www.referat.

ro

`
NEOPLURALISMUL

Patrick Dunleavy şi Brendan O. Leary prezintă, în lucrarea Teoriile statului.

Politica democraţiei liberale, o analiză sintetică a viziunilor despre organizarea,
funcţionarea statelor şi interacţiunile diferitelor entităţi şi instituţii, în contextul
(inter)statal.
Cartea a fost publicată în 1987 şi are la bază conferinţe susţinute între 1983-1986,
referitoare la tema teoriei statului.
Înainte de a prezenta curentul neopluralist, este necsară evidenţierea succintă a
temelor pluraliste, în scopul înţelegerii temeiurilor neopluraliste.
Pluralismul reprezintă convingerea trebuie să existe mai multe viziuni concurente
într-un singur domeniu, opunţndu-se curentului monist ce propagă unicitatea concepţiei.
Al doilea tratat despre guvernare, lucrare scrisă de John Locke, conţine germenii
a ceea ce avea să devină mai târziu concepţia pluralistă asupra statului. Lucrarea amintită
este o contrapondere la Leviathanul lui Th. Hobbes, lucrare în care se sugera o guvernare
absolută care să garanteze neînceperea războiului tuturor contra tuturor.
Ca extensie temporală, temele pluraliste apar şi în Federalistul, a lui J. Madison,
care credea că o separare verticală a celor trei puteri, însoţită de o divizare pe orizontală a
suveranităţii, ar reprezenta o piedică considerabilă în calea instaurării tiraniei.
Alexis de Tocqueville este considerat, de către autori, cel mai important gânditor
pluralist al secolului XIX, graţie lucrării Despre democraţie în America, iar idei pluraliste
regăim şi la Arthur Bentley.
Pluralismul se caracterizează prin atacul declanşat împotriva monismului statului,
sub orice formă, prin accentul pe dezvoltarea autonomiei grupurilor, prin acceptarea
conflictului iner-grupuri, prin aducerea în dezbatere a controalelor instituţionale şi prin
conştientizarea pericolelor dihotomiei: apărarea intereselor individuale vs. egoism
exacerbat.
Metodele folosite de pluralişti sunt : pozitivismul ( enunţarea unor ipoteze general
valabile, ce pot fi supuse testării empirice), behaviorismul (focusare pe comportamentul
oamenilor), individualismul metodologic (reducerea afirmaţiilor generale la particular) şi
funcţionalismul( acţiunile au efecte folositoare care le explică).
Robert Dahl sintetizează, în A Preface to Democratic Theory( 1956), pluralismul
modern prin negarea argumentului că ansamblurile instituţionale sunt suficiente pentru
garantarea poliarhiei eficiente.
Neopluralismul este curentul apărut ca urmare a crizelor socio-politice de la
sfârşitul anilor 60 din democraiile liberale, crize ilustrate de exacerbarea rasismului în
America, de războiul din Vietnam sau de mişcările studenţeşti din Paris, mai, 1968.
Acestea şi alte crize au demontat mitul stabilităţii democraţiei, imagine construită de
sociologia pluralistă a deceniul VI.
Neopluralismul preia temele anterioare dar conceptul central devine analiza
sofisticată, evoluţia către o hermeneutică originală a noilor realităţi generate de statul
(post)industrial.
Şcoala neopluralistă se axează pe rafinarea instrumentelor de analiză în contextul
complexităţii problemelor de rezolvat. Aici se poate insista asupra a cel puţin două
întrebări simple, dar decisive: până la ce stadiu ar trebui dezvoltate noile instrumente şi
care este viziunea strategică pe termen lung. Pentru a răspunde acestor interogaţii, ar fi
necesară efectuarea unor studii aprofundate asupra problemelor şi modalităţilor de
rezolvare existente. Aceste studii ar putea releva (in)utilitatea mijloacelor de soluţionare a
dificultăţilor. De asemenea, ar putea fi inventariate dilemele care s-au dovedit a fi
nerezovabile. Pe de altă parte, tehnologiile avansează constant. Dezvoltarea unor noi
teorii înseamnă, funcţie de complexitatea şi aria de răspândire, aproape invariabil, mutaţii
antropologice. Au evaluat neopluraliştii aceste riscuri şi sunt gata să le asume? Lucrarea
de faţă nu este în măsură să ofere un răspuns în acest sens.
Originile curentului neopluralist sunt economia „neortodoxă”, limitele impuse
procesului decizional colectiv de sistemul economic, teoria sociologică sistemică şi
sociologia aplicată(analiza politică).
 Economia neortodoxă se concentrează asupra a 2 instituţii mai puţin studiate:
marile coropraţii şi statul dezvoltat.
O.E. Williamson în lucrarea Market and Hierarchies: Analysis and Anti-Trust
Implications (1975) critica mitul omnipotenţei pieţei, în următoarele cazuri: când se face
simţită incertitudinea, când participanţii la un schimb economic sunt puţini ceea ce face
ca oportunismul să devină posibil sau când un participant câştigă monopolul informaţiei.
John Galbraith în The Afluent Society (1962) descrie modul în care o coropraţie
poate controla piaţa prin intermediul publicităţii, inducând noi nevoi consumatorilor.
Economiştii neortodocşi realizează o mixtură între interesele statelor şi cele ale
coropraţiilor, prin intervenţia celor dintâi. Argumentele ce ar sprijini această economie
mixtă ar fi că statul: susţine cercetarea tehnologică, garantează împotriva eşecurilor
coropraţiilor, deschide noi pieţe în alte state, reglementează relaţiile de muncă,
controlează inflaţia, etc.
Neopluraliştii depăşesc vechile clivaje referitoare la relaţia stat-corporaţie, văzute
anterior în contradicţii, pronunţându-se pentru o relaţia interdependentă.
Referitor la ştiinţa politică, ca origine şcolii neopluraliste, dezbaterile se poartă în
jurul relaţiei interese economice vs decizii politice, neopluraliştii fiind de acord cu ideea
potrivit căreia există o condiţionare economică a deciziilor politice, dar, spun ei, aceasta
este într-o măsură redusă.
Referitor la teoria socială de orientare sistemică, recursul autorilor la conceptia
teoreticianului Niklas Luhmann este nefericit, cel puţin din prisma pasajului ales. Redau
in continuare pasajul în perspectiva criticii: „Lumea este copleşitor de complexă în toate
sistemele sale reale... Posibilităţile sale le depăşesc pe cele la care sistemul are
capacitatea de a reacţiona... în condiţii de complexitate crescândă omul poate şi trebuie să
dezvolte moduri mai eficiente de a reduce această complexitate” (N. Luhmann -Trust and
Power, 1979). Dacă examinăm aserţiunile redate, descoperim redundanţa lor. Conform
teoriei wittgenstain-ene a spune că un lucru diferă de alt lucru, înseamnă a nu spune
nimic; a spune că un lucru este identic cu alt lucru, este absurd.
Neopluralismul se caracterizează prin tentativa revitalizării poziţiei liberale de
centru. Autorii mai sus menţionaţi acceptă criticile aduse propriilor teorii, încercând ca pe
baza lor, să construiască răspunsuri valabile sau să-şi corecteze propriile demersuri
ştiinţifice.
În opinia lor o problemă majoră este legată de independenţa, raţionalitatea
individuală. Or, marile corporaţii ar putea aduce atingere acestor valori prin crearea unor
noi nevoi, inducând in conştiinţa oamenilor ce anume să îşi dorească. Prin acest demers
neopluraliştii dovedesc cunoasterea în profunzime a instituţiilor statelor moderne (în
special marile trusturi), fiind conştienţi de limitele acestora in special în ceea ce priveşte
imixtiunea in sfera individuală. Analişti ai proceselor şi instituţiilor din cadrul
democraţiilor liberale, neopluraliştii se apropie de convingerea churchill-iană conform
căreia „ deocraţia este cel mai prost sistem, cu excepţia tuturor celorlalte” .
În ceea ce priveşte metodele şi valorile implicate regăsim patru trăsături esenţiale.
Deşi pare insolid, din perspectiva doctrinei liberale a situării individului în centrul
preocupărilor, neopluraliştii se axează pe macronivel. Această presupune informarea şi
implicarea cetăţenilor în dezbateri generale cu privire la teme cum ar fi raportul stat –
societate, sau drepturile şi obligaţiile cetăţeanului în raport cu statul.
Societatea modernă aduce în centrul preocupărilor aspecte noi: trecerea de la
sectorul secundar, al producţiei, către cel terţiar, al oferirii serviciilor, şi mai ales către
sectorul cuaternar, al industriei bazate pe cunoaştere, politicile de asistenţă socială statale,
listarea societăţilor pe bursă sau economiile mixte, sunt situaţii absolut noi în istoria
evoluţiei umane.
Neopluraliştii manifestă interes către explicaţii multicauzale. Dată fiind
complexitatea societăţilor postindustriale, explicarea unor fenomene complexe prin
intermediul unei singure cauze, este simplistă şi ca atare respinsă.
În condiţiile interdependenţelor fenomenelor, neopluraliştii acordă importanţă
deosebită interdisciplinarităţii. Astfel că operele şcolii pluraliste se bazează pe informţii
din domenii diferite dar înrudite.