânditorii de la sfârşitul secolului XVIII – începutul secolului XIX
fusese apariţia şi dezvoltarea industriei. Poziţia lui Comte este diferită atât de a liberalilor, cât
şi de cea a socialiştilor, el dând societăţii industuriale un sens şi o semnificaţie ce poate fi
socotită ca o teorie a organizării. El nu dorea schimbări, ci doar reorganizări în interiorul
sistemului, o reformă a organizării temporale printr-o putere spirituală care trebuie să fie
reprezentată de savanţi şi filosofi, ce-ar fi trebuit să regleze sentimentele oamenilor, să-i unească
într-o muncă comună.
Comte avea convingerea că descoperirea legii de dezvoltare a spiritului omenesc,
stabilirea unei ierarhii a ştiinţelor şi construirea sociologiei sunt cele 3 mijloace cu ajutorul
cărora poate fi înlăturată starea anarhică a intelectului şi a contribui la o nouă organizare
socială conform tendinţelor oamenilor.
După opinia lui Comte, spiritul omenesc a trecut de – alungul întregii sale evoluţii prin
3 stări:
1. cea ” teologică ” sau ” fictivă ”;
2. cea ” metafizică ” sau ” abstractă ”;
3. cea ” ştiinţifică ” sau ” pozitivă ”.
În starea teologică spiritul omenesc îndreptându-şi cercetările în mod esenţial spre
cunoştinţele absolute, îşi reprezintă fenomenele ca produse prin acţiunea directă şi continuă a
unor agenţi supranaturali mai mult sau mai puţin numeroşi. Fetişismul (credinţa că obiectele
sunt înzestrate cu o viaţă proprie) , politeismul şi monoteizmul marchează în acest mod copilăria
umanităţii al cărei punct culminant este Evul Mediu. Această epocă, ce se caracterizează prin
stabilitate, este dominată de un sistem feudal şi militar.
În starea metafizică, care nu este în fond decât o simplă modificare generală a celei
dintâi, agenţii supranaturali sunt înlocuiţi prin forţe abstracte precum Natura. Transpusă în
societate această etapă de adolescenţă, tranzitoric şi dezorganizată, corespunde unei stări
militare şi industriale.
42
În starea pozitivă spiritul uman, recunoscând imposibilitatea obţinerii noţiunii absolute,
renunţă să mai caute originea şi destinaţia Universului şi de a mai cunoaşte cauzele intime ale
fenomenelor, legându-se numai să descopere legile lor efective, adică relaţiile invariabile ale
succesiunii şi similitudinii lor. Gândirea umană nu concentrează atenţia asupra supranaturalului,
sau la explicarea cu ajutorul noţiunilor abstracte, dar numai asupra legilor care exprimă legătura
observabilă dintre fenomene. În plan istoric, această stare corespunde societăţii industriale. În
interesul său, ordinea şi consensul se pot impune din nou. Cum industriaşii au luat locul
războinicilor, oamenii nu vor mai declanşa războaie în scopul obţinerii de putere şi bogăţii, ci
vor coopera pentru a domina natura şi a produce din abundenţă în folosul tuturor.
După părerea sa, epoca în care trăia el devine epoca declamatorilor şi a sofiştilor, că
luptele iau direcţiuni şi aspecte morbide primejdioase, iar masele muncitoare, în loc să fie
îndemnate să coopereze, sunt aţâţate unele contra altora, pentru profitul exclusiv al
politicienilor. Ce sugera el? În primul rând o ” pozitivare ” a politicii. ” Pozitivarea” politicii
nu se poate face decât fundamentând-o pe ” fizica socială ” (adică pe sociologie), când
devagaţiile metafizice vor fi înlocuite cu adevăruri precise, scoase din observaţia organizată şi
disciplinată a faptelor. Politica va fi aşadar, aplicarea practică a sociologiei, ambele devenind
în acest mod ştiinţe practice pozitive.
Comte avea ferma convingere că întemeierea politicii pe veritabila cunoaştere a legilor
naturale ale societăţii va restabili disciplina intelectuală în locul anarhiei şi va înlocui arbitrariul,
şarlatania, interesul personal printr-o conducere ştiinţificăşi regeneratoare, ierarhia
conducătorilor, având în fruntea ei pe deţinătorii celor mai largi concepţii de ansamblu, pe
spiritele filosofice pozitive.
3. Concepția sociologistă
n Fondator: Emile Durkheim. Acesta postulează teza dependenţei individului faţă de
societate și că viaţa socială este înţeleasă ca un produs al asocierii indivizilor, în sensul
că nu e o însumare mecanică a acestora, ci un sistem, o realitate umană nouă, total
diferită de părţile care o compun
Emile Durkheim principalele lucrări
n 1893 – publică Diviziunea muncii sociale.
n 1895 – publică Regulile metodei sociologice.
n 1896 – fondează revista L'Année Sociologique
43
n 1897 – publică Sinuciderea
n 1912 – publică Formele elementare ale vieții religioase
Încercările de individualizare a sociologiei ca ştiinţă caracteristice sec. al XIX – lea,

marchează o primă reuşită remarcabilă prin opera lui E. Durkheim. Întenţionînd o detaşare
definitivă de maniera speculativă şi respingînd descriptivismul caracteristic ştiinţelor sociale
din vreamea sa, E. Durkheim este primul creator de sistem sociologic în care spiritul teoretic se
îmbină benefic cu metodologia studierii concrete a realităţii sociale.
Abordată din perspectiva teoretică, opera lui E. Durkheim nu poate fi sesizată adecvat,
dacă nu luăm în consideraţie izvoarele ei istorice şi atmosfera ideologică din perioada
respectivă. În sec. al XIX – lea se desfăşurau discuţii aprinse despre criza societăţii. E.
Durkheim a trăit cu adevărat problemele societăţii franceze din acele vremuri : criza
creştinismului, a conştiinţei naţionale, a organizării industriale, a educaţiei. Savanţii efectuau
încecări sistematice de elaborare a unor repere ştiinţifice pentru depăşirea acesteia. E. Durkheim
a depus eforturi pentru a găsi o metodă adecvată de cercetare a criziei şi de elaborare a
remediilor potrivite pentru ea. Opera lui Durkheim reprezintă un dialog cu doctrine liberale,
socialiste, conservatoare. Sociologul francez reprezenta, mai degrabă, tendinţa
anticonservatoare a timpului său.
Aşadar, fenomenele sociale sunt fapte reale şi exterioare conştiinţei individuale. Cum se
explică acest caracter de exterioritate ? Pentru a explica această idee a lui E. Durkheim, trebuie
să ne oprim un moment asupra a două noţiuni care în concepţia sa au un rol foarte important,
anume noţiunea de lucru şi cea de reprezentare colectivă. (Andrei, Petre. Op. cit.,
p.91 )
E. Durkheim califică faptele sociale, după cum am remarcat deja, drept lucruri : Prin
acestea nu are în vedere numai ceva material, deoarece el numeşte “ lucruri ” nu numai ceia ce
se înţelege în vorbirea curentă prin acest cuvînt, ci şi “ produsele activităţii anterioare, dreptul
constituit, obiceiurile stabilite, monumentele literare, artistice etc ” . Orice produs cultural în
care se pare că numai există spirit viu este numit de E. Durkheim lucru. Fenomenele acestea
sub formă de lucruri, nu au ca izvor pe individ, fondul lor îl constituie reprezentările colective,
care au altă natură şi alt substrat decît cele individuale. Aceste reprezentări reprezintă “ modul
în care grupul se gîndeşte pe sine în raporturile sale cu obiectele care – l efectuiază ”(Ibidem,
p.92.)
Regulile metodei sociologice promoveaza ideea ca că nu orice fenomen care se
derulează în cadrul societăţii are şi un caracter social. “Este fapt social orice fel de a face,
44
fixat sau nu, capabil să exercite asupra individului o constrângere exterioară; care este general
pentru o întreagă societate dată, având totuşi o existenţă proprie, independentă de
manifestările sale individuale”.
Faptul social se caracterizează prin: generalitate, obiectivitate, constrângere
Exemple de fapte sociale: obiceiurile, normele juridice şi morale, riturile religioase,
limbajul şi normele logice, de gândire, sistemele economice, financiare, de educaţie şi
comportament, curentele sociale etc.
"Diviziunea muncii sociale" promovează ideea că ursa ordinii sociale o constituie

solidaritatea membrilor societăţii.
n "solidaritatea mecanică", sau tipul colectiv, caracteristic societăţilor tradiţionale, care
derivă din asemănarea membrilor ei şi a comportamentelor acestora, "un ansamblu mai
mult sau mai puţin organizat de credinţe şi sentimente comune tuturor membrilor
grupului". Exemple tipice de solidaritate mecanică sunt tribul şi clanul, care reflectă o
“ structură segmentară ” a societăţii arhaice, nefiind entităţi care să o reflecte în
integralitatea sa. Aceste segmente se juxtapun în spaţiul social global, repetînd
structurile anterioare lor, nu sînt capabile de inovaţie structurală. La acest nivel, ca
sistem de norme juridice, se impune dreptul represiv, care exprimă forţa sentimentelor
comune.
n "solidaritatea organică" derivă din diviziunea muncii, din separarea activităţilor, şi

nu din asemănarea lor. "Din contră, în al doilea caz, societatea denumeşte un sistem de
funcţii diferite şi speciale, legate între ele prin raporturi diferite. Astfel, solidaritatea
organică este caracteristică etapei de maturizare a raporturilor interpersonale, cînd are
loc trecerea de la stadiul de individ la cel de personalitate ca urmarea a depăşirii
motivaţiilor primare pe care se baza agregarea mecanică a indivizilor. Diversitatea
trebuinţilor, generată de diversitatea corespunzătoare a vieţii economice, a antrenat
necisitatea obiectivă a diviziunii muncii sociale. În acest context, coerenţa socială este
asigurată de necesitatea obiectivă a cooperării lucrătorilor specializaţi.
Emile Durkheim despre anomia sociala. În viziunea lui Durkheim, crima reprezintă o
ofensă a sentimentelor collective, în timp ce pedepsa reprezintă o răzbunare a societăţii
împotriva individului care a încălcat regulile
45
Cauza "anomiei” este reprezentată de o diminuare a "autorităţii regulii", o scădere a rolului
conştiinţei colective, ce se concretizează în "societătile inferioare" în tradiţie. Soluţia pe care o
propune Durkheim stă în constituirea şi organizarea grupurilor profesionale sub formă de
solidaritate socială, astfel de grupuri fiind în măsură a se înzestra cu o "putere morală", care ar
putea fi sursă pentru noua legitimare a ordinii sociale.
Principalele ciritici aduse sociologismului au fost: reducerea persoanei la societate;

negarea rolului creator al individului; încercarea de a desfiinţa existenţa umană în favoarea
coexistenţei umane.
”Sociologismul lui Durkheim nu este lipsit de anumite contradicţii, limite. Vrînd să
constituie o sociologie ştiinţifică, Durkheim afirmă valoare absolută a cauzalităţii natural –
mecanice şi pentru viaţa socială, excluzînd cu totul ideea de finalitate şi neglijind astfel
caracterul fundamental al fenomenelor sociale. Durkheim nu explică modul de naştere al voinţei
şi conştiinţei sociale, mulţumindu – se să constate numai existenţa şi caracterul lor
transpersonal.
Sociologismul greşeşte prin exagerarea neîngăduită a punctului de vedere sociologic.
Cunoaşterea, religia, arta, dreptul, morala au puternice rădăcini şi implicaţii sociale, în afară de
societate ele nu pot fi nici cel puţin imaginate, dar fără aportul psihologiei şi al biologiei
explicaţia lor este doar parţială.
Sociologismul exagerează exterioritatea vieţii sociale, încercînd să o trateze ( după cum am
mai văzut ) ca o realitate exterioară indivizilor. După remarca lui Traian Herseni, dacă societatea
nu poate fi redusă la indivizii componenţi, pentru că ea se construieşte peste ei, în structuri,
instituţii şi valori obiective, precum şi în tradiţii funcţii şi procese supraindividuale, ea nu poate
fi nici separată de ei. Dacă indivizii nu pot exista fară societate, nici societatea nu poate exista
fără indivizi, cele două realităţi nu pot fi nici reduse una la alta şi nici desprinse una de alta28”
4. Concepţia psihologistă
n Gabriel Tarde - Legile imitaţiei (1890)

n toate raporturile sociale se reduc la un fenomen interindividual, cel al imitaţiei, care este
subordonat legii generale a repetiţiei.
28
T. Herseni,. Sociologie. Teoria generală a vieţii sociale, p. 137
46
n societatea apare ca o grupare de oameni care se imită, spontan ori conştient, iar faptele
sociale se delimitează prin caracterul lor imitativ. Viaţa socială este, deci, un proces de
“contagiune mentală”, şi el distinge două tipuri de imitaţie: a credinţelor şi a dorinţelor.
Ce este imitația? Imitatia se referă la o reproducere de idei, acte şi modele, are valoare
de lege socială, care acţionează la nivel interindividual şi de grup, finalitatea ei fiind unificarea
oamenilor şi omogenizarea continuă a societăţii.
Regulile imitației
1. se imită în primul rând ideile, fondul şi apoi forma lor de manifestare;
2. întotdeauna cel care se află într-o situaţie socială inferioară îl imită pe superiorul său în
gesturi, în felul de a vorbi, de a se îmbrăca, luând drept model chiar şi anumite defecte sau
neglijenţe întâlnite la cei din partea superioară a ierarhiei sociale;
3. “se imită trecutul în mai mare măsură decât prezentul”; de aici apare diferenţa dintre
“imitaţia-obicei” (ce corespunde unui spirit conservator) şi “imitaţia-modă” (ce denotă un spirit
novator, o tendinţă de înnoire).
G. Tarde afirma ca “o societate nu este decat o colectie de fiinte pe cale de a se imita

intre ele fara a se imita in prezent; se aseamana pentru ca trasaturile lor decurg din acelasi
modul.”.
In istoria psihologiei sociale, conceptia lui Tarde a ramas cunoscuta ca teoria imitatiei,
avand ca aspect pozitiv faptul ca evidentiaza legile si interdependentele dintre membrii unei
societati si avand drept aspect negativ faptul ca exagereaza importanta imitatiei, excluzand in
acest fel ideea de progres social, pentru ca daca toate fiintele s-ar imita unele pe altele, practic,
din punct de vedere social, am avea de a face cu promovarea la nesfarsit a unui singur model.
In realitate, adevarul este ca aceste modele exista ca arhetipuri imitate din punct de vedere
social, dar creativitatea fiecarui grup intervine atunci cand acest model este imitat in mod diferit.
Acesta este motivul pentru care in comunitati diferite gasim acelasi model desfasurandu-se in
cadre mentale diferite si ca urmare manifestandu-se diferit. (ex: nunta, botez, inmormantare).
După Gabriel Tarde, există două moduri principale de a imita: „a face exact ca modelul
sau a face exact contrariul“. Imitaţia, echivalentul în plan social al credinţei biologice, se
propagă prin contagiune mintală, fiind de natură hipnotică: „Societatea este imitaţie, iar imitaţia
este un fel de „somnambulism“ (Les lois de l’imitation, Paris, Alcan, 1921, p. 95).
Contraimitaţia, extrem de răspândită, constituie tot imitaţie şi are aceeaşi finalitate: asimilarea
individului de către societate.
47
La Gabriel Tarde imitaţia are un sens foarte larg: „Există imitaţie ori de câte ori există
acţiunea la distanţă a unui spirit asupra altuia“. Legile generale ale imitaţiei se referă la imitaţia
de la interior spre exterior, adică mai întâi sunt preluate ideile, simţămintele, dorinţele etc. şi
abia apoi comportamentele, formele exterioare de manifestare a lor.
De asemenea, adoptarea scopurilor premerge imitarea mijloacelor. Imitarea de la
superior la inferior, cea de-a doua lege a imitaţiei, se referă la preluarea de către categoriile
inferioare a modelelor oferite de categoriile superioare. Situaţiile analizate de Gabriel Tarde
sunt dintre cele mai diverse: de la difuzarea modei vestimentare şi a credinţelor religioase până
la conducerea maselor de către şefi. Exemplele luate în discuţie sunt adesea subtile, dar
valabilitatea unei legi nu se demonstrează prin exemple. Când situaţiile analizate contrazic
legile formulate, Gabriel Tarde le declară contraexemple, excepţii, care întăresc regula: clasele
inferioare imită luxul şi formele de divertisment ale claselor superioare, dar şi clasele superioare
le imită pe cele inferioare (de exemplu, aristocraţia română a adoptat creştinismul propagat de
sclavi).
Imitarea de la superior la inferior conduce la o degradare a modelului, astfel că
egalizarea socială nu este niciodată posibilă, nobilimea păstrându-şi rolul istoric civilizator, de
la ea pornind „cascada continuă a imitării“. Fenomenul imitaţiei, pus în lumină de Gabriel
Tarde, i-a preocupat pe mulţi psihosociologi. S-au realizat, în timp, numeroase experimente
psihosociologice: O. H. Mowrer (1960), A. Bandura (1962, 1968), D.J. Hicks (1965), W.W.
Hartup (1964, 1968) ş.a.
Ideea imitaţiei prin contagiune, lansată de Gabriel Tarde, o regăsim şi la Gustave Le Bon
(1841 - 1931), fiind pusă, cu valoare negativă, la baza modificărilor comportamentului
indivizilor în starea de mulţime (Psychologie des foule, Paris, 1895). Unitatea mintală ar fi cea
dintâi caracteristică a mulţimilor. Din aceasta ar decurge dogmatismul, intoleranţa, sentimentul
puterii nelimitate, iresponsabilitatea indivizilor aflaţi în starea de mulţime. În viziunea lui
Gustave Le Bon, procesele intelectuale ale indivizilor în starea de mulţime ar fi întunecate de
instincte şi de afecte, care se amplifică prin contagiune mintală. Din această cauză, mulţimile
sunt credule, au idei schimbătoare, infraraţionale, ignorându-se principiul noncontradicţiei.
Gustave Le Bon nu acordă mulţimilor decât atributul emoţionalităţii simple, dar deosebit de
intense şi de schimbătoare.
Aşa se face că mulţimile - după Gustave Le Bon - sunt de „natură feminină“, iar indivizii
în starea de mulţime sunt mai aproape de animalitate decât de umanitate. Teoria lui Gabriel
Tarde, atât de seducătoare la apariţie, nu a fost confirmată de cercetările psihosociologice
ulterioare, dar a generat investigaţii, ipoteze şi noi teorii: William McDougal (1920), Floyd H.
Allport (1921), N.E. Miller şi J. Dollard (1941), H. Cantril (1941), K. Young
48
(1946), W. Westley (1956) ş.a. Celebra lucrare a lui Gustave Le Bon „Psychologie des foules“
(1895) a constituit un răspuns la provocările istoriei: lupta dintre revoluţie şi restauraţie.
Adepții și continuatorii lui G. Tarde

n Lester F. Ward- a insistat asupra raţiunii ca factor de organizare a dorinţelor,
simţămintelor, a nevoilor;
n Albion Small - a schiţat o teorie a instinctelor şi a elaborat o teorie a intereselor – întemeiată
pe evidenţierea celor “şase nevoi”: sănătatea, bogăţia, sociabilitatea, cunoaşterea,
frumuseţea, moralitatea, considerate adevăratele forţe ale vieţii sociale;
n Franklin Giddins - a susţinut că definitoriu pentru societate este tot un factor psihologic
– “conştiinţa speciei”– care are un rol integrator pentru individ şi se realizează prin prisma
comunicării, imitaţiei, simpatiei, de care trebuie să se ocupe sociologia.
5. Concepția evoluționistă
n Fondator: Herbert Spencer: admite că societatea, ca şi natura, este produsul unei evoluţii,
care se desfăşoară datorită unei forţe interne, misterioase.
n Lucrări: Studii de sociologie, 1873; Principiile sociologiei, 1876-1896 etc.
Legea generală a evoluţiei cosmice şi sociale este trecerea de la o omogenitate

nediferenţiată, nedefinită şi incoerentă la o eterogenitate definită şi coerentă. Aplicarea acestei
legi mecanice la ordinea socială îl va conduce la ideea că societatea se dezvoltă într-un mod
tipic şi că ea se prezintă pentru sociologie asemenea unui organism biologic
Introducând punctul de vedere biologic (legea naturală a luptei pentru existenţă, relevată de
Darwin) în explicaţia sociologică, Spencer a favorizat cadrul teoretic al apariţiei curentului
darwinismului social.
Clasificarea societăților
n Societăți militare: caracterizate prin autoritarism şi dominanţa competitivităţii şi
agresivităţii; cooperarea între indivizi se realizează prin constrângere
n Societăți industriale: caracterizate prin liberalism; cooperarea dintre indivizi se realizează
prin colaborare voluntară
49
Herbert Spencer afirma ca „societatea este un organism', aratand similaritatile dintre
acestea, insa el preciza ca intre aceste doua tipuri de organisme exista si diferentieri: daca orice
organism biologic este simetric, organismele sociale sunt asimetrice; un organism viu este o
realitate concreta, in timp ce societatea este un organism discret; daca in orice organism concret
„constiinta' este concentrata in sistemul nervos, in societate constiinta este difuzata in intregul
„agregat', ea nedispunand de un „sensorium' social specific. Si, in lumina acestei conceptii, a
analizat in detaliu caracteristicile, functiile, sistemele si procesele sociale.
Merita mentionata precizarea de mai sus, intrucat unii dintre succesorii sai au sustinut
ca societatea, ca organism, este asemanatoare, in caracteristicile sale esentiale, unui organism
biologic. Ceea ce ar avea drept consecinta faptul ca stiinta societatii (sociologia) nu poate fi
decat o stiinta care se intemeiaza, inainte de toate, pe biologie.
In sociologie, evolutionismul a aparut in acelasi timp cu teoria evolutionara a lui Ch.
Darwin din biologie. Herbert Spencer a fost sociologul care a reusit cea mai ampla sinteza a lui.
Evolutionismul sociologic spencerian este o incercare de a integra universul social in universul
cosmic in general, iar parghia acestei integrari o constituie principiul universal al evolutiei de
la stari omogene dar incoerente, neorganizate, la stari eterogene dar coerente, organizate.
Numele lui Spencer este strans legat de evolutionism. Preluand modelul biologiei, el a
elaborat un principiu universal al evolutiei, conform caruia toate evenimentele din lume se
desfasoara dupa o lege unitara a evolutiei. Principiul evolutiei spune ca toate evenimentele din
natura, inclusiv dezvoltarea culturala, parcurge drumul de la simplu la complex.
Eroarea constitutiva a evolutionismului lui Spencer consta in faptul ca el nu are nici o
conceptie clara asupra biologiei, de la care preia modelul evolutiei. Urmandu-1 pe zoologul
francez Lamarck, el considera dezvoltarea embrionara ca prototip al dezvoltarii popoarelor si
rateaza intelegerea ideii lui Darwin, care spune ca dezvoltarea indivizilor este un fenomen
fundamental diferit de fenomenul dezvoltarii popoarelor.
Daca lasam la o parte deficientele sistematice care se datoreaza transpunerii principiului
evolutiei la dezvoltarea societatii, putem observa in opera lui Spencer o teorie a modernitatii
care a eliminat religia bazandu-se exclusiv pe economie si pe industrie. Pentru Spencer
umanitatea este o fictiune. Conteaza doar individul. In timp ce viata animalelor este subordonata
conservarii speciei, omul traieste conform principiului individualitatii.
Acesta isi gaseste expresia atat in constiinta de sine, cat si in configurarea de sine care
are loc de-a lungul intregii vieti. Cu aceasta viziune, Spencer deschide calea individualismului
modern si a pluralismului sociologic. Starea finala, catre care tinde dezvoltarea sociala, este
50
una eterogena, intr-adevar, Spencer considera ca o societate eterogena, adica diferentiata si
mobila, este mai apta decat una omogena sa se adapteze unor circumstante schimbatoare.
Aceasta este ideea care supravietuieste in teoria postmodernismului.
Curente sociologice derivate din evoluționism

n Neo-evoluționismul: G. Lenski, T. Parsons
n Sociobiologia: E. Wilson, W. Hamilton

1. Contribuţiile lui A. Comte la fundamentarea sociologiei ca ştiinţă propriu-zisă
2. Contribuţiile lui E. Durkheim la dezvoltarea sociologiei
3. Contribuţiile lui G. Tarde la dezvoltarea sociologiei
4. Concepţia structuralist-funcţionalistă în sociologie
Teme pentru dezbatere:

1. Concepția sociologică a lui A. Comte
2. Școala durkheimistă de sociologie
3. Aplicarea teoriei lui G. Tarde cu privire la imitația socială în societatea actuală
1. Andrei, Petre. Sociologie generală. Ediţia a IV-a. Iaşi: Polirom, Fundaţia Academică
„Petre Andrei”, Iaşi, 1997;
2. Bădescu, Ilie. Istoria Sociologiei. Perioada marilor sisteme.Galaţi: Editura Porto – franco,
1994;
3. Bulgaru, Maria (coordonator). Sociologie (manual). Vol. I. Chişinău: CE USM, 2003;
4. Buzărnescu,Ştefan. Istoria doctrinelor sociologice. Bucureşti: Editura didactică şi
pedagogică, R.A. , 1995;
5. Cojocaru, Lidia, Angela Boguş, Valentina Cohanschi, Sociologie: (Note de curs),
Chişinău : Editura A.S.E.M., 2002;
6. Costea, Ştefan. Istoria generală a sociologiei. Compendiu. Ediţia a II-a, Bucureşti:Editura
Fundaţiei România de Maine, 2004;
7. Durkheim, Emile. Regulile metodei sociologice. Bucurerşti: Editura ştiinţifică, 1974;
9. Lallement, Michel. Istoria ideilor sociologice, Vol. I, Oradea, 1997;
Babel, 1993
51
TEMA VI:
TEORETICO-SOCIOLOGICE (II)
Programare: 6 ore (sapt.10,11,12)
Tematica:
1. Concepţia istoristă
2. Concepţia formalistă
3. Concepţia relaţionistă
4. Teoria acţiunii sociale
5. Teoria sistemică structural-funcţionalistă
1. Conceptia istorista
Premisa conceptiei istoriste in sociologie: distincţia între ştiinţele naturii şi ştiinţele
sociale, în special istoria. Primele ajung la cunoştinţe generale şi abstracte, deoarece iau în
considerare ceea ce au comun şi general fenomenele, care rămân neschimbate în timp. Istoria,
în schimb, recurge la o cunoaştere concretă a evenimentelor sociale, concentrându-se asupra
trăsăturilor specifice, particulare ale fenomenelor, care sunt în funcţie de timp.
Conceptia sociologica a lui Xenopol (1847-1920)
- există două categorii de fapte: de “repetiţie”, studiate de ştiinţele naturii, şi de
“succesiune”, care sunt obiect de studiu pentru istorie.
Seriile istorice. In succesiunea fenomenelor istorice nu pot fi stabilite legi – aşa cum pot
fi dezvăluite de către ştiinţele naturii pentru domeniile lor de studiu – ci doar “serii istorice”.
Astfel istoria este o succesiune de fapte nerepetabile, unice şi ireversibile, a unor serii de fapte
înlănţuite cauzal.
Teoria lui W. Dilthey. Fiecare om trăieşte într-un mod personal participarea lui la viaţa
socială şi propria experienţă de viaţă, ceea ce înseamnă că societatea, omul, cultura nu pot fi
explicate, ci trebuie cunoscute prin înţelegere sau “interacţiune”
Teoria lui Alfred Weber. Exista trei tipuri de procese istorice paralele:
n 1) societatea sau procesul social, adică viaţa diferitelor grupuri şi colectivităţi umane
(popoarele);
n 2) cultura sau procesul cultural, se referă la viaţa şi creaţia spirituală a unui popor,
considerată specifică, deoarece izvorăşte din sufletul său, este lăuntrică, originală,
individuală şi, deci, netransmisibilă (arta, literatura, religia, miturile), fiind susceptibilă
de progres sau declin;
52
n 3) civilizaţia, care cuprinde fapte, creaţii cu caracter material.
Înţelegerea societăţii umane ca o istorie de stadii succesive este proprie şi altor gânditori. A.
Comte credea că societatea a evoluat legic prin trei stadii (“teologic”, “metafizic”, “pozitiv”);
F. Tönnies susţinea teza trecerii de la “comunitate” la “societate”; A. Vierkandt, a evoluţiei
de la stadiul “natural” la cel “cultural”.
Comunitate si societate la Hans Freyer

Comunitatea
n Este o stare socială primitivă, în care toate bunurile materiale şi spirituale aparţin în
comun tuturor membrilor unui grup
n Este dominată de tradiţii
Societatea
n este formată din grupe eterogene, legate printr-o ideologie bazată pe compromisuri de
interese sau pe dominaţie
n unitatea socială e “clasa”, definită prin situaţia ei economică.
2. Concepţia formalistă
Inaugurată de Ferdinand Tönnies (1855-1936) şi reprezentată mai cu seamă de Georg
Simmel (1858-1918). Are la baza ideea de formă
Sociologia trebuie să caute a determina “formele sociale” care rezultă din acţiunile reciproce
ale oamenilor, şi nu “conţinutul” acestora – apreciat ca fiind obiectul de studiu al ştiinţelor
sociale particulare (istoria, dreptul, economia politică, demografia etc.)
Conceptia lui F. Tonnies
n Aduce in discutie doua notiuni: “comunitate” şi “societate”
n Convieţuirea socială este un fapt întemeiat pe viaţa psihică.
n Viaţa socială decurge numai din voinţa colectivă, adică din afirmarea reciprocă a unora
de către ceilalţi.
Doua forme ale vointei sociale

n 1) voinţa “esenţială” sau naturală, biologică, instinctuală, fiind o expresie a corpului
viu şi, de aceea, are un caracter spontan, necugetat, elementar;
n 2)voinţa “raţională” sau “arbitrară”, fiind o forţă conştientă, calculată şi utilitară.
53
n Doua forme de convietuire sociala: Comunitatea si Societatea
n oamenii care sunt uniţi prin voinţa esenţială formează comunitatea;
n cei care se unesc datorită voinţei raţionale alcătuiesc societatea.
Comunitatea: este cel dintâi gen de viaţă socială, întemeiată pe voinţa organică, pe
predispoziţii gregare înnăscute, pe sentimentele naturale ale oamenilor (sentimentul matern, cel
frăţesc, înclinările sexuale), care îi conferă omogenitate. Comunitatea decurge, din forţele
naturale coezive, care zac în natura noastră şi care se orientează în afară, spre «ceilalţi»,
înglobându-se în scopurile şi interesele colective; se reglementează prin cutumă şi tradiţie.; in
comunitate se naşte şi se cultivă religia; este de natura traditionala
Societatea este rodul voinţei raţionale – un produs “artificial” –, al opţiunilor calculate,
raporturile dintre oameni stabilindu-se în funcţie de “fiecare pentru sine”, de unde şi caracterul
ei eterogen ; e o convergenţă şi o sinteză a voinţelor egoiste, individualiste, a voinţelor străine
şi potrivnice interesului comun; se reglementează prin legi şi decrete, în societate se cultiva
convenţia şi teoria; este de natură raţională
Teoria lui G. Simmel: societatea este atât un ansamblu de raporturi interumane care apar
între indivizii socializaţi (“materia”), cât şi o serie de forme pe care le pot lua acestea.
In cadrul societăţii exista un “conţinut” (psihicul indivizilor) şi o “formă” (ceea ce există
independent de ei). Unele fenomene psihice – ca iubirea şi ura – generează, ca urmare a
contactelor între indivizi, fenomene sociale de altă factură (independente de cei care le-au
produs şi cu mare influenţă asupra relaţiilor dintre ei), cum ar fi familia, concurenţa, războiul
ş.a., ce nu mai pot fi studiate de psihologie, ci de sociologie.
3. Concepţia relaţionistă
Fondator : Leopold von Wiese - a căutat să demonstreze că “substanţa realităţii umane” o
constituie socialul (ca adjectiv, şi nu societatea, ca substantiv), “identic cu interumanul
Ce este socialul?
n “o reţea complicată de relaţii între oameni”
n ansamblul proceselor izvorâte din permanentele raporturi ce apar între oameni
n individul este perceput de Wiese ca un purtător al relaţiilor de socializare
n societatea reprezinta drept totalitatea relaţiilor de socializare.
54
Procesul social este categoria fundamentală a relaţionismului sociologic, care ilustrează
şi determină raporturile dinamice dintre oameni (din care exclude contactele întâmplătoare, şi
ele produse de procese, dar fără a avea caracterul de “raporturi”).
Fenomenul se legitimează prin manifestarea lui procesuală (şi nu prin relaţia socială,
aceasta fiind “elementul variabil al procesului”). În structura oricărui proces se află
combinate inevitabil: comportamentul individual, mediul natural şi comportamentul celuilalt.
Procesele sociale se organizează în trei forme sociale: masele, grupele şi colectivele abstracte.
Relaţiile sociale pun în lumină intensitatea, durata şi natura raporturilor interumane –
ce pot fi constante sau accidentale, durabile sau efemere, puternice sau slabe etc. – adică
distanţa dintre oameni, ce măsoară nivelul de socialitate al acestora.
Exista doua categorii de relatii intre indivizi
1) Aceea a raporturilor mai simple şi mai directe între indivizi, având un caracter
relativ stabil. Gânditorul a luat în calcul:
a) asociaţia, pe bază de instincte, sentimente şi voinţă;
b) cooperarea, apărută odată cu diviziunea muncii, care a dus la formarea unor grupuri
mai restrânse de oameni, precum cele economice şi politice;
c) relaţiile de separare, concurenţă sau opoziţie – exemplificate prin cele dintre sexe,
dintre generaţii sau din sânul vieţii parlamentare.
2) Aceea a relaţiilor mai complexe, numite şi “complexe sociale”. Acestea sunt mai
rezistente şi durabile în timp, presupunând o pluralitate de relaţii, de genul celor caracteristice
statului, bisericii, claselor sociale etc.
Procesele societatii
a) procesul de “instituţionalizare”, ce constă în formarea de instituţii din complexele
sociale, care au rolul de a conserva relaţiile dintre oameni şi organizarea lor grupală, ceea ce
conferă stabilitate evoluţiei umane;
b) procesul de diferenţiere continuă şi de “profesionalizare” a indivizilor, care se
desfăşoară în interiorul grupurilor sociale, fiecare având un rol anume pentru buna desfăşurare
a raporturilor interumane (ceea ce reprezintă factorul dinamic, al schimbării)
55
4. Teoria acţiunii sociale
n Reprezentanti: Max Weber, Vilfredo Pareto, Florian Znaniecki, A. Touraine ş.a.

Max Weber
Societatea nu trebuie studiata nu ca o realitate dată, ci ca un proces istoric, nu ca un
«lucru», ci ca semnificaţie, nu ca un «organism», ci ca o activitate, nu într-un mod obiectiv-
naturalist, ci într-unul subiectiv-interpretativ”. Sistemul său sociologic, cunoscut şi sub
denumirea de “sociologie comprehensivă”, se sprijină pe noţiunile de înţelegere şi de tip ideal.
Max Weber considera că sociologia nu trebuie să se limiteze doar la a explica –
răspunzând numai la întrebarea “cum ? ” – ci ea trebuie să conducă şi la o înţelegere, fiind
obligată, deci, să răspundă şi la întrebările:
n “pentru ce? ”
n “cu ce intenţie ? ”
n “în ce sens ?”
Ce este actiunea sociala? - un raport dintre cineva şi altcineva, fie acesta un individ sau
un grup uman.
Orice acţiune are, după el, un sens subiectiv (care îl priveşte pe cel care o realizează,
acţiunile lipsite de acest sens fiind considerate organice, fiziologice) şi un sens obiectiv (când
agentul acţiunii se orientează în înfăptuirea ei după ceilalţi oameni, caz în care acţiunea sa
dobândeşte un caracter social).
A înţelege” inseamna identificarea actului şi determinarea precisă a sensului şi
motivaţiei sale.
1) actul de a da un obiect cuiva este o acţiune pe care nu o putem înţelege, dacă nu-i
ştim sensul: de împrumut, de donaţie, restituire, vânzare ş.a. De asemenea, loviturile unui topor
pot să însemne că cineva taie lemne pentru că e plătit sau pentru propriile trebuinţe, acţiunea sa
putând avea sensuri diferite;
2) propoziţia 3x3=9 nu are altă semnificaţie, pentru un matematician, în afara
caracterului ei de adevărată sau falsă, în timp ce un sociolog trebuie s-o înţeleagă întotdeauna
într-un complex de împrejurări
4 tipuri de actiune sociala
1) acţiunea raţională prin raportare la un scop - permite actorului social sa-si aleaga
mijloacele cele mai eficiente in raport de scop (ex.: taranul care cultiva pamantul, medicul
56
care asigura asistenta medicala a bolnavilor etc.). In acest caz, actiunea pleaca de la norme,
reguli si principii clare, in viata sociala oamenii alegand mijloace optime prin care scopul
urmarit sa fie cat mai bine realizat, presupunand o foarte mare precizie.
2) acţiunea raţională prin raportare la o valoare - actorul social urmareste numai
asigurarea concordantei comportamentului sau cu setul de valori, fara a fi interesat de
consecinte, care pot fi uneori negative. Aceste valori sunt: onoarea, demnitatea, datoria,
fidelitatea, eroismul .(ex.: capitanul unei nave ce se scufunda, dar nu o paraseste, soldatul pe
campul de lupta etc
3) acţiunea tradiţională - reprezinta actiunea motivata sau derivata din traditie sau
cultura, actorul social actionand in virtutea acestor modele.
4) acţiunea afectivă - reprezinta actiunea de modificare a comportamentului uman
datorita starilor afective.
Max Weber face parte din galeria fondatorilor clasici ai sociologiei, opera sa ştiinţifică
de mari dimensiuni şi de o bogăţie ideatică de excepţie constituind un moment culminant, de
referinţă, pe traiectul constituirii şi dezvoltării sociologiei ca ştiinţă de sine stătătoare,
autonomă, în corpusul total al ştiinţelor sociale şi umane.
Ea cuprinde, înainte de toate, un sistem de sociologie generală, de sociologie economică,
juridică, politică şi religioasă macrosociologic, elaborat, pe baza studiului istoric al tuturor
civilizaţiilor, epocilor şi societăţilor, în vederea creării bazelor teoretice şi metodologice
necesare cunoaşterii şi explicării originalităţii societăţii, culturii şi civilizaţiei occidentale
contemporane.
Semnificaţia istorică a operei sociologice weberiene este dată de faptul că ea a adus
contribuţii hotărâtoare la stabilirea clară şi profund elaborată a obiectului de studiu al
sociologiei, a sociologiei ca ştiinţă, a epistemologiei şi metodologiei cercetării sociologice
empirice şi aplicative.În acelaşi timp, sociologia weberiană continuă să fie contemporană prin
persistenţa problematicii raţionalităţii sociale în general, a celei capitaliste în special, ca
problematică constitutivă sociologiei ca ştiinţă şi ca instrument de pătrundere în „inima”
cunoaşterii sociologice, ştiinţifice a societăţilor umane şi de verificare a validităţii procedeelor
noastre de cunoaştere şi de acţiune socială.
Considerat ca fiind reprezentantul cel mai autentic al sociologiei „comprehensive”, M.
Weber şi-a elaborat fundamentele teoretice ale concepţiei sale derivându-le din filosofia vieţii
a lui Dilthey, iar în ceea ce priveşte logica ştiinţei, din filosofia neokantiană şi cea existenţialistă.
La Weber, ştiinţele istorice şi sociologice sunt nu numai interpretări comprehensive, ci şi
57
ştiinţele cauzale. Ca atare, sociologul nu se mărgineşte să facă inteligibile fenomenele şi
procesele sociale, ci urmăreşte să stabilească cum se petrec lucrurile, cum unele determină pe
altele, cum o anumită organizare a politicii influenţează asupra organizării economiei etc.
Cercetarea cauzală, după Weber, poate să se orienteze în două direcţii: cauzalitatea istorică şi
cauzalitatea sociologică. Prima determină condiţiile unice care au provocat un anumit
eveniment. A doua presupune stabilirea unei relaţii regulate între două fenomene.
M. Weber a propus sociologiei ca ştiinţă să studieze activităţile sociale ale oamenilor.
Din modul în care a definit aceste activităţi rezultă unele limitări pe care le-a impus astfel
studiului sociologic; uneori chiar şi unele „reduceri”. O activitate socială este o activitate
umană „cu sens”. Societatea funcţionează ca un întreg, ea are un minimum de consens social.
Natura acestui consens apare la Weber ca fiind preponderent bazată pe supunere, pe acceptarea
dominaţiei. Sociologia weberiană apare astfel relativ neputincioasă în explicarea conflictelor
şi luptelor sociale.
Acţiunea ideilor, inclusiv a ideilor religioase, asupra compor-tamentului social al
oamenilor este o variabilă importantă în explicaţia sociologică. Dar religia este un fenomen
social „de grup”, forţa ei socială penetrează adânc structurile sociale şi contribuie inclusiv la
formarea, dar mai ales la menţinerea lor. Forţa socială a ideilor nu se află în ele, ci în societatea
care le produce şi utilizează. Ideile religioase protestante au legitimat activitatea şi dominaţia
antreprenorului capitalist, dar nu l-au creat ca tip social. Ele au „precedat” ordinea economică
capitalistă, aşa cum orice formă „precede” un conţinut, dar n-au creat această ordine. Ea este
produsul sau „creaţia” oamenilor, a grupurilor, claselor şi forţelor sociale.
În “Economie şi societate”, Weber consideră că orice fapt de viaţă este o consecinţă
directă a unor acţiuni individuale sau colective. Modurile umane de a fi în lume determină
formularea mai multor paradigme ale acţiunii: psihologice, economice, etnologice, sociologice
etc. La rândul lor fiecare dintre aceste ştiinţe ale socialului dispune de un număr important de
paradigme explicative ale acţiunii. Chiar schimbarea mentalităţilor poate fi apreciată ca acţiune,
ceea ce vine să confirme afirmaţia că acţiunea socială reprezintă însuşi temeiul socialităţii.
Caracterul subiectiv al alegerii mijloacelor şi valoarea obiectivă a scopurilor constituie
şi pentru Max Weber o premisă suficient de puternică de a deosebi două tipuri de raţionalitate
aflate la baza acţiunii umane: o raţionalitate formală (echivalentă “probabilităţii logice” de
realizare a scopului) şi o raţionalitate substanţială (inspirată de motivaţii, principii şi valori).
Aceste două tipuri de raţionalitate se regăsesc în proporţii diferite în economia fiecărei
58
acţiuni, în funcţie de contextul derulării sale. Prima, care se referă la eficienţa mijloacelor, nu
o exclude pe a doua, care se referă la natura lor.
n Vilfredo Pareto
Orice acţiune umană cuprinde:
n un agent, care este purtătorul acesteia (individ, grup, societate);
n un scop (economic, religios, magic, social etc.) în virtutea căruia agentul acţionează;
n un mijloc, care face legătura dintre agent şi scop.
Tot ceea ce procura omului satisfactie si placere reprezinta un tip de energii
numite utilitar-hedoniste. Este vorba de cautarea fericirii, evitarea grijii, nevoia de prietenie,
nevoia de hrana etc. Toate acestea sunt energiile simturilor si ale sensibilitatii. Exista insa in om
o „nevoie' la fel de intensa, nevoia de a rationa, „nevoia de logica'.Omul nu poate trai ilogic,
absurd. El trebuie sa-si satisfaca aceasta „nevoie' in toate actiunile lui. De exemplu,inginerul
care vrea sa construiasca un pod va utiliza mijloace adecvate scopului pe care si 1-a propus.
Studiaza rezistenta materialelor, calculeaza, masoara etc., deci face totul dintr-o nevoie logica
da a duce la bun sfarsit ceea ce a inceput.
Actiunea lui este o „actiune logica”. Ceea ce a gandit in minte (subiectiv) coincide cu
ceea ce se intampla in realitate (obiectiv).
„Scopul subiectiv” coincide cu „scopul obiectiv', sunt identice. Alt ex.:
intreprinzatorul care vrea sa-si sporeasca profitul va proceda similar cu inginerul.
Acestia sunt „oameni logici” ce imbina latura subiectiva cu cea obiectiva pentru a- si satisface
aceasta „nevoie” logica. Toate celelate tipuri de actiuni si de situatii se abat de la schema
„actiunilor logice'. Ceea ce inseamna de fapt ca cele doua laturi nu mai coincid, ca starea
obiectiva este o expresie imperfecta a schemei sale subiective. Nevoia de logica, proprie fiecarui
om, se satisface printr-o actiune „non-logica', ceea ce nu inseamna „i-logica'
Clasificarea actiunilor
1) Acţiuni logice, în cadrul cărora legătura logică dintre mijloace şi scop există atât în
conştiinţa actorului, a celui care acţionează, cât şi în realitatea obiectivă, iar cele două relaţii –
subiectivă şi obiectivă – corespund reciproc.
2) Acţiuni non-logice (nu ilogice!), definite prin aceea că scopul obiectiv diferă de cel
subiectiv.
59
Originea acţiunilor non-logice este exprimată prin conceptul de reziduuri Justificarea
acestor acţiuni prin conceptul de derivaţii sau ideologii. Derivaţiile apar ca efecte ale
reziduurilor şi pun în lumină fondul subiectivităţii umane.
5. Teoria sistemică structural-funcţionalistă
Talcott Parsons (1902-1979) a valorificat respectivele concepţii formulând o nouă

sinteză teoretică, bazată pe conceptele de sistem, structură, funcţie, cunoscută sub denumirea
de paradigma sau modelul sistemic structural-funcţionalist (în lucrările Structură şi acţiune
socială, Sistemul social, 1951).
Functia reprezintă aspectul dinamic al sistemului, decurgând din structura acestuia. Menirea
funcţiilor este: adaptarea, integrarea conformismul social al elementelor sistemului.
Trei functii esentiale
1) asigurarea satisfacerii nevoilor minime ale “actorilor” sistemului, pentru menţinerea lor ca
fiinţe biologice şi sociale;
2) stimularea participării indivizilor la sistemul social, preîntâmpinându-se refuzul sau
pasivitatea acestora şi pregătindu-i pentru acceptarea normelor sociale instituţionalizate;
3) transmiterea şi împărtăşirea valorilor şi simbolurilor culturale tuturor generaţiilor, pentru a
da un sens acţiunii umane, urmărindu-se o internalizare a valorilor de către toţi oamenii(ceea
ce garantează integrarea lor organică în cadrul sistemului social).
Subsistemele sistemului social

- cultural (având ca elemente structurale valorile şi ca funcţie menţinerea modelelor
culturale şi aplanarea conflictelor);
- al comunităţii societale (care asigură funcţia de integrare a indivizilor prin mijlocirea
normelor);
- politic (cu funcţie de atingere a unor scopuri, având la bază, ca elemente structurale,
colectivităţile umane);
- economic (îndeplinind funcţia de adaptare prin mijlocirea rolurilor asumate de indivizi
în acest sens).
Relatiile sociale generate de actiunea sociala, T.Parsons le clasifica in:
1). Relatii comunitare (bazate pe afect si respectul traditiei) si
2). Relatii societale (bazate pe norme elaborate rational).
60
In studierea lor sociologul se raporteaza din necesitati metodologice la cinci perechi de
tipuri abstracte de valori asemanatoare tipurilor weberine:
n 1. afectivitate – neutralitate afectiva;
n 2. orientare catre colectivitate – orientare spre sine;
n 3. universalism – particularism;
n 4. calitate – realizare;
n 5. specificitate – difuziune.
Talcott Parsons fost puternic influențat de către Émile Durkheim și Max Weber,
sintetizând multe din teoriile lor în teoria acțiunii elaborată de el, care se bazează pe conceptul
de sistem teoretico-metodologic și pe principiul acțiunii voluntare. El a susținut că "sistemul
social este format din acțiunile persoanelor fizice".
Prin urmare, punctual său de plecare este interacțiunea dintre doi indivizi, care se
confruntă cu o varietate de opțiuni cu privire la modul în care ar trebui să acționeze, iar aceste
alegeri sunt influențate și constrânse de o serie de factori fizici și sociali. Parsons a stabilit că
fiecare individ are așteptări cu privire la acțiunile și reacțiile celuilalt la propriul său
comportament, și că aceste așteptări sunt derivate din normele și valorile acceptate în societatea
în care cei doi indivizi trăiesc. După cum accentuează Parsons, într-un context general, nu va
exista niciodată o potrivire perfectă între comportamente și norme, deci o astfel de relație nu va
fi niciodată perfectă.
În construirea sistemelor, T. Parsons urmărește corelația intre imperativele normative
ale funcțiilor și modalitățile concrete de raportare a actorului la situație și roluri. Sistemele
sociale sunt un rezultat al integrării sistemelor de acțiune generate de diferențierile de rol,în
următoarea succesiune: actorul, pe baza rolului prescris de imperativele funcționale determina
o situație prin alegerea segmentelor, ce definesc situația, în spațiul social. Structura raporturilor
dintre actor și situație conform orientării actorului, definește un sistem de acțiune, iar prin
interdependenta dintre aceste sisteme de acțiune, ia naștere sistemul social caracterizat prin
tropismul sau spre echilibrul funcțional.
Sistemele de acțiune pot fi:
1. sisteme ale personalității;
2. sisteme sociale;
3. sisteme culturale.
Când aceste sisteme se mențin integrate în raza acelorași cerințe funcționale prin
resurse acționale proprii, ele alcătuiesc “o societate”. Aceste resurse endogene ale sistemului
61
sunt identificate de T. Parsons la nivelul “așteptărilor normative mutuale” care dau naștere
rolurilor (ceea ce actorul face în raporturile sale cu ceilalți și care trebuie privit în semnificația
sa funcționala pentru sistemul social” și statusurilor (“locul sau în relațiile din cadrul
sistemului”). Interdependența dintre statute și rolurile de baza dau naștere structurilor societale
și status – roluri care alcătuiesc fundamentul organismului social global. Analiza structural-
funcționalista (ca metodologie sociologica) vizează descoperirea tuturor raporturilor
funcționale dintre parte și întreg prin relevarea corelațiilor dintre structura statusurilor și
realizarea rolurilor în raza celor patru cerințe funcționale atingerea scopurilor, adaptarea,
menținerea modelului (patern) și integrarea.

1. Concepţia structuralist-funcţionalistă în sociologie
2. Sociologia comprehensiva la Max Weber
3. Concepția formalistă a lui Georg Simmel
1994;
Babel, 1993
62
TEMA VII:
PERSONALITATEA ȘI SOCIALIZAREA.
STATUS-UL ȘI ROLUL ÎN SOCIOLOGIE
Tematica:
1. Conceptul sociologic de personalitate umană
2. Perspectiva sociologică de clasificare a personalităţii umane
3. Status-ul şi rolul în sociologie
4. Conţinutul, factorii şi formele socializării
1. Conceptul sociologic de personalitate umană
Personalitatea e un semn distinctiv al socializării, al umanizării celor care se nasc în

societate. Asa cum personalitatea este un atribut unic al omului, tot aşa şi umanitatea – ca
realitate imensă şi eternă, cum o socotea D. Gusti – are atributele imensităţii şi eternităţii.
Dacă individualitatea este socotită, de unii autori, ca o caracteristică biologică a omului,
în schimb, personalitatea este apreciată ca fiind o calitate socială a acestuia. Personalitatea
(termen întrebuinţat cu multiple înţelesuri în filosofie, psihologie, istorie etc.) ne apare drept
rezultat al interacţiunilor sociale (dintre indivizi, dintre ei şi instituţii), fiind produsul acţiunilor
şi influenţelor mediului cultural şi social asupra individului.
Personalitatea unui individ se formează în timp, semnificând “naşterea” lui socială.
Familia, şcoala, grupurile de prieteni şi de muncă, de loisir, relaţiile de vecinătate, climatul
social general, nivelul de trai, mass-media etc. concură laolaltă şi cu ponderi variabile la
constituirea trăsăturilor unei personalităţi.
Personalitatea – in psihologie
n orice fiinţă care este conştientă de ea însăşi, acţionează deliberat, e dotată cu gândire şi
voinţă liberă, putând fi, deci, responsabilă
n conştiinţa de sine şi armonia motivelor în determinarea actelor voluntare reprezintă
suportul oricărei personalităţi.
63
Personalitatea – in filosofie
n Immanuel Kant a definit personalitatea ca scop al acţiunilor morale, socotind că aceasta
trebuie să fie tratată, întotdeauna şi în acelaşi timp, nu numai ca mijloc, ci, în primul
rând, ca scop în sine.
Cand se formeaza si cum evolueaza personalitatea?

n dinamica formării personalităţii durează până la vârsta de 20-25 ani, perioadă care
coincide cu instruirea, educaţia, pregătirea, în linii mari, a indivizilor umani pentru
exercitarea unei profesii şi integrarea lor în viaţa socială (când ei conştientizează, aspiră
şi pot să-şi asume anumite status-uri şi roluri sociale). În realitate, procesul de
personalizare nu se încheie niciodată (ca şi cel de socializare şi culturalizare). La vârsta
amintită, însă, individul poate fi considerat ca posesor al unei personalităţi deja
structurate, care, ulterior, se îmbogăţeşte şi se perfecţionează în paralel cu evoluţia
cadrului social.
2. Perspectiva sociologică de clasificare a personalităţii umane

Edward Spranger a diferenţiat şase tipuri de personalitate
1) “Omul teoretic” – definit prin interesul predominant pentru adevărurile ştiinţifice
generale, pe baza cărora să explice lumea;
2) “Omul economic” – preocupat de dobândirea bunurilor materiale şi de bogăţie;
3) “Omul estetic” – dominat de preocuparea pentru frumos, sub toate aspectele
manifestării sale;
4) “Omul politic” – stăpânit de tendinţa dominării altor semeni şi a posedării puterii;
5) “Omul activist social” – caracterizat de preocuparea pentru ajutorarea celor nevoiaşi
sau nefericiţi;
6) “Omul religios” – preocupat de legătura cu Dumnezeu, prin credinţă, şi de problemele
lumii transcendente; el poate fi şi mistic sau misionar.
Florian Znaniecki vorbea despre:
n tipul “omului bine crescut” (produs al influenţei educative a şcolii),
n tipul “omului muncii” (determinat de condiţiile în care lucrează),
64
n tipul “omului de distracţie” (prezent în straturile sociale înalte, aristrocratice,
preocupate sistematic de divertisment)
Personalitatea de bază se referă la “un ansamblu de caracteristici ale personalităţii
comune tuturor membrilor societăţii respective, şi care nu apar şi la alte societăţi”
(Szczepanski). Exemplu: francezii sunt rafinaţi şi inteligenţi, că italienii sunt zgomotoşi şi
guralivi, că englezii sunt flegmatici şi de acţiune personalitatea de bază “este condiţionată, în
mare măsură, de ereditatea socială, adică de continuitatea istorică a esenţei unei forme sau alteia
de cultură şi de comunitatea etnică”
3. Status-ul şi rolul în sociologie

Statusul implică un ansamblu legitim de aşteptări faţă de cei ce ocupă alte poziţii în
cadrul aceluiaşi sistem. Privit din această perspectivă, statusul reflectă ansamblul
comportamentelor la care individul se poate aştepta în mod legitim din partea celorlalţi membri
ai grupului sau ai colectivităţii din care face parte.
Fiecare individ este caracterizat de un set de statusuri. Statusul social presupune atât
fundamente naturale, precum rasa, sexul şi vârsta, atribuite individului, cât şi fundamente
culturale, precum pregătirea, ocupaţia şi căsătoria, dobândite de acesta, rezultă că statusul social
constituie prin sine, conform aprecierii sociologului american R. Merton, un set de statuse.
Prin urmare:
n status-ul desemnează locul pe care îl ocupă un anume individ, un grup sau o clasă socială
într-un sistem micro ori macrosocial, la un moment dat, şi din care decurg anumite
drepturi şi datorii.
n Exemplu: status-ul unui medic, al unui inginer sau economist implică dreptul de a
exercita, fiecare, profesia respectivă, cu avantajele şi prerogativele pe care le comportă
acestea
n Clasificarea statusurilor
n a) latente şi cele actuale (ex: când un medic îngrijeşte bolnavul sau un agricultor
lucrează pământul, ei au ca status social calitatea de medic, respectiv, de agricultor, pe
când celelalte statusuri – de credincioşi, părinţi, orăşeni sau rurali etc. – sunt latente);
65
n b) atribuite (prin forţa lucrurilor, precum sexul, vârsta, naţionalitatea, rasa) şi
dobândite (obţinute de individ prin eforturile sale – status-ul profesional, de pildă
n Clasificarea statusurilor
1. a) biologice (sex, vârstă, rasă);
b) familiale (părinţi, copii, soţi etc.);
c) extra-familiale (profesie, venit etc.).
2. a) formale (oficiale);
b) informale (neoficiale).
3. a) generale (de care dispun toţi membrii unei colectivităţi – în calitatea lor de orăşeni,
ingineri etc.);
b) particulare (atribuite doar unora dintre componenţii unui grup social – în calitatea lor de
conducători, executanţi etc.).
În sociologia organizaţională s-a relevat că poziţiile ierarhice intermediare determină
conflicte interstatus ( de exemplu, statusul profesional de maistru într-o întreprindere
industrială, cel de asistent universitar etc.).
Pe ansamblu, disensiunile dintre statusuri au loc în două cazuri :
1. a) atunci când indivizii ocupă o poziţie înaltă într-un grup şi o poziţie inferioară – în cadrul
altui grup;
2. b) atunci când drepturile şi obligaţiile aferente unui status vin în contradicţie sau împiedică
exercitarea altui status. Cercetările sociologice concrete au arătat că modul în care
persoana îşi percepe propriul status intervine decisiv în depăşirea conflictelor inter- şi
intra-status. De asemenea, s-au găsit corelaţii semnificative între cristalizarea statusurilor
şi atitudinile politice, între statusuri şi anumite boli psihice, ca şi între statusul profesional
formal şi satisfacţia muncii.
Rolul desemnează aspectul dinamic al status-ului lor, exercitarea, aplicarea efectivă a

drepturilor şi obligaţiunilor prevăzute de status (în raport de alte persoane, grupuri, instituţii
etc.). Exemplu: rolul unui părinte faţă de copii este acela de a se manifesta ca un părinte; al
unui medic faţă de bolnav – de a se manifesta ca un medic; al unui director – ca un director; al
unui elev, faţă de profesor, ca un elev ş.a.m.d.
Ocupăm un status – ce poate rămâne neschimbat – şi jucăm un rol corespunzător – ce se
poate schimba cu evoluţia nevoilor sociale. Orice status îşi asociază , de fapt, mai multe roluri
66
sociale ( statusul de student, bunăoară, presupune raportarea la profesor, la colegii de grupă, la
colegii din alţi ani de studii).
Orice rol are asociate tipuri de emoţii, acţiuni, atitudini specifice, trebuind să fie
îndeplinit conform cu aşteptările colectivităţii faţă de cei ce deţin un rol social. În alţi termeni
putem spune că statusul relevând aşteptările individului faţă de ceilalţi, deci, drepturile
acestora, iar rolul relevând aşteptările celorlalţi faţă de individ, deci obligaţiile acestuia,
rezultă că în orice relaţie de complementaritate drepturile specifice statusului unui partener
presupune în aceiaşi măsură obligaţii specifice rolului celuilalt partener, aşa cum drepturile
specifice statusului de medic, de a trata, presupun obligaţia specifică rolului de bolnav, de a
urma tratamentul conform cerinţelor medicului, iar drepturile specifice statusului de bolnav, de
a fi tratat, presupun obligaţia specifică rolului de medic, de a trata conform necesităţilor
bolnavului.
Este astfel evident că în măsura în care drepturile specifice statusului unor indivizi sunt
în mod interpersonal complementare cu obligaţiile specifice rolurilor lor, în aceeaşi măsură se
crează o reţea de statuse şi roluri interdependente, pe baza căreia indivizii respectivi se
integrează în grup social, cu structură şi funcţii specifice.
n Diferenta dintre rol si status

n Rolul este, deci, conduita pe care ceilalţi (colegi, prieteni, subordonaţi, şefi etc.) sunt
îndreptăţiţi să o aştepte de la un individ, ca urmare a status-ului pe care îl deţine în raport
cu aceştia.
n Dacă status-ul fixează poziţia individului în grup şi exprimă, în esenţă, ce aşteaptă el
de la ceilalţi, rolul, în schimb, ne arată ce aşteaptă grupul de la individ.
n Clasificarea rolurilor
n 1) roluri instituţionale : roluri biosociale – ca vârsta şi sexul; roluri profesionale, de
asociere, de clasă socială etc.;
n 2) roluri de grupuri restrânse : şef, membru al grupului;
n 3) roluri personale : după modelele celor care sunt prezentate în mass-media – un actor
care joacă un personaj, de pildă.
67
4. Conţinutul, factorii şi formele socializării
Socializarea este un proces social fundamental şi complex, de transformare a fiinţei

umane într-o fiinţă socială, prin interiorizarea conştientă a modurilor de gândire şi simţire, a
normelor, valorilor şi modelelor de comportament ori acţiune proprii societăţii într-un anumit
moment al devenirii ei. Formarea personalităţii este rezultatul unui proces complex de
socializare, în care interacţionează factori personali , de mediu şi culturali. Socializarea în sens
larg înseamnă a transforma un individ dintr-o fiinţă asocială într-o fiinţă socială,
inculcându-i moduri de gândire, simţire, acţionare. (Dicţionar de sociologie, Coordonatori
: Raymond Boudon şi a.. – Bucureşti, 1996, p. 248 ).
Prin intermediul socializării, societatea se reproduce în configuraţia atitudinală şi
comportamentală a membrilor săi. Socializarea este modalitatea prin care un organism biologic
este transformat într-o fiinţă socială capabilă să acţioneze împreună cu alţii. Transferul de
cultură de la o generaţie la alta se face prin intermediul socializării. Individul se naşte într-o
anumită cultură pe care o preia, o interiorizează şi o transmite următoarelor generaţii. Una din
consecinţele socializării este stabilirea normelor de comportament astfel dobândite. Această
interiorizare a normelor şi valorilor permite, de asemenea, însuşirea regulilor sociale, care prin
definiţie sunt exterioare individului, şi creşterea solidarităţii dintre membrii grupului.
Procesul de socializare a format obiectul a numeroase analize ştiinţifice care au urmărit
să pună în evidenţă factorii determinanţi, agenţii de socializare, mecanismele prin care aceasta
se realizează. Complexitatea domeniului de studiu a condus la formularea unor teorii diferite
ale socializării, dintre care cele mai importante sunt teoriile învăţării şi teoriile dezvoltării
cognitive.
Factorii socializarii: Familia, școala, diversele grupuri sociale (de muncă, de

vecinătate, de prieteni etc.), instituţii, mass-media s.a
La baza socializării se află fenomenele de instruire şi educaţie, care formează şi
modelează personalitatea umană, o face aptă pentru a corespunde diferitelor solicitări şi
experienţe sociale.
De la însuşirea limbajului colectivităţii în care s-a născut şi până la asimilarea, prin
intermediul acestuia, a tradiţiilor, credinţelor, modului de gândire şi acţiune, a tuturor
68
valorilor materiale şi spirituale ale societăţii din care face parte, individul se afirmă în
conformitate cu specificul său uman şi al culturii pe care a moştenit-o.
Familia. În primii ani de viaţă ai copilului familia este cel mai important agent al
socializării. Această afirmaţie este îm mod special adevărată cu privire la părinţi dar, de
asemenea, ea este adevărată, e drept într-o măsură mai mică, pentru fraţii şi surorile copilului.
Mai mult decât oricine altcineva, părinţii definesc atitudinile, concepţiile şi credinţele unui
copil. Într-o bună măsură, pentru copiii preşcolari adevărul este ceea ce le spun părinţii lor.
Părinţii rămân importanţi ca agenţi ai socializării în toată copilăria şi adolescenţa, deşi pe
măsură ce copiii cresc, aceştea împart din ce în ce mai mult rolul lor cu alţi agenţi ai socializării.
Efectele socializării în familie sunt adesea prezente pe durata întregii vieţi a individului. Religia
familiei în mod obişnuit devine şi a copilului, iar atitudinile politice, concepţiile despre lume
cât şi stilul de viaţă proprii viitorului adult sunt influenţate substanţial de cele ale familiei.
Şcoala. Ca instituţie, şcoala are un efect profund nu numai pentru cunoştinţele copiilor,
dar ea joacă un rol deosebit pentru formarea imaginii proprii a acestora, a modului lor de gândire
şi înţelegere a realităţii. Părinţii tind să accepte şi să evalueze performanţele copiilor lor într-o
manieră laxă şi afectivă. Profesorii în şcoli sunt mult mai riguroşi. Aceştea judecă performanţele
pe baza unor criterii impersonale, iar pe cei care au rezultate slabe îi sancţionează cu note mici
sau îi lasă repetenţi.
Şcoala de asemenea joacă un rol important în însuşirea de către elevi şi studenţi a valorilor şi
credinţelor societăţii în care trăiesc. Şcoala, de asemenea, aduce copiii într-o oarecare
independenţă faţă de familie Rolul şcolii în procesul socializării a devenit important în
societăţile industriale moderne deoarece cunoaşterea ştiinţifică şi specializarea tehnică s-
auextins dincolo de ce poate fi posibil să se înveţe acasă (Ibidem, p.139.140).
Religia. Influenţa religiei ca agent al socializării se manifestă în modalităţi variate. Deşi
mulţi sau cei mai mulţi dintre indivizi se identifică cu o religie sau alta, totuşi nu pre mare parte
dintre aceştea participă la serviciul religios. Însă pentru oamenii care sunt credincioşi, religia
este un agent puternic al socializării, deoarece ea îi învaţă ce este bine şi ce este rău.
Prietenii şi colegii. Grupul de ptieteni sau de colegi este probabil al doilea ca importanţă
după familie. Acest tip de grup este un grup de similaritate (de echivalenţă) care desemnează
persoanele care au acelaşi statutm sunt egale sau foarte apropiate potrivit unui criteriu social
semnificativ. Grupurile de vârstă apropiată şi, în mod deosebit al
69
adolescenţilor, joacă un rol important în împărtăşirea valorilor şi stilurilor de viaţă comune
ajungând chiar la constituirea uneiadevărate culturi proprii.
Grupul de similaritate începe să fie un factor influent în procesul de socializare a
copilului de la o vârstă fragedă. Pe treptele superioare ale şcolii influenţa colegiilor devine
semnificativă deoarece tinerii caută să-şi dobândească independenţa prin schimbarea influenţei
celor de acasă cu cei de la şcoală. Grupul de colegi impune norme proprii în îmbrăcăminte,
vorbire, atitudi etc., iar neconformarea tinerilor cu ele aduce după sine ridicularizare şi chiar
ostracizare din grup. Datorită presiunii puternice din partea grupului de colegi, influenţa
acestuia pe durata adolescenţei este poate cea mai importantă dintre toţi agenţii socializării.
Acest efect este cel mai mare în modul de a se îmbrăca şi a vorbi, al distracţiilor preferate şi, în
general, al petrecerii timpului liber. Adesea el poate să se extindă la atitudini şi comportamente
din domeniul sexualităţii, al consumului de alcool sau mai nou, al drogurilor.
Mass-media. În ultimile decenii mass-media a devenit unul din cei mai influenţi agenţi
ai socializării. Deşi socializarea nu este o funcţie manifestă amass-mediei, ea a devenit una din
funcţiile ei latente. În mod deosebit televiziunea excelează în acest sens. Un copil peterce în
medie de la 2 până la 3 ore pe zi privind la televizor, ceea ce în multe cazuri înseamnă mai mult
timp decât el sau ea petrec vorbind cu părinţii ori cu fraţii şi surorile.
Deşi există dezbateri mari despre modalităţile prin care televiziunea influenţează atitudinile şi
comportamentul, în schimb, nu există nici un dubiu că televiziunea a devenit un mijloc
important prin care tinerii ajung să înţeleagă lumea.
Un domeniu particular de interes în domeniul mass-mediei îl reprezintă sexualitatea şi violenţa.
Unele cercetări pun în seama creşterii nivelului general al violenţei şi miile de oameni ucişi în
serialele şi filmele prezentate la televiziune.
Formele socializarii
n forme instituţionalizate, oficiale, având un caracter sistematic, organizat şi de durată
n forme neinstituţionalizate, spontane, fără scopuri precise şi finalităţi urmărite în mod
programatic.
Socializare pozitiva/negativa
n socializarea pozitivă sau normală este concordantă cu aşteptările generale, de
ansamblu, ale unei societăţi
70
n socializarea negativă sau deviantă, anomică, proprie unor grupuri sociale periferice,
care ignoră sau încalcă modelele normative dezirabile în rândul majorităţii populaţiei.
Socializarea anticipatoare desemnează asimilarea acelor norme, valori şi modele de

comportament care facilitează adaptarea sau integrarea într-un cadru instituţional sau facilitează
adaptarea sau integrarea într-un cadru instituţional sau organizaţional viitor .De exemplu,
studenţii în asistenţă socială sau drept, în facultate experimentează socializarea anticipatoare
atunci când sunt încurajaţi să gândască ca un asistent social sau magistrat. În mod similar, o
femeie însărcinată poate citi despre modul în care cresc copiii şi poate chiar începe să schiţeze
un plan cum va îngriji şi educa propriul copil, chiar dacă în realitate ea nu a devenit mamă.

1. Conţinutul, formele şi factorii socializării
2. Personalitatea umană şi vocaţia. Tipul omului de vocaţie
3. Tipuri de socializare
4. Ilustrarea personalităţii prin atitudine
Babel, 1993
71
BIBLIOGRAFIE ORIENTATIVĂ
(* inclusiv pentru proiectele individuale de semestru)
1. Andrei, Petre, Opere sociologice, vol. III, Bucureşti, Editura Academiei, 1978
2. Batâr, Dumitru, Sociologie generală, Editura Psihomedia, Sibiu, 2003
1994;
4. Boudon, Raymond, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997
2010; Buzărnescu,Ştefan. Istoria doctrinelor sociologice. Bucureşti: Editura Didactică şi
pedagogică, R.A. , 1995; Bulgaru, Maria (coordonator). Sociologie (manual). Vol. I.
Chişinău: CE USM, 2003;
8. Cojocaru, Lidia, Angela Boguş, Valentina Cohanschi, Sociologie: (Note de curs), Chişinău
: Editura A.S.E.M., 2002;
9. Comte, Auguste, Curs de filosofie pozitivă, vol. IV, Editura Beladi, Craiova, 2002; vol. V,
2003; vol. VI, 2005
10. Constantinescu, Virgil, Stoleru, Paula, Grigorescu, Pompiliu. Sociologie. Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică, R.A.,, 1993
12. Dan, A, Diagnoza şi soluţionarea problemelor sociale, note de curs, Bucureşti,
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială
13. Decheaux, J.H., Reflecții despre om şi viața socială în gândirea presociologică. (concepția
lui J.‐J. Rousseau), in Tratat de sociologie generală, Editura Beladi, Craiova, 2010
15. Giddens, Anthony, Sociologie, Editura All, Bucureşti, 2000
16. Goodman, Norman, Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti, [1998]
72
17. Herseni, Traian, Sociologie. Teoria generală a vieţii sociale, Editura Ştiinţifică, București,
1983
18. Ionescu,Ion, Stan, Dumitru. Elemente de sociologie, Iaşi: EdituraUniversităţii „Alexandru
Ioan Cuza”, Iaşi, 2000
20. Miftode, Vasile, Metodologia sociologică, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1995
21. Mihăilescu, Ioan, Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz, Editura
Polirom, Iaşi, 2003
22. Mihu, Achim, Sociologie, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008
24. Otovescu, Dumitru, Tratat de sociologie generală, Editura Beladi, Craiova, 2010
25. Rotariu, Traian, Petru Iluţ (coord.), Sociologie, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1996,
Cap. I: Obiectul şi problematica sociologiei
26. Schifirneţ, Constantin, Sociologie, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2004
27. Schneider W., F., Gruman A., J. şi Coutts M., L. (2005), „Applied Social Psychology”, în
Schneider, F.W., Gruman, J.A., Coutts, L.M., eds. (2005), Applied Social Psychology.
Understanding and Addressing Social and Practical Problems, Thousand Oaks, London,
New Dehli, Sage Publications, Inc., pp. 5- 16.
28. Speranţia, Eugeniu, Introducere în sociologie, Tomul I, Istoria concepţiilor sociologice,
Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1944
29. Teodorescu, Gheorghe, Sociologia mirabilis, Editura Fundaţiei Axis, Iaşi, 2006
30. Zamfir, C, Strategii ale dezvoltării sociale, Ed. Politică, Bucureşti , 1977;
31. Zamfir, Cătălin Lazăr Vlăsceanu. (coord.), Dicţionar de sociologie, Bucureşti: Editura
Babel, 1993
32. Zamfir, E; M.Preda, Diagnoza problemelor sociale comunitare, Bucureşti, Editura Expert,
2000
73

Introducere in Sociologie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Introducere in Sociologie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2020-2021

Nivel Licenta, Anul I,

Titular disciplina: Lect.univ.dr. Gabriela MOTOI1

M Nota finală de la disciplina INTRODUCERE IN SOCIOLOGIE I va fi compusă din:

Programare: 4 ore (sapt.1,2)

1. Definitia sociologiei ca stiință socială

Sociologia analizează viaţa socială a omului sub aspectul:

2. Obiectul de studiu al sociologiei

Printre alte probleme cercetate de sociologie, menţionăm pe cele legate de stratificarea

4. Funcţiile teoretice şi aplicative ale sociologiei

Funcţiile aplicative ale sociologiei

Texte pentru analizat:

Teme pentru referate:

Întrebări pentru dezbatere :

1. Ce sunt problemele sociale?

O serie de probleme legate de sănătate pentru care soluţia ar fi tocmai modificarea

B. Problema sociala reprezintă o situaţie indezirabilă, care este considerată de un

D. O problemă socială reprezintă o anumită situaţie ce este incompatibilă cu

2. Sociologia ca ştiinţă a problemelor sociale

Sociologia contribuie la explicarea shimbărilor sociale ; diversificarea valorilor activităţii

Probleme sociale pozitive si negative

Perspectivele sociologice de analiză a problemelor sociale

a) Perspectiva patologiei sociale.

b) Perspectiva dezorganizării sociale.

c) Perspectiva conflictului de valori.

d) Perspectiva comportamentului deviant.

e) Perspectiva etichetării sociale.

Texte pentru analizat:

Teme pentru referate

Întrebări pentru dezbatere:

1. Originile gândirii sociologice: din antitchitate până în secolul al XIX-lea

d) Modernitatea – secolele XVI-XVIII

2. Constituirea sociologiei ca ştiinţă de sine autonomă

Auguste Comte (1793-1857) așează sociologia, într-o ordine ierarhică, după

Examinând devenirea sociologiei ştiinţifice, cercetătorii acesteia au luat în consideraţie

1) orientarea individualistă, caracterizată prin faptul că acordă supremaţie individului faţă

Texte pentru analizat:

Teme pentru referate

Întrebări pentru dezbatere:

1. Sensul şi condiţiile enunţurilor legice în sociologie

Legăturile stabile care se reproduc cu necesitate în cadrul societăţii reprezintă legi

Condiții pentru ca un enunț sa fie lege

Georges Palante a realizat o clasificare a acestora în cadrul examinării procesului de

b. Legile evoluţiei și legile cauzalităţii

Gaston Bouthoul a clasificat legile sociologice astfel:

Teme pentru referate:

A. Concepția lui Jean Jacques Rousseau

B. Concepția lui Thomas Hobbes

Alți reprezentanți ai teoriei contractualiste: J. Locke, Montesquieu, Johan Althusius

Solidarismul: teză modernă a contractualismului

Încercările de individualizare a sociologiei ca ştiinţă caracteristice sec. al XIX – lea,

"Diviziunea muncii sociale" promovează ideea că ursa ordinii sociale o constituie

n "solidaritatea organică" derivă din diviziunea muncii, din separarea activităţilor, şi

Principalele ciritici aduse sociologismului au fost: reducerea persoanei la societate;

n Gabriel Tarde - Legile imitaţiei (1890)

G. Tarde afirma ca “o societate nu este decat o colectie de fiinte pe cale de a se imita

Adepții și continuatorii lui G. Tarde

Legea generală a evoluţiei cosmice şi sociale este trecerea de la o omogenitate

Curente sociologice derivate din evoluționism

Teme pentru referate:

Teme pentru dezbatere:

Comunitate si societate la Hans Freyer

Doua forme ale vointei sociale