Neorealismul Neorealismul (1980-2000) argumenteaza ca desi statul are putere agentiala interna inalta, nu

are putere agentiala internationala sa determine politica sau sa formeze sistemul international liber de orice
constrangeri. Statele sunt purtatori pasivi ai structurii politice internationale.
Teoriile neorealiste se bazeaza pe un paradox fundamental: ele insista pe centralitatea absoluta a statului
autonom in politica internationala si totusi, ele neaga posibilitatea existentei unei teorii a statului in context
international[5].
Waltz, unul dintre teoreticienii neorealismului, a dezvoltat de fapt o teorie a statului: statul este exclusiv
derivat din cerintele de reproducere sistematica a sistemului anarhic de state. Prin concentrarea exclusiva
asupra structurii internationale, statului ii este refuzata puterea agentiala internationala, fie pentru modelarea
structurii politice internationale, fie pentru a influenta logica sa care constrange.
In opinia lui Waltz, exista doua tipuri de principii ordonatoare: ierarhia si anarhia. In timp ce ierarhia
caracterizeaza structurile politice interne, anarhia caracterizeaza sistemele internationale. In cazul ierarhiei,
indivizii se specializeaza in cadrul unei diviziuni armonioase si independente a muncii, care conduce la
cooperare si interdependenta intre ei. Acest nivel de armonie si cooperare este atins doar pentru ca problema
securitatii a fost deja rezolvata pe axele sale principale de catre stat. In anarhie, statele trebuie sa urmeze
principiului propriului ajutor pentru ca nu exista nici o autoritate mai inalta (stat universal) care poate
rezolva problema securitatii. Ele nu se pot specializa pe baza unui consens si trebuie sa concureze si sa fie
independente, atata timp cat interdependenta implica vulnerabilitate.
Pentru a-si demonstra punctul de vedere, Waltz foloseste explicatia lui Thomas Hobbes care argumenteaza
ca inainte de aparitia statului modern, in starea naturii, era un razboi al tuturor impotriva tuturor.
Oamenii erau nesiguri pentru ca nu exista nici o autoritate mai inalta care sa previna conflictele dintre ei.
Solutia gasita de Hobbes a fost infiintarea unui stat (denumit leviathan) prin contract social, in care toti
indivizii sunt de acord cu predarea libertatii lor in fata statului, in scopul obtinerii securitatii.
Aplicand aceast teorie in relatiile internationale, Waltz presupune ca statele in sistemul international
concureaza unul cu celalalt in cadrul realitatii anarhice a politicii internationale. Pentru ca nu exista nici un
leviathan sau stat universal, nu exista deci nimic care sa previna aparitia starilor conflictuale dintre state.
Concluzia este ca ordinea este posibila doar daca exista o autoritate coercitiva superioara. Statele sunt libere
sa-si urmeze propriile interese nationale, dar sunt mereu nesigure pentru ca razboiul poate oricand aparea, in
timp ce cooperarea este periculoasa pentru ca prin deschiderea catre celelalte state, statul devine vulnerabil
pentru atacatori.
Statul este inzestrat cu inalta putere agentiala interna si poate opera in intregime independent de fortele
sociale interne (statul este liber de orice interferenta externa sau interna - a actorilor nestatali - pentru a
decide cum va face fata provocarilor externe. Statele isi dezvolta propriile strategii)[6]. Ideea de baza
este ca statul nu are putere agentiala sa modifice realitatea internationala, el trebuind sa se conformeze
anarhiei.
Insa, statul trebuie sa se integreze in sistemul international iar anarhia si diferentierea puterii ofera doua
strategii de adaptare pe care statul le poate urma: imitarea si formarea de aliante.
Statele trebuie sa imite metodele utilizate de statele conducatoare, metode care si-au dovedit in timp
eficienta. Imitarea va conduce la situatia de asemanare intre state, insa daca statele nu vor urma aceasta
strategie, exista posibilitatea ca ele sa dispara sau sa decada. Prin preluarea practicilor castigatoare ale
liderilor sistemului international in scopul promovarii propriei supravietuiri, statele in mod neintentionat
reproduc sistemul anarhic. Astfel, imitatia promoveaza mentinerea sistemului pentru ca reduce diferenta
de putere relativa dintre state facand dificil pentru statul conducator sa transforme anarhia in ierarhie (si
anume imperiu
Realismul structural sau neorealismul reprezint o trecere de la realismul clasic al secolului al XX-lea spre o
nou gndire actualizat i adaptat la realitatea politic a sfritului anilor 1970. Printre adepii
reprezentativi ai acestei teorii se numr Kenneth N. Waltz, Stephen Walt i Steven Van Evera. Conform

gndirii neorealiste, sistemul internaional este format din structura internaional i state. Caracteristicile
centrale ale structurii internaionale sunt: principiul conductor este anarhia (nu exist o autoritate suprem
asupra statelor), exist asemnri fundamentale ntre actori (statele sunt entiti similare, funcia lor
principal fiind cea de supravieuire sau securitate), iar capacitile actorilor sunt mprite n dou mari
categorii: militare i economice. n dezvoltarea teoriei relaiilor internaionale, neorealitii evit
conceptele abstracte ca natura uman pe care le utilizeaz realismul clasic n favoarea unor elemente
palpabile. Cel mai important teoretician al realismului structural este Kenneth Waltz, care a schiat
principiile neorealiste n lucrarea sa Teoria politicii internaionale (1979). Acesta preia i adapteaz ideile
lui Morgenthau, adugnd elemente din tiine precum economie, sociologie, filosofie .a. Waltz susine c
structura internaional pune presiune asupra statelor, acestea fiind preocupate de potenialul lor economic
i militar n faa celorlalte state din sistem. Acest fapt face ca lupta pentru putere a actorilor s fie
inevitabil n cadrul sistemului internaional, iar astfel conflictul devine un lucru firesc, cooperarea fiind
elementul problematic. Statele trebuie s fie interesate de obinerea i meninerea puterii, iar rezolvarea
independent a problemelor este ntotdeauna dezirabil, alianele pentru a forma un echilibru de putere
reprezint o a doua variant.
Teoria lui Waltz pornete de la ipoteza c sistemul internaional este anarhic i, astfel, statele sunt
preocupate de supravieuire. n Teoria politicii internaionale sunt prezentate cele patru caracteristici
principale ale realismului structural: 1. Interesul naional determin aciunile statului; 2. Necesitatea unor
politici externe provine din concurena nereglementat dintre state; 3. Analizarea acestei necesiti poate
determina crearea politicilor ce vor servi cel mai bine interesului naional; 4. Testul definitiv al politicilor
adoptate este succesul, prin succes nelegndu-se conservarea i ntrirea statului.3 Neorealitii consider
c o constrngere comun asupra statelor va face din acestea uniti asemntoare, astfel specializarea doar
n anumite domenii este periculoas. De asemenea, actorii sunt nevoii s imite statele de succes sau, n
caz contrar, vor fi eliminai din sistem, politicile interne deovedindu-se astfel irelevante. O variant a
neorealismului este realismul defensiv, care susine c, ntr-un sistem internaional pluripolar (bipolar sau
multipolar), n rndul statelor apare o dilem a securitii. Statele sunt puse n situaia de a alege crui stat
dominant se va altura pentru a consolida echilibrul de putere. Reacia la acest tip de realism este realismul
ofensiv.
LIBERALSM s. n. 1. Doctrin care, opus socialismului i dirijismului, proclam principiul noninterven iei
statului n economie, n relaiile economice existente ntre indivizi, grupuri sociale sau na iuni; promoveaz
ideea libertii economice, a liberului schimb, a liberei concurene etc. 2. Atitudine de ngduin excesiv
fa de greelile altora.
LIBERALSM s.n. 1. Doctrin politic i economic aprut n epoca de ascensiune a burgheziei
industriale, cnd aceasta lupta mpotriva aristocraiei feudale pentru cucerirea puterii, care tindea s
lrgeasc dreptul de vot i s admit n anumite limite liberti democratice.
Liberalismul a luat nastere, avand la baza viziunea idealista a unor personalitati precum Platon,
Immanuel Kant, John Locke, Thomas Hobbes, David Hume, Georg Wilhelm Friedrich Hegel sau Arthur
Schopenhauer, fiind prima mare paradigma a Relatiilor Internationale de dupa primul Razboi Mondial.
Inca de la mijlocul secolului al XVIII-lea , liberalii si-au afirmat intentiile de a impune concepte
precum cele de libertate, egalitate, individualitate si rationalitate. Conceptele de egalitate si libertate sunt
construite plecand de la dreptul natural, drept cu care un individ se naste si nu poate fi luat, uitat si nici
smuls din sine. Astfel conceptul de libertate este unul fundamental in gandirea liberala .
Individualismul sustine unicitatea fiintei umane, si anume faptul ca individul este vazut ca fiind o
fiinta singulara si autosuficienta, fiind stapanul propriului corp, iar dorintele si nevoile acestuia fiind
suverane.
Dreptatea si Egalitatea sunt vazute ca criterii esentiale de garantare a libertatii individului. Pentru ca
libertatea sa poata fi garantata, toti indivizii trebuie sa se bucure de aceleasi drepturi, iar dreptatea nu trebuie
sa intre in conflict cu libertatea.
Liberalismul clasic ( sec. al XVIII lea a 2-a jumatate a sec. al XIX lea ) marcheaza perioada in care se
contureaza si se definitiveaza gandirea liberala. In decursul acestei perioade se pun bazele curentului liberal.
Esenta liberalismului clasic consta in libertatea individului, a proprietarului in raport cu statul, in libertatea
de intreprindere. Liberalismul clasic respinge interventia statului in relatiile sociale, orice triumf al statului
fiind considerat un esec pentru individ.
Filosofi precum Thomas Hobbes si John Locke au incercat sa determine rolul guvarnarii
statului in societate. Acesti liberali timpurii credeau ca libertatea personala era esentiala, dar erau de acord

cu faptul ca cea mai buna metoda de a asigura acest lucru era printr-un rol foarte limitat al statului care nu
intervenea in viata de zi cu zi a cetatenilor sai, cu exceptia mentinerii si prevenirii infractiunilor. Thomas
Paine, un alt liberal timpuriu, si-a permis chiar sa numeasca guvernarea statului ca fiind un rau necesar.
In cadrul liberalismul clasic se disting doua directii: liberalismul politic si liberalismul
economic. Teoreticienii apartinand curentului liberalismului s-au preocupat de ambele aspecte, dar unii au
accentuat latura politica, altii pe cea economica.
Liberalismul politic pledeaza pentru monarhia constitutionala si pe principiul separarii
puterilor in stat. Libertatea individului este asigurata prin diminuarea puterii pe care o are statul, si prin
neamestecul acestuia in viata individului.
Primul Razboi Mondial a fost perceput de lumea politica, culturala si academica, ca fiind un eveniment
apocaliptic, care a dus la moarte a milioane de oameni. Oamenii de stiinta au incercat sa descopere cauzele
care au dus la acel razboi, pentru a evita un razboi de asa amplaore pe viitor. Astfel, prima mare paradigma
a Relatiilor Internationale a fost curentul idealist, inspirat din liberalismul classic si din gandirile marilor
filosofi liberali.
Liberalismul din perioada interbelica s-a preocupat mai ales de incercarea de a instaura
armonia si buna cooperare intre state, si a fost o manifestare influentata in special de gandirea Kantiana.
Astfel, s-au vehiculat urmatoarele principii fundamentale ale curentului:
,,omul este bun de la natura, generos, nu egoist si rau;
omul are principii morale;
exista idealuri universale;
exista o potential armonie a intereselor oamenilor, dar si a statelor;
ratiunea si capacitatea de a comunica fac ca razboaiele sa fie evitabile, omul rational si educat se
ghideaza dupa norme, legi morale pe care ratiunea le creeaza;
democratizarea statelor este benefica pentru pacea mondiala;

NORMAN ANGELL descrie razboiul interstatal in ,,The Great Illusion ca fiind inutil si irational.
Acesta era convins de faptul ca interdependetele la nivel economic intre state vor duce intr-un final la
eliminarea razboiului, deoarece un razboi nu ar fi adus nici un castig. A castigat Premiul Nobel pentru Pace
in anul 1933, si a sustinut cu tarie securitatea colectiva si rolul normative al dreptului international.

JOHN A. HOBSON numele sau este asociat cu cele ale lui Norman Angell si Alfred Zimmern, ca
fiind unul din cei mai important critici liberali ai primului razboi mondial.

ALFRED ZIMMERN a participar la lucrarile Comisiei de cercetare a Ligii Natiunilor. A fost

professor la catedra W. Wilson de la Aberystwith, pregatind o generatie de student in rezolvarea problemelor
de cooperare internationala. Intr-un final, liberalul Zimmern a devenit un sustinator al Razboiului Rece.

WOODROW WILSON *Cea mai marcanta personalitate a gandirii liberaliste interbelice a fost
Woodrow Wilson, presedinte al Statelor Unite ale Americii in perioada 1913 1921. Acesta a avut un rol
marcant in fondarea Ligii Natiunilor si este renumit pentru viziunea sa liberala, expusa in faimoasele ,,14
Puncte Wilsoniene.
NEOLIBERALSM s. n. Curent al economiei politice contemporane care sus ine interven ia limitat a
statului n economie n vederea stabilirii cadrului juridic care s permit organizarea concuren ei,
funcionarea armonioas a preurilor etc.
NEOLIBERALSM s. n. curent n economia politic contemporan care, formal, critic
intervenia statului n economie i se declar mpotriva monopolurilor, dar care teoretizeaz de fapt
necesitatea unor forme ale capitalului monopolist de stat.
Neoliberalismul s-a dezvoltat inspirandu-se din tendintele liberale, si invatand din esecurile
liberalismului clasic si interbelic.
II.1. Credintele neoliberale
Desi realismul a fost paradigma dominanta dupa caderea liberalismului, neoliberalismul si-a
propus sa revina in forta incercand o noua abordare a relatiilor internationale. Esecul Ligii Natiunilor nu i-a
descurajat pe neoliberali, acestia fiind de parere ca individul invata din greseli.
Totodata
neoliberalii au tinut cont de nivelul avansat de interdependenta intre state si de avansarea globalizarii, acestia
fiind de parere ca exista progress in relatiile internationale. Omul este vazut in mod pozitiv, laturile sale
putand fi puse in serviciul umanitatii.
Aparitia Uniunii Europene a facut ca neoliberalismul sa creada in democratie si in progresul
uman. Statele democratice liberale au renuntat la idea de razboi in favoarea cooperarii economice si a
profitului, facand astfel ca razboiul intre state democratice sa fie un lucru imposibil, exceptional.

Robert Keohane si Joseph Nye sunt considerati a fi parintii neoliberalismului.

Trasaturile neoliberalismului sunt:
1.
,,Exista progres in domeniul relatiilor internationale generat de experiente istorice tragice, de
avansul ideilor democratice si liberale, de consolidarea statului de drept si de sentimental modernitatii.
2.
Statul nu e un actor unitar ci e compus din indivizi, grupuri de interese, birocratii, un sistem format
din rivalitate si cooperare, in doze variabile.
3.
Actorii non-statali au dobandit tot mai multa insemnatate in relatiile international contemporane. Ele
permit reprezentantilor statelor sa interactioneze in mod repetat, constant, fapt ce conduce la sporirea
increderii reciproce.
4.
Problema supravietuirii statelor prin asigurarea exclusive a securitatii militare nu este in varful
ierarhiei prioritatilor. Nu doar securitatea nationala (apararea fata de agresiuni externe comise de alte state)
este iimportanta, ci si domenii precum economia, societatea, mediul, cultura au insemnatate.
5.
,, Statele sunt actorii principali in relatiile internationale.
6.
Sistemul international este anarchic.
7.
Anarhia nu exclude existent interdependentei intre state.
8.
Statele coopereaza cand sesizeaza interesul comun.
9.Institutiile si regimurile internationale sunt sunt independente.
10. Conflictul si cooperarea sunt component ale politicii internationale.
11.Statele aflate in interactiune isi sporesc sansele cooperarii internationale.
12. Influenta si puterea definesc interesele statului.
13. Tema de dezbatere cea mai importanta a neoliberalismului este rolul institutiilor si regimurilor
internationale.
Functionalismul clasic
Paradigma functionalista, in acest context, face referire la modelele de producere liniara a schimbarii
sociale. Cei mai cunoscuti teoreticieni ai functionalismului sunt Herbert Spencer, Emile Durkheim, Talcott
Parsons, Robert King Merton, Alfred Reginald Radcliffe-Brown, Bronislaw Malinowski, Niklas Luhmann,
Gerhard Lenski.
Functionalismul este o teorie a ordinii si a stabilitatii sau teoria echilibrului : conceptul de stabilitate
reprezinta o caracteristica definitorie a structurii si defineste activitati care sunt necesare/ vitale pentru
supravietuirea sistemului. De exemplu societatea are nevoi/ cerinte functionale fundamentale sau imperative,
in cadrul careia diferitele nevoi functionale produc/ genereaza aparitia unor structuri diferentiate care sunt
specializate in satisfacerea acestora sau a altora.
T. Parsons (1937; 1977) dezvolta o teorie evolutionista[1] cu privire la sistemele sociale si propune patru
tipuri de schimbare sociala cu implicatii mai mult sau mai putin directe asupra proceselor de dezvoltare
sociala. Pornind de la acestea am incercat sa le adaptez la caracteristicile dezvoltarii sociale.
A. Mentinerea sistemului - cel mai comun tip de schimbare: readucerea sistemului la forma initiala de
echilibru. Este mai degraba o schimbare de tipul supravietuire sau crestere decat dezvoltare sociala, in
functie insa de starea sistemului la momentul declansarii procesului de schimbare. Mentinerea sistemului se
poate face in conditii de schimbare nesemnificativa pentru sistem ca intreg sau cu schimbari cantitative pe
orizontala.
De exemplu, dupa cel de-al doilea razboi mondial, Romania a fost caracterizata de o perioada initiala de
crestere (1948-60); in perioada anilor 60-75 procesele de crestere au continuat masiv generand dezvoltare
sociala prin initierea de programe specifice, directionate; incepand cu anii 75 procesele de dezvoltare sociala
intra rapid intr-un con de umbra continuand insa procesele de crestere, pentru ca perioada 83-90 sa fie mai
degraba caracterizata de o stare de supravietuire (cresterea economica fiind minimala[2]).
B. Diferentiere structurala - schimbare destul de comuna/ obisnuita: diferentiere crescuta a subsistemelor/
unitatilor ce duce la (modele de) specializare functionala si interdependenta. Acest tip de schimbare este
specific cresterii si dezvoltarii. Specializarea functionala realizata strict la nivel de subsistem fara modificari
substantiale ale modului de organizare si a relatiilor din cadrul sistemului este mai degraba de tipul crestere.
De exemplu, in subsistemul economic putem inregistra o inalta specializare functionala si un anume grad de
interdependenta intre diferitele ramuri ale subsistemului, insa neintegrarea coerenta a acestuia in ansamblul
sistemului si transpunerea beneficiilor lui in plan social si intr-un mod echitabil de organizare sociala (bazat
pe redistributie[3]) nu duce la dezvoltare sociala. Este cazul sectorului industrial dezvoltat in Romania in
perioada socialista.

Diferentierea structurala bazata pe o interdependenta functionala a principalelor subsisteme (economic, piata

muncii, protectia sociala si redistributia bunastarii, justitie si ordine interna, cultura etc.) duce la dezvoltare
sociala. Uneori, pentru a genera dezvoltare sociala, interdependenta se extinde la nivel de supra-sistem relatia sistemului (cel national) cu alte sisteme (mai ales in conditiile globalizarii si producerii unei parti din
ce in ce mai importante a PIB in afara granitelor teritoriale). Dupa 1990, eliberarea unor subsisteme de
controlul interventionist strict al statului a dus la o diferentiere structurala absolut necesara. Tranzitia de la o
societate totalitara la una democratica gaseste unele subsisteme in faza de "copilarie" (dar a creat si noi subsisteme), insuficient maturizate, bazate pe "cautarea" unor cai de integrare cu alte subsisteme "mature"
(functionale) sau "degenerate" (subsisteme semi-functionale care opun rezistenta la schimbare). Intr-un
asemenea context este posibila aparitia unor perioade in care sistemul se afla in faza de supravietuire,
urmand apoi crestere si pe masura ce se consolideaza si realizeaza specializarea functionala si
interdependenta principalelor subsisteme vom avea de a face cu o orientare accentuata spre dezvoltare
sociala.
C. Ajustare adaptativa: sunt dezvoltate noi mecanisme de integrare, coordonare si control pentru a incorpora
problemele de integrare generate de diferentierea structurala. Acest tip de schimbare este cvasi-caracteristic
dezvoltarii sociale, presupunand schimbari in modalitatea de organizare a sistemului si ajustarea
performantelor acestuia.
Este cazul, de exemplu, sistemului de protectie sociala dezvoltat in Romania dupa 1990. Diferentierea
structurala mai ales in ceea ce priveste structura ocuparii fortei de munca a facut ca grupuri sociale masive
sa migreze masiv pe scala bunastarii. Saracia si problemele sociale asociate tranzitiei, au generat necesitatea
dezvoltarii unor mecanisme de suport si raspuns adecvat care s-au cristalizat in timp prin ajustare adaptativa,
sprijinind procesele de incluziune si dezvoltare sociala.
D. Schimbare structurala - este cea mai putin obisnuita/ frecventa schimbare si apare atunci cand se
modifica substantial elemente cheie ale sistemului - cum ar fi valori culturale de baza, obiective sociale de
termen lung, distributia bunastarii. Schimbarea structurala nu este in mod specific asociata (cel putin intr-o
prima faza) cu dezvoltarea sociala, ea poate aduce sistemul chiar in haos, in faze de supravietuire sau
crestere nediferentiata pe orizontala.
Loviturile (militare) de stat pot arunca societatile in situatii de degringolada si dezorganizare sociala
profunda, stopand eventualele procese de dezvoltare sociala. In general insa, societatile cu democratii stabile
au dezvoltat mecanisme de integrare, negociere si control a tensiunilor sociale. Cu alte cuvinte, asemenea
forme (violente) de schimbare sociala sunt putin probabile in societati care au atins un nivel inalt de
dezvoltare sociala in special in planul democratiei, dialogului social si respectarii drepturilor si libertatilor
cetatenesti.
Schimbarea valorilor culturale, democratizarea vietii sociale, constientizarea importantei sprijinirii
proceselor de incluziune sociala a tuturor grupurilor sociale (unitate in diversitate) au reprezentat factori
fundamentali in cea de-a doua jumatate a secolului XX in generarea unor schimbari structurale fundamentale
avand ca obiectiv central dezvoltarea sociala.
Exista o serie de elemente universale evolutioniste care sunt evidente in procesul de tranzitie de la societatile
pre-moderne la cele moderne (acestea descriu modernismul dar nu il si explica), caracterizate de
propensiunea spre dezvoltare sociala, si care genereaza, in contexte si momente diferite, evolutii diferite
(supravietuire crestere dezvoltare): stratificarea sociala; organizarea birocratica; legitimarea culturala
pentru aranjamentele structurale existente; banii, economia si piata; generalizarea normelor/ valorilor/
drepturilor sociale universale; asociatiile democratice (democratizarea vietii sociale).
T. Parsons (1937) a dezvoltat o teorie voluntarista a actiunii sociale care este originata in norme si limitata
de valori. Oamenii iau decizii dar sunt constransi de ordinea normativa si conditiile situationale in realizarea
de actiuni unitare/ coerente, sustine Parsons. Aceasta acceptiune este in linie cu modelul lui K. Popper
(1972) al cauzalitatii sociale si face apel la "logica situationala" pentru a analiza actiunile si deciziile
actorilor individuali, constransi de traditii si de institutii. Aceste constrangeri blocheaza in unele situatii
diferite posibilitati de generare a dezvoltarii sociale ca urmare a tranzitiei lente a valorilor si rigiditatii
normelor. Actiunea sociala sta la baza schimbarii sociale voluntare cu valoare de dezvoltare sociala. Parsons
arata ca exista patru componente fundamentale ale unei actiuni: 1. Existenta unui actor care intentioneaza sa
intreprinda o actiune; 2. Actiunea este orientata catre un anume "final", fixat ca obiectiv de atins; 3. Se
desfasoara intr-o situatie/ cadru ce contine i) conditii, pe care actorul nu le poate controla si ii) mijloace, pe
care actorul le poate controla; 4. Norme si valori care modeleaza alegerea mijloacelor si a "finalurilor".
Complexitatea actorului (organizare interna si relatii cu exteriorul) (1) influenteaza si modeleaza "finalurile"

in diferite grade (2), in functie de imuabilitatea conditiilor (3i) si capacitatea acestuia de a implica si controla
mijloace cat mai eficace (3ii). Orientarea spre supravietuire, crestere sau dezvoltare poate fi determinata
obiectiv dar si influentata de norme si valori (4) care sunt determinantii orientarii spre dezvoltare. Asemenea
actiuni sunt in cvasi-majoritatea lor unitare (coerenta interna).
Urmatoarea intrebare este daca aceste actiuni unitare sunt conectate intre ele, o asemenea conexiune creand
premisele dezvoltare sociala In acest sens Parsons dezvolta o noua teorie - teoria asupra societatii - in care
analizeaza relatiile cauzale dintre diferitele parti ale sistemului social, si arata ca acestea sunt mult mai
complexe decat considera cei mai multi cercetatori si inalt inter-relationate. Pornind de aici, preocuparea sa
majora se refera la integrarea partilor, el vazand societatea ca un sistem in echilibru (ce tinde permanent spre
o stare de echilibru). Data fiind aceasta perspectiva, ce tine de fapt societatea impreuna/ legata? Ce o face sa
revina la parametrii de echilibru dupa un dezastru? Desigur ca functiile diferite pe care le indeplineste
fiecare componenta a sistemului si interdependenta acestora reprezinta un factor important, functia fiind
definita drept 'un complex de activitati orientate catre atingerea/ satisfacerea unei nevoi a sistemului". Insa
factorul determinant rezida in "constiinta colectiva" durkheimiana, acel sentiment al solidaritatii, pe care
Parsons il denumeste sistemul de valori.
Parsons a identificat o serie de probleme pe care toate organizatiile sau sistemele sociale trebuie sa le
rezolve in scopul primar al supravietuirii si cel final al dezvoltarii, pe care le-a denumit imperativele
functionale AGIL: i. Adaptarea la mediu; ii. Atingerea obiectivelor; iii. Integrarea sistemului; iv. Acceptarea
si sustinerea valorilor.
i. Adaptare. Sistemul trebuie sa faca fata situatiilor externe, trebuie sa se adapteze la mediu si sa-l
transforme in conformitate cu propriile nevoi. Cu alte cuvinte sa ia resurse din mediul inconjurator si sa le
distribuie in sistemul institutiilor economice (supravietuire si crestere).
ii. Atingerea obiectivelor (Goal attainment) Sistemul trebuie sa defineasca, prioritizeze si sa atinga obiective
primare/ de baza legate de institutiile politice responsabile cu organizarea sociala (crestere si creare de
premise pentru dezvoltare sociala).
iii. Integrare. Sistemul trebuie sa reglementeze (inter)relatiile dintre partile componente; presupune coeziune
sociala si control si integrarea membrilor/ partilor in relatii armonioase (crestere si dezvoltare sociala).
iv. Acceptarea si sustinerea valorilor (Latent pattern maintenance-tension management) 'un sistem trebuie
sa furnizeze, mentina si sa reinnoiasca atat motivatia indivizilor cat si modelele culturale ce creeaza si sustin
motivatia". Actorii trebuie sa mentina modelele valorice din interiorul sistemului si sa realizeze
managementul tensiunilor interne astfel incat membrii reusesc sa mentina valorile transmitand modelele
culturale (dezvoltare sociala durabila).
A1.2 Gerhard Lenski
Un alt aspect important este constituit de relatia dintre stratificarea sociala si mecanismele de promovare a
dezvoltarii sociale (in special in sensul redistributiei bunastarii prin mecanisme institutionale - publice,
private, ale societatii civile - si accesului egal la oportunitati, cu alte cuvinte incluziune sociala, vezi si @).
Anumite procese de stratificare sociala tind sa fie disfunctionale si sa blocheze/ limiteze procesele
de dezvoltare sociala. Una dintre caracteristicile esentiale ale unei societati ce promoveaza dezvoltarea
sociala este redistributia bunastarii. Intrebarea la care trebuie oferit un raspuns este "ce primeste fiecare
individ si de ce". Gerhard Lenski (1966, 1970) a dezvoltat o teorie a stratificarii sociale bazata pe procesul
de (re)distributie in societatile umane, proces prin care sunt distribuite bunurile rare.
Teoria lui Lenski se bazeaza pe evolutia si analiza practicilor distributive institutionalizate in cadrul
sistemelor sociale, pe care le imparte in societati bazate pe vanatoare si cules roadele naturii, horticole
simple, horticole avansate, agrare si industriale. O parte din aceste idei sunt dezvoltate de Lenski in Human
Societies (1970) in care defineste societatea ca pe o entitate caracterizata de cinci elemente: 1. este distincta
din punct de vedere teritorial; 2. este alcatuita dintr-o singura specie; 3. are o structura organizationala prin
intermediul careia membrii societatii interactioneaza amplu, constant si respectand anumite reguli; 4. ca
forma de organizare, o societate supravietuieste pe baza unei interdependente relativ crescute intre membrii
ei pentru a indeplini diferite roluri si functii care vin in intampinarea si satisfacerea nevoilor intregii
societati; 5. o societate isi mentine independenta in fata constrangerilor externe de orice fel[4]. Definitia
care deriva de aici (si in acelasi timp conditiile necesare pentru ca o societate sa existe) este aceea ca o
societate existain masura in care o populatie stabila teritorial, apartinand unei singure specii, mentine
legaturi de asociere si interdependenta intre membrii ei si se bucura de autonomie (Lenski, 1970). O
asemenea abordare evolutionista a societatii si a functiilor acesteia arata ca societatile au trecut printr-un
proces de adaptare si diferentiere structurala interna cunoscand diferite etape de dezvoltare (intr-un sens

primar al termenului) in incercarea lor de a supravietui, creste si a se dezvolta. Modalitatea din ce in ce mai
complexa de organizare reprezinta elementul esential in lupta pentru supravietuire, asa cum o serie de
trasaturi individuale - viteza, inteligenta, forta - au facut diferenta in dominarea celorlalte specii de catre om.
Pe baza acestor idei, Lenski construieste o teorie a dezvoltarii sociale care este dependenta de intelegerea
societatilor umane ca parte a unei lumi biologice complexe si a influentelor sale, un "eco-socio-sistem" in
care componenta sociala este dominanta prin capacitatea ei de transformare a celorlalte componente, dar si
limitata si responsabila.
In timpul celui de-al doilea razboi mondial, David Mitrany a propus un proiect de organizare
pasnica a sistemului international, mai pragmatic decat cele ale contemporanilor si
predecesorilor sai, insa contextul international si anumite predispozitii ale liderilor lumii au oprit
alternativa acestuia la stadiul de proiect. Aceasta carte prezinta parcursul unei idei, a unei
abordari a relatiilor internationale, care odinioara era considerata idealista, insa de care astazi
lumea se apropie tot mai mult."... viitorul lumii civilizate este strans legat de viitorul abordarii
functionale a organizarii internationale." Hans Morgenthau (1966)Mihai Alexandrescu este
absolvent al Facultatii de Istorie si Filosofie a Universitatii Babes-Bolyai (2003), a urmat
cursurile de master in Managementul Relatiilor Internationale si Afacerilor Comunitare, iar din
2009 este doctor in relatii internationale si studii europene al aceleiasi universitati. A publicat
mai multe studii si articole in domeniul Relatiilor Internationale, preocuparile sale fiind in
procesul decizional al Uniunii Europene, istoriografia Relatiilor Internationale, negocieri
europene si teorii ale Relatiilor Internationale. A participat la mai multe seminarii, conferinte si
stagii de cercetare in tara si strainatate, printre care: Viena (2005), Florenta (2007), Oulu
(2010).
Structuralismul
O alt paradigm n relaiile internaionale, marxismul mai este denumit n
literatura de specialitate i structuralism. Dei de-a lungul timpului a suferit transformri i
adaptri la evoluia evenimentelor, acest curent se bazeaz pe o serie de elemente rezultate din
literatura marxist. Trebuie precizat de la nceput c Marx nu a redactat o teorie de sine-stttoare
a relaiilor internaionale. Tot corpusul de idei al structuralismului este o preluare i o adaptare a
fundamentelor cu pretenie de universalism ce se regsesc n opera lui Marx. Exist i o
contribuie a continuatorilor lui Marx, ce au nmulit (ocolim n mod intenionat cuvntul
mbogit) att bagajul de idei ct i curentele de abordare. Astfel, la ora actual, n categoria
larg a abordrii marxiste sunt incluse teoria imperialist a lui Lenin, teoria sistemului mondial a
lui Wallerstein i neogramscianismul.
Ideile centrale ale marxismului, rezultat al unei patimi exacerbate mpotriva
capitalismului, sunt axate pe:
Un presupus caracter exclusiv social al relaiilor de producie. Relaiile
internaionale se regsesc n relaiile sociale capitaliste i, de aceea, afirm marxitii, nu
putem nelege mediul internaional dac nu ne oprim asupra studierii capitalismului i a
originilor sale;
Marx i-a susinut ntreaga pledoarie plecnd de la ideile, false de altfel, ale
caracterului conflictual al factorilor de producie i al acumulrii prin furt. Ca i la nivelul
societii, n mediul internaional a fost posibil dezvoltarea unor state prin exploatarea
altora, deoarece nu exist joc cu sum nul. Atunci cnd cineva a avut de ctigat,
altcineva a avut de pierdut. De aceea, susin marxitii, vinovate de napoierea i srcia
unei mari pri a globului sunt statele dezvoltate. Bazndu-i acumularea pe for i
exploatare, ele au deposedat naiunile lumii de resurse. Aa nct, i aici discursul devine
vitriolat, este nevoie de o revoluie mondial care s repun n drept pe cei oropsii i s
rstoarne sistemul capitalist global;
Capitalismul este un sistem bazat pe exploatare i distribuirea inechitabil a
bogiei;
n spatele intereselor de stat se ascund interesele clasei capitaliste. Conflictele

dintre naiuni nu par a fi dect o reflecie a unor lupte de acaparare a resurselor de ctre
anumite clase sociale;
Deoarece piaa mondial este foarte important pentru desfacerea rezultatelor
produciei capitaliste, clasa proprietarilor, burghezia cum o numete Marx, a dezvoltat,
ntr-un sistem cruia autorului i se prea a fi o conspiraie, un tip de relaii comerciale
cosmopolite, bazate pe liberul schimb ntre rile bogate i defavorabil celor srace.
La ideile prezentate mai sus se adaug i cele ale lui Lenin, reflectate n cea mai mare
parte n cartea sa, Imperialismul, stadiul cel mai dezvoltat al capitalismului, publicat n 1916.
Plecnd de la inegalitatea dezvoltrii dintre state, autorul ncearc s gseasc explicaia, apelnd
la ideologie. Vinovatul este tot capitalul, al crui purttor este corporaia: date fiind ratele
descresctoare ale profitului, pentru ca masa acestuia s rmn constant, este nevoie de o cifr
de afaceri mai mare i, pentru a supravieui, firmele au nevoie s se extind n permanen n
cutarea de noi piee de desfacere.
Pentru aceasta, gndete Lenin, ele recurg la strategii deexploatare a pieelor, ndeosebi n rile srace,
existnd, prin urmare, o mprire a lumii ntrecapitalurile strine, ce acoper n ntregime toate
oportunitile. De aceea, nu ar mai exista nici ocale panic pentru ca rile mai slab dezvoltate s intre pe
pieele de desfacere. Soluia oreprezint o redivizare a lumii prin intermediul forei, al revoluiei sau
rzboiului.
Anii 60 - 70 au fost prolifici pentru gndirea neomarxist. O seam de reprezentani ai
colii Dependenei au reiterat ideile marxiste ntr-o form ceva mai moderat, mai argumentat i
cu soluii mai puin violente, dar tot duntoare progresului.
Cea mai reprezentativ lucrare este a lui Immanuel Wallerstein, intitulat Sistemul economic mondial
modern. Cartea este bine documentat din punct de vedere istoric i statistic, cu explicaii ce au drept sprijin
sistemul noional al economiei politice clasice i neoclasice. Ea lanseaz ideea cercurilor concentrice de
dezvoltare, a existenei unui centru naintat i a unei periferii slab dezvoltate, ntre care exist relaii de
schimb inegale.
Creterea centrului, afirm autorul, s-a bazat pe exploatarea periferiei.
Exist o anumit ciclicitate n deinerea puterii de ctre o serie de puteri hegemonice, care au avut
acces la putere prin conflict militar i apoi au dominat prin relaii economice de schimb.
Multitudinea de date statistice i istorice, stpnirea instrumentarului economic i discursul ceva
mai puin violent ndeamn mai mult la meditaie.
O opinie aparte n peisajul larg al marxismului o face gramscianismul. Avnd la baz
ideile i scrierile lui Antonio Gramsci, acesta se bazeaz pe determinarea non-economic a
relaiilor dintre oameni i dintre state. Nu sunt importante relaiile de producie, deoarece ele sunt
doar o rezultant a unor comportamente mai largi, ce in de cultur, educaie, ideologie i politic.
De aceea, schimbarea mediului social i a celui internaional nu trebuie s vin, aa cum sugera
Marx, prin for i vrsare de snge, ci prin accesul maselor la cultur i educaie, prin
emanciparea acestora pentru a ndeprta discrepanele fa de cei cu snge albastru. Actul de
convingere, de argumentare ideologic i politic, vine s completeze actul cultural-educativ.
Extensia gramscianismului la nivelul relaiilor internaionale a fost fcut de ctre Robert Cox. El
a dezvoltat studiile asupra puterii hegemonice. Hegemonia se bazeaz, n accepiunea lui Cox, pe
expansiunea internaional a unei clase, a unui grup de favorizai, ce se sprijin pe puterea unor
state.
Denumit i teoria critic, teoria lui Cox ncearc s abordeze relaiile dintre state nu din
perspectiva rezolvrii lor imediate, ci a cauzelor care au condus la apariia ordinii mondiale
existente i a identificrii posibilitilor de schimbare.
Feminismul reprezint pledoaria pentru drepturile femeii. Termenul de feminism s-a rspndit
la jumtatea secolului al XIX-lea n Europa. Din punct de vedere istoric feminismul a debutat
ca parte a discursului european iluminist. n secolul al XVIII-lea, anul 1792, apare cartea
intitulat A Vindication of the Right of Women, care presupunea egalitate ntre femei i
brbai.
O justificare a alegerii acestei teme pentru importana i complexitatea ei, ct i pentru
interesul pe care l poate incita i ineditele corelaii, corespondene i revelaii pe care le
poate aduce. Feminismul este de mai multe tipuri: liberal, marxist, radical socialist, n timp ce
feminismul liberal pledeaz pentru drepturi ntre femei i brbai.

n societile vestice, micrile feministe au o vechime de peste 300 ani. Ele s-au manifestat
iniial prin publicarea unor lucrri n care se protesta mpotriva considerrii femeilor ca o
categorie subordonat, ca o minoritate". Ulterior, formele de protest s-au diversificat, un rol
deosebit revenind aspectelor politice.
FEMINSM s.n. 1. Micare social care urmrete dobndirea egalitii n drepturi a femeilor
cu brbaii. Doctrin care propag emanciparea femeii i extinderea drepturilor ei. 2. Stare
patologic caracterizat prin dezvoltarea la brbat a caracterelor sexuale feminine.
Termenul de feminism a nceput sa fie sa fie folosit cu sensul de convingere si pledoarie in
favoarea drepturilor egale pentru femei, bazata pe ideea egalitii intre sexe dup prima
Conferina Internaionala a Femeilor (Paris, 1892). Rdcinile feminismului sunt insa mult mai
vechi, mai exact, odat cu primele contestri publice ale tratrii femeilor ca sex inferior si
cerina pentru consideraie egala putem vorbi de feminism.

Istoric

Daca in majoritatea civilizatiilor antice rolul femeii era unul extrem de limitat, nu se poate
spune acelasi si despre cele care traiau in Egiptul antic. Desi pozitia sociala a urmaselor Evei
era determinate de pozitia tatalui sau a sotului, femeile aveau totusi drepturi egale cu cele ale
barbatilor. Intr-adevar, barbatii erau capul familei, insa egiptencele aveau mai multa libertate,
putere si mai multe drepturi. Mai mult decat atat, puteau ocupa orice pozitie pe scara
ierarhica din societate si puteau conduce tara. Iar pentru ca aveau dreptul sa detina
proprietati, sa imprumute bani, sa semneze contracte si sa intenteze divort, nu erau
dependente de sotii lor din punct de vedere financiar.
In Roma antica, femeia trecea de la autoritatea tatalui la cea a sotului; chiar si o vaduva
bogata avea nevoie de un barbat pentru a-i supraveghea averea. De abia in secolul I i.e.n.,
femeile romane au inceput sa aiba o mai mare libertate. Abia dupa o lunga perioada de timp,
in care femeile nu puteau face nici macar sugestii, barbatii au inceput sa fie interesati de
opiniile si sfaturile consoartelor.
Iar dintre toate societatile antice, probabil ca cea din Grecia desconsidera cel mai mult
femeia. Aici, urmasele Evei erau private drept fiind inferioare, al carui intellect era doar putin
mai dezvoltat decat cel al copiilor. In Atena, diferentele se faceau intre cetateni si rezidenti,
cei nascuti legitim si cei nelegitimi, femeile maritate si nemaritate. Iar filosofii credeau ca
femeile aveau emotii puternice si minti slabe, motiv pentru care trebuiau protejate de ele
insele.
Astfel, fiecare femeie avea un gardian fie sotul, fie cel mai apropiat barbat nascut in familie
care detinea controlul asupra vietii ei. Femeile aveau dreptul sa detina imbracaminte,
bijuterii, sclavi personali, si putea sa achizitioneze lucruri marunte, necostisitoare. Insa
cetatenia ii oferea femeii dreptul de a se casatori cu un barbat cetatean, dar nu-i oferea nici
un drept politic sau economic. Drepturile femeilor erau sa nasca copii legitimi sis a aiba grija
de casa, iar cand ieseau din casa era obligatoriu sa fie insotite de sclave. In caz contrar, o
femeie singura pe strada era considerate sclava, prostituata si concubine. Iar cand era vorba
de petreceri, spre deosebire de egiptence carora li se permitea sa mearga impreuna cu sotul
grecoaicele erau inchise intr-o camera cat timp barbatul avea invitati.
Transnaionalismul i interdependena
Anii 1970 au adus totui o a treia abordare, cea a transnaionalismului, care suinea c
statul nu mai este actorul dominant de altdat. Aceast provocare la adresa teoriilor statocentrice ale idealismului i realismului nu era una nou, dar realitile anilor 1970 i-au oferit o
oarecare consolidare.
nainte de 1970, dominana statului a suferit trei provocri majore. Prima provocare a
fost reprezentat de solicitrile de a construi o clas muncitoare internaional care s se
opun Primului Rzboi Mondial. Potrivit acestei viziuni, clasele muncitoare aveau multe puncte
comune iar separarea n state reprezenta un artificiu menit s ajute la perpetuarea
capitalismului. Aceast idee a fost subminat de evenimentele anului 1914, cnd n fiecare

stat clasele muncitoare s-au raliat steagului naional i s-au oferit drept voluntari n Marele
Rzboi.
A doua provocare a venit n anii 1950, cnd a aprut moda de a vorbi despre demiterea
statului naiune ca rezultat al dezvoltrii armelor nucleare. Acestea puneau sub semnul
ntrebrii pretenia statului de a fi capabil s i apere populaia. Potrivit principalului promotor
ale acestei idei, John Herz, statul naiune era subminat de patru factori: susceptibilitatea sa la
rzboi economic, dezvoltarea comunicaiile internaionale i drept consecin permeabilitatea
frontierelor naionale; dezvoltarea rzboiului aerian care fcea ca rzboiul s se rsfrng
direct asupra populaiei; i armele nucleare, care ameninau chiar existena statelor i a
populaiilor. Astfel, era puin probabil ca statul s rmn unitatea dominant a societii
internaionale pe viitor.
Totui, ntr-un articol publicat un deceniu mai trziu, Herz i-a revizuit afirmaiile i
retras ideea c statul era pe cale de dispariie. Numrul n cretere al statelor, i legitimitatea
n cretere a statelor ca urmare a democratizrii guvernelor au reprezentat motivele acestor
evoluii, dar motivul principal a fost imposibilitatea de a utiliza efectiv fora n relaiile
internaionale. Armele nucleare erau att de distructive nct statele care le deineau trebuiau
s fie atente atunci cnd se implicau n conflicte. Fora, care fusese utilizat timp ndelungat
pentru cucerirea de teritorii, piee i materii prime, nu mai putea fi utilizat n acest scop. Din
moment ce fora devenea mai puin atractiv, sistemul de state avea anse mai mari de a se
menine, din moment ce mijloacele pentru a-l distruge erau mult prea periculoase pentru a fi
utilizate.
A treia provocare venea din partea micrilor nspre integrare economic, n special din
Europa la nceputul anilor 1950. Existaser i anterior astfel de micri, dar anii 1950 au adus
o nou dezbatere n acest sens dar i o coal de gndire care susinea c suvernitatea
statului este erodat. Aceast viziune a fost cel mai adesea asociat lui Ernst Haas, care a
propus o abordare neofuncionalist pentru a nele integrarea internaional. Statele nu mai
aveau capacitatea de a asigura creterea economic dect dac se integrau cu alte economii
similare. Succesul ntr-un domeniu al integrrii va conduce la integrarea altor domenii i n
final va exista nevoia de a coordona i guverna colectiv organizaiile economice separate,
astfel nct integrarea economic va conduce la integrarea politic. Aceast viziune avea
implicaii clare pentru stat ca actor, dar evenimentele anilor 1960 au artat c a creat o
asumpie fals. S-a dovedit c liderii nu erau dispui s cedeze suveranitatea n domeniile
politice mai puin importante, i chiar i cnd erau dispui nu nsemna neaprat i o integrare
n domenii mai importante.
Provocarea anilor 1970 a avut astfel predecesorii si, i a euat ca i acetia n a
demonstra necesitatea de a demite statul ca actor dominant. A oferit totui o viziune diferit
privind relaiile internaionale, bazat pe cele dou teme relaionate ale transnaionalismului
i interdependenei. Transnaionalismul susine c exist actorii alii dect statele care joac

un rol central n evenimentele internaionale, cele mai evidente exemple fiind ale corporaiilor
multinaionale i ale grupurilor revoluionare. Interdependena susine c legturile tot mai
strnse dintre economiile naionale au fcut ca aceste economii s devin mai sensibile i mai
vulnerabile la evenimentele din alte state. mpreun, aceste dou concepte sugereaz c
statul pierde controlul asupra unor evenimente. Mai mult dect att, viziunea statului ca actor
al relaiilor internaionale este pus sub semnul ntrebrii de implicarea altor actori n
conflictele din anii 1970. Astfel, mediul internaional nu poate fi explicat doar prin simpla
analiz a statelor. Transnaionalismul i interdependena provoac asumpiile de baz ale
realismului: statele nu sunt singurii actori, distincia dintre societile domestice i cele
internaionale este mai puin clar dect nainte, iar politica internaional pare s fie mai
puin influenat de factorii militari i mai mult de chestiunile economice.
Nu este surprinztor c aceste idei au fost atacate de cei care consider c statul este
nc actorul dominant n relaiile internaionale. Potrivit acestora, n domeniile cruciale ale
relaiilor internaioonale statrul domin nc i va continua s domine n viitorul apropiat.
Hedley Bull susine c statul a demonstrat o capacitate formidabil de a face fa provocrilor
venite din partea altor actori, i va continua s fie capabil s le fac fa. Aceast situaie se
explic prin faptul c statul se extinde ca unitate a societii internaionale, i este chemat s
i asume responsabilitatea pentru bunstarea cetenilor si ntr-un mare numr de domenii.
Mai mult, statul poate nc s se bazeze pe loialitatea populaiei i nc deine monopolul
privind utilizarea forei la nivel internaional. n sfrit, statul este cel care fixeaz regulile
sistemului internaional i toi ceilali actori trebuie s se supun acestora.
A avut loc o dezbatere important privind gradul n care statul domin nc relaiile
internaionale. Transnaionalismul introduce actorii non-statali i aparine astfel noului
pluralism din relaiile internaionale. Evenimentele anilor 1980 au readus n discuie
preocuparea privind aspectele militare din relaiile interstatale punnd din nou accentul pe
stat. Totui, i statul trebuie s plteasc un pre. Actorii transnaionali i interdependena
economic n cretere au condus la o situaie n care statele i menin suveranitatea legal
dar pltesc preul pierderii autonomiei.
Neorealismul
Dei este n parte un rspuns la ideile transnaionaliste, neorealismul aparine tradiiei
realiste, dup cum sugereaz i denumirea sa. Principalul exponent este Kenneth Waltz i
lucrarea sa Teoria Politicii Internaionale publicat n anul 1979. Esena neorealismului este o
abordare sistematic sau structural a relaiilor internaionale mai rafinat teoretic.
Neorealismul are dou mari domenii de preocupare. Primul este o ncercare de a rectifica
inabilitatea realismului de a aborda chestiuni economice. Morgenthau fusese ndelung criticat
pentru ignorarea sau acordarea unei atenii sczute factorilor economici. Neorealitii
consider c statele sunt capabile s controleze tranzaciile economice internaionale ntr-un
mod care restaureaz puterea explicativ a realismului privind rolul statului de a maximiza

puterea. Regimurile economice internaionale sunt ntruchipri ale puterii structurale n

sistemul internaional, iar existena lor permite statelor s controleze un domeniu al agendei
internaionale ignorat anterior de ctre realiti.
Mecanismul critic utilizat de ctre neorealism este termenul de stabilitate hegemonic.
Dac o putere economic poate domina suficient economia internaional, aceasta poate oferi
stabilitate hegemonic care permite celorlalte state s colaboreze cu aceast putere dar i
ntre ele. Aceast constatare sugereaz un rspuns la o ntrebare care i-a preocupat pe
economitii politicii internaionale nc de la nceputul anilor 1970: ce se ntmpl atunci cnd
hegemonul necesar pentru stabilitatea hegemonic este n declin? Rspunsul este c
stabilitatea va persista sub forma regimurilor care continu s promoveze interesele
economice ale hegemonului (n spe SUA), n domenii precum telecomunicaiile i finanele.
Realismul a devenit astfel capabil sub forma neorealismului s rspund i preocuprilor
legate de economia internaional.
Cealalt preocupare esenial a neorealismului este dezvoltarea unei viziuni structurale
mai riguroase privind relaiile internaionale. Kenneth Waltz este cel care a propus o nou
viziune structural. Potrivit acestuia, Morgenthau i ceilali teoreticieni aa-zii sistemici nu iau bazat ideile pe sisteme ci mai degrab pe capacitile unitilor care compuneau sistemul.
Pentru a utiliza un termen comun n literatur, acestea au fost viziuni reducioniste. Waltz
insist pe explicarea comportamentului statelor doar la nivel de sistem internaional, i nu
apeleaz la inteniile i capacitile statului, nici la natura uman a liderilor