Sunteți pe pagina 1din 75

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAŢI

Facultatea de Istorie, Filosofie și Teologie


Specializarea Teologie Ortodoxă Asistență Socială

METODOLOGIA CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE (ȘTIINȚELE SOCIALE)

Note de curs

1
4 7

6
Daniela Rusu-Mocănaşu
3
2
8
5

2018-2019
Galați
Metodologia cercetării în științele sociale

Cuprins
Lista figurilor 3
Lista tabelelor 3
Obiectivele cursului 4

I. Noţiuni introductive: 7
1. Cunoaşterea socialului. Cunoaşterea comună, cunoaşterea ştiinţifică 7
2. Precizări conceptuale 14
3. Fundamente teoretice ale cercetării 15

II. Etape ale unui proiect de cercetare în Științele Sociale 20


A. Organizarea Cercetării 21
A.1. Alegerea temei (obiectului) cercetării 22
A.2. Informarea şi documentarea prealabilă (Preancheta) 26
A.3. Fixarea obiectivelor cercetării 27
A.4. Delimitarea „universului” cercetării 28
A.5. Stabilirea cadrului teoretic al cercetării şi a modelului conceptual 29
A.6. Elaborarea ipotezelor cercetării 30
A.7. Stabilirea unităţilor (populaţiei) studiate 36
A.8. Analiza conceptelor şi operaţionalizarea lor. Construirea variabilelor şi
elaborarea schemei descriptive 36
A.9. Stabilirea metodelor, tehnicilor şi procedeelor de cercetare şi elaborarea
instrumentelor cercetării 36
A.10. Pretestarea instrumentelor de cercetare 46
A.11. Definitivarea instrumentelor cercetării 47
A.12. Multiplicarea instrumentelor de cercetare 47
A.13. Organizarea echipei de cercetare 47
B. Culegerea şi înregistrarea informaţiilor 48
C. Analiza informaţiilor 49
D. Stabilirea concluziilor şi redactarea raportului de cercetare 55
III. Etica cercetării 54
Bibliografie 66
Anexa 1. Schema descriptivă a cercetării cu tema „Integrarea socio-profesională a
persoanelor cu deficiențe vizuale” 73

2
Metodologia cercetării în științele sociale

Lista Figurilor

Figura 1. Componentele procesului de cercetare 15


Figura 2. Fundamente ale cercetării sociale 16
Figura 2. Etajele” cercetării sociale 21
Figura 4. Demersul stabilirii obiectivelor cercetării 26
Figura 5. Etapele operaționalizării unui concept 38
Figura 6. Operationalizarea conceptului „status social” 42
Figura 7. Operationalizarea conceptului „satisfactie in muncă” 42

Lista tabelelor

Tabel 1. Fundamente teoretice ale cercetării sociale 16


Tabel 2 Diferențe percepute între metodologia cantitativă și metodologia
calitativă 18
Tabel 3. Operaționalizarea conceptului „religiozitate” 44
Tabel 4. Evoluţia divorţialităţii în România, între anii 1990-1997 50
Tabel 5. Codul deontologic al sociologilor 61

3
Metodologia cercetării în științele sociale

OBIECTIVELE CURSULUI

De ce o disciplină Metodologia cercetării în științele sociale?

Un rol foarte important în dezvoltarea unei cariere profesionale de succes îl au


cunoştinţele şi abilităţile practice formate pe parcursul anilor de studiu. Studierea
disciplinelor incluse în programul academic de formarea profesională, conform
opțiunii pe care aţi realizat-o, vă oferă acumularea de informaţii primare despre
sarcinile ce trebuie realizate în cadrul profesiei, formarea aptitudinilor necesare
practicării acelei profesii şi acumularea unei experienţe practice care să permită
rezolvarea sarcinilor de lucru. Ca student în primul an de studiu, poate vă întrebaţi
dacă este necesară parcurgerea unei discipline denumite Metodologia cercetării în
științele sociale? Vă formează competenţe şi abilităţi pe care să le folosiţi mai târziu,
în profesia aleasă la viitorul dumneavoastră loc de de muncă?

Ce vei face ca cercetător în ştiinţele sociale?


Ca cercetător în ştiinţele sociale vei fi preocupat de:
o a elabora diagnoze şi prognoze referitoare la starea socială şi la evoluţia
diferitelor organizaţii, instituţii, grupuri sau comunităţi sociale;
o a studia comportamentul uman, cauzele şi consecinţele sale;
o a identifica credinţe care stau la baza şi susţin anumite practici, conduite ale
oamenilor;
o a privi la factori din cadrul societăţii şi a încerca să găseşti căi de a înţelege şi
explica acţiunile oamenilor şi rezultatele acestora;
o a investiga cauzele diferitelor fenomene, conflicte şi mişcări sociale (ex.
migraţia, delincvenţa, agresiunea socială etc.);
o a afla cum să studiezi comportamentul uman;
o a dezvolta un proiect de cercetare, argumentând că este cel mai adecvat pentru
a cerceta un anumit subiect;
o a aplica metode pentru culegerea şi analiza datelor;
o a adapta metode pentru a culege şi analiza date sau de a descoperi noi metode
şi tehnici;
o a oferi soluţii la problemele investigate, pe baza concluziilor din cadrul
cercetării efectuate;

4
Metodologia cercetării în științele sociale

La ce îţi foloseşte cursul? Care sunt Obiectivele Cursului:


Acest curs te va ajuta să dobândeşti o privire de ansamblu, clară, asupra
elementelor esenţiale ale metodelor şi tehnicilor de cercetare socială. De asemenea, te
va sprijini în realizarea unui proiect de cercetare socială, pe tot parcursul acestui
demers, de la analiza literaturii, la scrierea rezultatelor. Altfel spus, cursul te va
ajuta la:
- a înțelege ce este o cercetare;
- a înțelege rezultatele unei cercetări, a înțelege ceea ce citiți;
- a evalua rezultatele unei cercetări;
- a identifica diferite componente ale unui proiect de cercetare eficient și
abilitățile necesare pentru efectuarea sa;
- a ști cum să planificați un proiect de cercetare:
- a cunoaște metodele și tehnicile utilizate în cercetare, metodologia cercetării;
- a înțelege avantajele și dezavantajele diferitelor metode de cercetare și
relevanța lor pentru diferite situații;
- a cunoaște structura unui raport de cercetare, incluzând rolul recomandărilor
realiste și adecvate;

Competențe formate prin participarea la activitățile de curs și


seminar:
În urma parcurgerii modulului de Metodologia cercetării în științele sociale
studenții își vor forma abilități care le vor permite:
• Să diagnosticheze și să investigheze o problemă reală, de importanță pentru o
organizație/comunitate/societate;
• Să localizeze munca lor în cadrul corpului de cunoștințe actual;
• Să colecteze și analizeze date;
• Să tragă concluzii posibile/pertinente/rezonabile;
• Să facă recomandări practice și acționabile;
• Să reflecte asupra implicațiilor pentru practica profesională.

5
Metodologia cercetării în științele sociale

Structura cursului:
• Introducere în cercetarea în științele sociale..
• Proiectarea cercetării.
• Analiza cantitativă și calitativă a datelor.
• Elaborarea raportului de cercetare și prezentarea rezultatelor cercetări.
• Metode de colectare a datelor.
• Etica cercetării.

Structura activităților de seminar:


1. Cunoaștere comună și cunoaștere științifică a socialului.
2. Cercetare cantitativă și cercetare calitativă. Metode cantitative și metode
calitative.
3. Alegerea temei de cercetare și întrebările cercetării. Strategii de cercetare.
4. Măsurare. Operaționalizare. Niveluri de măsurare. Scale.
5. Tehnici și proceduri de eșantionare.
6. Analiza cantitativă și calitativă a datelor.
7. Elaborarea unui Proiect de CERCETARE (CONTEAZĂ LA NOTĂ!!!)

Structura Proiectului de Cercetare

1. Actualitatea temei (inclusiv importanța


investigării sale);
2. Scopul (obiectivul general);
3. Obiectivele (obiectivele specifice)
4. Ipotezele cercetării
5. Universul cercetării.
6. Cadrul conceptual (sistem înițial de
concepte cu definițiile ce le veți utiliza)
7. Operaționalizarea conceptelor (cu
schema descriptivă, sub formă de tabel);
8. Metodele care vor fi utilizate în cercetare;
9. Bibliografie

6
Metodologia cercetării în științele sociale

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Cunoaşterea socialului. Cunoaşterea comună, cunoaşterea ştiinţifică


1.1. Cunoaşterea comună. Caracteristici
1.2. Cunoaşterea ştiinţifică. Caracteristici
1.3. Continuitate/ruptură între cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică

Cercetarea este un termen folosit cu generozitate pentru orice fel de


investigaţie care intenţionează să descopere lucruri noi sau interesante.
Cercetarea poate fi definită în multiple moduri. Printr-o definire simplă, la
nivelul simțului comun, am putea desemna prin cercetare orice căutare după
cunoaștere, desfășurată într-o manieră sistematică. Ca şi în cazul oricărei activităţi,
rigoarea cu care această activitate se desfăşoară va fi reflectată în calitatea
rezultatelor.
În activitatea academică, diverși specialiști din domeniul științelor sociale au
viziuni diferite asupra conceptului, ceea ce duce la existența unor multiple definiții
ale noțiunii „cercetare”. Spre exemplu, Jha (2014) consideră că cercetarea în
domeniul științelor sociale este una dintre sursele de dobândire a cunoașterii și de a
găsi adevărul. Ea constă într-un proces sistematic de investigare, în scopul aflării a
ceva nou sau a verificării rezultatele anterioare. Pentru a ajunge la cunoștințe care
sunt mai aproape de adevăr, demersul investigativ implică, din partea cercetătorului,
atitudine științifică și o combinație de experiență și logică.
Conform lui Clifford Woody (citat de Kothari 2004), în mod ideal cercetarea
este o investigație atentă, imparțială a unei probleme, ce cuprinde definirea și
redefinirea problemelor, formularea de ipoteze sau soluții sugerate, colectarea,
organizarea și evaluarea datelor, formularea și testarea concluziilor pentru a
determina dacă acestea corespund ipotezelor formulate.
C.C. Crowford (1928) definește cercetarea ca o tehnică sistematică și rafinată
de gândire, ce utilizează instrumente specializate și proceduri cu scopul de a obține o

7
Metodologia cercetării în științele sociale

soluție mai adecvată la o problemă care ar fi posibilă în mod obișnuit. Ea începe cu


problema, colectarea datelor și faptelor, analiza critică a acestora și căutarea
deciziilor bazate pe dovezi actuale.

1.1. Cunoaşterea comună. Caracteristici

Cunoaşterea comună se referă la ansamblul de cunoştinţe, credinţe, explicaţii,


interpretări, obţinute în mod spontan, fără o cercetare sistematică, în diverse
activităţi practice desfăşurate în contexte obişnuite (familie, loc de muncă, cerc de
prieteni etc.). Cunoaşterea comună este întemeiată pe experienţa directă, nemijlocită
a individului şi este îmbogăţită prin cunoştinţe transmise din generaţie în generaţie.
Mai este numită şi cunoaştere „spontană”, „cotidiană”, „la nivelul simţului comun, „la
nivelul bunului simţ”.

La Simţul comun apelăm cu toţii pentru a explica ceea ce se întâmplă şi pentru


a prevedea ceea ce se va întâmpla. S. Moscovici şi M. Hewstone (1983) definesc
simţul comun ca pe un „corpus de cunoştinţe fondat pe tradiţiile împărtăşite şi
îmbogăţite de mii de observaţii şi experienţe sancţionate de practică” (citat de
Chelcea 1998).
După modul de dobândire a cunoştinţelor, în lucrarea Metodologia cercetării
sociologice (2004), Septimiu Chelcea distinge două forme esenţiale ale simţului
comun:
- „simţul comun de primă mână” – cunoştinţe bazate pe experienţa directă de
viaţă;
- „simţul comun de mâna a doua” – cunoştinţe provenite prin lecturarea unor
texte din diverse domenii: juridic, psihologic, sociologic etc.

Caracteristici ale cunoaşterii comune:


În Abordarea calitativă a socioumanului Petru Iluţ (1997) identifică 5
caracteristici ale cunoaşterii comune, catalogate a fi „virtuţi”, respectiv aspecte
pozitive:
1. Cunoaşterea comună vieţii socialea nu necesită utilizarea unor instrumente
speciale (microscoape, telescoape etc.)., deoarece realitatea socială este direct

8
Metodologia cercetării în științele sociale

accesibilă indivizilor obişnuiţi. Astfel, fenomenele, procesele, caracteristicile pot fi


observate direct. Cunoaşterea comună este adecvată nivelului „mezo” al existenţei;
2. Este facilitată de familiaritatea cu obiectul cunoaşterii: realitatea socioumană
este foarte familiară oamenilor obişnuiţi deoarece fiecare persoană trăieşte printre
ceilalţi oameni. Fiecare dintre noi suntem membri al cel puţin unui grup social
(familie, grup de prieteni, grup de muncă, organizaţi etc.) şi, astfel, împărtăşim şi
dezvoltăm credinţe, explicaţii, motivaţii, valori şi simboluri comune.
3. Beneficiază de strategii cognitive complexe, diverse, flexibile şi subtile:
practicile, metodele, strategiile pe care oamenii le utilizează pentru a obţine
informaţii sunt diverse, complexe, flexibile şi subtile. Ei îmbină observaţiile proprii cu
cele ale altor oameni, pun întrebări, se documentează din diverse surse (mass-
media). În felul acesta ei ajung să emită idei, să formuleze ipoteze, să generalizeze, să
facă predicţii, să pună în legătură anumite cauze cu unele efecte;
4. cunoaşterea comună utilizează un limbaj natural, mai puţin standardizat şi
riguros, un limbaj viu ce reuşeşte de cele mai multe ori să surprindă diversitatea
realităţii sociale.
Multe din teoriile ştiinţifice din cadrul disciplinelor socioumane îşi au
corespondentul în cunoaşterea comună. Diferenţele constau mai mult în limbaj şi
modalitatea de expresie. De exemplu, formularea din limbajul comun „cine se
aseamănă se adună” are în domeniul relaţiilor interpersonale ca şi corespondent
teoria numită „atracţie prin asemănare”. Un alt exemplu: expresia din limbajul
comun potrivit căreia „contrariile se atrag” are corespondentul în teoria numită
„atracţia prin complementaritate”.
5. Cunoaşterea comună este puternic stratificată. Ea poate emite idei, constatări,
prejudecăţi, dar poate ajunge până la observaţii profunde, la explicaţii şi
raţionamente de valoare, în funcţie de potenţialul de cunoaştere (cognitiv) al
persoanei implicate. Oamenii nu sunt identici ci se diferenţiază după o serie de
caracteristici cum ar fi: inteligenţă, nivel de cultură, experienţele socioculturale etc.
Prin urmare, prin apelarea la simţul comun, oamenii pot obţine o cunoaştere a
socialului în funcţie potenţialul lor cognitiv.

Limitele cunoaşterii comune:


 Cunoaştere este subiectivă, fiind puternic marcată de subiectivitatea agentului
cunoaşterii. Oamenii percep diferit realitatea în funcţie de spiritul lor de observaţie,
de capacitatea lor de analiză şi sinteză, de mentalitate (credinţe, stereotipuri,

9
Metodologia cercetării în științele sociale

prejudecăţi, valori), pregătirea profesională etc. Astfel, oamenii în mod spontan ajung
să filtreze informaţiile, să le reţină pe cele care concordă cu propriile păreri şi să le
evite sau chiar respingă pe cele care diferă de ideile personale. Iluţ (1997) dă ca
exemplu, al acestei limite a cunoaşterii comune, viziunea de tunel, care constă în
„alegerea unui element de detaliu şi opacizarea tuturor celorlalte, pentru a descrie şi
interpreta întreaga situaţie pin prisma elementului selectat”.
 Cunoaşterea comună este fragmentară, parcelară. La nivelul simţului comun
oamenii îşi formează idei, percepţii, reprezentări etc. Însă acestea sunt obţinute într-
un context particular, într-un timp limitat şi nu pot fi generalizate şi transferate la
întreaga realitate socială. Una dintre erorile frecvent întâlnite, conform lui Iluţ (1997)
constă în „tendinţa oamenilor de a generaliza şi de a absolutiza” constatările lor pe
marginea unei situaţii specifice la fenomenul ca atare.
 Este orientată de interesele individului, are un caracter partinic.
 Are un caracter întâmplător, nesistematic
 Cunoaşterea comună are un caracter superficial deoarece înregistrează de cele
mai multe ori doar legături aparente şi întâmplătoare între anumite aspecte ale vieţii
sociale. Chelcea (1998) arată că oamenii sunt tentaţi să stabilească o legătură între
fenomene care în realitate se produc simultan prin hazard.
 aprecierile ce ţin de simţul comun nu au precizie şi exactitate. Ele sunt
formulate în termeni vagi şi nu pe bază de măsurare şi/sau numărare. De exemplu,
simţul comun formulează propoziţii de genul „majoritatea oamenilor cred că...”, în
timp ce cunoaşterea ştiinţifică operează cu expresii de genul: „cei care cred…
reprezintă X% din populaţia A”.
 Cunoaşterea comună are un caracter iluzoriu. Henri Stahl (Teoria şi practica
investigaţiilor sociale, 1974) arăta că, la nivelul simţului comun, cunoaşterea are un
caracter iluzoriu datorită unei serii de factori, şi anume:
- enculturaţia – transmiterea culturii de la o generaţie la alta – are efecte limitative
asupra cunoaşterii. Prin elementul său de bază, limba, influenţează modul de a gândi
şi a judeca al oamenilor;
Exemple:
 limbajul, ca element al culturii, influenţează procesul de memorare (Chelcea
1998). Într-o serie de studii s-a constatat că un lucru este mai uşor readus în memorie
dacă pentru ele există un termen lingvistic corespunzător. În alte studii s-a constat că
limbajul modelează gândirea. În unele limbi lipsesc termeni care definesc proprietăţi
ale lucrurilor şi fenomenelor din lumea înconjurătoare, în timp ce în alte limbi,

10
Metodologia cercetării în științele sociale

pentru aceeaşi realitate există mai multe cuvinte. Astfel, la eschimoşi există mai multe
cuvinte care denumesc zăpada – îngheţată, apoasă, zgrunţuroasă, imaculată,
învechită ş.a.m.d.. În limba marathi, vorbită de circa 40 de milioane de oameni din
vestul Indiei, există opt cuvinte onomatopeice pentru a desemna râsul: hudu-hudu =
râsul gingaş al bebeluşului; hada-hada = râsul zgomotos al acestuia; faidi-faidi =
râsul vulgar; has-has = râsul aprobator; hoho-hoho = râsul în hohote; hi-hi = râsul
nechezat; fâs-fâs = râsul batjocoritor; haia-haia = râsul de complezenţă (Apte 1985
citat de Chelcea 1998: p. 14).
- socializarea – procesul prin care se formează personalitatea individului, în acord cu
valorile şi normele impuse de societatea în care trăieşte; prin urmare, cunoaşterea
comună este influenţată de zestrea culturală primită prin socializare. Socializarea
primară începe încă din primele săptămâni de viaţă ale copilului, contribuind la
formarea personalităţii de bază, caracteristică unei anumite arii culturale. În cadrul
acestui tip de socializare, părinţii sunt principalii transmiţători de cultură.
Socializarea secundară se realizează în cadrul instituţiilor specializate (şcoală,
biserică, armată, organizaţii profesionale sau politice) prin transmiterea de
cunoştinţe şi formarea de deprinderi, atitudini, convingeri.

1.2.Cunoaşterea ştiinţifică. Caracteristici

De-a lungul istoriei s-au impus mai multe modalităţi de testare a adevărului
legat de enunţurile despre realitate. Chelcea (2004) îl citează pe Walter Walace (1971)
care pune în evidenţă patru astfel de modalităţi:
1. modul autoritarian (s-a impus în antichitate, dar a continuat până în
contemporaneitate). Se considera că preoţi, regi, preşedinţi sau savanţi emit enunţuri
adevărate, iar acest fapt era garantat de calităţile de excepţie ale acestora. Acest tip de
argumentare se întâlneşte azi sub numele de argumentul autorităţii.
2. modul mistic (foarte apropiat de modul autoritarian prin mecanismul de
producere a adevărului). Profeţii, prezicătorii, marii mistici au calitatea cunoaşterii
adevărate.
3. modul logico-raţional se centrează pe logica formală. Se face apel la primele
principii şi prin deducţie se stabileşte adevărul. Principala grijă este respectarea
rigorii judecăţii logice, fără a se urmări corespondenţa cu realitatea.
4. modul ştiinţific de determinare a adevărului îmbină preocuparea pentru
aplicarea corectă a metodei de cunoaştere cu observaţia riguroasă a fenomenelor.

11
Metodologia cercetării în științele sociale

Acest mod reprezintă astăzi principala cale de cunoaştere a comportamentelor


individuale şi de grup, a faptelor, a fenomenelor şi proceselor sociale. Prin metoda
ştiinţifică, imaginea despre lumea înconjurătoare apare aşa cum este ea în realitate, şi
nu aşa cum îi apare unui individ la nivelul simţului comun.
Postulatele pe care se bazează cunoaşterea ştiinţifică sunt:
 Principiul realismului – lumea înconjurătoare există independent de
observaţia noastră, nu este creată de simţurile noastre;
 Principiul determinismului – relaţiile din lumea înconjurătoare sunt
organizate în termeni de cauză-efect;
 Principiul cognoscibilităţii – lumea înconjurătoare poate fi cunoscută prin
observaţii obiective.
Spre deosebire de simţul comun, cunoaşterea ştiinţifică reprezintă cunoaşterea
realizată de oamenii cu o pregătire teoretică specială, şi care utilizează instrumente
adecvate de investigare a realităţii sociale. Prin acest tip de cunoaştere se urmăreşte
determinarea naturii fenomenelor şi formularea unor explicaţii de valoare.
Sociologii studiază influenţa pe care o are societatea asupra atitudinilor şi
comportamentele oamenilor. De asemenea, sociologii încearcă să înţeleagă modurile
în care oamenii interacţionează şi modelează societatea.

Caracteristicile cunoaşterii ştiinţifice:


1. cunoaşterea ştiinţifică se realizează totdeauna în cadrul oferit de teoriile
recunoscute ca adevărate de către comunitatea cercetătorilor la un moment dat. Prin
teorie înţelegem un set de afirmaţii cu valoare de adevăr care încearcă să explice
probleme, acţiuni sau comportamente.
2. cunoaşterea ştiinţifică porneşte de la un set de ipoteze, care au rolul de ghida
investigaţia şi efortul de cunoaştere;
3. cunoaşterea ştiinţifică utilizează o serie de metode şi tehnici specifice, este
orientată din punct de vedere metodologic şi are o anumită finalitate (ştiinţifică).
Cunoaşterea ştiinţifică urmăreşte punerea în evidenţă a unor legături profunde între
diferite aspecte ale vieţii sociale;
4. cunoaşterea ştiinţifică are un caracter organizat şi sistematizat;
5. cunoaşterea ştiinţifică are un caracter impersonal, în sensul că aceeaşi
realitate poate fi studiată de mai mulţi cercetători, pornind de la aceleaşi ipoteze,
utilizând aceleaşi instrumente, iar rezultatele la care se ajunge sunt apropiate;
subiectivitatea are o pondere mult mai mică în cazul acestui tip de cunoaştere, deşi nu

12
Metodologia cercetării în științele sociale

este exclusă în totalitate; ea poate fi controlată într-o anumită măsură prin utilizarea
unor metode specifice şi respectarea unor reguli de investigare;
6. constatările la nivelul acestui tip de cunoaştere se bazează pe măsurare
şi/sau numărare.
Cunoaşterea societăţii a cunoscut un proces de depăşire a cunoştinţelor la
nivelul simţului comun de către cunoaşterea teoretică prin apariţia şi dezvoltarea
ştiinţelor socio-umane (sociologia, psihologia, antropologia etc.). În concluzie,
cercetarea sociologică este o activitate socială. Ceea ce înseamnă că orice investigaţie
asupra socialului adaugă un plus de cunoaştere la ceea ce alţii au realizat sau vor
realiza în acest domeniu.

1.3. Continuitate/ruptură între cunoaşterea comună şi cunoaşterea


ştiinţifică
În domeniul socioumanului, între cunoaşterea comună şi cunoaşterea
ştiinţifică există continuitate în sensul că pe anumite paliere diferenţele sunt mai
puţin pronunţate, distanţa dintre cele două tipuri de cunoaştere este mai mică şi zona
lor de intersecţie foarte întinsă, însă pe anumite paliere există deosebiri de esenţă
(Iluţ, 2009, p.10). Iluţ arată că apropierea mai mare dintre comun şi ştiinţific în
cunoaşterea socioumanului se datorează:
- disciplinele ştiinţifice nu au ajuns la un stadiu de dezvoltare comparativ cu ştiinţele
„tari” (fizică, chimie, biologie), după criteriul exactităţii, al predictibilităţii şi deci al
aplicabilităţii;
- în cunoaşterea socioumanului, cunoaşterea comună „este la ea acasă”.
Chelcea (1998) subliniază necesitatea „rupturii” de cunoaşterea spontană
(iluzorie) şi trecerea la cunoaşterea ştiinţifică a vieţii sociale.
Sociologii nu acceptă ceva ca un fapt, realitate deoarece „toată lumea ştie”.
Constatările sunt testate de către cercetători, analizate în raport cu alte date şi
evaluate cu teoria sociologică.

13
Metodologia cercetării în științele sociale

2. PRECIZĂRI CONCEPTUALE
2.1. Precizări conceptuale: „metodologie, „metodă”, „tehnică”, „procedeu”,
„instrumente de investigare”,”.

2.1. Precizări conceptuale


„METODOLOGIA” unei cercetări sociale reflectă întregul drum parcurs de un
cercetător pentru cunoaşterea unei probleme sociale. Joel Smith (1991) citat de
Chelcea (2004) spunea că metodologia ghidează deciziile referitoare la ce şi cum
studiem, unde şi când se va realiza investigaţia.
Etimologic, metodologia înseamnă „ştiinţa metodelor”. Denumirea provine de
la două cuvinte greceşti: methodos = cale şi logos = ştiinţă.
Termenul „METODĂ”, din punct de vedere etimologic etimologic, vine din
grecescul methodos (cale, mijloc, mod de expunere) şi desemnează modul de
cercetare, sistemul de reguli şi principii după care ne ghidăm în efectuarea unei
cercetări (de exemplu: ancheta socială, interviul, sondajul de opinie, observaţia).
Termenul de „TEHNICĂ” provine din grecescul tekne (procedeu, vicleşug) şi
desemnează „ansamblul de prescripţii metodologice”, respectiv regulile, procedeele
urmărite în activitatea de cercetare. Altfel spus, tehnica reprezintă modalitatea
concretă de abordare a fenomenelor supuse cercetării (de exemplu, chestionarul,
interviul etc.). Tehnica este subsumată metodei iar unei metode îi pot fi subsumate
mai multe tehnici. Spre exemplu, într-o anchetă privind sondarea opiniei publice cu
privire la fenomenul X putem utiliza ca tehnici chestionarul, interviul şi studiul de
caz.
PROCEDEUL reprezintă modul de aplicare a tehnicii, adică modalitatea de
recoltare a informaţiilor (de exemplu, chestionarele pot fi aplicate individual sau
colectiv, pot fi adminstrate cu ajutorul operatorilor de anchetă, expediate prin poştă
etc.).
INSTRUMENTELE DE INVESTIGARE (cercetare) sunt constituite din
materialele de care se foloseşte cercetătorul pentru recoltarea informaţiei (de
exemplu, chestionarul tipărit, fişa de observaţie, lista de întrebări, aparatele de
înregistrare etc.).
Exemplu:

14
Metodologia cercetării în științele sociale

Dacă ancheta reprezintă o metodă, chestionarul apare ca tehnică, modul de


aplicare (de exemplu, prin autoadministrare) apare ca procedeu, iar lista propriu-zisă
de întrebări (chestionarul tipărit) este instrument de cercetare.

3. Fundamente teoretice ale cercetării


În general, cercetarea urmează un anumit proces structural. Diferiți autori
identifică diverse etape care trebuie să fie parcurse pentru a obține rezultate de
calitate. Adeseori cercetarea este prezentată ca o serie de etape discrete și lineare, ca
în figura de mai jos (Fig. 1).
Cu toate acestea, realitatea cercetării organizaționale arată că fiecare etapă
este, adeseori, interconectată cu altele și experiențele în etapele următoare conduc la
reconsiderarea celor anterioare (Saunders et al 2012).

Identificarea
problemei si
definirea subiectului
(temei) de cercetare

Interpretarea
informațiilor și Evaluarea a ceea ce
formularea este deja cunoscut
concluziilor

Obținerea
informațiilor de
bună calitate

Fig. 1. Componentele procesului de cercetare


Sursa: Anderson, 2013, 22.
Structura și procesul cercetării sociale sunt influențate de trei factori
fundamentali, și anume: ontologia, epistemologia și metodologia (vezi Fig. 2).
Aceste elemente sunt ordonate ierarhic și determinist, în sensul că ontologia
construiește logica epistemologiei, structura epistemologiei determină natura

15
Metodologia cercetării în științele sociale

metodologiei și metodologia prescrie tipurile adecvate de metode de cercetare,


designul și instrumentele ce vor fi utilizate în cercetare.

Ontologia

Epistemologia

Metodologia

Design

Instrumente

Fig. 2. Fundamente ale cercetării sociale


Sursa: Sarantakos, 2013, Social Research p. 28.

Mai specific, ontologia informează metodologia cu privire la natura realității,


sau „Ce” ar trebui să studieze cercetarea socială. Epistemologia informează
metodologia cu privire la natura cunoașterii, sau ce contează ca realitate (fapt social,
fenomen, proces etc.) și unde ar trebui să fie căutată cunoașterea. Metodologiile
pregătesc „modele” adecvate de design de cercetare, care să fie utilizate de către
cercetători, ghidându-i în activitatea de cercetare, dându-le repere cum să recunoască
și să extragă cunoștințe (vezi Tabel 1).

Tabel 1. Fundamentele teoretice ale cercetării sociale


Ontologia Este preocupată de natura realității investigate;

Pune întrebări de genul:


„Care este natura realității?”
„Realitatea este obiectivă, subiectivă, construită?”
„Asupra a ce să se focalizeze cercetarea?

16
Metodologia cercetării în științele sociale

Metodologia Este preocupată de metodele și designul cercetării;

Pune întrebări de genul:


„Cum să obținem cunoștințe despre lume?”
„Cum este construită și condusă cercetarea?”

Designul cercetării Cercetarea este realizarea unui proiect de cercetare care este
construit și condus după principii ontologice, epistemologice
și metodologice.

De-a lungul istoriei, în cadrul cercetării sociale s-au delimitat două curente
majore, și anume cel pozitivist (cantitativ), și cel non-pozitivist (calitativ).
Există două ontologii, realistă și constructivistă.
Ontologia realistă implică o epistemologie empiristă, o metodologie
cantitativă, o paradigmă pozitivistă și un design fix.
Ontologia constructivistă implică o epistemologie interpretativistă, o
metodologie calitativă, un număr de paradigme (de ex. interacționismul simbolic,
fenomenologia, feminismul, etc.) și un design flexibil, deși design-uri stricte sunt de
asemenea utilizate.
Cercetarea cantitativă utilizează principii și tehnici metodologice cantitative
și se focalizează, printre altele, asupra cuantificării și statisticii. Prin acest tip de
demers cercetătorul își poate propune să exploreze, să explice, să evalueze, să
dezvolte/testeze o teorie, să realizeze predicții etc.
Cercetarea calitativă utilizează tehnici și principii metodologice și teoretice
calitative și se focalizează, printre altele, asupra cuvintelor, înțelegerilor, imaginilor și
obiectelor. Un demers calitativ își propune în primul rând să înțeleagă oamenii.
Granițele dintre aceste două tipuri de cercetări sunt flexibile. Spre exemplu,
există multe cercetări cantitative care includ interpretări calitative, precum și
cercetători calitativiști care includ printre obiectivele cercetării realizarea de analize
cauzale și predicții (Neamțu, 2016).
Modele de cercetare cantitativă și calitativă se bazează pe ipoteze diferite
despre lume și utilizează proceduri de cercetare diferite. Cele două tipuri de cercetări
reflectă două moduri diferite de a aborda diverse aspecte ale realității, ambele oferind

17
Metodologia cercetării în științele sociale

o impresie legitimă a obiectului lor de studiu. În tabelul de mai jo este prezentat un


scurt contrast între cele două tipuri de cercetare (vezi Tabel 2).

Tabel 2. Diferențe percepute între metodologia cantitativă și metodologia calitativă


Punct de Caracteristici Metodologia Metodologia calitativă
vedere cantitativă
Ontologic Natura realității Obiectivă; simplă; Subiectivă;
Întrebare: „care singulară; tangibilă problematică; multiplă;
este natura impresiilor senzoriale, holistică; un construct
realității?” independentă de social
observator
Axiologic Rolul valorilor Valoare neutră; Normativism, cercetare
cercetare independentă încărcată de judecăți de
față de valori valoare
Epistemologic Relația cercetător - Independență interacțiune
subiect de cercetare

Rolul cercetătorului Pasiv; îndepărtat de Activ; egal; ambele părți


subiect; dualism sunt inseparabile și
interactive
Orientarea Orientare spre Orientare spre
procesului de explicație și predicție evidențiere regularități
cercetare și teorii construite
pentru înțelegere
Design de cercetare Design static; Design în construcție,
categoriile identificate pe parcursul demersului
înainte investigativ
Cauze și efecte legături cauză-efect; fără legături cauză-efect
gândire nomologică; gândire non-
deterministă;
Metodologic adaptare/modelare
reciprocă
Contextul cercetării Nu ia în considerare Dependentă de context
contextul
modelul din științe model al științelor respingerea modelului
sociale și naturale naturale; nomotetic; din științele naturale;
bazat pe reguli stricte ideografic; fără reguli
stricte; interpretări
Demersul Deductiv Inductiv
investigativ
Metode Cantitative; Calitative, cu accent mai
matematice; utilizarea puțin pe statistici;
extensivă a statisticii. analiză verbală și
Exemple de metode: calitativă. Exemple de
Experimentul, ancheta metode: Observaţia
cu chestionar participativă, interviul

18
Metodologia cercetării în științele sociale

standardizat, analiza intensiv,


cantitativă a (auto)biografiile,
documentelor, analiza calitativă a
observaţia sistematică documentelor
din exterior etc.
Generalizări Generalizări inductive; Generalizări analitice
declarații nomotetice sau conceptuale; timp și
context specific
Evaluare În funcție de validitate Evaluare prin verificare
și fidelitate

19
Metodologia cercetării în științele sociale

II. ETAPELE CERCETĂRII SOCIALE

Cercetarea socială trebuie concepută şi desfăşurată în baza unui program


riguros elaborat, tocmai pentru a se realiza o cunoaştere ştiinţifică a realităţii sociale.
În cadrul acesteia, se disting mai multe etape, fiecare etapă presupunând un
ansamblu de demersuri metodologice specifice. În literatura de specialitate există mai
multe modalităţi de a clasifica etapele unei cercetări ştiinţifice. Cu adevărat important
este însă respectarea cu rigoare a logicii generale de desfăşurare a cercetării
ştiinţifice, astfel încât să nu se omită niciunul din demersurile care ar putea să
afecteze calitatea analizei întreprinse.
Vasile Miftode (Tratat de Metodologie, 2000) indică patru etape principale pe
care trebuie să le parcurgă orice cercetare sociologică, şi anume:
a) organizarea cercetării ;
b) culegerea şi înregistrarea informaţiilor;
c) analiza informaţiilor; şi
d) stabilirea concluziilor şi redactarea raportului de cercetare.
În ceea ce priveşte timpul alocat parcurgerii fiecărei etape, Theodore Caplow
citat de Miftode (2000) subliniază necesitatea acordării unei importanţe egale
tuturor celor patru mari etape ale cercetării. Conform acestuia, pentru a realiza o
cercetare sociologică bune „sunt necesare 2 000 de ore, repartizate în patru părţi
egale: 500 de ore pentru pregătirea anchetei, 500 de ore pentru colectarea datelor,
500 de ore pentru analiza acestora şi… 500 de ore pentru interpretarea şi valorificare
rezultatelor”.
În mod obişnuit, arată Chelcea (1975), se consideră că din totalul timpului
acordat investigaţiei, numai o treime poate fi alocată muncii de teren, celelalte două
treimi fiind rezervate celorlalte etape ale cercetării.
Parcurgerea tuturor etapelor, realizarea în mod adecvat a tuturor
„momentelor” cercetării, supravegherea epistemologică a întregului demers ştiinţific
constituie o exigenţă fundamentală a cercetării sociologice.

20
Metodologia cercetării în științele sociale

A. ORGANIZAREA CERCETĂRII

Pregătirea atentă şi minuţioasă a cercetării ne poate permite să evităm


anumite erori şi pierderi inutile de timp şi mijloace materiale în etapele următoare ne
poate arăta din vreme dificultăţile pe care le avem de depăşit şi, eventual, necesitatea
de a abandona proiectul de cercetare (dacă este greşit, dacă este sortit eşecului),
constituind singura cale de a obţine rezultate semnificative într-un timp scurt.
Vasile Miftode (2000) consideră că pregătirea cercetării este o reproducere „la
scară redusă” a întregii desfăşurări a cercetării, concretizată sub forma unei anchete
pilot, respectiv o „repetiţie generală” înaintea plecării pe teren. Cercetarea socială
cuprinde astfel mai multe „etaje” care, reprezentate grafic, pot lua forma unor zone
concentrice (Figura 3.)

I II III

Fig. 3. „Etajele” cercetării sociale (după Vasile Miftode, 2000)

unde I. Ancheta pilot, organizarea cercetării;


II. Ancheta de teren („logica mică” a investigaţiei)
III. Investigaţia sociologică (cu cele trei nivele teoretice-empirice) în
ansamblul ei.
Organizarea cercetării presupune, la rândul ei, trecerea succesivă prin
următoarele sub-etape:
1. alegerea temei (obiectului) cercetării;
2. informarea şi documentarea prealabilă (preancheta)
3. fixarea obiectivelor cercetării;
4. delimitarea universului cercetării;
5. stabilirea cadrului teoretic al cercetării şi a modelului conceptual;

21
Metodologia cercetării în științele sociale

6. elaborarea ipotezelor cercetării;


7. stabilirea unităţilor (populaţiei) studiate. Eşantionarea;
8. construirea variabilelor şi elaborarea schemei descriptive
(operaţionalizarea conceptelor);
9. stabilirea metodelor, tehnicilor şi procedeelor de cercetare şi elaborarea
instrumentelor cercetării;
10. pretestarea instrumentelor de cercetare (cercetarea pilot);
11. definitivarea instrumentelor cercetării;
12. multiplicarea instrumentelor de cercetare;
13. organizarea echipei de cercetare;

A.1. ALEGEREA TEMEI (OBIECTULUI) CERCETĂRII

Orice cercetare începe prin alegerea temei cercetării şi delimitarea obiectului


său. Această selectare implică o alegere din multitudinea de fapte, fenomene şi
procese sociale, o definire riguroasă a conceptelor de lucru şi o delimitare a câmpului
cercetării din realitatea empirică supusă investigaţiei.
Formularea temei cercetării trebuie să fie clară, cercetătorii urmărind să
circumscrie foarte clar obiectul cercetării (să fie adaptată obiectului cercetării,
respectiv să nu fie vastă, dar nici îngustă).
Saunders et al (2003, citat de Marchington, 2005, p: 382) identifică o serie de
atribute în funcție de care o temă aleasă poate fi considerată „un subiect bun” de
cercetat. Redăm, în continuare, atributele identificate de către autorii menționați:
Lista cu Atribute ale unui subiect „bun” de cercetare (adaptare după Saunders
M., Lewis P. and Thornhill A. )
- tema se potrivește cu specificațiile și respectă standardele stabilite de instituția
examinatoare?
- subiectul cercetării se referă în mod clar la ideea care i s-a dat cercetătorului?
(de către organizație, manager etc.)
- subiectul are ceva despre care este cu adevărat fascinat cercetătorul?
- subiectul selectat corespunde obiectivelor de carieră ale cercetătorului?
- subiectul cercetării conține probleme care au o legătură clară cu teoria?

22
Metodologia cercetării în științele sociale

- cercetătorul are sau există posibilitatea să dezvolte, în cadrul perioadei de


derulare a proiectului, abilități de cercetare necesare pentru a întreprinde
acest demers?
- subiectul cercetării este posibil de investigat în timpul disponibil?
- subiectul cercetării este posibil de investigat cu resursele financiare
disponibile?
- este, destul de sigur, accesul la datele cerute?
- cercetătorul este în măsură să precizeze clar întrebările și obiectivele
cercetării?
- cercetarea voastră va putea să furnizeze o nouă perspectivă, noi înțelegeri ale
subiectului investigat?
- în ce măsură cercetarea dvs. se potrivește caracteristicilor unui proiect bun?

Alegerea temei de cercetare se realizează în funcţie de mai mulţi factori,


printre care menţionăm:
a) interesul cercetătorului. Tema de cercetare poate fi aleasă pe baza interesului
de cunoaştere a cercetătorului. În acest caz, el se orientează din perspectiva
contribuţiei potenţiale la descrierea şi explicarea unei probleme ştiinţifice;
b) solicitările (scopul) beneficiarilor ce comandă cercetarea. De multe ori
cercetătorul este chemat de către un beneficiar (client) să informeze şi să
propună eventuale soluţii pentru a rezolva o problemă din sfera sa de
activitate;
c) Nivelul de calificare şi experienţa cercetătorului în desfăşurarea de
investigaţii sociologice;
d) Metodologia cercetării;
e) Factori tehnici;
f) Nivelul de calificare şi experienţa personalului de cercetare (operatori de
anchetă, tehnicieni, desenatori, cartografi etc.);
g) Raportul dintre necesarul şi disponibilul forţelor de cercetare;
h) Termenul calendaristic al investigaţiei şi posibilităţile materiale (factorul
tehnic) etc.

23
Metodologia cercetării în științele sociale

Când alegem tema de cercetare trebuie să avem în vedere faptul că, prin însăși
definirea sa, cercetarea este îndreptată spre atingerea unui obiectiv sau scop
determinat.
În cercetarea socială tema investigaţiei poate să corespundă unei probleme
sociale. „Problema socială” a fost definită de către Horton şi Leslie (1995), citat în
Mărginean (2000), prin următoarele caracteristici:
i) stare ce afectează un număr mare de persoane;
ii) afectarea este nedorită;
iii) se simte nevoia să se întreprindă ceva;
iv) se reclamă o acţiune socială colectivă.

Exemple de probleme sociale:


alcoolismul, violenţa în familie, şomajul, îmbătrânirea populației, abandonul şcolar,
abandonul copiilor, integrarea profesională a absolvenţilor de liceu, război etnic,
conflicte cu statele vecine, criminalitatea, poluarea etc.

În sens general, vom înţelege prin problemă socială un fenomen social care
afectează o anumită colectivitate, se află în sfera ei de preocupări şi asupra căreia se
doreşte să se intervină, pentru influenţarea evoluţiei lui.
De asemenea, tema investigaţiei poate să corespundă unei „probleme
soci0logie”. Raymond Boudon (citat în Chelecea, 1975) distinge trei mari categorii de
„probleme sociologice”, care au fost şi au rămas în atenţia sociologilor:
a) studiul societăţilor globale sub raportul schimbărilor sociale (Émile
Durkheim, Le sicuidie, La division du travail social; Max Weber, L’éthique
protestante; Pitirim Sorokin, Social and cultural dynamics), cât şi din punctul
de vedere al sistemului social însuşi (Talcott Parsons, The social system;
George Murdock, Social structure).
b) Studiul segmentelor sociale, a indivizilor în contextul social în care sunt situaţi
(S. Stouffer, The American soldier);
c) Studiul unităţilor naturale, grupe, instituţii, comunităţi (W.F. Whythe, Street
corner society; M. Croyier, Le phénomèe bureaucratique, Lloyd Warner, The
Status System of a Modern Community).

A. 2. Informarea şi documentarea prealabilă (Preancheta)

24
Metodologia cercetării în științele sociale

Încă din momentul fixării temei de cercetare trebuie să dispunem de un


minimum de cunoştinţe despre tema respectivă, adică trebuie să avem anumite
păreri, noţiuni, anumite idei preliminare necesare fixării obiectivelor cercetării,
alcătuirii planului tematic al cercetării şi formularea ipotezelor de lucru. (Vasile
Miftode Tratat de Metodologie 2000) De aceea, informarea şi documentarea
prealabilă joacă un rol important în reuşita desfăşurării unei investigaţii.
Documentarea efectuată de către cercetător îl poate conduce la continuarea
(acceptarea) temei, eventual la reformularea ei, sau la abandonarea (respingerea)
acesteia.
De asemenea, în această etapă se urmăreşte estimarea cât mai exactă a
costului investigaţiei, cât şi a termenului calendaristic. Tot în acest moment se pot
prevedea dificultăţile din teren legate de desfăşurarea cercetării (cazarea operatorilor
de anchetă, accesul în diferite instituţii economio-culturale, obţinerea aprobărilor
necesare etc.).
Etapa de documentare are în vedere atât studierea literaturii de specialitate −
lucrări teoretice, arhive şi rapoarte de cercetări anterioare, documente statistice,
instrumente folosite −, a documentelor sociale (obiecte materiale, reprezentări ale
obiectelor, înscrisuri, înregistrări sonore şi vizuale, memoria colectivă şi individuală
etc.), cât şi documentarea de teren (preancheta), „prin luarea la cunoştinţă pe cale
directă de fenomenele ce alcătuiesc tema cercetării: observaţii, discuţii cu specialiştii,
vizite în localităţi, la diverse instituţii, convorbiri cu populaţia (informatori sociali)
etc.” (Ioan Mărginean Proiectarea cercetării sociologice 2000: p. 106).
Preancheta este acţiunea cercetătorului de a se deplasa în „spaţiul social” al
viitoarei investigaţii cu scopul de a prospecta şi identifica problematica sociologică în
vederea construirii ipotezelor şi a instrumentelor de lucru (Vasile Miftode Tratat de
Metodologie 2000: p. 253).
În documentarea sa cercetătorul poate apela la populaţie şi la realitatea
socială, ca surse de informare.
Populaţia ca sursă de informare, are un caracter general şi se poate apela la
aceasta în orice situaţie. Oamenii pot fi întrebaţi, observaţi sau implicaţi în diverse
experimente de cercetare.
Realitatea socială, definită ca evenimente în desfăşurare, poate fi utilizată ca
sursă de informare, fie prin observarea directă de către cercetător a fenomenului în
curs de desfăşurare (ceea ce presupune prezenţa cercetătorului în momentul

25
Metodologia cercetării în științele sociale

desfăşurării), fie prin reconstituiri pe bază de mărturii a participanţilor sau apel la


diverse documente.

A.3. Fixarea obiectivelor cercetării


O cercetare nu se realizează în mod inutil, numai de dragul cercetării.
Desfăşurarea oricărei cercetări presupune aflarea unor răspunsuri la întrebările
ridicate de tema cercetării. De aceea fiecare cercetător trebuie să formuleze clar
problemele pe care le ridică tema, şi apoi să propună şi să urmărească obiective
precise pe tot parcursul cercetării (Fig. 4).

Obiectivele unei cercetări reprezintă ghiduri sau principii


călăuzitoare ale întregii investigaţii.

Obiectivele pot fi generale şi obiective specifice.

Tema cercetării

Întrebări

cercetătorul

Formulare probleme

Obiectiv general (scop)

Obiectiv Obiectiv Obiectiv …


Specific 1 Specific 2 Specific 3

Fig.4. Demersul stabilirii obiectivelor cercetării

26
Metodologia cercetării în științele sociale

Obiectivul general al unei cercetări sau scopul cercetării este dat de ceea ce ne
propunem să aflăm. Altfel spus, el ne va răspunde la înrebarea „CE dorim să aflăm?”.
Exemple de obiective generale:
- evidenţierea (descrierea) specificului unui fenomen,
- realizarea unei diagnoze sociale,
- formularea de explicaţii privind relaţiile cu alte fenomene;
- elaborarea de predicţii referitoare la evoluţia fenomenului;
- identificarea de soluţii privind atenuarea impactului unui fenomen etc.

Obiectivele specifice sunt obiective parţiale, secvenţiale prin urmărirea cărora


ne atingem scopul cercetării. Ele ne vor spune „CUM” să realizăm cercetarea.
- cunoaşterea modalităţilor de acţiune socială într-un anumit domeniu;
- descifrarea mecanismelor de influenţă socială.
De cele mai multe ori o cercetare nu se limitează la un singur obiectiv.

Exemplul 1:
Tema cercetării:
Variaţii ale numărului de adopţii în România şi motivaţia adopţiei

Observaţia de teren:
Cerere de adopţie se manifestă pentru copii care prezintă unele caracteristici,
printre care: să fie blonzi, să fie băieţi, să aibă vârstele cuprinse între 1 zile şi 2 ani.

Probleme formulate:
Care sunt caracteristicile cererii de adopţie?
Ce face ca un copil să fie adoptat sau nu?
Cum a evoluat numărul adopţiilor (a crescut, a rămas la fel, a scăzut)?

Scopul cercetării (obiectivul general):


Descrierea evoluţiei fenomenului adopţiei în România şi identificarea
factorilor ce intervin în luarea deciziei de a adopta.

Obiective specifice:
1. Analiza evoluţiei ratei adopţiilor în România;

27
Metodologia cercetării în științele sociale

2. Evidenţierea caracteristicilor cererii de adopţie


3. Identificarea factorilor motivatori pentru adopţie.

Exemplul 2:
Tema cercetării:
Abuzul şi neglijarea copilului în familie

Observaţia de teren:
Constatările efectuate în mediul social reflectă că a crescut numărul cazurilor
de abuz şi neglijare a copiilor prezentate pe canalele de TV. Familiile în care se
desfăşoară astfel de rele tratamente aplicate minorului provin din medii diverse.
Unele cazuri de a abuz sunt referite Direcţiei de Asistenţă socială şi Protecţie a
Copilului de către vecini.

Probleme formulate
De ce părinţii îşi abuzează şi/sau neglijează copilul?
Ce anume a apărut în plus de a dus la creşterea numărului de abuz şi neglijare
a minorului?
Ce cred cetăţenii adulţi despre acest fenomen?
Ce atitudini au faţă de părinţii care îşi abuzează şi/sau neglijează copil?

Scopul cercetării (obiectivul general):


Identificarea factorilor de risc ce afectează situaţia copiilor în familie şi analiza
atitudinilor cetăţenilor faţă de problema abuzului şi neglijării copilului în familie.

Obiective specifice:
1. evidenţierea cauzelor ce conduc la apariţia fenomenelor de abuz şi neglijare a
copiilor în familie;
2. identificarea factorilor de risc ce afectează situaţia copiilor în familie;
3. reliefarea tipologiilor de familie din care provin copiii abuzaţi şi neglijaţi;
4. evidenţierea opiniilor şi atitudinilor cetăţenilor cu vârsta de peste 18 ani, cu
privire la problema abuzului şi neglijării copilului în familie;

28
Metodologia cercetării în științele sociale

A.4. Delimitarea „universului” cercetării

UNIVERSUL CERCETĂRII reprezintă ansamblul populaţiei la care se referă şi


pe care o afectează scopul cercetării. A stabili universul cercetării înseamnă a delimita
populaţia căreia îi este specific fenomenul studiat de noi, la un moment dat.
În diferite cercetări sociologice universul cercetării a fost constituit din:
- populaţia globală;
- segmente de populaţie;
- colectivităţi umane,
- grupuri umane; etc.
Specificarea universului cercetării presupune evidenţierea caracteristicilor de
bază ale populaţiei, care sunt de natură demografică, economică, socială, culturală,
politică etc. Ioan Mărginean (Proiectarea cercetării sociologice, 2000) înţelege prin
caracteristica statistică a populaţiei, o însuşire comună a tuturor indivizilor din
colectivitatea vizată, ale cărei valori diferă de la un individ la altul, în funcţie de
determinările la care sunt supuse.
Miftode (2000) susţine că sociologul începător, neexperimentat, poate să
definească greşit „universul cercetării” sau să fie inabordabil. Pentru a evita astfel de
erori cercetătorul trebuie să se documenteze înainte de a stabili tema şi a delimita
„universul cercetării”.
Este necesar să stabilim „universul cercetării” imediat după ce au fost stabilite
obiectul şi obiectivele ei.

A.5. Stabilirea cadrului teoretic al cercetării şi a modelului conceptual

După ce s-a stabilit tema şi câmpul investigaţiei, urmează să se stabilească


cadrul teoretic al cercetării şi modelul conceptual care vor ghida culegerea, analiza şi
valorificarea datelor.
Construirea cadrului teoretic al cercetării presupune definirea
fenomenului ce va fi studiat şi precizarea aspectelor ce necesită clarificări, plecând
de la stadiul atins până în momentul de referinţă în cercetarea temei, prin
evidenţierea elementelor de consens şi a celor aflate în dispută, a ipotezelor analizate
şi a rezultatelor obţinute.
În ce priveşte modelul conceptual (sistemul iniţial de concepte), acesta
este constituit din ansamblul noţiunilor care sprijină realizarea cercetării.

29
Metodologia cercetării în științele sociale

Noţiunile şi ideile preliminare pe care le avem despre tema cercetării formează


conceptele iniţiale. Acestea evidenţiază diferite caracteristici ale fenomenelor
abordate. Ele trebuie să fie concordante cu realitatea socială.

Ex: Ancheta „Ţăranului polonez” (1908-1918) (Miftode Vasile Tratat de


Metodologie 2000: p. 63)
Sistemul de concepte: „anomie”, „norme sociale”, „valori sociale”, „atitudine”,
„dezorganizare socială”, „definirea situaţiei”, „aspiraţie”, „migraţiune”.

Stabilirea sistemul iniţial de concepte presupune o sistematizare a


informaţiilor anterioare şi reţinerea acelor noţiuni care ne sprijină în realizarea
cercetării.
Vasile Miftode (Tratat de metodologie 2000: pp. 85-86) precizează că sistemul
iniţial de concepte trebuie să îndeplinească anumite criterii, şi anume:
a) al pertinenţei;
b) al exhaustivităţii;
c) al amplitudinii;
d) al utilităţii.
Un sistem de concepte este pertinent, adică este adecvat, dacă se adaptează
uşor la caracteristicile informaţiilor de teren în aşa fel încât să constituie o ipoteză sau
o sursă de ipoteze cât mai probabile pentru anchetă.
Un sistem de concepte este exhaustiv dacă include termeni şi elemente
suficiente pentru a exprima toate laturile şi aspectele esenţiale ale fenomenului
studiat.
Un sistem de concepte are o mai mare amplitudine, adică este cu atât mai
general cu cât se aplică la mai multe teme de cercetare în condiţii variate, fără a
diminua sau afecta precizarea structurii lui. Lărgirea sferei de aplicare a unui sistem
de concepte nu trebuie să dăuneze însuşirilor lui teoretice şi metodologice. Adeseori,
în investigaţiile sociale, modelele conceptuale vaste favorizează realizarea unor
descoperiri şi stabilirea unor previziuni mai importante decât cele obţinute pe baza
unor modele conceptuale limitate, prea restrânse.
Din punct de vedere teoretic, un sistem de concepte este util dacă ne ajută să
descoperim semnificaţii sau să dăm o semnificaţie unui volum cât mai mare de date
de teren cu privire la populaţia investigată, dacă verifică (confirmă sau infirmă)

30
Metodologia cercetării în științele sociale

ipotezele iniţiale, precum şi dacă sugerează alte ipoteze, pentru noi anchete şi
cercetări.
Din punct de vedere practic, un sistem de concepte este util dacă ne
orientează spre formularea unor soluţii şi propuneri de intervenţie în desfăşurarea
procesului social studiat, în vederea transformării şi dezvoltării lui.

A.6. Elaborarea ipotezelor cercetării

În vederea elaborării unor explicaţii ale faptelor, proceselor, fenomenului


studiat, orice investigaţie este astfel concepută încât să permită testarea unor ipoteze.
Ipoteza reprezintă o explicaţie plauzibilă a problemei cercetării, care urmează a fi
verificată prin faptele de observaţie.

Definiţii ale ipotezei


 Ipoteza este un enunţ referitor la relaţia dintre două sau mai multe fenomene.
Ea este o explicaţie plauzibilă, care devine teorie dacă cercetarea o confirmă.
(Ioan Mărginean, 2000)
 O ipoteza este enunţul unei relaţii cauzale într-o formă care permite verificarea
empirică. (Caplow, 1970)
 În ştiinţele sociale ipoteza este un enunţ cu caracter de probabilitate despre
esenţa, cauzalitatea şi intercondiţionarea faptelor, fenomenelor şi proceselor
socioumane.(Chelcea, 1998)
 Ipoteza este o propoziţie despre felul in care un set de unităţi S este distribuit
într-un spaţiu de variabilele X1, X2, X3…. Xn. (Johan Galtung, 1967)

Ce nu este ipoteza:
1. Principiu: (din limba latină „principium” – ceea/cel ce este primul) reprezintă
enunţul care se află la baza unei deducţii. Principiul este deja verificat empiric
într-un număr mare de cazuri (ceea ce implică generalizarea sa), pe când
ipoteza urmează să fie verificată.
2. Axioma: enunţ care este adevărat prin definiţie; ea are un grad mare de
abstracţie. Axiomele nu sunt direct testabile, spre deosebire de ipoteze care pot
fi direct testabile.
3. Postulat: propoziţii a căror adevăr a fost demonstrat anterior prin cercetări
empirice, spre deosebire de ipoteză, unde urmează să se demonstreze.

31
Metodologia cercetării în științele sociale

4. Presupunerea: un enunţ care nu se confruntă cu realitatea. În mod obişnuit


spunem: „dacă x este adevărat, şi presupunem că este, atunci y”;
5. Bănuiala: enunţuri despre legătura dintre fenomene, formulate la nivelul
simţului comun, pe baza unor observaţii întâmplătoare. Spre deosebire de
acestea, ipotezele se bazează pe un număr mare de observaţii sistematice.

Exemple de ipoteze
1. Cu cât încrederea în oameni şi în instituţii este mai mare, cu atât creşte
participarea acestora la proiectele Primăriei.
2. Dacă gradul de informare cu privire la cursurile de calificare/recalificare este
mai ridicat, atunci inserţia şomerilor pe piaţa muncii este mai bună.
3. Mentalităţile se schimbă mai uşor şi mai rapid la cei instruiţi.
4. Reprezentările sociale ale majoritarilor cu privire la grupurile etnice
minoritare conlocuitoare sunt definiţiile externe date identităţii lor
psihosociale şi culturale.

Structura ipotezei
În structura unei ipoteze vom regăsi:
1. o unitate (grup, societate, instituţie, persoană etc. );
2. o variabilă ( coeziune, ierarhie, democraţie, inteligenta etc.) ;
3. un set de valori ale variabelelor (puternică, autentică, înaltă, excepţională etc.).
Tipuri de ipoteze
În sociologie întâlnim următoarele tipuri de ipoteze:
1. Ipoteze generale, teoretice – care propun interpretări noi ale faptelor şi
fenomenelor studiate, dar nu sunt direct testabile empiric; şi
2. Ipoteze de lucru, empirice – care sunt direct testabile în cercetările de
teren, empirice. Ele sunt construite prin derivare din ipotezele teoretice.
Ex.
Ipoteza generală :
Două persoane au o structură psihomorfologică asemănătoare (valori, interese
comune, provin din acelaşi mediu social) tind să se aleagă reciproc în cupluri
maritale.

Ipoteze de lucru :

32
Metodologia cercetării în științele sociale

1. Cu cât există mai mulţi factori de atractivitate interpersonală între membrii


unui cuplu, cu atât şansele ca aceştia să se căsătorească sunt mai mari.
2. Cu cât proximitatea fizică dintre două persoane este mai mare, cu atât şansele
ca ei să formeze un cuplu sunt mai sporite.
3. Dacă un cuplu s-a format pe criteriul iubirii, atunci el are mari şanse să dureze
4. Dacă există compatibilitate sexuală între partenerii unui cuplu, atunci relaţia
acestora tinde să dureze, aceasta influenţându-i să se căsătorească.

Clasificarea ipotezelor de lucru


Madeleine Grawitz (1972) consideră că ipotezele de lucru se clasifică după nivelul
lor de abstractizare în 3 clase :
1. Ipoteze care avansează supoziţia uniformităţii cazurilor (ex: se
încearcă verificarea ipotezei „Rata divorţurilor este mai mare la categoriile sociale
cu venituri mai ridicate”. Ceea ce se urmăreşte, de fapt, este o cuantificare a
distribuţiei comportamentelor într-o populaţie determinată).
2. Ipoteze care vizează corelaţii empirice - sunt cele mai frecvent întâlnite
în cercetările de teren (ex: cu privire la divorţialitate, se pot formula numeroase
ipoteze de acest tip: alcoolism-divorţialitate, comportament agresiv-divorţialitate,
diferenţe mari de vârstă între soţi – divorţialitate. În acest caz se încearcă
identificarea caracteristicilor comune ale celor două grupuri pentru explicarea
asemănării comportamentelor lor).
3. Ipoteze care se referă la relaţiile dintre variabilele analitice -
ipotezele de acest tip presupun un efort de elaborare mai amplu pentru stabilirea
unor relaţii probabile între variabilele complexe (ex: nivel economic-divorţialitate,
religie-divorţialitate).

Formularea ipotezelor
De orice tip ar fi ipotezele, ele trebuie să fie formulate corect din punct de
vedere logic şi să utilizeze concepte clare.
Exemple de formulare precară a ipotezelor:
Departajarea studenţilor după anul de studiu se corelează direct cu modul de
îndeplinire a sarcinilor de învăţare.
Ce se înţelege prin „se corelează direct”?
Ce se înţelege prin „modul de îndeplinire a sarcinilor de învăţare”.

33
Metodologia cercetării în științele sociale

De asemenea trebuie să avem în vedere ca ipoteza să fie plauzibilă. Pentru


aceasta ipoteza trebuie să aibă: a) coerenţă internă, adică să fie în acord cu
cunoştinţele verificate anterior, şi b) coerenţă internă, adică să nu conţină elemente
contradictorii.
În formularea ipotezelor care urmăresc testarea relaţiei dintre variabile trebuie
să se precizeze ce fel de legătură considerăm că există între fenomene: de prezenţă şi
absenţă sau de modificare a caracteristicilor. În aceste cazuri ipotezele se vor formula
în termenii: „dacă … atunci” sau „cu cât … cu atât”.
Exemplu:
Dacă nivelul de educaţie al părinţilor este unul redus, atunci există şanse
ridicate ca minorul să sufere de neglijare şi/sau abuz în familie.
Cu cât este mai mare accesul bătrânilor la reţelele ce oferă sprijin sub diverse forme,
cu atât calitatea vieţii lor creşte.

Validitatea ipotezelor
Madeline Grawitz (1972 citat în Chelcea 1998: p.52; Chelcea 1975: p.55)
precizează că o ipoteză este validă dacă îndeplineşte următoarele trei condiţii:
 să fie verificabilă, adică să utilizeze concepte ştiinţifice şi să se
bazeze pe observarea faptelor reale;
 să fie specifică, adică să aibă un conţinut înalt informaţional; şi
 să fie în conformitate cu conţinutul actual al cunoştinţelor
ştiinţifice din respectivul domeniu.
Cu alte cuvinte, pentru a fi valide ipotezele trebuie să se fondeze pe fapte reale,
să fie verificabile (să utilizeze concepte operaţionale) şi specifice.

Cum trebuie să fie ipotezele sau Dimensiunile ipotezelor


Johan Galtung (1967), citat de Septimiu Chelcea (1998), indică următoarele 10
cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească ipotezele, cerinţe pe care le denumeşte
dimensiunile ipotezei: generalitatea; complexitatea, specificitatea, determinarea,
falsicabilitatea, testabilitatea, predictibilitatea, comunicabilitatea, reproductibilitatea
şi utilitatea.
Generalitatea:

34
Metodologia cercetării în științele sociale

Aceasta presupune ca relaţia dintre variabile să fie valabilă în contexte cât mai
generale. Mai ales din perspectiva cantitativista, nu interesează cazurile particulare,
ci ceea ce este general. În ipoteza formulată, relaţia dintre variabile trebuie să fie
adevărată, indiferent de contextele spaţio-temporale concrete.
De exemplu,
ipoteza „Cu cât apropierea fizică dintre persoane este mai mare, cu atât
apropierea psihică este mai mare” se referă la toate persoanele, indiferent de
caracteristicile socio-demografice (vârsta, sex, profesie), de zona în care îşi desfăşoară
activitatea, de epoca în care au trăit/trăiesc/vor trăi.
Ipotezele cu un conţinut mic sunt apriori respinse de ştiinţă. De exemplu, nu
putem accepta ipoteza „Daca studentul x nu face sport, atunci nu va promova anul
universitar”.
Complexitatea
Sunt preferate ipotezele cu un număr mare de variabile. Există ipoteze de nivel
−1 cu o singura variabilă, ipoteze de nivel 2 − cu două variabile s.a.m.d.
Specificitatea
Relaţia dintre variabile trebuie să fie specificată de un număr cât mai mare de
valori. Astfel, se preferă ipotezele în care variabilele au trei valori celor in care
variabilele au două valori.
Determinarea
Se preferă ipotezele cu un grad mai mare de determinare în locul celor înalt
probabiliste.
Testabilitatea
În cercetări se reţin ipotezele pentru care există posibilităţi de verificare a
adevărului lor, adică ipoteze care pot fi testabile.
Ex. enunţul „Relaţiile interpersonale depind de influenta planetelor din afara
galaxiei noastre” nu reprezintă o ipoteză ştiinţifică deoarece nu există teste pentru
infirmarea lui.
Falsificabilitatea:
În cercetările empirice se reţin ipoteze care pot fi infirmate prin confruntarea
cu realitatea. K. Popper (1981) indică falsificabilitatea drept criteriu de demarcaţie a
enunţurilor care pot fi considerate ca ipoteze..
Exemplu:

35
Metodologia cercetării în științele sociale

Enunţul „Categoriile defavorizate votează partidele de dreapta sau nu


votează partidele de dreapta” nu reprezintă o ipoteză ştiinţifică deoarece nu poate fi
infirmată.
Predictibilitatea
Enunţul unei ipoteze va oferi o descriere şi o explicaţie a fenomenelor studiate.
Plauzibilitatea
Enunţul ipotezei trebuie să constituie o explicaţie plauzibilă ce urmează a fi
verificată. Pentru aceasta ipoteza trebuie să aibă: a) coerenţă externă, adică să fie în
acord cu cunoştinţele verificate anterior, şi b) coerenţă internă, adică să nu conţină
elemente contradictorii.
Comunicabilitatea
Să poată fi comunicate altor cercetători, dar şi publicului larg, în sensul că
imaginea pe care şi-o formează receptorul trebbie să corespundă cât mai deplin
imaginii pe care doreşte să o transita emiţătorul.
Reproductibilitatea
Să poată fi reproduse şi de alţi cercetători care să obţină aceleaşi concluzii.
Utilitatea
Ipoteza trebuie să conducă la dezvoltarea disciplinei.

A7. Stabilirea unităţilor (populaţiei) studiate

Stabilirea unităţilor (populaţiei) investigate presupune selectarea părţilor din


populaţie asupra cărora vor fi aplicate instrumentele cercetării. Între unităţile
studiate şi strategia cercetării (metoda) trebuie să existe compatibilitate.
Unităţile investigate pot fi: persoane, grupuri de persoane, eşantioane,
colectivităţi, cazuri, colecţii de cazuri etc. Acestea se stabilesc în funcţie de mai mulţi
factori: obiectivele cercetării, de resursele disponibile, de oportunităţile de acces etc.
În funcţie de obiectivele cercetării şi resursele disponibile se poate realiza o
cuprindere totală a populaţiei cercetate (studiul exhaustiv, tip recensământ), a unei
părţi reprezentative (eşantion), sau a unui caz (unitate socială), respectiv colecţii de
cazuri (loturi sau grupuri) (Mărginean, 2000).

A8. Analiza conceptelor şi operaţionalizarea lor. Construirea


variabilelor şi elaborarea schemei descriptive

36
Metodologia cercetării în științele sociale

În cercetarea sociologică analiza conceptuală şi operaţionalizarea conceptelor


este o etapă ce pregăteşte activitatea de măsurare. Operaţionalizarea conceptelor
oferă materialul (itemii, întrebările) din care vor fi construite instrumentele cercetării
(ghidul de interviu, ghidul de observaţie, întrebările pentru chestionare, etc.).
Conceptul reprezintă o idee generală despre o anumită realitate, o construcţie
mentală cu caracter abstract, ce reflectă un ansamblu de calităţi considerate esenţiale
pentru obiect (în sensul cel mai general). Fiind o construcţie mentală, conceptul nu
poate fi măsurat.
Conceptele teoretice utilzate în științele sociale sunt nume atribuite
fenomenelor şi proceselor sociale, care captează un conţinut informaţional, o
semnificaţie ce pot fi reproduse identic de diferiţi agenţi cunoscători. Redarea
conţinutului informaţional şi a semnificaţiei se realizează prin intermediul
definiţiilor.
În definirea unui concept se pot identifica multiple tipuri de definiţie, cât şi
mai multe forme de realizare a definiţiilor.
Spre exemplu, în funcţie de subiectul la care se referă se pot distinge definiţiile
nominale de definiţiile reale.
Definiţia nominală (sau verbală) constă în specificarea înţelesului unui
termen cu ajutorul altor termeni sau, altfel spus, în descrierea verbală a semnificaţiei
unui concept.
Însă un concept sociologic, un fenomen sau proces social poate fi definit în
diferite moduri, diversitatea definirilor datorându-se mai multor aspecte, printre care
menţionăm: concepţiei teoretice promovate de un cercetător sau altul, poziţiei lor
sociale, politice şi ideologice, nivelului cunoaşterii atins la un moment dat,
experienţei personale a cercetătorilor etc. De aceea, definiţiile nominale sunt mai
dificil de analizat şi comparat, dat fiind faptul că, de multe ori, aceeaşi expresie este
utilizată în mod diferit de un cercetător sau altul.
Prin definiţia reală ni se spune ce este un lucru (real sau abstract), care este
natura lui, care sunt trăsăturile sale esenţiale.
În ce priveşte formele de realizare, se pot identifica variate modalităţi. Dintre
acestea menţionăm definiţia ostensivă şi definiţia operaţională.
Definiţia ostensivă are rol semnificativ în însuşirea noţiunilor. Prin
intermediul acestei definiţii se indică obiectul definit odată cu rostirea numelui său.
Pentru desubiectivizarea conceptelor sociologice este necesară definirea lor
operaţională, adică traducerea conceptului în „evenimente observabile” şi

37
Metodologia cercetării în științele sociale

măsurabile. Valorile, atitudinile, inteligenta nu pot fi direct observate. In astfel de


cazuri se incearca traducerea conceptelor in evenimente observabile sau
operationalizarea conceptelor. Operaţionalizarea conceptelor iniţiale este cu atât mai
necesară cu cât semnificaţia unui concept variază în funcţie de individ şi natura
cunoştinţelor lui.
Conform lui Gordon Marshall definiţia operaţională presupune „transformarea
unui concept teoretic, abstract în ceva concret, observabil şi măsurabil în cadrul unui
proiect de cercetare empirică”.
Definiţiile operaţionale „leagă semnele indicatoare ce apar la nivelul
observaţiei şi experimentului de semnele convenţionale sau simbolurile care
apar la nivelul construcţiilor teoretice” (C. Popa, Teoria definiţiei, 1972 citat de
Chelcea 1977 ) permiţând numărarea şi măsurarea lor.
Studiind raporturile dintre definirea nominală şi cea operaţională, Mărginean
(2000) sublinia următoarele aspecte:
a) definirea operaţională se bazează pe cea nominală;
b) unul şi acelaşi concept (cu una şi aceeaşi definiţie nominală) poate avea mai
multe definiţii operaţionale;
c) sfera definiţiei operaţionale poate cuprinde integral sau doar o parte din
sfera definiţiei nominale.
Rezultatele definiri operaţionale sunt conceptele operaţionale (sau
operaţionalizate, sau definite operaţional).
A defini operaţional un concept reprezintă a specifica operaţiile empirice
necesare trecerii de la teorie la cercetarea concretă, prin găsirea indicatorilor şi
gruparea lor pe dimensiuni (Mărginean, Măsurarea în sociologie 2000). Astfel,
operaţionalizarea conceptelor presupune parcurgerea întregului proces de evidenţiere
a dimensiunilor, variabilelor şi indicatorilor unui anumit domeniu, de transpunere a
sa într-o procedură de investigare concretă.
V.Miftode (Tratat de metodologie sociologică, 2003) indică următoarele patru
etape pe care trebuie să le parcurgă un cercetător în operaţionalizarea unui concept:

38
Metodologia cercetării în științele sociale

Conceptul iniţial (sistemul iniţial de concepte)

Dimensiuni (analiza dimensională)

Variabile (analiza variabilelor)

Indicii (construirea indicilor)

Indicatorii (identificarea „itemilor”) (întrebări)

Fig.5. Etapele operaționalizării unui concept

Dimensiunile
Specificarea dimensiunilor unui concept se impune din nevoia de a cunoaşte
amănunţit conţinutului informaţional al acestuia. Conceptul şi dimensiunile sale
alcătuiesc un sistem de caracteristici esenţiale identificate în cadrul realităţii sociale.
Dimensiunile sunt concepte cu grade mai reduse de generalitate în comparaţie
cu conceptele analizate. Dimensiunile unui concept au rolul de a orienta cercetarea.
Numărul acestora se va stabili în funcţie de obiectivele urmărite în anchetă. Aceluiaşi
concept i se pot atribui direcţii diferite de cercetare, în funcţie de teoria de la care se
porneşte. Elaborarea celor mai relevante dimensiuni ale unui fenomen social
presupune determinarea caracteristicilor esenţiale ale fenomenului respectiv.
Dimensiunile conceptelor se construiesc din confruntarea diferitelor conceptii.
Acestea sunt mai specifice decât conceptul.
Dimensiunile pot fi dispuse atât orizontal cât şi vertical.
Exemple de identificare dimensiuni:
Ex.1. Dorim să evaluăm statusul social al unei persoane din cadrul unei anumite
comunități locale, deoarece credem că un individ adoptă comportamente diferite în
funcție de poziția pe care o ocupă, la un moment dat, în cadrul grupului din care face
parte.
Pentru a determina locul pe care îl ocupă o persoană în cadrul respectivei
comunități ne-am putea orienta, la început, spre a observa aspecte care sunt foarte

39
Metodologia cercetării în științele sociale

evidente, cum ar fi: ce profesie are, dacă are sau nu locuință, ce nivel salarial are,
dacă deține sau nu automobil propriu, dacă are sau nu locuință propietate personală
etc. Toate aceste aspecte menționate ne dau informații despre componenta (latura)
economică a statusului social deținut de o persoană. Însă, există și alte elemente după
care este evaluat locul pe care îl ocupă o persoană, la un anumit moment dat, în
cadrul comunității studiate. Spre exemplu, dacă are sau nu studii superioare
(componenta culturală), dacă are sau nu cultură generală (componenta culturală),
dacă face parte sau nu dintr-un partid politic (componenta politică), dacă deține sau
o o funcție într-un partid politic (componenta politică).
Prin urmare, cercetarea noastră o vom orienta spre trei direcții mari
(economică, culturală și politică), pentru a culege informații cu privire la locul ocupat
de o persoană în cadrul comunității studiate de către noi.
Dimensiunile conceptului „status social” (poziţia ocupată de o persoană în
societate - definire nominală) vor fi:
- dimensiunea economică
- dimensiunea culturală
- dimensiunea politică

Ex.2.
Dimensiunile conceptului „religiozitate” (sentiment religios manifestat prin
îndeplinirea practicilor bisericeşti) pot fi :
- dimensiunea ritualică – intensitatea participării la ritualurile cultice ;
- dimensiunea organizaţională – apartenenţa la organizaţii religioase ;
- dimensiunea intelectuala – lectura textelor religioase).

Variabila
Toate fenomenele sociale cunosc o anumită evoluţie, modificându-şi starea
prezentă la un moment dat. Variabila este o anumită determinantă a vieţii sociale
care caracterizează fenomenul supus cercetării. Ea indică proprietăţile fenomenelor
şi proceselor sociale de a se schimba, de a lua valori diferite de la un moment la altul.

Exemplu:
Oraşul Galaţi poate fi caracterizat prin următoarele variabile principale:
 structura demografică
 nivelul dezvoltării economice, industriale

40
Metodologia cercetării în științele sociale

 gradul de urbanizare
 cultura, arta şi învăţământul
 nivelul tehnic şi ştiinţific
 dotarea şi echiparea social-culturala

Variabilele sunt clasificate astfel:


- variable independente, respectiv variabilele care furnizează explicaţii (sex,
vârstă, profesie, mediu social etc.), variabile dependente (incluse în temă, care
urmează a fi cercetate şi explicate) şi variabile intermediare (care sprijină şi
adâncesc analiza sociologică, mijlocesc relaţia dintre primele două).
- Variabile globale care redau fapte foarte complexe (la nivelul sistemului social
identificăm variabila politică, variabila economică, variabila religioasă etc.) şi
variabile specifice care redau fapte mai simple, apar ca dimensiuni sau
indicatori ale variabilelor globale (spre exemplu variabila religioasă trimite la
observarea de habitudini de ritual, sistem de ceremonialuri, aderarea la o
grupare sau comunitate religioasă etc.)
- Variabile date (naţionalitate, vârsta, sex) şi dobândite (şcolaritate, venit).
Variabila ne apare sub o formă relativ abstractă şi ea nu poate fi cercetată
direct şi nici măsurată strict cantitativ.

Indicatorii
Indicatorul este un semn observabil, direct măsurabil, care se referă la
anumite aspecte ale realităţii sociale. El are un conţinut real. Indicatorul serveşte la
întocmirea instrumentelor de cercetare pe baza cărora se culege informaţia. El se
prezintă sub formă de întrebări în instrumentele pe care le utilizăm în cercetare:
formularele de anchetă, teste, interviuri, ghiduri de conversaţie, inventare de
probleme etc.

Exemple de identificare indicatori:


Ex. 1. În cazul conceptului „status social”, pentru care am delimitat mai sus cele trei
dimensiuni (economică, culturală și politică), am putea reține următoarele aspecte pe
care să le urmărim în a culege informații:
- profesia pe care o are o persoană (este avocat, lăcătuș mecanic, asistent social
sau ce profesie are?)

41
Metodologia cercetării în științele sociale

- salariul (care este mărimea salariului?)


- locuința (are sau nu locuință?)
- membru al unei organizații politice (face sau nu parte dintr-un partid politic
sau dintr-o organizație ce militează în acest domeniu?)
- funcție în organizație ( deține sau nu o funcție în cadrul partidului politic sau
organizației ce militează în domeniul respectiv?)
- nivel studii (ce studii are?)
- specializare (ce specializări are?)
Septimiu Chelcea redă sintetic operaționalizarea conceptului „status social” sub
forma unei diagrame, pe care o redăm mai jos:

Fig. 6. Operationalizarea conceptului „status social”


Sursa: Chelcea (1975)

Ex. 2. Conceptul „Satisfacţie în muncă” prin care înțelegem „o stare pozitivă ce


rezultă din atitudinea angajatului la locul de muncă” poate fi operaționalizat astfel:

Fig. 7. Operationalizarea conceptului „satisfactie in muncă”

42
Metodologia cercetării în științele sociale

Ex.3. Conceptul „participare la luarea deciziilor”:


- informare în legătură cu deciziile care se iau
- acceptarea şi aplicarea hotărârilor luate în instituţie
- efectuarea de observaţii critice
- propuneri şi sugestii

Prin operaționalizarea conceptului „Statut marital” identificăm următorii


indicatori:
- divorţat
- căsătorit
- separat
- celibatar
- văduv
-
Indicii
Un indice reprezintă reunirea tuturor indicatorilor care desemnează un anumit
fenomen sau o dimensiune a acestuia. Spre deosebire de variabilă, indicele este
observabil şi măsurabil.
I. Mărginean (Măsurarea socială, 2000) atrage atenţia asupra necesitatea
diferenţierii între indicii empirici şi indici statistici. . Este denumit indice empiric şi
reprezintă un indicator general, corespunzând primului nivel al construcţiei teoretice
de generalizare şi abstractizare.
În termeni statistici indicele este un raport între mărimea unui indicator la
momentul t1 şi mărimea lui la momentul t0 sau ca raport între două mărimi
coexistente. Indicele empiric (indicatorul general) reprezintă o mărime compozită
obţinută prin reunirea indicatorilor elementari.
Exemplu:
Indice Indicatori
Nivel de trai - starea locuinţei
- venit lunar
- număr de copii

Setul de indicatori constituie produsul final al procesului de operationalizare.


Indicatorii ne arata prezenta sau absenta conceptului sau intensitatea prezentei

43
Metodologia cercetării în științele sociale

acestuia ( de ex. indicator al religiozitatii poate fi faptul ca un om participa sau nu la


liturghie), iar indicele se refera la numărul de participări.

Schema descriptivă a cercetării


Schema descriptivă a unei cercetări completează procesul de „construcţie a
variabilelor”, adică procesul de trecere de la concepte la dimensiuni, indicatori şi
indici. Ea reprezintă transpunerea temei în termenii cercetării empirice (Mărginean,
2000).
Pentru exeplificare, redăm mai jos o secvenţă din schema descriptivă a unei
posibile cercetări cu tema „Religiozitatea românilor în perioada contemporană”,
secvență care include operaţionalizarea termenului „religiozitate”.

Conceptul „religiozitate” poate fi definit (definire nominală) ca „aderenţa la


credinţele şi practicile unei biserici organizate sau instituţii religioase” (Shafranske şi
Malony, 1990). Conform acestei definiri, sistemul de indicatori reţinuţi în cercetare
poate fi următorul (a se vedea tabelul de mai jos):

Tabel 3. Operaționalizarea conceptului „religiozitate”


Dimensiune Indice Indicator
Practici religioase Frecvenţa participării la Sfânta
dezvoltate în spaţiul public Liturghie
Frecvenţa practicării rugăciunii
în Biserică
Practici religioase Practici religioase Frecvenţa rugăciunii
dezvoltate în spaţiul privat individuale
Frecvenţa practicării
postului
Gradul de importanţă alocat
religiei în viaţa personală
Ideologie religioasă Gradul de importanţă alocat lui
Dumnezeu în viaţa personală
Iubirea de aproapele
Credinţa că omul este făcut
Credinţa religioasă Ideologie religioasă după chipul şi asemănarea lui

44
Metodologia cercetării în științele sociale

Dumnezeu
Credinţa în Dumnezeu
Variabilele independente:
 Statut marital: căsătorit, celibatar, divorţat, văduv;
 Locuieşte singur: da, nu;
 Prezenţa descendenţilor: da, nu;
 Vârsta în ani: între 18-29; între 30-39; între 40-49; 50 şi peste;
 sex: feminin, masculin

A.9. Stabilirea metodelor, tehnicilor şi procedeelor de cercetare şi


elaborarea instrumentelor cercetării

Alegerea metodelor, tehnicilor şi procedeelor de cercetare


Pentru realizarea studiului se aleg metoda sau metodele şi tehnicile cele mai
adecvate pentru culegerea datelor. Metodele utilizate în cercetările sociale pot fi
clasificate după mai multe criterii. Chelcea (Metodologia cercetării sociologice,
2004) le clasifică astfel:
a) după criteriul temporal se pot distinge:
- metode transversale, care urmăresc descoperirea relaţiilor între laturile,
aspectele, fenomenele şi proceselor socio-umane la un moment dat
(observaţia, ancheta, teste psihologice etc.) ; şi
- metode longitudinale, care studiază evoluţia fenomenelor în timp (biografia,
studiul de caz etc.)
b) după reactivitate, respectiv gradul de intervenţie al cercetătorului asupra
obiectului de studiu:
- metode experimentale (experimentul sociologic, psihologic);
- metode cvasiexperimentale (ancheta, sondajul de opinie, biografia socială
provocată etc.); şi
- metode de observaţie (studiul documentelor, observaţia etc.)
c) după numărul unităţilor sociale luate în studiu:
- metode statistice, care presupun un număr mare de unităţi sociale ( anchetele
socio-demografice, sondajele de opinie etc.) şi
- metode cazuistice, ce presupun studiul integral al câtorva unităţi sau fenomene
socio-umane (biografia, studiul de caz, monografia sociologică etc.).

45
Metodologia cercetării în științele sociale

d) după locul ocupat în procesul cercetării sociale:


- metode de culegere a informaţiilor (înregistrarea statistică, studiul de teren,
ancheta etc.)
- de prelucrare a informaţiilor (metode cantitative1, metode calitative2); şi
- de interpretare a datelor cercetării (metode comparative, interpretative etc.)

Prin intermediul unei metode putem culege un anumit tip de date, fiecare
metodă de cercetare are atât avantaje cât şi dezavantaje. De exemplu, ancheta pe bază
de chestionar ne ajută să culegem informaţii cât mai complete, dar, deseori nu
suficient de „adânci”, în timp ce un interviu ne poate oferi informaţii „în profunzime”,
dar mai greu de generalizat la nivelul întregii populaţii.
Alegerea metodelor, tehnicilor şi procedeelor de cercetare se realizează în
funcţie de mai mulţi factori. Dintre cele mai importanţi menţionăm:
a) specificul faptelor sociale studiate şi al obiectivelor cercetării. În orice investigaţie
ştiinţifică trebuie selectate metodele, tehnicile şi procedeele cele mai adecvate
cercetării.
De exemplu, dacă într-o cercetare sunt formulate ca obiective cunoaşterea
relaţiilor socioafective din grupurile mici, precum şi opiniile, motivaţile şi
comportamentele indivizilor care formează aceste grupuri, cele mai adecvate metode
de cercetare vor fi: metoda sociometrică va fi utilizată pentru studiul relaţiilor
socioafective (aceasta fiind singura care poate fi folosită), se va utiliza metoda
anchetei sociologice pentru cunoaşterea opiniilor şi motivaţiilor, iar pentru studiul
comportamentelor umane cea mai adecvată metodă va fi observaţia sociologică;
b) specificul fiecărei metode;
c) existenţa unor surse de informare disponibile (accesibile) pentru metodele,
tehnicile şi procedeele pe care le vom utiliza;
d) criterii practice (bani, timp etc.)
e) combinarea metodelor, tehnicilor şi procedelor (triangularea).
1
Metodele cantitative presupun obţinerea unor rezultate cantitative (statistice) prin intervievarea unui
număr mare de persoane. Rezultatele obținute prin intermediul acestor metode sunt direct măsurabile
din punct de vedere statistic şi pot fi extrapolate la nivelul populaţiei cercetării. Dintre acestea putem
menționa: ancheta sociologică, sondajul de opinie, studiile de piaţă, ancheta panel.
2
Metodele calitative sunt utilizate preponderent în cercetările exploratorii şi presupun intervievarea
unui număr restrâns de persoane. Ele permit studierea în profunzime a atitudinilor, motivaţiilor,
percepţiilor, oferind explicaţii despre comportamentul oamenilor şi deciziile luate de aceştia.
Rezultatele obținute prin intermediul acestor metode nu sunt direct măsurabile din punct de vedere
statistic iar extrapolarea lor la nivelul populaţiei de bază trebuie realizată cu mare atenţie. Dintre
acestea putem menționa: observaţia, interviul, studiul de caz, experimentul.

46
Metodologia cercetării în științele sociale

De regulă, într-o cercetare socială, aplicarea unei singure metode este


incompletă, deoarece se situează şi se finalizează într-un singur nivel analitic (cel mai
adesea descriptiv). Pentru a surprinde cât mai exact şi fidel complexitatea realităţii
sociale se recomandă dublarea metodelor cantitative de către metode calitative de
recoltare a informaţiilor.

Elaborarea instrumentelor necesare recoltării informaţiilor


Instrumentele de cercetare servesc nemijlocit la culegerea datelor. Aceste
instrumente pot fi: fişe de observaţie, de experiment, chestionarul, ghid de interviu,
scheme de categorii etc.
Instrumentele trebuie astfel construite încât să ne permită măsurarea tuturor
variabilelor pe care dorim să le măsurăm. Pentru elaborarea instrumentelor cercetării
trebuie parcurs întregul traseu descris până aici. În această etapă instrumentele vor fi
doar provizorii. Ele trebuie să fie testate în cadrul cercetării pilot şi apoi definitivate.

A.10. Pretestarea instrumentelor de cercetare (cercetarea pilot)

Cercetarea pilot constă într-o repetiţie generală a cercetării propriu-zise. Ea


permite testarea validităţii instrumentelor cercetării, a procedeelor de lucru, a
schemei descriptive.
Problema validităţii se pune în orice cercetare, în legătură cu orice instrument
şi cu orice tehnică de culegere a datelor.
Prin validitate înţelegem aptitudinea unui instrument de a măsura ceea ce i s-a
dat să măsoare.
Pentru validare cercetătorul trebuie să se asigure că instrumentele utilizate
prezintă întrebări clar formulate care nu induc răspunsuri cu sensuri diferite sau
imprecise, sensul solicitărilor formulate de cercetător este înţeles de către
respondenţi etc.
De exemplu, într-o anchetă printre ruralii imigranţi în urban cu privire la modul de
viaţă urban, o intrebare de genul:
Credeţi că oraşele sunt mai atrăgătoare decât decât satele?
Solicită răspunsuri care au o semnificaţie diferită pentru respondenţi diferiţi. Ei nu
vor înţelege acelaşi lucru pentru prin termenul „atrăgătoare”. Unii se vor referi la
confortul locuinţei, alţii, confortul urban, o altă categorie se vor referi la mijloacele de
distracţie sau la posibilităţile de muncă şi educaţie etc.

47
Metodologia cercetării în științele sociale

A.11. Definitivarea instrumentelor cercetării

În cazul în care apar erori, în legătură cu oricare din problemele menţionate, se


procedează la corectarea lor în vederea adecvării instrumentelor cercetării la temă, la
la procedeul de lucru şi la populaţia studiată. Numai după această verificare riguroasă
putem trece la cercetarea de teren propriu-zisă.

A.12. Multiplicarea instrumentelor de cercetare

Pentru fiecare unitate de înregistrare (individ, gospodărie etc.) se va asigura


câte un exemplar din fiecare instrument de cercetare. Pe considerente de cost se pot
utiliza anumite formulare sintetizatoare ale instrumentelor de lucru, cum ar fi grilele
de consemnare a observaţiilor operatorului şi a răspunsurilor de la subiecţi, tabele
descriptive etc.

A.13. Organizarea echipei de cercetare

Cel mai adesea, cercetarea socială presupune lucrul în echipă. Distingem


următoarele tipuri de cercetător, în funcţie de experienţa lor, de sarcinile şi
responsabilităţile primite şi de etapa anchetei la care participă.
- sociologul-responsabil sau coordonatorul echipei de cercetare, care conduce
întreaga anchetă, de la planificarea investigaţiei până la valorificarea reultatelor
cercetării;
- sociologul-operator sau sociologul-anchetator de teren, care poate fi întâlnit fie ca
responsabil cu un anumit sector al anchetei (privind o anumită sub-temă, aplicarea
unei anumite tehnici, observarea unei anumite populaţii etc.), fie ca un simpli
membru al echipei de cercetare;
- tehnicienii şi personalul auxiliar, de regulă cu o pregătire medie, care primesc
numai sarcini „de execuţie” (administrarea formularelor, înregistrarea datelor
potrivit regulilor şi instrucţiunilor precise stabilite de sociologul-responsabil etc.).
În această etapă coordonatorul echipei de cercetare trebuie să realizeze:
- planificare în timp a tuturor activităţilor
- repartizarea atribuţiilor şi acoperirea costurilor
- soluţionarea unor probleme de natură administrativă, gestiune contabilă etc.

48
Metodologia cercetării în științele sociale

B. CULEGEREA ŞI ÎNREGISTRAREA INFORMAŢIILOR

Culegerea datelor
După ce ne-am convins că problemele asupra cărora solicităm informaţii sunt
şi problemele reale ale oamenilor, că întrebările sunt formulate clar, că oamenii sunt
interesaţi efectiv de a coopera cu noi, putem considera că se poate trece la activitatea
de recoltare a informaţiilor de la întrega populaţie din eşantion.
Valoarea şi eficienţa unei cercetări depind în mare măsură de calitatea datelor
de teren, de modul în care au fost culese şi reţinute. De aceea echipele de teren sunt
supuse înaintea plecării unui instructaj în timpul căruia coordonatorul cercetării:
- explică obiectivele anchetei
- organizează exerciţii practice de investigare (adminstrare formulare, observaţii,
documentări statistice etc.)
- face o sinteză a exerciţiilor practice (realizate atât în sală cât şi pe teren) şi prezintă
instrucţiunilor comune de desfăşurare a cercetării; totodată arată modul de rezolvare
a cazurilor particulare şi a anumitor dificultăţi ce pot apare pe parcurs.
Pentru a preveni erori în culegerea datelor sociologul cercetător trebuie să
supravegheze în permanenţă şi să verifice modul de culegere a datelor, respectarea
regulilor stabilite în prealabil, să comunice permanent cu cei aflaţi pe teren.

Înregistrarea informaţiilor
În cadrul acestei etape un rol important îl ocupă înregistrarea
informaţiilor. La prelucrarea electronică informaţia va fi trecută în formatul propriu
acesteia şi stocată în memoria permanentă a calculatorului.
La prelucrarea manuală se întocmesc defăşurătoare, cu prezentare detaliată în
format unic a informaţiei recoltate. Acestea desfăşurătoare permit realizarea
ulterioară de prelucrări şi analize de informaţii, analize secundare etc.

C. ANALIZA INFORMAŢIILOR. Analiza calitativă și cantitativă a datelor


A. Analiza calitativă

Există două modalități principale de analiză a datelor calitative: analiza de


conținut, cu un accent pe numere și frecvențe, și „grounded theory”, unde accentul se
pune pe simț și intuiție și se vizează producerea de patternuri (modele) comune sau

49
Metodologia cercetării în științele sociale

contradictorii, pe baza interpretării datelor cercetării (Easterby-Smith et al 1996, p.


105).
Conform lui Creswell (2003, pp 191-194) se parcurg șase etape în analiza
datelor:
a) organizarea și pregătirea datelor pentru analiză. Aceasta implică transcrierea
interviurilor, materialelor, introducerea notelor de teren și aranjarea datelor în
diferite tipuri, în funcție de sursele de informare.
b) Citirea prin toate datele, obținerea unui sens general al informației și
reflectarea asupra semnificației sale globale. Ce idei generale sunt exprimate?
Care este impresia generală despre profunzimea globală, credibilitatea și
utilizarea informației?
c) Începerea analizei detaliate cu procesul de codare. Codarea este utilizată
pentru a genera un număr mic de teme sau categorii. Codarea este procesul de
organizare a materialului în „bucăți” (porțiuni mai mici, secțiuni din material)
înainte de a aduce un sens acestora. Aceasta implică:
 luarea de date text;
 segmentarea paragrafelor în categorii; și
 etichetarea acestor categorii.
d) Cercetătorii ar trebui să analizeze datelor lor și să furnizeze coduri care
abordează subiecte pe care cititorii s-ar aștepta să le găsească și care se
adresează unu număr mare/ larg/ vast de perspective teoretice în cercetare.
Evident că există o marjă enormă de coduri care pot fi utilizate în funcție de
cercetare; ele pot include procese, activități, percepții ale oamenilor etc.
Procesul de codificare generează o descriere a locurilor sau oamenilor precum
și a categoriilor sau temelor pentru analiză. Descrierea implică o interpretare
detaliată a informațiilor despre oameni, locuri sau evenimente într-un cadru/
context/ loc. cercetătorii pot genera coduri pentru descriere.
e) Explicarea modului în care descrierea și temele vor fi utilizate în narațiune.
Este nevoie de o narațiune pentru a transmite concluziile analizei, inclusiv o

50
Metodologia cercetării în științele sociale

cronologie a evenimentelor, discutarea mai multor teme și o discuție cu teme


interconectate.
f) Etapa finală în analiza datelor implică realizarea unei interpretări a datelor
incluzând lecțiile învățate (Lincoln și Guba 1985).

B. Analiza cantitativă a datelor

Analiza datelor şi explicarea fenomenelor şi proceselor studiate se realizează


după ce toate informaţiile au fost sistematizate şi ordonate. În această etapă se pot
aplica anumite proceduri statistice şi matematice pentru a urmări evoluţia în timp a
proceselor analizate, pentru a calcula ponderea diferitelor caracteristici, medii ale
valorilor acestora etc.
Principalele momente prin care trebuie să treacă datele de teren sunt
următoarele:
1) Prelucrarea datelor
2) Interpretarea informaţiilor şi explicarea proceselor şi fenomenelor studiate

1) Prelucrarea informaţiilor este o subetapă în care se urmăreşte pregătirea datelor în


vederea analizei lor.
Prelucrarea se poate realiza manual sau cu ajutorul calculatorului electronic.
În ce priveşte prelucrarea automată a datelor există mai multe pachete de prelucrare
a datelor sociale, cel mai răspândit pachet este „Special Package for Social Sciences”
(SPSS).
Informaţiile se prelucrează în mod diferit în funcţie de sursa de la care au fost
obţinute şi de instrumentele cu ajutorul cărora au fost recoltate.
Informaţiile sub formă de cifre (reţinute din documente statistice, dări de
seamă, registre agricole, bugete de familie, registre de evidenţă a solicitărilor
populaţiei etc.) se grupează şi se ordonează după categorii care să faciliteze analiza
sociologică prin intermediul tabelelor construite înainte de începerea recoltării lor.
Stabilirea categoriilor de analiză se realizează pe baza sistematizării, centralizării şi
clasificării materialului informativ.

51
Metodologia cercetării în științele sociale

Ex: Tabelul 4. Evoluţia divorţialităţii în România, între anii 1990-1997

Anul 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997


Nr. 19265 18338 174593 16159 15422 15394 15038 14710
căsătorii 2 8 5 1 3 8 5

nr. 32966 37031 29290 31193 39663 3490 35586 34752 I


divorţuri 6 nfor
maţiile „calitative”obţinute din documentele sociale, din interviu, din fişa de
observaţie se prelucrează prin intermediul tehnicilor analizei de conţinut.
Ex. studierea tradiţiilor unei comunităţi săteşti : caracteristica Port - veşminte
purtate:
1. Veşminte purtate la sărbători:
a. veşminte purtate de persoanele de sex masculin;
b. veşminte purtate de persoanele de sex feminin;
2. Veşminte purtate în afara casei, dar nu la sărbători:
a. veşminte purtate de persoanele de sex masculin;
b. veşminte purtate de persoanele de sex feminin;
3. Veşminte purtate în viaţa de zi cu zi, acasă:
a. veşminte purtate de persoanele de sex masculin;
b. veşminte purtate de persoanele de sex feminin;

În cazul informaţiilor rezultate din ancheta sociologică se parcurg trei


momente principale în vederea prelucrării: a) verificarea şi validarea informaţiilor; b)
codificarea informaţiilor şi c) elaborarea corelaţiilor şi a altor tipuri de analiză.
a) Verificarea şi validarea informaţiilor presupune:
- lecturarea fiecărui chestionar pentru a stabili dacă este sau nu valid pentru
prelucrare;
- de regulă, nu se validează acele chestionare care au un număr mare de întrebări fără
răspuns sau în situaţia când lipsesc răspunsurile la întrebările factuale (întrebările de
identificare).

52
Metodologia cercetării în științele sociale

b) Codificarea informaţiilor reprezintă operaţia de traducere a descrierilor


verbale (calitative) în descrieri cantitative, prin atribuirea de simboluri sau coduri
(litere, numere). Se obţin astfel categorii de analiză.
- codul stabileşte o corespondenţă riguroasă între natura calitativă a informaţiei şi
cifrele (în cazul unei codificări numerice) sau literele (codificare alfabetică) atribuite.
- datele calitative sunt clasificate într-un număr limitat de categorii.

Ex.
Q1. Cum apreciaţi veniturile actuale ale gospodăriei dumneavoastră?
1. Nu ne ajung nici pentru strictul necesar
2. Ne ajung numai pentru strictul necesar
3. Ne ajung pentru un trai decent, dar nu ne permitem cumpărarea unor bunuri
mai scumpe
4. Reuşim să cumpărăm şi unele bunuri mai scumpe, dar cu restrângeri în alte
domenii
5. Reuşim să avem tot ce ne trebuie, fără să ne restrângem de la ceva

Validitatea şi fidelitatea codificării:


O codificare este validă dacă atribuie aceeaşi valoare unor atitudini sau acţiuni
identice sau asemănătoare sau când clasifică în aceeaşi categorie elemente care nu
sunt diferite.
O codificare este fidelă când codificatorii ajung la rezultate identice sau
asemănătoare atunci când clasifică aceleaşi date şi informaţii.
c) elaborarea corelaţiilor şi a altor tipuri de analiză.
În cercetarea socioumană, se impune utilizarea unor metode statistice prin
intermediul cărora:
- se calculează ponderea diverselor caracteristici;
- se calculează medii şi indici ale valorilor acestora;
- se efectuează corelaţii statistice;
- se realizează analiza statistică a gradului de semnificaţie a rezultatului
obţinut prin aplicarea formulelor (teste de semnificaţie).

2.) Interpretarea informaţiilor şi explicarea proceselor şi fenomenelor studiate


Informaţiile obţinute se raportează la obiectivele şi ipotezele cercetării,
argumentându-se confirmarea sau infirmarea fiecărei ipoteze de lucru.
Sunt evidenţiate următoarele aspecte:

53
Metodologia cercetării în științele sociale

 precizarea modului în care orice aspect al datelor recoltate modulează sau


completează explicaţii referitoare la ipoteze.
 Corelarea şi integrarea tuturor informaţiilor rezultate în urma analizei fie în
vederea formulării de noi ipoteze de cercetare, fie de sugerare a noi demersuri
de abordare a subiectului supus analizei.
 Este subliniată şi reprezentativitatea informaţiilor obţinute şi semnificaţia lor
socială.

D. STABILIREA CONCLUZIILOR ŞI REDACTAREA RAPORTULUI DE


CERCETARE.

În urma analizei datelor recoltate, a stabilirii semnificaţiei lor în raport cu


problema abordată şi, mai ales, cu ipotezele elaborate, se recurge la formularea
concluziilor întregii cercetări (concluzii finale).
Concluziile:
- sunt estimări sintetice care conţin sau rezumă esenţa rezultatelor obţinute în
cercetare;
- pot avea un caracter mai general sau mai particular în funcţie de generalitatea
sau specificitatea obiectivelor şi ipotezelor iniţiale.
- Relevă gradul de originalitate a cercetării, dacă s-a ajuns la idei noi care le
depăşesc sau continuă pe cele deja cunoscute sau dacă ideile deja cunoscute sunt doar
confirmate sau întărite;
- Conţin uneori implicit sugestii pentru viitoarele cercetări (este de dorit însă
formularea explicită a acestor sugestii).
Redactarea raportului de cercetare este ultima etapă a unei cercetări sociale.
Structura de ansamblu a unui raport de anchetă poate fi următoarea:
- definirea temei şi problemelor iniţiale;
- o schiţă istorică a studiilor anterioare
- o prezentare justificativă a ipotezelor, tehnicilor şi instrumentelor de anchetă
- o prezentare a măsurilor care s-au luat pentru calcularea, evitarea sau micşorarea
ponderii erorilor erorilor, o apreciere critică a valorii anchetei
- prezentarea concluziilor şi propunerilor.
Forma raportului de cercetare depinde de importanța subiectului, de scriitor și
termenii de referință. Introducerea va include câteva elemente despre termenii de

54
Metodologia cercetării în științele sociale

referință sau ipoteze și, poate, o discuție despre metodele cercetării. Partea de
introducere ar trebui să realizeze un echilibru între secțiunile următoare. Elaborarea
raportului studiului, mai ales dacă este comandat, poate fi văzut ca un exercițiu de
persuasiune și cercetătorul trebuie să facă tot posibilul pentru a se asigura că forma
scrisă și prezentarea orală maximizează impactul acestuia, însă fără a denatura
realitatea.
O formă tipică a acestuia ar putea fi (Marchington și Wilkinson, 2005):
 Rezumat executiv – un scurt raport managerului sau sponsorului
organizației care sintetizează punctele cheie și recomandările. Acest lucru este
deosebit de relevant în cazurile în care raportul urmează să fie prezentat mai multor
beneficiari (audiențe), dintre care unele ar putea să nu citească raportul în întregime.
De exemplu, se poate spera ca raportul să fie citit cu o foarte mare atenție de către
conducerea superioară (ex. senior manager) al organizației în care cercetarea a avut
loc și de către specialiști care evaluează munca. Pe de altă parte, managerii și alte
organizații își pot dori să consulte rezumatul executiv. Deoarece rezumatul va ajunge
probabil la un public cât mai larg posibil, este foarte important ca el să fie bine
prezentat, clar și fără ambiguități.
 Introducere – o declarație clară a termenilor de referință pentru proiect
și a obiectivelor sale principale. Aceasta trebuie să indice modul în care subiectul a
fost formulat, problema legată de proiect și cum au fost acestea interpretate și
clarificate. O sinteză a structurii raportului este de ajutor pentru cititor. Ar putea fi
necesar, într-un stadiu incipient al proiectului, ca cititorul să se familiarizeze cu unele
informații de fond care sunt relevante pentru o înțelegere deplină a argumentului
proiectului. Acest lucru poate include câteva probleme complexe. Dacă astfel de
informații sunt în detrimentul citirii fluente a textului, acestea pot fi prezentate ca un
apendix.
 Recenzia literaturii – o recenzie (trecere în revistă, o documentare
critică a temei) concisă și clară a literaturii relevante, o apreciere a gamei teoretice de
bază pe care a fost elaborat studiul și o conștientizare a practicii curente în materia
investigată. Recenzia nu este o parte separată a raportului. Aceasta ar trebui să

55
Metodologia cercetării în științele sociale

informeze despre abordarea cercetării și trebuie să fie reexaminată în concluzii astfel


încât să localizeze constatările în cadrul corpului mai larg de cunoștințe despre
subiectul investigat.
 Metodologia – o explicație și o justificare a metodelor selectate (de ex.,
calitative sau/și cantitative). Cercetătorul trebuie să fie capabil să demonstreze o
înțelegere a diferitelor metode și o evaluare a metodelor care sunt adecvate într-un
anumit context, în anumite situații. Influența diferitelor metode asupra rezultatelor
obținute în cercetare trebuie să fie explicată.
 Descrierea datelor și background (fundal, context) – o expunere a
investigației în care se specifică ce s-a făcut de fapt. Este esențial ca datele să fie
prezentate într-o manieră concisă și logică, și să se utilizeze corespunzător tabele,
statistici, citate și observații, astfel încât să se ghideze cititorul prin masa
informațiilor din raport. Este important să nu amestecăm dovezile și analizele în
același loc ci să ne ocupăm de aceste lucruri separat. Lucrările altor persoane pot să
furnizeze date, dar trebuie să fie clar care este lucrarea proiectului și care este
lucrarea și constatările altora. Este mai bine să prezentăm mai întâi concluziile
proiectului și apoi să aducem alte dovezi într-o analiză separată a acestor constatări,
și discutarea acestora.
 Analiza și discuții – Aceasta este cea mai importantă parte a proiectului.
Este vorba despre semnificația constatările în termeni argumentului general al
proiectului. Aceasta implică evaluarea constatărilor proiectului precum și a literaturii
teoretice și a altor lucrări publicate. Discuția este largă și speculativă, deoarece sensul
mai larg al constatărilor este analizat și interpretat pentru a obține diferite modalități
de înțelegere. Este important ca cercetătorul să fie original și să arate inițiativă și
imaginație. De asemenea, când se discută despre constatările rezultate din munca de
teren, ar trebui să fie clar ce concluzionează cercetătorul și ceea ce alții au susținut.
Dacă o companie spune că a implementat TQM (managementul calității totale),
egalitate de șanse sau empowerment (împuternicire), se va face clar că aceasta este
ceea ce susțin ei, nu în mod necesar ceea ce cercetătorul crede. În raport nu vor fi

56
Metodologia cercetării în științele sociale

utilizate materiale confidențiale, sensibile sau personale obținute de la respondenți,


în special prin intermediul procesului de interviu.
 Concluziile – acestea reunesc datele din investigație și le explică, cu
referință la introducere și studiul literaturii, și leagă constatările de ipoteze sau
termenii de referință pentru proiect. Ar trebui să existe o declarație explicită care să
indice valoarea investigației, și modul în care aceasta completează, perfecționează sau
contestă înțelepciunea existentă. Cercetătorul trebuie, de asemenea, să-și arate
conștientizarea limitărilor studiului și să indice ceea ce au învățat personal din
investigația lor. Acest proces de reflecție este vital pentru cercetător, îl poate ajuta în
dezvoltare profesională continuă, deoarece el poate astfel preveni să realizeze în
continuare greșeli similare.
 Recomandări – recomandările sunt de obicei prezentate ca simple
declarații de acțiuni ulterioare. Este important ca cercetătorul să fie specific, în
special dacă i se cere să le furnizeze. Declarații vagi precum „este necesar de a
recenza/revizui/analiza/verifica x și y”, „mai multă atenție/considerație trebuie să fie
dată lui z” sau „ar trebui să fie implicați mai mulți oameni”, nu sunt de mare ajutor.
Dacă recomandă o mai mare implicare a staff-ului, atunci este important să se ofere
sugestii cu privire la modul de a opera în acest sens. Cercetătorul trebuie să rețină că
recomandările există într-un context. Problemele de acces și aspectele practice
întotdeauna trebuie luate în considerație. Dacă există recomandări, atunci acestea nu
trebuie să fie confundate cu concluziile.
 Anexele – acestea pot fi utilizate pentru a include informațiile care sunt
necesare pentru a furniza o înțelegere completă a cercetării. Dacă aceste informații ar
fi incluse în corpul principal al textului, atunci ele ar distrage cititorul de la
argumentele cheie. Tipic, astfel de materiale ar putea fi documente organizaționale,
formulare sau publicații interne centrale pentru cercetare, dar care nu sunt munca
proprie a cercetătorului. Statusul unor astfel de materiale trebuie să fie clar
menționat. Cu toate acestea, informațiile introduse în anexe nu trebui să se
regăsească acolo doar de umplutură.

57
Metodologia cercetării în științele sociale

 Referințele – acestea trebuie să fie adecvate, exacte și ușor de urmărit.


Ele trebuie să ofere detalii despre sursele utilizate. Referințele pot ajuta cititorul să
înțeleagă bine abordarea care a fost adoptată și îi pot furniza alte surse care au fost
utile proiectului de cercetare.

58
Metodologia cercetării în științele sociale

III. ETICA CERCETĂRII

Cercetările desfășurate în cadrul științele sociale implică includerea unor


subiecți umani ca participanți la cercetare, ceea ce ridică probleme de natură etică,
juridică, socială și politică. Etica în domeniul cercetării este interesată în special de
analiza problemelor etice care sunt ridicate atunci când sunt oamenii sunt implicați
ca participanți la cercetare. Conform cu Walton (2013), există trei obiective în etica
cercetării, și anume:
- Protejarea subiecților umani;

- Asigurarea că cercetarea se desfășoară într-un mod care să servească


interesele indivizilor, grupurilor și/sau ale societății în ansamblu; și

- Examinarea activităților și proiectelor de cercetare specifice pentru


soliditatea lor etică, abordând aspecte precum gestionarea riscurilor,
protecția confidențialității și procesul de consimțământ informat.

Analizând importanța promovării comportamentului etic în cercetarea


științifică, Resnik (2015) identifică patru argumente principale care sprijină
respectarea normelor etice în cercetarea din științele sociale. Conform autorului
menționat, acestea sunt:
- Normele promovează obiectivele cercetării, precum cunoașterea, adevărul și
evitarea erorilor. Interdicții de a denatura, falsifica sau fabrica date de
cercetare promovează adevărul și minimizează erorile;

- Standardele etice promovează valorile esențiale pentru munca colaborativă –


cele mai multe cercetări sunt desfășurate de echipe, unele interdisciplinare.
Astfel de valori sunt: încrederea, responsabilitatea, respectul reciproc și
corectitudinea;

59
Metodologia cercetării în științele sociale

- Normele etice contribuie la asigurarea că cercetătorii pot fi trași la răspundere


față de public. De exemplu conflictele de interese, protecția subiecților umani
sunt necesare pentru a se asigura că cercetătorii care sunt finanțați din bani
publici pot fi trași la răspundere față de public;

- Normele etice contribuie la construirea unui sprijin public pentru cercetare.


Oamenii sunt mai predispuși să finanțeze un proiect de cercetare dacă pot avea
încredere în calitatea și integritatea cercetării.

Silverman (2013) notează că există un număr de principii generale pe care cei


mai mulți cercetători sunt de acord să le includă în proiectele de cercetare: protecția
participanților la cercetare, obținerea consimțământului informat, participare
voluntară, evaluarea beneficilor și riscurilor potențiale ale participanților.
Prezentăm în continuare câteva dintre principiile etice pe care diferitele coduri
le includ:
 Protecția participanților la cercetare: atunci când se efectuează investigații pe
subiecți umani, se va avea în vedere reducerea la minimum daunele și riscurile
și se maximizează beneficiile; respectarea demnității umane, a vieții private și
a autonomiei; se vor lua măsuri de precauție speciale cu populațiile
vulnerabile; se vor depune eforturi pentru a distribui în mod echitabil
beneficiile și poverile cercetării.

 Obținerea consimțământului informat: Consimțământul informat înseamnă


că participanții la cercetare trebuie să înțeleagă că participă la cercetare și ce
cere cercetarea de la ei. Prin urmare, obținerea consimțământului informat
implică două activități conexe: în primul rând, este nevoie ca participanții la
cercetare să înțeleagă natura cercetării și rolul lor în cadrul acesteia, iar în al
doilea rând, să fie de acord cu respectiva cercetare. Cercetătorul trebuie să
furnizeze informații cu privire la scop, metode, cerințe, cum vor fi utilizate
informațiile, în numele cărei instituții/organizații/persoane se desfășoară
investigația și cum vor fi diseminate informațiile (Israel și Hay, 2006). Numai

60
Metodologia cercetării în științele sociale

cunoscând aceste aspecte participanții pot lua o decizie informată cu privire la


a participa sau nu la cercetare.

 Protejarea anonimatului și a confidențialității: anonimatul face trimitere la a


nu oferi informații despre sursa care ne-a furnizat datele. Trebuie protejate
persoanele, documentele cu caracter privat, dosarele de personal etc.
Participanții vor fi dispuși, de obicei, să furnizeze voluntar informații, în
special cu caracter priva sau sensibil, în cazul în care cercetătorul acceptă să
păstreze confidențialitatea acestor informații. Este posibil să se dezvăluie
identitatea și opiniile persoanelor în diferite etape ale procesului de cercetare,
însă pentru aceasta trebuie solicitată permisiunea participanților.

 Oferirea dreptului de retragere: participanții la cercetare ar trebui să aibă


întotdeauna dreptul de a se retrage din procesul de cercetare, în orice etapă a
acestuia. Când un participant alege să se retragă, acesta nu trebuie să fie presat
sau forțat în nici un fel pentru a-l împiedica să se retragă.

 Onestitatea cercetătorului: cercetătorul nu trebuie să falsifice, să fabrice sau


să prezinte în mod eronat date. Datele colectate, rezultatele, metodele și
procedurile utilizate trebuie să fie prezentate așa cum se prezintă în realitate.
Orice abatere de la realitate conduce la înșelătorie (a colegilor, sponsorilor
cercetării, publicului etc.).

 Obiectivitate: acest principiu face trimitere la evitarea părtinirii în analiza și


interpretarea datelor, în evaluarea colegială, deciziile de personal și alte
aspecte ale cercetării.

 Integritate: cercetătorul trebuie să acționeze cu sinceritate; să păstreze


coerența gândirii și a acțiunii; să își țină promisiunile și acordurile.

 Respectarea proprietății intelectuale: se referă la drepturile de autor și alte


forme de proprietate intelectuală. Cercetătorul nu trebuie să plagieze. Aceasta
înseamnă că, în cazul cercetărilor publicate, nu va prezenta date fără să
menționeze sursa de unde le-a luat, iar în cazul cercetărilor nepublicate,

61
Metodologia cercetării în științele sociale

aceasta înseamnă că nu va utiliza date, metode sau rezultate nepublicate fără


permisiunea celui care le-a elaborat.

 Responsabilitate socială: urmărirea promovării binelui social; prevenirea sau


atenuarea pagubelor sociale prin cercetare, educație publică și advocacy.

 Non-discriminare: evitarea discriminării pe bază de sex, rasă, etnie sau alți


factori care nu au legătură cu competența și integritatea științifică.

Multe asociații profesionale, universități, instituții publice au adoptat coduri,


reguli și politici specifice, legate de etica cercetării. Includem, ca exemplu, Codul
deontologic al sociologilor, adoptat de către a 3- Conferința Națională a sociologilor
din România 21-22 mai 1993, București.

Tabel 5. Codul deontologic al sociologilor


PRINCIPII GENERALE

A. Respectul demnităţii, autonomiei şi drepturilor.


Sociologii vor respecta dreptul fiecărei persoane de a-i fi recunoscută valoarea intrinsecă
supremă de fiinţă umană, vor recunoaşte, şi nu vor împiedica în nici un fel, manifestarea
capacităţii persoanelor de a lua decizii şi de a formula opinii pe baza propriului sistem de
valori, convingeri şi credinţe. Se vor strădui permanent să evite orice formă de discriminare
bazată pe cultură, etnie, naţionalitate, culoare sau rasă, religie, vârstă, educaţie, sex sau
orientare sexuală, abilităţi fizice sau intelectuale, statut domestic, marital sau parental sau
orice altă trăsătură personală, statut, condiţie sau situaţie în care se află o persoană. Se vor
strădui de asemenea să elimine din cercetări orice distorsiuni indiferent de cauze sau surse.

B. Integritatea.

Sociologii vor da dovadă de integritate profesională şi morală în toate manifestările lor,


demonstrând o conduită de natură să inspire încredere. Vor acţiona pe baza valorilor şi
datoriilor profesionale stipulate de prezentul Cod şi asumate în mod liber, fără să recurgă în
nici o situaţie la înşelăciune sau dezinformare, cu excepţia situaţiilor precizate în prezentul
document. Îşi vor prezenta cu onestitate calificările şi competenţele şi vor acţiona doar în
cadrele şi limitele trasate de acestea, înţelegând că depăşirea acestora poate aduce prejudicii

62
Metodologia cercetării în științele sociale

sociologiei şi societăţii. Vor evita orice amestecuri sau intervenţii nedorite, forţate,
nejustificate sau ilegale în sfera de valori şi credinţe fundamentale ale altor indivizi, grupuri,
asociaţii profesionale, politice, civile sau de altă natură.

C. Responsabilitatea şi precauţia.

Sociologii îşi vor concentra eforturile în vederea îndeplinirii misiunii sociologiei, de a


contribui prin cercetările şi practicile desfăşurate la bunăstarea generală, inclusiv prin
asumarea responsabilităţii sociale (faţă de comunitate), ştiinţifice şi profesionale. Sociologii
îşi vor însuşi în activităţile de cercetare şi intervenţie cele mai înalte standarde de exigenţă
ştiinţifică şi profesională. Vor manifesta respect şi toleranţă pentru abordările teoretice,
metodologice şi practice ale colegilor (indiferent dacă fac parte sau nu din SSR) chiar şi
atunci când acestea sunt în dezacord cu propriile convingeri şi abordări. Se vor abţine ca în
practicile profesionale desfăşurate să acţioneze în modalităţi care ar putea fi dăunătoare
indivizilor sau asociaţiilor, atât în prezent cât şi în viitor, chiar dacă nu se pot prezice cu
precizie daunele sau subiecţii afectaţi. Nu vor tolera însă şi nu vor trece cu vederea nici o
abatere de la deontologia profesională.

STANDARDE PROFESIONALE

COMPETENŢA
1. Sociologii vor iniţia activităţi de cercetare şi se vor angaja doar în acele activităţi
profesionale (predare, consiliere, intervenţie, ş.a.) pentru care au competenţele atestate (prin
dobândirea unor calificări, sau prin parcurgerea unor traininguri sau programe de formare)
sau experienţa necesare, străduindu-se să acţioneze permanent în vederea formării şi
practicării la standarde cât mai înalte a competenţelor deţinute.
2. Atunci când în exercitarea profesiunii sociologii constată că ajung într-un impas (de
exemplu, datorită unor motive personale care interferează cu îndatoririle profesionale) sau
când o situaţie neprevăzută se dovedeşte a reprezenta o depăşire a limitelor de competenţă, ei
se vor retrage din respectiva activitate.
3. În toate activităţile în care sociologii se angajează, ei îşi vor prezenta, la solicitare,
domeniile de specialitate, competenţele, experienţa (nivelul/gradul de expertiză) şi afilierile.

PRODUCEREA CUNOAŞTERII ŞTIINŢIFICE ŞI DISEMINAREA


REZULTATELOR
4. În activitatea de cercetare, formare sau intervenţie sociologii vor urmări să dea dovadă de

63
Metodologia cercetării în științele sociale

obiectivitate şi imparţialitate, evitând sau eliminând distorsiunile, omisiunile, şi falsele


reprezentări intenţionate ce s-ar putea produce ca urmare a intereselor şi convingerilor
personale.

5. Pe parcursul planificării, implementării şi diseminării rezultatelor cercetării, sociologii au


obligaţia desfăşurării tuturor activităţilor presupuse de acestea la nivelul celor mai înalte
standarde de exigenţă ştiinţifică şi profesională, luând măsurile necesare pentru diminuarea
posibilităţii de corupere, alterare, compromitere a rezultatelor şi pentru protejarea şi
respectarea drepturilor participanților la cercetare.

6. Sociologii nu se vor angaja în contracte în care recompensa financiară sau de alt tip, să fie
corelată în vreun fel cu concluziile investigaţiilor, sau în contracte care prin derularea
investigaţiilor ar putea genera suspiciuni de natură a afecta imaginea Societăţii.

7. Sociologii sunt responsabili de conduita profesională a tuturor persoanelor care participă


la cercetările iniţiate de ei înşişi sau de alţi sociologi pe care îi supervizează; ei au obligaţia să-
i informeze pe aceştia asupra prevederilor legale, reglementărilor şi exigenţelor deontologice
şi să se asigure de respectarea acestora.

8. Sociologii vor fi în măsură să explice sursa datelor obţinute precum şi metodele utilizate
pentru culegerea acestora.

9. Sociologii se vor obţine de la orice acţiuni care ar putea produce deteriorarea imaginii
sociologiei ca disciplină ştiinţifică, sau care ar putea împiedica accesul ulterior al unui alt
cercetător la acel teren de cercetare.

10. Sociologii nu vor oferi recompense financiare sau stimulente, care ar putea constrânge în
orice fel, sau influenţa răspunsurile participanţilor la cercetare, deteriorând acurateţea
culegerii informaţiilor.

11. Fabricarea, falsificarea datelor sau omiterea unor date relevante în prezentarea sau
publicarea rezultatelor cercetării reprezintă abateri extrem de grave de la deontologia
sociologică şi sunt cu desăvârşire interzise şi aspru sancţionate.

12. Dacă sociologii vor descoperi erori semnificative în rezultatele publicate sau prezentate
vor lua măsuri rezonabile în vederea corectării, retractării sau publicării de erate sau alte
modalităţi de a clarifica situaţia apărută.

64
Metodologia cercetării în științele sociale

13. Toate datele şi rezultatele cercetării constituie proprietatea autorilor acesteia, dacă
condiţii contractuale nu stipulează altceva. Acestea pot fi puse, în condiţii bine precizate, atât
la dispoziţia beneficiarilor cât şi la dispoziţia altor cercetători interesaţi în reutilizarea
acestora în cercetări ulterioare. Autorilor cercetării le revine obligaţia de a se asigura că prin
manipularea ulterioară a acestora nu sunt încălcate drepturile şi angajamentele faţă de
persoanele intervievate. Sociologii care reutilizează datele obţinute în acest fel vor evidenţia
în mod explicit provenienţa şi autorii iniţiali.

14. Sociologii îşi vor asuma responsabilitatea şi se vor declara autori doar ai cercetărilor şi
lucrărilor la care au contribuit efectiv, de asemenea vor menţiona aportul (dacă este cazul)
tuturor colegilor sau studenţilor contributori.

PLAGIATUL
15. Sociologii nu vor prezenta date sau rezultate din studii sau cercetări ale altor cercetători,
ca aparţinându-le lor. Sociologii vor evidenţia în mod explicit, contribuţiile altor cercetători la
producerea cunoaşterii sociologice, şi se vor abţine în toate activităţile şi situaţiile de a plagia.
Plagiatul reprezintă preluarea integrală sau parţială într-o operă scrisă (publicată sau
disponibilă în format electronic) sau într-o prezentare orală, a unor texte, expresii, idei,
demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiinţifice extrase din opere scrise,
(publicate sau disponibile în format electronic), ale altor autori, fără a menţiona acest lucru şi
fără a face trimitere la sursele originale.

16. În toate activităţile desfăşurate (publicaţii, prezentări, predare, ş.a.) sociologii vor
respecta normele academice de citare, alcătuire a referinţelor şi redactare a lucrărilor
ştiinţifice, şi de asemenea prevederile legale şi reglementările referitoare la etica cercetării;
vor folosi în propriile lucrări date şi rezultate ale altor autori abia după obţinerea dreptului
legal în acest sens.

RELAŢIILE INTERUMANE

17. Sociologii vor manifesta respect şi preocupare pentru colegi, studenţi, cei aflaţi în
supervizarea lor sau angajaţi. Ei au obligaţia, pe întregul parcurs al desfăşurării cercetărilor
desfăşurate, să anticipeze şi să prevină, atât cât este rezonabil posibil, consecinţele
nefavorabile şi eventualele daune pe care cercetarea le-ar putea atrage asupra persoanelor
intervievate, sau celorlalte persoane implicate în cercetare.

65
Metodologia cercetării în științele sociale

18. Sociologii vor respecta dreptul la viaţa privată al participanţilor la cercetare. Ei vor folosi
mijloace de înregistrare a datelor (reportofon, cameră video, ş.a.) doar după obţinerea
acordului persoanelor vizate.

19. Participanţilor la cercetare li se va respecta necondiţionat dreptul la opoziţie, ei vor fi


informaţi de către sociologi că pot să refuze participarea la cercetare, sau se pot răzgândi
asupra participării, în orice moment al investigaţiei.

20. Sociologii nu vor manifesta comportamente de defăimare, abuz (inclusiv abuz de


autoritate) sau hărţuire (sexuală, rasială sau emoţională) faţă de persoanele cu care vin în
contact în timpul activităţilor profesionale. Hărţuirea sexuală include aluzii, propuneri,
avansuri sau orice act comportamental verbal sau non-verbal cu un conţinut sexual explicit
sau implicit.

21. Sociologilor le este strict interzisă în toate situaţiile exploatarea altor persoane; nu vor
profita în nici un fel de persoanele faţă de care manifestă un ascendent de autoritate (colegi,
supervizaţi, participanţi şi subiecţi ai cercetării, angajaţi, studenţi).

22. Sociologii angajaţi în activitatea de învăţământ îi vor antrena pe studenţi în activităţi de


cercetare însă vor evita orice formă de exploatare a acestora, nu îi vor trata ca pe o mână de
lucru neplătită sau benevolă folosindu-i în cercetările personale. Nu îşi vor atribui
contribuţiile studenţilor şi vor evidenţia aportul tuturor colaboratorilor care participă la
cercetare. De asemenea vor evita să-i antreneze în situaţii delicate sau periculoase, care ar
putea surveni în timpul anchetelor.

23. Sociologii angajaţi în formarea studenţilor, vor gestiona cu mare atenţie posibilele
dificultăţi emoţionale, care ar putea apărea în timpul desfăşurării activităţilor de predare şi
cercetare, ca urmare a apropierii sau distanţării prea mari dintre studenţi şi profesori.

24. Sociologii nu vor practica, nu vor consimţi sau facilita în nici o formă discriminarea
bazată pe etnie, naţionalitate, vârstă, gen, orientare sexuală, dizabilităţi, starea sănătăţii,
statut social, ş.a.

25. Sociologii vor manifesta o conduită colegială bazată pe respect, onestitate, corectitudine,
loialitate şi solidaritate, evitând criticile nefondate şi acţiunile denigratoare la adresa
colegilor, indiferent dacă sunt sau nu membrii ai Societăţii. Atunci când constată în
activitatea colegilor din Societate încălcări ale normelor deontologice stipulate de prezentul

66
Metodologia cercetării în științele sociale

Cod, le vor atrage atenţia cu discreţie asupra acestora, iar dacă conduita acestora rămâne
neadecvată se vor adresa Consiliului de Etică şi Deontologie al Societăţii.

CONFLICTUL DE INTERESE

26. Sociologii vor evita situaţii susceptibile a fi considerate conflicte de interese. Conflictul de
interese este situaţia în care un sociolog are un interes personal (de exemplu de natură
patrimonială), care ridică suspiciuni legate de obiectivitatea şi imparţialitatea sa în
formularea rezultatelor unei cercetări pe care o realizează.

27. Sociologii vor evita relaţiile multiple (cu beneficiari, cu subiecţi ai cercetării, studenţi,
supervizaţi), adică situaţiile în care se exercită cel puţin două roluri profesionale în
raporturile cu o persoană, sau când între două persoane interferează rolul profesional al
raportului dintre ele cu o relaţie specială de apropiere, iar dacă acest lucru nu este posibil,
acestea vor fi obligatoriu dezvăluite.

28. Sociologii au obligaţia dezvăluirii surselor de finanţare şi a identităţii sponsorilor, precum


şi a tipului sau naturii relaţiei speciale (dacă este cazul) pe care o au cu finanţatorii cercetării.

29. Obligaţiile mutuale între sociologi şi beneficiarii cercetării (finanţatori publici sau privaţi)
vor fi explicitate preferabil în scris înaintea demarării investigaţiei. Sociologii nu vor accepta
subvenţii, contracte sau convenţii care conţin clauze care ar putea restrânge, afecta sau
influenţa obiectivitatea judecăţilor ştiinţifice formulate.

30. Indiferent de interesele personale sau patrimoniale sociologii vor respecta standardele
profesionale şi ştiinţifice atât pe parcursul colectării, analizei şi interpretării datelor, cât şi în
activităţile de predare şi diseminare a rezultatelor cercetărilor.

CONFIDENŢIALITATEA
31. Sociologii au obligaţia de a lua, toate măsurile necesare pentru a proteja, în orice
circumstanţă, şi pentru o perioadă de timp nedeterminată, confidenţialitatea informaţiilor
private şi datelor obţinute prin activităţile de investigare, învăţământ, intervenţie, ş.a. Ei vor
întreprinde astfel tot ceea ce este rezonabil posibil pentru a asigura dreptul la viaţă privată al
persoanelor implicate în cercetare (subiecţi, operatori, informatori, ş.a.).

32. Obligaţia de a păstra confidenţialitatea se extinde şi asupra membrilor echipei de


cercetare, indiferent de postura şi statutul deţinut, cât şi asupra colaboratorilor sau

67
Metodologia cercetării în științele sociale

cercetătorilor, care ar putea solicita ulterior reutilizarea datelor. Responsabilitatea autorilor


principali ai cercetări, presupune şi obligativitatea instruirii tuturor persoanelor care vor
intra în contact cu datele, referitor la măsurile de protecţie necesare păstrării
confidenţialităţii.

33. Sociologii vor acorda o atenţie sporită păstrării anonimatului şi confidenţialităţii asupra
informaţiilor private care ar putea conduce la identificarea persoanelor intervievate. Acestea
vor fi informate cu privire la limitele confidenţialităţii, şi condiţiile în care aceasta poate fi
încălcată.

CONSIMŢĂMÂNTUL INFORMAT

34. Sociologii nu vor iniţia cercetări asupra subiecţilor care fac obiectul investigaţiilor decât
după obţinerea din partea acestora, sau a reprezentanţilor acestora autorizaţi prin lege, a
consimţământului informat.

35. Sociologii au faţă de participanţii la cercetare responsabilitatea de a le explica cu claritate,


într-o manieră uşor de înţeles, astfel încât să se decidă în cunoştinţă de cauză în legătură cu
participarea la anchetă, subiectul cercetării, scopul, autorii şi finanţatorii, limitele
confidenţialităţii, implicarea unor terţi , modalităţile în care rezultatele vor fi diseminate şi
folosite.

36. Cercetările bazate pe ascunderea identităţii autorului sau a scopului, mijloacelor şi


tehnicilor folosite (deception) - se vor desfăşura doar după obţinerea unei aprobări din partea
unei entităţi (comisie de deontologie) cu atribuţii în acest domeniu. Ele se justifică doar
atunci când celelalte metode de investigaţie nu fac posibilă culegerea unor date esenţiale
pentru cercetare. Alegerea şi utilizarea acestei metode trebuie să se facă după o riguroasă
analiză şi cântărire a avantajelor şi riscurilor, astfel încât sociologii să fie în măsură să
anticipeze orice problemă de natură deontologică, iar odată apărută să o poată rezolva.

EDUCAŢIE ŞI FORMARE

37. Sociologii se vor implica permanent în programe de formare profesională, vor iniţia
cercetări şi se vor consulta cu ceilalţi colegi, preocupându-se permanent de perfecţionarea şi
îmbunătăţirea propriilor competenţe profesionale.

38. Dacă sunt implicaţi în predare, supervizare sau formare, sociologii vor acţiona la nivelul

68
Metodologia cercetării în științele sociale

celor mai exigente standarde ştiinţifice şi morale pentru a conferi cea mai înaltă calitate şi
integritate învăţământului sociologic, astfel încât acesta să producă specialişti cu un nivel de
competenţă ridicat, capabili să se integreze cu succes în activităţile specifice sociologiei.

39. Sociologii cu responsabilităţi în proiectarea şi organizarea programelor de studii sau


formare, au obligaţia de a se asigura că etica şi deontologia, constituie pentru studenţi şi
cursanţi, componente fundamentale în desăvârşirea pregătirii lor profesionale.

40. Având în vedere ascendentul şi influenţa pe care o au profesorii sau formatorii asupra
studenţilor sau cursanţilor, sociologii nu vor face abuz de autoritatea lor, nu vor hărţui, umili
sau ameninţa integritatea acestora, abţinându-se de la acţiuni care ar putea prejudicia
imaginea de sine a acestora.

CONSILIUL DE ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE. IMPLEMENTAREA CODULUI


41. Comitetului Executiv al SSR îi revine obligaţia implementării principiilor şi standardelor
profesionale stipulate de prezentul Cod. Sociologii au obligaţia să cunoască şi să-şi însuşească
prevederile Codului, şi datoria de a rezolva problemele etice cu care se confruntă în
exercitarea profesiei în acord cu reglementările acestuia.

42. SSR consideră prezentul cod drept un instrument de promovare a unei conduite în acord
cu valorile şi principiile etice enunţate, mai degrabă decât unul de constrângere sau
pedepsire, totuşi, în scopul prevenirii încălcării normelor deontologiei sociologice, şi în
vederea sancţionării abaterilor de la prevederile acesteia, se constituie Consiliul de Etică şi
Deontologie al SSR (numit în continuare Consiliul).

43. În toate situaţiile în care se constată abateri şi încălcări ale prevederilor Codului de etică,
Consiliul, în funcţie de gravitatea acţiunilor înfăptuite, va aplica sancţiuni, care pot duce,
pentru încălcările deosebit de grave, la excluderea din SSR.

44. Regulamentul de funcţionare a Consiliului, Procedura de soluţionare a cazurilor de


abateri de la deontologia sociologică, cât şi revizuirile şi amendamentele la Codul de etică vor
fi elaborate de grupuri de lucru, desemnate de Comitetul Executiv.

69
Metodologia cercetării în științele sociale

BIBLIOGRAFIE

Bernard, H. (2000). Social research methods: qualitative and quantitative


approaches. Thousand Oaks, CA: Sage.
Bertaux, D. (1981). From the life-history approach to transformation of sociological
practice. In D. Bertaux (Ed.), Biography and society: The life history
approach in the social sciences (pp. 29-45). London, UK: Sage.
Bryman, Alan, Social Research Methods, 4thedition, Oxford University Press, 2012.
Chelcea, S. (2004). Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi
calitative. București: Editura Economică.
Chelcea, S. (1975). Chestionarul în investigaţia sociologică. Bucureşti: Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Chelcea, S., Mărginean, I. și Cauc, I. (1998). Cercetarea sociologică. Metode şi
tehnici. Deva: Editura Destin.
Crawford, C.C. (1928). The Technique of Research in Education. Boston: Houghton
Mifflin Company.
Corbin, J., & Strauss, A. (2015). Basics of qualitative research: Techniques and
procedures for developing grounded theory (4thed.). Thousand Oaks,
CA: Sage.
Creswell, J.W. & Poth, C.N. (2017). Qualitative inquiry and research design:
Choosing among five approaches (4thed.). Thousand Oaks, CA: Sage.
Creswell, J. W. (2014). Research design: qualitative, quantitative, and mixed
methods approaches. Thousand Oaks, CA: Sage Publications.
Creswell, J. W. (1998). Qualitative inquiry and research design: Choosing among
five traditions. Thousand Oaks, CA: Sage Publications.
Culic, I. (2004). Metode avansate în cercetarea socială. Iaşi: Polirom.
Devi, P. S. (2017). Research Methodology: a handbook fo beginners. Chennai:
Notion Press.
Gentles, S. J., Charles, C., Ploeg, J., & McKibbon, K. (2015). Sampling in Qualitative
Research: Insights from an Overview of the Methods Literature. The
Qualitative Report, 20(11), 1772-1789.
Glaser, B. G. & Strauss, A. L. (1967, reprinted 2006). The discovery of grounded

70
Metodologia cercetării în științele sociale

theory: Strategies for qualitative research. New Brunswich (USA) and


London (UK): Aldine Transaction.
Goode, W.J., & Hatt, P. K. (1952). The case study. In W.J. Goode & P.K. Hatt, Methods of
social research. New York: McGraw-Hill.
Guest, G., Namey, E. E, & Mitchell, M. L. (2013) Collecting Qualitative Data. A Field
Manual for Applied Research. London: Sage.
Hammersley, M. & Atkinson, P. (1995). Ethnography: principles in practice.
(3rd ed.). Routledge, London.
Huber, J., & Whelan, K. (1999). A marginal story as a place of possibility: Negotiating
self on the professional knowledge landscape. Teaching and Teacher
Education, 15, 381-396.
Iluţ, P. (1997). Abordarea calitativă a socioumanului: concepte şi metode. Iaşi:
Polirom.
Jha, A.S. (2014). Social Research Methods. New Delhi: McGraw Hill Education
Offices.

Johnson, R. B. and Christen, L. (2016). Educational Research: quantitative,


qualitative and mixed approach. Thousand Oaks,CA: Sage, (6thedition).
Kothari, C.R. (2004). Research Methodology. methods and Techniques. Second

edition. New Delhi: New Age International Publisher.

Kumar, A. (2002). Research Methodology in Social Science. New Delhi: Sarup&Sons.


Marshall, G. (coord.) [1994] (2003). Dicționar de sociologie. București: Univers
Enciclopedic.
Marshall, Martin, „Sampling for qualitative research”, Family Practice, vol. 13, no. 6,
Oxford University Press, 1996.
Miles, Matthew B., Huberman, Michael A., Qualitative Data Analysis: an expanded
sourcebook, Second Edition, Sage Publications Ltd., London, 1994.
Mărginean, I. (2000). Proiectarea cercetării sociologice. Iași: Editura Polirom.
Mărginean, I. (1982). Măsurarea în sociologie. București: Editura Științifică și
Enciclopedică.
Miftode, V. (2003). Tratat de metodologie sociologică. Iaşi: Editura Lumen.
Patton, M. Q. (2002) Qualitative Researc & Evaluation Methods. (3rd ed.). Thousand
Oaks, CA: Sage.

71
Metodologia cercetării în științele sociale

Pinnegar, S., & Daynes, J.G. (2007). Locating narrative inquiry historically:
Thematics
in the turn to narrative. In D.J. Clandinin (ed.), Handbook of narrative
inquiry: Mapping a methodology (pp. 3-34). London: Sage.
Plummer, K (1983) Documents of Life: an introduction to the problems and literature
of a humanistic method. London: Unwin Hyman.
Reddy, C.R. (1987). Research methodology in social sciences. Delhi: Daia.
Rotariu, T. (1997). Ancheta sociologică şi sondajul de opinie. Teorie şi practică. Iaşi:
Polirom.
Rotariu, T. (coord.), Bădescu, G., Culic, I., Mezei, E., Mureșan, C. (2006). Metode
statistice aplicate în ştiinţele sociale. Iaşi: Polirom.
Rusu, D.& Mihail, R. (2007). Etapele cercetării sociologice. Sinteze prin întrebări și
răspunsuri. Galați: Editura SINTEZE.
Rusu-Mocănașu, D. (2017). Îndrumar de elaborare a unui proiect de cercetare în
științele sociale. Galați: Editura SINTEZE.
Shafranske, E.F. & Mallony, H.N. (1990). Clinical Psychologists’ religious and
spiritual orientations and their practice of psychotherapy. Psychoterapy,
27(1): 72-78.
Young, P. V. (1966). Scientific Social Survey and Research: an introduction to the
background, content, methods, principles and analysis of social studies.
Englewood Cliffs, N.J.: Prentice-Hall.

72
Metodologia cercetării în științele sociale

Anexa 1. Schema descriptivă a cercetării cu tema „Integrarea socio-profesională a


persoanelor cu deficiențe vizuale”

Dimensiune Indice Denumire indicatori


Percepția 1. Percepția corectitudinii evaluării realizate de către comisiile
Evaluarea încadrării de expertiză medicală, în vederea încadrării într-un grad de
handicapului într-o handicap.
categorie de
persoană cu
handicap
Sănătate Stare de 2. Prezenţa uneia sau mai multor boli cronice
sănătate 3. Prezenţa handicapului asociat
4. nevoia de tratament medical periodic/lunar
5. acces la medicamente compensate pentru tratament
ambulatoriu
6. nevoia de servicii de asistenţă medicală la domiciliu
Serviciile de 7. nevoia de a procura medicamentele de la o farmacie care să
îngrijire a deservească numai persoanele cu handicap
sănătăţii 8. nevoia de informare privind descoperirile în medicină legate
de tratarea afecţiunilor şi tulburările ochiului
9. Evaluarea calităţii serviciilor de asistenţă medicală oferite de
către medicul de familie
10. Evaluarea costurilor medicamentelor în raport cu veniturile
personale
Deprinderi de 11. Nevoia de a i se face cumpărăturile zilnice
viaţă 12. Nevoia de a fi ajutat în realizarea menajului
independentă
Educaţie 13. Nivelul studiilor absolvite
Educaţie 14. oferta de cursuri de calificare/recalificare
formală 15.gradul de informare cu privire la cursurile de
calificare/recalificare
16.Nevoia de servicii de calificare/recalificare
Accesibilitatea Accesibilitate 17.Prezenţa semaforizării sonorizate
spaţiului fizic a spaţiului 18.Evaluarea nevoii de semaforizare sonorizată
fizic
Cererea de 19.Dorinţa de a-şi găsi un loc de muncă
locuri de 20.Evaluarea nevoii de a-şi găsi un loc de muncă
muncă
21. Tipul angajatorului care oferă loc de muncă (segment
Piaţa muncii privat/de stat)
Caracteristici 22.Salariul minim oferit de către angajator
le cererii de 23.Programul de lucru pe zi să cuprindă maxim, în ore
locuri de 24.Accesibilităţi de transport
muncă 25.Specificul activităţilor desfăşurate la locul de muncă
26.Meserii/profesii pe care le-ar putea desfăşura
27.Nevoia de locuri de muncă protejate

73
Metodologia cercetării în științele sociale

28.nevoia de servicii de monitorizare/evaluare a securităţii la


locul de muncă
Oferta de 29.Numărul locurilor de muncă pentru persoanele cu handicap
locuri de vizual oferite la Bursele locurilor de Muncă pentru Persoanele
muncă cu Handicap
Informare 30.Gradul de informare despre oferta locurilor de muncă
despre piaţa 31.Frecvenţa cu care apelează la diferite surse de informare
muncii
32.Nevoia de a fi consiliaţi în a-şi identifica propriul potenţial
Servicii de de dezvoltare personală
informare/co
nsiliere şi 33.Nevoia de servicii de consiliere vocaţională
mediere a 34.Nevoia de servicii de mediere a muncii
muncii nevoia de servicii de consultanţă şi asistenţă în vederea creării
şi dezvoltării unei afaceri proprii

Viaţa de 35.Statut marital


cuplu 36.Numărul descendenţilor
37.Statutul descendentului după vârstă: minor sau major
Relaţiile cu 37.Menţinerea relaţiilor cu rudele
Viața de familie familia
lărgită
39.Nevoia de a fi sprijinit mai mult de către familie în
Relaţiile cu rezolvarea problemelor cu care se confruntă în viaţa de zi cu zi
membrii 40.Nevoia de a comunica mai mult cu membrii familiei
familiei 41.Nevoia de a fi sprijinit în gestionarea conflictelor din familie
42.Nevoia de consiliere psihologică pentru membrii familiei
Viaţa 43.Frecvenţa participării la activităţi ale O.N.G.
Participare asociativă
socială Participare la 44.Frecvenţa participării la evenimente desfăşurate în
viaţa comunitate
comunităţii
Bunăstare 45. Aprecierea evoluției vieţii personale pe următorii patru ani
46.Perceperea vieţii nevăzătorilor pe următorii patru ani
Calitatea
percepută a Venitul 47.Aprecierea venitului personal
vieţii personal 48.Apreciere a nivelului venitului personal care să satisfacă
nevoile proprii unui trai decent

74
Metodologia cercetării în științele sociale

Variabilele independente:
 Statut marital: căsătorit, celibatar, divorţat, văduv, concubinaj;
 Locuieşte singur: da, nu;
 Prezenţa descendenţilor: da, nu;
 Vârsta în ani: între 18-29; între 30-39; între 40-49; 50 şi peste;
 sex: feminin, masculin
 grad handicap:
 nivel studii:
 profesie:
 membru al Asociației Nevăzătorilor din România:

75