Ordinea mondială de azi

Andrei Marga

Ordinea mondială este ordinea ce rezultă după ce treci cu mintea peste

multe date, capacități și fapte. Este ceva ce se poate stabili doar prin
abstractizare, înțeleasă ca operație logică. Dacă cumva există ordine!
Au fost, cum se știe bine, epoci fără ordine sau cu ordine necunoscută.
Azi nu suntem departe de o astfel de situație, căci ceea ce părea că este
ordine este pus în mișcare. Mărturii sunt analizele care dau tonul
rezolvărilor (de la Amin Maalouf, Le Déreglement du monde, 2009,
trecând prin Niall Ferguson, The Great Degeneration. How Institutions
Decay and Economies Die, 2012, și Gerard Chaliand, Jan Michel, Vers un
nouvel ordre du monde, 2013, la Carlo Masala, Die Welt-Unordnung.
Die globalen Krisen und das Versagen des Westens, 2016). Astăzi,
convingerea dezordinii este răspândită.
În ceea ce mă privește, am adus discuția despre ordinea viitoare a
lumii sub cinci teze: sensul istoriei în zilele noastre rezultă din
interacțiunea sistemelor majore ale societăților actuale – economie,
politică, armată, cultură; lumea este condusă acum de o geometrie
variabilă a supraputerilor; în pofida globalismului, care a dominat trei
decenii, se petrece revenirea la suveranitatea națională; are loc
emergența de noi supraputeri și puteri; nu este soluție la crizele actuale
în afara legitimării asigurate prin democratizare internă, înăuntrul
statelor, și prin respectarea suveranității naționale, în accepțiunea
adusă la zi, și cooperare a statelor (vezi A. Marga, Ordinea viitoare a
lumii, Niculescu, București, 2017). Nu au apărut fapte care să contrazică
tezele de mai sus. Sunt, mai curând, confirmări.
Ce ne spun însă cele mai noi abordări? Am în vedere aici patru
dintre ele, acelea care au căpătat circulație la sfârșitul anului 2022. Să le
trecem în revistă și să concluzionăm.
 Titularul de acum al relațiilor Internaționale de la Universitatea
Harvard, Steven Walt, în interviul sub titlul How 2022 Changed the
World, realizat de editorul „Foreign Policy” (21 decembrie, 2022), spune
fără menajamente că războiul în curs din Ucraina are importanță, dar
nu constituie miezul istoriei de azi. Adjudecarea Dombas-ul este miza
actuală directă, dar deznodământul războiului va determina mai puțin
ordinea lumii, în următorii până la treizeci de ani, decât alte
evenimente. Ordinea lumii ce vine o determină în fapt incomparabil
mai mult schimbarea climei, progresele în tehnologia digitală,
consolidarea Chinei. Dacă va crește temperatura cu peste două grade
Celsius, vor fi probleme destul de grave. Tehnologia digitală va schimba,
oricum, mai departe societățile. Iar consolidarea Chinei va restructura
în continuare lumea.
Desigur că ceea ce s-a petrecut în anul 2022 nu este fără efect. În
urma chemării actualei administrații americane la coalizarea
democrațiilor, s-au făcut pași în diplomație, spune Steven Walt. Dar
rezultatele sunt anevoie de deslușit.
Pe de o parte, după ce a parcurs ani de relativizare a importanței
organizației, NATO, ca întreg, s-a reactivat. Pe de altă parte, însă, au
fost distanțați aliați tradiționali, precum Israelul și Arabia Saudită, care
nu au acceptat să se alăture în chestiunea Ucrainei. „Alte țări își vor
urma interesele așa cum vor considera și vor avea opțiuni. Nu vor
trebui să se alinieze în mod necesar la Washington și ne vom obișnui cu
aceasta”. India, de pildă, nu este interesată să se amestece în acea
chestiune.
Pe de o parte, s-a deschis un conflict pe două fronturi, un conflict
politico-militar cu Rusia, în Ucraina, și unul economic, cu China, în
comerțul internațional. Administrația actuală de la Washington DC vrea
să le „înfrângă (defeat)”, dar, în același timp, vrea să evite conflictul
nuclear și prăbușirea economiei mondiale. Pe de altă parte, nu este
sigur că se cunosc implicațiile acestor opțiuni.
De altfel, măsurile economice luate în urma conflictelor și
consecințele încep să nemulțumească țările. Sunt acum exemple țări
asiatice și Olanda, care văd altfel lucrurile. Iar așa cum arată raporturile
cu Iranul, în locul calmării tensiunilor, prin conlucrare cu forțe
promițătoare, s-a ajuns, în condițiile existente, la înăsprirea relațiilor cu
o altă putere ce devine nucleară. În America Latină se trăiește o
„cronică problemă de guvernanță instabilă” care traversează marea
parte a continentului, fără a mai fi pe modelări tradiționale la „stânga”
sau la „dreapta”. Această criză are reverberații mai curând în politica
internă în SUA.
Cunoscutul teoretician și istoric Renzo Giorgetti vede ordinea
mondială prin prisma unor diagnoze cuprinzătoare. El constată o
continuitate de la „absolutismul revoluționar”, la ceea ce s-a petrecut
din anii optzeci încoace sub aspectul „metotei de guvernare și a
inflexibilității acțiunii administrative”.
Au avut loc, desigur, schimbări în societățile existente, dar nu o
„eliberare” a oamenilor. „Avem, între altele, o egalitate negativă
desconsideratoare, ce neagă orice rol asocierilor, corpurilor
intermediare și tuturor opozanților eventuali, pentru a impune o voință
unică, ce se și impune fără rezistențe în confruntările unei societăți
nivelate” (Il nuovissimo ordine mondiale. La tiranide antiumana,
quintessenza de la demagogia egualitaria, Passagio al Bosco, 2022, p.
42). Ceea ce Alexis de Tocqueville a blamat sub termenul de „despotism
democratic” a devenit acum realitate. „Toate Constituțiile moderne
sunt considerate <sacre și inviolabile>, dar numai deoarece deținătorii
puterii nu hotărăsc contrarul” (p.45). Proliferează în societăți „un tip
uman mereu mai puțin preocupat de apărarea propriei autonomii și
mai înclinat să accepte forme de gândire mai omologante și limitative
ale libertăților personale” (p.47). În acest timp, „societatea se scindează
mereu mai mult, devine mai <liberă>, deși pierde orice tip de coeziune
și ordine internă, până la a se reduce la o masă informă. Iar ceea ce
atinge geniul proprgandiștilor sectari este cu adevărat notabil: a spația
orice etapă a degradării cu o victorie, o etapă de progres sau de
justificare a unei <cuceriri> obținută după lungi și extenuante lupte”
(p.49).
Procesul nu s-a încheiat, căci „acest mare război continuă încă,
luând forme tot mai diverse, cu mare coerență și obiective foarte
precise, până la zilele dramatice în care se pregătește marea
conversiune antiumană a Celei mai Noi Ordini Mondiale” (p.50). Acum
„întreaga națiune este tratată ca o țară ocupată” (p.73). Are loc „o
alienare a individului în colectiv, o operațiune prin mijloocirea căreia se
elimină orice tip de personalism, spirit al locului, al organizației, al
familiei, orice tip de interes, de amintire, limba și patriotismul” (p.77).
Obiectivele contra naturii devin oficiale.
Pe un fond pe care se tematizează o „restructurare a omului
(ristrutturazione dell’uomo)”, are loc formarea „noului proletariat
mondial”. Cei care îl compun, „noii proletari”, nu sunt neapărat săraci.
Ei pot avea venituri considerabile, dar rămân „cu independență
limitată, docili față de toate comenzile și impunerile” (p.87), simple
„instrumente” în societate la dispoziția angajatorilor. „Atomizarea
socială” ce are loc azi favorizează diferite direcții ale „Celei mai Noi
Ordini Mondiale”.
Cunoscutul demniar maghiar Balasz Orban a făcut cunoscut presei
reflecția primului ministru al Ungariei, din decembrie 2022, asupra
ordinii mondiale ce vine (Orban’s goal is to make Hungary a regional
middle power in Central Europe, 8 January, 2023). Preocuparea sa este
evident de a contura opțiunile țării sale în configurația actuală a lumii.
Punctul de plecare îl constituie, cum este firesc pentru decidenții
politicii externe a unei țări, ținta de atins.Ținta enunțată „pentru
Ungaria este să părăsească nivelul țărilor cu venit mijlociu, să intre în
rândul țărilor dezvoltate și să atingă statutul de putere regională
mijlocie în Europa Centrală”. Deviza călăuzitoare este: „Nu
dezmembrării, da, conectării (No to dismantling, yes to connecting)".
În contextul actual, continuă argumentarea, posibilitatea părăsirii
nivelului mijlociu de dezvoltare este, însă, amenințată de o seamă de
factori, inclusiv de „ordinea neoliberală a lumii”. Aceasta a fost
afectată sub multe aspecte în anii recenți – Brexit, izbucnirea
pandemiei coronavirusului în 2020, războiul ruso-ucrainian – și
conduce la ceea ce autorul numește „deconectare (disconnection)” în
lume. Mai concret, această „deconectare” va duce eventual la crearea
de blocuri internaționale, precum cele trăite deja în epoca „războiului
rece”.
Opțiunea aici este ca Ungaria să rămână în afara diviziunii lumii în
blocuri, căci încadrarea ar echivala cu a deveni irelevant . „Ceea ce s-ar
petrece într-un asemenea caz ar fi cel mult situația în care fiecare țară
are de ales un centru, iar relația ei cu acel centru ar fi una exclusivă. În
alte cuvinte, țara noastră ar fi inevitabil forțată să joace un rol
subordonat, ceea ce ar împiedica-o să părăsească rândurile țărilor cu
venit mijlociu”.
Așa stând lucrurile, „primul pas al strategiei maghiare de
recuperare a decalajelor este să dezvolte o logică a globalizării specifică
țării, în care efectele negative să fie depășite. Modelul economiilor
interconectate oferă o soluție la această problemă”. Pentru această
performanță există premise. De pildă, în ultimii doisprezece ani, GDP
per capita al Ungariei a urcat de la 66% din media Uniunii Europene la
76%, apropindu-se cel mai mult de nivelul înalt al dezvoltării. În orice
caz, țara va putea înainta aplicând o „strategie economică nouă”, având
cinci piloni: ridicarea sectorului bancar indigen la rangul unui jucător
regional și global; întărirea în continuare a nivelului, deja record, al
investițiilor directe; mai multe legături în câmpul energiei cu punctele
de distribuție majore din lume și din regiune; un rol mai puternic al
Ungariei pe scena internațională și consolidarea industriilor ei
alimentară, farmaceutică și auto; folosirea restructurării învățământului
superior, aflată deja în curs, pentru a facilita transferul de know-how
spre industrie și cercetare.
Mai nou, contează reflecția lui Niall Ferguson (Goodbye to all that:
Is the international order as we know it over?, 2017), care examina
„ordinea internatională liberală” după ce amintea cât de precaut
trebuie operat cu noțiunile din spațiul public, acestea fiind excesiv
volatile. Pe bună dreptate, renumitul istoric observa că „ordinea
internațională” capătă suport atunci când pe scena economiei sunt
mari jucători – de exemplu, pentru anii noștri, SUA, Rusia, China, India.
Observația sa fundamentală este, însă, aceasta: „paradoxul ordinii
internaționale liberale constă în aceea că a făcut accesibilă tehnologia
pe scară mare, distrugând în același timp joburi manufacturiere în ceea
ce oamenilor le place să numească Heartland. Este ceea ce globalizarea
supralicitează în termeni economici”. Faptul are consecințe sociale – de
pildă, ruinarea clasei mijlocii. Autorul respinge pe drept prejudecăți
curente – de exemplu, că lipsa „ordinii internaționale liberale” ar duce
la război și că politicile ce-și asumă interese „naționale” ar antrena
negreșit conflict.
Aceste patru reflecții rămân prototipice pentru discuția
internațională actuală. Ce concluzii se impun la despărțirea de anul
2022?
 Cum se știe demult, democrația este superioară autoritarismului.
Nu este însă integru acela care nu observă că și democrațiile existente
au de examinat ce anume practică în fapt. Căci rămâne diferență între
statul avariat și statul funcțional, între statul de drept și statul de drept
democratic, între „democrația mută” și „democrația deliberativă”, între
„cetățeanul instrument” și „cetățeanul unei democrații”. Exemplificările
la îndemână pentru orice persoană lucidă sunt, din nefericire,
abundente.
Astăzi, în lume are loc „deșteptarea” națiunilor – ca să folosim
termenul sugestiv din imnul României. Ea nu înseamnă neapărat
provocarea asocierilor internaționale existente. Dar, ca fapt, fiecare
națiune care se respectă caută să-și promoveze interesele proprii așa
cum le înțelege. Schimbarea lumii este acum în direcția căutărilor de
profilare a țărilor conform a ceea ce vrea fiecare.
Nu este posibilă dezvoltarea unei țări fără ca aceasta să se asume
pe sine cu competență în constelația internațională. Intervenția
externă, inclusiv pentru democratizare, s-a dovedit a fi simplu
instrument de dominație și nu dă rezultate. Analizele americane de la
Harvard, Chicago și alte centre, sau cele germane și franceze o spun
fără ocoliș.
Alimentarea de azi a conflictului internațional pune în pericol nu
doar o țară sau alta, un regim politic sau altul, ci, în mod direct, nivelul
de dezvoltare atins. Dacă nu cumva soarta umanității! În orice caz,
cooperarea angajată prin șirul acordurilor supraputerilor din perioada
1972-1991, la care s-a ajuns la Shanghai, Helsinki, Geneva, Reykjavik,
Washington DC, Moscova, Soci, se dovedește superioară opțiunilor
actuale și este cazul relansării ei.
În diferite țări se simte nevoia de proiecte ale asumării de sine.
Dar în multe dintre ele, cum este și România actuală, nevoia acută este,
înainte de orice, de lideri calificați. Așa cum se observă cu ochiul liber,
acolo unde mediocrația și, mai cu seamă, prostocrația controlează
statele, nu numai că lipsește inovația, dar sunt pierderi, sărăcie,
tragedii. Se dovedește din plin astăzi că nimic nu se plătește mai scump
decât îngustimea vederilor, sărăcia minții, abuzurile și corupția celor
care ajung în roluri publice.
<a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga</a