UNIVERSITATEA ,,TRANSILVANIA“ DIN BRAȘOV

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI COMUNICARE

SPECIALIZAREA: SOCIOLOGIE

SOCIOLOGIA CONFLICTELOR
Revoluția României din anul 1989

Student: Elena-Alondra ZECHERU

Anul de studii: II

Grupa: 16LF112

Prof. coord.: Conf. univ. dr. Ana Maria Bolborici

BRAȘOV
2022-2023
 REVOLUȚIA ROMÂNĂ DIN ANUL 1989

Principalul obiectiv al acestui studiu este acela de a găsi o posibilă explicație în ceea ce
privește evenimentele care au alcătuit Revoluția Română din luna decembrie a anului 1989.
Câteva din întrebările la care încearcă acest studiu să răspundă în cele ce urmează sunt: Cine au
fost teoriștii? A fost o lovitură de stat a armatei și ce impact a avut Ion Iliescu și susținătorii
URSS-ului? Ce s-a întâmplat de fapt începând cu ziua de 22 decembrie? Ce rol a jucat
Securitatea în cadrul acestui conflict? Cum ne poate ajuta sociologia să oferim răspunsuri pentru
problemele propuse?

CADRUL CONCEPTUAL

După cum afirmă scriitoarea Simone Weil, ,,nu religia este opiumul popoarelor, ci
revoluția” (Pavel, 2013, p. 55).

După cum ne prezintă Victoria Bucătaru (2006, p. 86), conflictul reprezintă un fenomen
ce are la bază relații de reciprocitate dintre oameni, comunități, instituții și se referă la acțiunile
unei părți care se împotivesc celeilalte în atingerea scopurilor și intereselor.

Conform Dicționarului de Sociologie (1998, p. 505), revoluția desemnează, în cadrul

unui sistem politic, o schimbare profundă a modului de organizare a socioetății, implementată
de obicei prin transorformări aduse puterii politice. Sensul cel mai răspândit al noțiunii de
revoluție este acela de schimbare adusă de mase largi ale populației, mai mult sau mai puțin
violentă, asupra vechii elite politice și are drept consecință principală impunerea unor schimbări
temeinice în organizarea întregii societăți.

Spre deosebire de celelalte revoluții care au marcat istoria umanității, care s-au bucurat
de un caracter doctrinar, ideologic, revoluțiile desfășurate în anul 1989 în Europa de Est au avut
ca scop reintegrarea oamenilor în normalitate. România este singurul stat în care drepturile și
libertăție individuale ce aveau să apară odată cu democrația au întârziat atât de mult încât
democratizarea țării a fost pusă într-o umbră de incertitudine (Pavel, 2013, p. 60).

Regimul politic se caracterizează prin modalitatea prin care funcționează un sistem

politic considerat; cu alte cuvinte, clarifică relația dintre guvernanți și guvernați. Istoria recentă
ne-a dovedit posibilitatea schimbării sistemului politic, fie şi provizoriu, rămânând în cea mai
mare măsură acelaşi, cum s-a înâmplat în ţările foste comuniste (Dicționar de sociologie, 1998,
p. 490).

Potrivit dicţionarului politic al lui S. Tamaş, lovitura de stat reprezintă o schimbare de

guvernare operată în afara procedurii constituţionale. Supranumită şi „lovitură de forţă”, este o
acţiune ce implică violenţă şi se realizează rapid contând pe efectul surprizei. Lovitura de stat
poate fi precedată de o conspiraţie menită să obţină susţinerea armatei sau poliţiei (Șaptefrați &
Reghiment, 2013, p. 148).

Termenii de ,,revoluție” și ,,lovitură de stat”, susțin politololgii, dispun de similarități

semantice, însă este important de precizat următorul aspect: primul tip de conflict se deosebește
de cel de-al doilea prin faptul că este un fenomen de masă, care poate precede sau urma loviturii
de stat (Șaptefrați & Reghiment, 2013, p. 149).

SCURTĂ TRECERE ÎN REVISTĂ A UNOR PERSPECTIVE

TEORETICE PRIVIND CONFLICTUL

a.Teoria marxistă a statului

Afirmația pe care o face Marx în incipitul lucrării sale Optsprezece brumar al lui
Ludovic Bonaparte: ,,tradițiile tuturor generațiilor moarte apasă ca un coșmar asupra celor vii”
este relevantă în analiza acestui conflict. Precum și în cazul Revoluției din 1989, revoluțiile au
puterea de a scinda istoria în două epoci cu caracteristici opuse, dar care păstrează totuși o parte
din mentalitate, idei sociale și politice, filozofice, adevăruri științifice și obiceiuri culturale etc.
pentru un anumit interval de timp (Ionescu, 2002, p. 24).

Mișcările revoluționare reușesc să creeze noi sisteme social-politice care să se

impregneze în conștiința populației. Consecințele intaurării regimului comunist după încheierea
celui de-al doilea Război Mondial au fost devastatoare prin faptul că a condus la excluderea din
viața politică a indivizilor pe considerente politice și, ulterior, la inexistența unei elite politice,
culturale; psihologic vorbind, acest fenomen a dus la îndepărtarea unor vaste categorii sociale
de la un nou tip de organizare social-politică (Ionescu, 2002, p. 24).

Se pare că lucrurile nu au luat o întorsătură mai favorabilă nici după anul 1989, ba chiar
s-a menținut respingerea din plan politic și social al unor ideologii, valori care au luat naștere
în societățile de tip socialist.
 b. Teoriile conflictualiste

Din perspectivă marxiană, conflictul conduce inevitabil la schimbarea socială, încadrată

de o formă de ambiguitate politică și economică.

,,Oamenii fac istoria, dar nu și împrejurările dictate de prorpia lor voință” (Burke, 1990, p.171)

Acest citat servește drept contraargument la ceea ce susținea Marx, și anume: apariția
proletariatului, instaurarea unor clase de tip colectivist, în care fiecare individ să primească dupa
nevoi va elimina inegalitățile sociale specifice capitalismului (Morariu & Ignat, 2011, p.10).

În aceeași Revistă de Economie Socială (2011, p.10) este adusă în lumină și perpectiva
sociologului de origine germană, Ralph Dahrendorf: „Paradigma funcţionalistă a conflictelor
sociale, scrie sociologul german, este falsă fiindcă este unilaterală..., valorizând doar aspectul
integrator al societăţii”(Ungureanu, 2002, p. 155).

Teoria conflictului are la bază rolul tensiunilor sociale, a unor disfuncţionalităţi

mai mult de natură economică, ignorând rolul progresului tehnic sau al influenţelor externe
în planul dinamicii sociale (Morariu & Ignat, 2011, p.10).

c. Teoria sociologică a elitelor

Max Weber este cel care reușește să dieferențieze termenii ,,clasă”, ,,statut”,
,,dominație” și ,,autoritate”, fapt ce a avut ca scop restructurarea puterii într-un aanumit context
istoric. Corelând toate aceste noțiuni, s-a ajuns la concluzia că unele societăți, spre exemplu
fostul URSS, sunt ,,societăți de conducere” în care elita este structurată sub forma unui bloc
social coerent capabil să se reproducă, care este este conștient de propria identitate colectivă
(Moraru, 2008, p.9).

La Friedrich Nietzsche teoria elitelor se confundă cu teoria supraomului și a voinței de

putere. Pentru Nietzsche, supraomul nu este doar deținătorul puterii, dar și Creatorul, respectiv
Legislatorul unei noi table de valori. Nietzsche deplânge degenerarea modernilor, precum și
tendința tot mai accentutată de egalizare socială sau dintre sexe. El vrea să întemeieze o nouă
spiritualitate numai pentru ,,elite”, în care vede renăscând o nouă aristocrație. Poporul, masele
nu reprezintă decât o turmă de sclavi. (Moraru, 2008, p.10).

La o analiză mai amănunțită a acestor abordări teoretice, sunt de părere că teoriile

anterior prezentate sunt relevante în încercarea de a găsi posibile explicații cu privire la
evenimentele desfășurate anterior conflictului pe care am ales să-l descriu.
 Așadar, teoria statului a lui Marx este semnificativă din acest punct de vedere, deci, într-
adevăr Revoluția Română din anul 1989 constituie un eveniment istoric cu un impact major,
care a reușit să producă o schimbare de amploare, însă numeroase elemente din mentalitatea,
cultura, valorile implementate posterior acestuia se resimt chiar și în prezent, mai ales când
discutăm despre vârstnici și nu numai.

În plus, sunt de acord cu faptul că au fost observate lipsa unei elite politice competente
și în cazul conflictului analizat, ba chiar că anumite clase sociale au fost excluse din viața
politică și multe ideologii au fost respinse.

Teoriile conflictualiste pun în lumină posibilitatea de a putea privi lucrurile dintr-o nouă
perspectivă. Astfel, este drept că disfuncționalitățile legate de sistemul politic, economic,
respingerea oricărei legături externe au dus la declanșarea unei astfel de situații. Consider că
apariția ploretariatului, tendința de uniformizare a populației, încercarea de a elimina
inegalitățile sociale, în fond, au luat naștere din dorința de a oferi oamenilor o viață mai bună,
aproape ideală. Modul în care Nicolae Ceaușescu a pus în aplicare aceste obicetive au avut
destule consecințe nefaste, care în timp a consolidat nevoia populației de schimbare.

Ion Iliescu și o parte a disidenților politici au constituit Frontul Salvării Naționale au

propus o democrație originală cu alegeri la care puteau participa mai multe partide. Iliescu a
susținut mai degrabă adoptarea la scară larga a reformelor în stil Perestroika decât eliminarea
completă a instituțiilor existente. A avut o legătură puternică cu puterea de la Moscova care a
fost dovedită de primirea călduroasă a noului regim de către conducerea URSS, precum și faptul
că primul acord internațional post-revoluționar a fost semnat cu URSS. Demonstrarea acestor
acțiuni cu ajutorul teoriei elitelor confirmă apariția unui bloc social coerent capabil să se
reproducă, care este este conștient de propria identitate colectivă.

După cum susținea filozoful Friedrich Nietzsche, poporul român nu a reprezentat pentru
elita politică altceva decât o turmă de sclavi, prin intermediul căreia cei aflați la conducere au
reușit să își atingă scopurile, desigur, în interes personal. Atitudinea revoluționarilor, actele lor
de curaj și nevoia sporită de schimbare au alcătuit un prilej pentru cei ce doreau să ajungă la
conducerea statului de a-și pune planurile în aplicare, dându-le oamenilor încredere și creându-
le senntimentul de a fi în control.
 REVOLUȚIA DIN 1989 – O SCURTĂ ISTORIE

Căderea regimului comunist din decembrie 1989 a avut la bază un context extern, dar și
unul intern. Pe plan extern, istoria scrie că în anii ’80 sistemul comunist a intrat în stare de criză,
având drept cauze eșecul economiei centralizate, nemulțumirea populației. Liderul sovietic,
Mihail Gorbaciov, anunțase câteva reforme economice și propusese reducerea controlului
partidului asupra societății. Urmări-prăbușirea regimului comunist (Brucan, 1992, p. 58).

Pe plan intern, prăbușirea regimului comunist în România s-a făcut pe cale violentă din pricina
unor particularități: întreaga putere era concentrată și deținută de familia Ceaușescu, controlul
instituțiilor repsresive nu a permis formarea opoziției și respingerea de către Ceaușescu a
reformelor lui Gorbaciov și izolarea internațională a țării. În luna noiembrie a anulyi 1989, la
București, Congresul al XIV-lea al P.C.R. îl realegea secretar general pe Ceaușescu (Brucan,
1992, p. 60).

Momentul incipient al căderii lui Ceaușsescu l-a reprezentat Timișoara, pretextul fiind
încercarea de evacuare a pastorului Laszlo Tokes, la 16 decembrie s-au solidarizat enoriașii și
locitorii orașului. În ziua următoare Ceaușescu a cerut folosirea armatei împotriva
demonstranților. Aceste demonstrații s-au desfășurat timp de trei zile și au rezultat un număr de
122 de victime. La 20 decembrie timișorenii își așeseseră în mod democratic conducătorii.
(Brucan, 1992, p. 61)

Întors dintr-o vizită în Iran, Ceaușescu încearcă să stabilească situația. În ziua de 20

decembrie ține un discurs televizat în care martirii de la Timișoara sunt etichetați ca fasciști și
huligani și decide să organizeze un miting la București. Mitingul de la București din 21
decembrie se tranformă în demonstrație de protest. Ceaușescu cere intervenția armatei care face
noi victime. În zilele de 21-22 decembrie au avut loc confruntări între armată și demonstranți
la Arad, Brașov, Sibiu, Cluj-Napoca (Brucan, 1992, p. 61). În cadrul mitingului din data de 22
decembrie coloanele de manifestanți au înlăturat barajele alcătuite din milițieni și militari și s-
au îndreptat spre Piața Palatului. Puterea a fost preluată de Consiliul Frontului Salvării
Naționale, care au dat un comunicat către țară ce cuprindea programul FSN: abandonarea
rolului conducător al unui singur partid, organizarea de alegeri libere, separarea legislativă,
executivă și judecătorească, restructurarea economiei naționale, restructurarea agriculturii,
reorganizarea învățământului, respectarea drepturilor și libertăților minorităților, organizarea
comerțului avâmd ca priotități satisfacerea nevoilor populației, politica externă de pace și
prietenie, respectarea drepturilor și liberăților omului. Armata a primit ordin de a se retrage la
cazărmi. Părăsiți de forțele care le asigurau paza, Nicolae și Elena Ceaușescu au fugit, dar au
fost prinși și după o judecată sumară au fost executați la Târgoviște la data de 25 decembrie
(Brucan, 1992, p. 62).

După înlăturarea lui Ceaușescu, societatea românească a evoluat către democrație. Prin
decret-lege din 31 decembrie 1989 s-a autorizat funcționarea partidelor politice. Evoluția spre
sistemul demolcratic a trecut prin momente dificile: conflictele etnice de la Târgu-Mureș din
martie 1990, evenimentele din 13-15 iunie de la București (Brucan, 1992, p. 62).

La primele alegeri parlamentare libere din 20 mai 1990 au fost înscrise 71 de partide.
Alegerile prezidențiale îl desemnează pe Ion Iliescu. Manifestările anticomuniste continuă, spre
exemplu, fenomenul „Piața Universității”, început înainte de alegeri și încheiat cu „mineriada
din 13-15 iunie” (Brucan, 1992, p. 62).

Guvernul format în urma alegerilor din mai 1990 (prim-ministru este Petre Roman) a
fost înlăturat printr-o nouă intervenție a minerilor din Valea Jiului în septembrie 1991,
formându-se guvernul condus de Teodor Stolojan (Brucan, 1992, p. 63).

La data de 21 noiembire 1991 este adoptată Constituția, validată printr-un referendum

organizat la data de 8 decemrie a aceluiaș an (Brucan, 1992, p. 63).

INTERPRETĂRI ȘI EXPLICAȚII ALE REVOLUȚIEI

Revoluția Română din 1989 constituie o topică des abordată de cercetătorii români, dar
și de către cei străini, date fiind caracteristicile sale care o deosebesc de acțiunile revoluționare
din statele ce au aparținut fostului bloc comunist. Putem clasifica posibilele explicații și
interpretări referitoare la Revoluția din 1989, îndeosebi pe cea din România, astfel:

I.Explicațiile și interpretările prin acțiunile și deciziile liderului politic de stat și

consecințele răsfrânte asupra populației civile.

Anul 1981 a fost marcat prin pierderea autonomiei în sectoarele strategice și de existența
presiunilor pentru lichidarea deficitului din schimburile comerciale dintre Uniunea Sovietică și
țările-satelit. Din punct de vedere politic, Ceaușescu se îndepărta tot mai mult de ceilalți
conducători comuniști europeni, în timp ce dependența României față de URSS creștea, la fel
ca și contractele comerciale reciproce. Spre sfârșitul anilor 1981, Moscova devenise cel mai
important partener economic al Bucureștiului (Burakowski, 2011, p. 19).
 Nicolae Ceaușescu, cu viziunea lui depre o Românie independentă, bazată pe o
economie autarhică, a condus țara nu numai spre o catastrofă economică totală, ci și către o
dependență strivitoare față de Uniunea Sovietică și, mai târziu, față de Rusia.

Un aspect care trebuie înțeles este legat de mișcările tectonice de geopolitica de la

finalul anilor ‚80, de alegerea noilor sfere de influență între cei doi mari actori combatanți
în cadrul războiului rece și de cum a fost România afectată de aceste decizii (Găină, 2020,
p.400).

Încercarea lui Nicolae Ceaușescu de a achita toate datoriile extrerne ale României de la
începutul anilor ’80 și izolarea de statele comuniste din Europa a înrăutățit considerabil situația
populației.

În concluzia acestei explicații a cauzalității conflictului, condițiile precare de viață în

care au fost supuși să trăiască cetățenii rezultate din schimbarea traseului economic de către
Ceaușescu au condus ulterior la reacția viitorilor revoluționari.

II.Explicațiile și interpretările pe baza existenței, infiltrării sovieticilor și evitarea de a

aduce în prim-plan implicarea Securității.

Academicianul Șerban Papacostea constata într‐un interviu, acordat Revistei, că în

esență se înfruntă pasional doua teze: cea a revoluției, act spontan izvorât din refuzul popo‐
rului de a mai tolera tirania regimului Ceaușescu, și cea a complotului, a loviturii de stat, acțiune
pusă la cale de serviciile secrete străine, îndeosebi de KGB, care s‐a folosit de instrumentele
sale dinăuntrul țării. Distinsul istoric constata că „doar o abordare istorică depasionalizată e în
măsură să înlesnească înțelegerea și definirea corectă a schimbării petrecute în România în
decembrie 1989” (Hihor, 2014, p.14).

Teoria turiștilor sovietici, respectiv cea a puciștilor din Grupul Ion Iliescu din care au
făcut parte foste cadre din Armată sau Securitate. Filip Teodorescu menționează faptul că
începând cu anul 1987 în România serviciile de spionaj străine și-au făcut tot mai tare simțită
prezența și că obiectivul principal a fost acela de a-l înlătura pe Ceaușescu și nu neapărat de a
înlocui regimul comunist. În octombrie 1989 Teodorescu ar fi obținut prima informație privind
înlăturarea fostului lider comunist. Fostul adjunct de la contraspionaj identifică primul
moment în care sovieticii ar fi încercat să destabilizeze regimul ca fiind datat la 14 decembrie
1989 la Iași. Ulterior, Filip Teodorescu argumentează de ce Timișoara a fost ales ca orașul 0 în
care să înceapă evenimentele din decembrie 1989.
 Prima teorie este cea a turiștilor sau a specialiștilor sovietici. Cristian Troncotă
menționează în volumul său Duplicitarii faptul că Securitatea nu a participat la revoluție și
insistă asupra ipotezei specialiștilor sovietici sau a turiștilor sovietici. Turiști care conform
aceluiași Troncotă – au fost prezenți în țară începând cu decembrie 1989 și până în octombrie
1990, timp în care au sprijinit F.S.N. și au contribuit într-un fel sau altul la evenimentele
care au precedat anul 1989 (proteste, acțiuni represive, revolte populare) (Găină, 2020, p.
401)

Scenariul turiștilor a fost aplicat și în Cehoslovacia sau Republica Democrată

Germană, unde sovieticii au trimis grupuri specializate în diversiune și manipulare a maselor.
Deși cunoșteau traseele turiștilor sovietici fapt care reiese dintr-un raport al SRI privind
Revoluția din decembrie 1989, cadrele din fosta Securitate se pare că nu au luat nici o
măsură eficientă prin care să înlăture sau să amelioreze situația, alimentând tot mai tare ipoteza
lui Troncotă conform căruia aparatul de informații nu trebuia să se amestece în revoluția
română. „Din datele publicate de-a lungul celor 25 de ani de la evenimente se cunoaște
cu certitudine că Securitatea, deși a fost acuzată că ar fi recurs la mijloace teroriste
pentru a înăbuși revolta populară, totuși nu a făcut acest lucru. A fost doar o diversiune.”
(Găină, 2020, p. 403).

În concluzie, conform acestui tip de explicație a cauzalității conflictului, nu se exclude

posibilitatea implicării turiștilor sovietici, scopul nefiind acela de a determina căderea
comunismului, ci de a-l înlătura pe Nicolae Ceaușescu de la putere, ca răspuns la atitudinea sa
separatoare față de Moscova. Cu toate că s-a menținut ipoteza conform căreia Securitatea a
urmărit să amelioreze situația, sunt de părere că membrii acestei instituții nu au făcut altceva
decât să se implice activ.

IPOTEZELE ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII

Pe baza elementelor teoretice și a categoriilor de explicații menționate, am formulat

două seturi de ipoteze:

a.Ipotezele „premiselor” conflictului:

• Revoluția Română din 1989 a fost rezultatul disfuncțiilor create în cadrul sistemelor
social-politice. Dezorganizarea și condițiile dificile de trai ale populației au condus
inevitabil la crearea unei situații conflictuale.
 • Revoluția din România a fost amplificată de acțiunile revoluționare din alte câteva state
ex-comuniste din Europa.

b.Ipotezele „conținutului” conflictului:

• Caracteristicile Revoluției din România sunt semnificativ atipice în comparație cu

situația din celelalte state comuniste europene, adică, spre deosebire de celelalte
revoluții cea română a fost una violentă, care a reușit să îvăluie istoria într-un nor de
ambiguitate.

Metodologia utilizată este studiul de caz, o metodă sociologică calitativă, fiind cea mai
potrivită atunci când dorim o inestigare completă și în profunzime a unui subiect, dar și a
contextului în care aceasta se defășoară. Această metodă încearcă să descopere aspecte ascunde
ale realității (Șandor, 2014, p.147). Studiul de caz are caracter empiric, fiind o metodă
exhaustivă și o strategie de cercetare neexperimentală în care se utilizează surse de informare
diverse. Această metodă este frecvent utilizată atunci când se încearcă explicarea unor
fenomene, evenimente și situații sociale unice, care nu pot fi încadrate într-o tipologie sau o
clasă, sau care nu se regăsesc în generalizări făcute anterior. Consider că un astfel de fenomen
a fost Revoluția României din decembrie 1989.

PROPUNEREA UNEI ABORDĂRI ȘI INTERPRETĂRI SOCIOLOGICE A

REVOLUȚIEI ROMÂNE (1989)

Abordarea mea și interpretarea sociologică selectată asupra acestui conflict se scindează

în două direcții.
Premisele acestei revoluții reprezintă repere solide în formularea unor cauze care au
condus la declanșarea acetui conflict. Consider că Revoluția din România a fost inspirată de
evenimentele care s-au desfășurat inițial în Polonia în 1989 și au continuat în Ungaria,
Germania de Est, Bulgaria, Cehoslovacia, acest fenomen purtând numele de Toamna națiunilor.
Una dintre trăsăturile comune ale acestor desfășurări a fost folosirea extensivă a
campaniilor de rezistență civilă, prin care s-au efectuat demonstrații populare împotriva
continuării regimurilor monopartite și care contribuiseră la creșterea presiunii pentru
schimbare. România a fost singurul membru al Blocului răsăritean a cărui revoluție a dus la
prăbușirea regimului comunist prin violență, în timp ce atât poporul român cât și popoarele
celorlalte țări comuniste au suferit folosirea violenței din partea regimurilor însele.
 În ceea ce privește crizele care au zdruncinat funcționarea sistemelor politice și sociale,
consider că organizarea și aplicarea formelor de rezistență de către revoluționarii români a fost
expresia condițiilor de trai ostile ca urmare a politicii lui Nicolae Ceaușescu.

Apariția unei astfel de revoluții ar fi putut fi preconizată încă de la începutul anilor 1980,
perioadă ce coincide cu adoptarea unei altfel de strategii de către guvernul Ceaușescu. Din
discuțiile cu părinții și bunicii noștri remarcăm cu ușurință faptul că într-adevăr traiul cetățenilor
devenise tot mai greu. Prin încercarea de a se achita de toate datoriile externe ale României și
de a pune bazele unui sistem econmic autarhic, întrerupând relațiile cu ceilalți conducători ai
statelor comuniste din Europa de Est, urmările ce aveau să se răsfrângă asupra populației erau
dezastruoase.

Explicația bazată pe relația de cauzalitate din cadrul conținutului conflictulu, ipoteza

formulată evidențiază caracterul violent al revoluției și relevă ideea conform căreia principalul
factor declanșator al revoluției este incert. Conform acestui tip de explicație a cauzalității
conflictului, nu se exclude posibilitatea implicării turiștilor sovietici, scopul nefiind acela de a
determina căderea comunismului, ci de a-l înlătura pe Nicolae Ceaușescu de la putere, ca
răspuns la atitudinea sa separatoare față de Moscova. Cu toate că s-a menținut ipoteza conform
căreia Securitatea a urmărit să amelioreze situația, sunt de părere că membrii acestei instituții
nu au făcut altceva decât să se implice activ.

Fosta Securitate a avut o contribuție importantă la reprimarea sângeroasă a

manifestanților anticomuniști din decembrie 1989, chiar dacă implicarea acestei instituții și
condamnarea acesteia a fost evitată în analiza evenimentelor care alcătuiesc conflictul ce face
subiectul studiului de caz prezentat. Multe din informațiile declasificate de SRI au apărut deja
într-o formă sau alta în Rechizitoriul Dosarului Revoluției, unde Ion Iliescu e inculpat pentru
felul în care s-a folosit de Armată și de Securitate pentru a dezinforma populația, insistând
asupra „existenței unor forţe contrarevoluţionare securist-teroriste şi necesitatea lichidării
acestora”, și amplificând „psihoza securist-teroristă, cu scopul de a-şi asigura, în contextul
Revoluţiei române, accederea la putere, menţinerea şi consolidarea puterii politice în stat,
precum și legitimarea în fața opiniei publice”.

În concluzie, ținând cont de faptul că nici după mai bine de 30 de ani de la Revoluție
istoricii și nu numai încă își pun problema identificării cauzei principale care a dus la înlăturarea
soților Ceaușescu, consider că revoluționarii își merită rolul de eroi, martiri, victime cu ajutorul
căror sacrifcii s-a consolidat identitatea unei comunități naționale. O astfel de comunitate, cu
caracter cultural-istoric, devine o comunitate de destin. Trecutul istoric ca destin comun este
memorat și transmis din generație în generație prin multiplele canale ale culturii populare
specifice: cântece patrioticem literatură ficțională, poezie populară și cultă, cinematografie și
monumente. Prin reprezentarea eroului, se face recurs la jertfă și la rolul acesteia în
continuitatea și afirmarea identității naționale.

BIBLIOGRAFIE

BRUCAN, S., (1992), Generația înroșită, memorii, Editurile Univers & Calistrat Hogaș,
București – România 1992.

BURAKOWSKI, A., (2011), Dictatura lui Ceaușescu (1965-1989), Editura Polirom, București,
2011.

BURKE, P. 1990. Istorie şi Teorie Socială. Traducere de Nicolae, C. Editura Humanitas,

Bucureşti.

DICȚIONAR DE SOCIOLOGIE, Editura Babei, București 1998.

GĂINĂ, S., (2020), Teoriile privind Revoluția din decembrie 1989 în viziunea celor care au
activat în DSS Studiu de caz: Filip Teodorescu și Cristian Troncotă, Editura Academiei
Române.

HIHOR, C., (2014), Revoluția Română din 1989 și percepția ei în mentalul colectiv, Editura
Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2014.

IONESCU, C., (2002), Reflectii Critice Privind Analiza Teoriei Marxiste a Statului, publicat în
Revista de Drept Public (ns) 24 (2002).

MORARIU, C. & IGNAT, M.D., (2011), Coonexiuni teoretice socioeconomice: teoriile

schimării sociale, publicat de Asociația Alternative Sociale, Revista de Economie
Socială 1:3-25.

MORARU, C., (2008), Teoria elitelor ca paradigmă de interpretare, Editura Universității Petru
Maior, Târgu-Mureș.

PAVEL, D., (2013), Două decenii de revoluţie. Eseu antirevizionist, Universitatea din Bucuești.
ȘANDOR, S.D., (2014), Metode și tehnici de cercetare în științele sociale, Universitatea Babeș-
Bolyai.

ȘAPTEFRAȚI, S. & REGHIMENT, A., (2013), Incursiuni istorice cu privire la tentativele de

lovitură de stat și uzurpare a puterii.

UNGUREANU, I. 2002. Paradigme ale Cunoaşterii Socie-tăţii. Editura Junimea, Iaşi.