Henry Kissinger „Diplomaţia”

Scurtă Biografie

Henry A.Kissinger,pe numele în întregime Henry Alfred Kissinger, (n. 27 mai 1923, Fürth,
Germania), politolog american, care, în calitate de consilier pentru afaceri de securitate națională
și secretar de stat, a avut o influență majoră în modelarea SUA și politica externă din 1969 până
în 1976 sub președinții Richard M.Nixon și Gerald R.Ford. În 1973 a primit împreună Premiul
Nobel pentru Pace împreună cu Le Duc Tho din Vietnamul de Nord pentru eforturile lor de a
negocia o soluționare pașnică a războiului din Vietnam.1

Fapte rapide: Henry Kissinger

 Cunoscut și ca: Heinz Alfred Kissinger

 Cunoscut pentru: secretar al Departamentului de Stat al SUA, asistent al președintelui
pentru afaceri de securitate națională 
 Născut: 27 mai 1923, în Fuerth, Germania
 Părinți: Louis și Paula (Stern) Kissinger
 Soție: Ann Fleischer (divorțată); Nancy Maginnes
 Copii: Elizabeth și David
 Studii: Harvard College, BA; Universitatea Harvard, MA și doctorat
 Lucrări publicate : „Diplomație”, „Armele nucleare și politica externă”, „Anii Casei
Albe”
 Realizări cheie: Câștigător al Premiului Nobel pentru pace din 1973 pentru eforturile
sale de a negocia sfârșitul războiului din Vietnam, Medalia prezidențială a libertății din
1977 și Medalia libertății din 1986
 Citat celebru: „Politicienii corupți îi fac pe ceilalți zece la sută să arate rău”. 
1
https://www.britannica.com/biography/Henry-Kissinger articol accesat 27.01.2021
  Fapt amuzant: Kissinger a devenit un simbol sexual puțin probabil și a fost cunoscut ca
un flirt, în felul său, în administrația președintelui Richard Nixon; el a remarcat odată:
„Puterea este afrodiziacul suprem”.2

German nazist fugit, elaborat de armata SUA

Kissinger s-a născut pe 27 mai 1923, din Louis și Paula (Stern) Kissinger, evrei care trăiau
în Germania nazistă . Familia a fugit din țară în 1938, pe fondul antisemitismului sancționat de
stat, chiar înainte de arderea sinagogilor, caselor, școlilor și afacerilor evreiești într-un eveniment
mortal care a devenit cunoscut sub numele de Kristallnacht . Kissingers, acum refugiați, s-au
stabilit la New York. Heinz Kissinger, un adolescent la acea vreme, lucra într-o fabrică făcând
perii de bărbierit pentru a-și întreține familia săracă, în timp ce frecventa și liceul George
Washington noaptea. Și-a schimbat numele în Henry și a devenit cetățean american cinci ani mai
târziu, în 1943.

Ulterior s-a înscris la City College din New York, în speranța de a deveni contabil, dar la vârsta
de 19 ani a primit o notificare preliminară de la armata SUA . El a raportat pentru pregătirea de
bază în februarie 1943 și, în cele din urmă, a început să lucreze în contraspionaj cu Corpul de
Informații al Armatei, unde a servit până în 1946.

Un an mai târziu, în 1947, Kissinger s-a înscris la Harvard College. A absolvit licența în științe
politice în 1950 și a continuat să obțină o diplomă de masterat la Universitatea Harvard în 1952
și un doctorat. în 1954. A acceptat funcții în prestigioasa Universitate Ivy League din
Departamentul de Guvern și în Centrul pentru Afaceri Internaționale din 1954 până în 1969.

Căsătoria și viața personală

Prima căsătorie a lui Kissinger a fost cu Ann Fleischer, cu care se întâlnise în liceu și a rămas în
legătură în timp ce era în armată. Căsătoria a avut loc pe 6 februarie 1949, în timp ce Kissinger
studia la Harvard College. Cuplul a avut doi copii, Elizabeth și David, și a divorțat în 1964.

2
https://www.greelane.com/ro/umanistic%C4%83/istorie-%C8%99i-cultur%C4%83/henry-kissinger-biography-
4179026/ articol accesat 28.01.2021
Un deceniu mai târziu, la 30 martie 1974, Kissinger s-a căsătorit cu Nancy Sharon Maginnes, un
filantrop și fost membru al politicii externe la Comisia Nelson Critical Choices for Americans
pentru Nelson A. Rockefeller.

Carieră în politică

Cariera profesională a lui Kissinger în politică a început cu Rockefeller în prima parte a

mandatului republicanului bogat ca guvernator al New York-ului în anii 1960. Kissinger a fost
consilier în domeniul politicii externe al lui Rockefeller până când a fost ales de președintele
republican Richard M. Nixon pentru a fi consilierul său pentru securitate națională. Kissinger a
îndeplinit această funcție din ianuarie 1969 până la începutul lunii noiembrie 1975, funcționând
simultan ca secretar al Departamentului de Stat începând din septembrie 1973. Kissinger a rămas
în administrația Casei Albe după ce Nixon a demisionat pe fondul scandalului
Watergate și vicepreședintele Gerald Ford a preluat președinția .

Maestru de politică practică

Moștenirea lui Kissinger este ca un maestru practicant al realpolitikului , un termen folosit pentru
a însemna „realitățile politice” practice sau o filozofie care are rădăcinile în puterea unei națiuni
în loc de moralitate și opinie mondială.

Printre cele mai importante realizări diplomatice ale lui Kissinger se numără:

Reducerea tensiunilor dintre două superputeri nucleare, Uniunea Sovietică și Statele Unite,
în  timpul Războiului Rece din anii 1960 și 1970. Acest timp de răcire a fost cunoscut sub
numele de „ relaxare ”. Kissinger și Nixon au folosit strategia pentru a descalifica confruntarea
dintre țări, câștigând la rândul lor tratate de reducere a armelor. Lui Kissinger i se atribuie o
scădere a tensiunilor din Războiul Rece și prevenirea unui al treilea război mondial.

Punând capăt mai mult de două decenii de înstrăinare diplomatică între Statele Unite și China,
ducând la o întâlnire din 1972 a lui Nixon și Mao Zedong , infamul fondator al Republicii
Populare Chinești comuniste. Kissinger începuse negocieri secrete cu guvernul lui Mao în 1971,
sub convingerea că Statele Unite vor beneficia de o relație de prietenie, o ilustrare suplimentară a
credinței lui Kissinger în realpolitik sau politica practică.
Acordurile de pace de la Paris, semnate în 1973 în urma negocierilor secrete dintre Kissinger și
membrul politburo-nord-vietnamez Le Duc Tho. Acordurile au fost menite să pună capăt
războiului din Vietnam și, de fapt, au condus la o încetare a focului temporară și la sfârșitul
implicării SUA. Le Duc Tho devenise din ce în ce mai îngrijorat că națiunea sa ar putea deveni
izolată dacă politica de distență a lui Kissinger și Nixon ar construi relații între Statele Unite și
aliații săi, Uniunea Sovietică și China. 

„Diplomația navetă” a lui Kissinger în 1974 în timpul războiului din Yom Kippur între Israel,
Egipt și Siria, care a dus la acorduri de dezangajare între țări.

Critica lui Kissinger

Metodele lui Kissinger, în special susținerea aparentă a dictaturilor militare din America de Sud,
nu au fost însă lipsite de critici. Defunctul intelectual public Christopher Hitchens a cerut
urmărirea penală a lui Kissinger „pentru crime de război, pentru crime împotriva umanității și
pentru infracțiuni împotriva dreptului comun sau obișnuit sau internațional, inclusiv conspirație
pentru a comite crimă, răpire și tortură”. Acuzațiile de crime de război au la bază poziționarea
politicii externe americane față de Argentina de către Kissinger în timpul „ Războiului
murdar ”"Forțele militare ale țării au răpit în secret, au torturat și au ucis aproximativ 30.000 de
oameni în numele eradicării terorismului. Kissinger, consilierul pentru securitate națională și
secretar de stat, a recomandat SUA să sprijine armata trimițând țării zeci de milioane de dolari
Recordurile declasificate decenii mai târziu arată că Kissinger a aprobat „Războiul murdar”,
îndemnând armata argentiniană să acționeze rapid mai puțin implicate parlamentarii
americani. Washington, a spus Kissinger, nu va cauza dictaturii „dificultăți inutile”.

Scurtă prezentare a cărții “Diplomația”

Preocupat de relațiile internaționale și activând în mediul personalităților de elită, în contact cu

demnitari străini și șefi de state, Henry Kissinger a publicat mai multe lucrări de politologie și
istorie a diplomației, precum și unele memorii privind politica internațională din a doua jumatate
a secolului al XX-lea. În calitate de consilier special al președintelui Nixon ( din august 1973 și
secretar de stat), după cum am menționat și în scurta biografie, Kissinger a avut o contribuție
importantă la încheierea acordului de încetare a razboiului și stabilire a păcii din Vietnam. Prin
acest document, trupele americane păraseau Vietnamul în urma unuia dintre cele mai îndelungate
și grele războaie ale Americii. Concomitent cu promovarea unei susținute activități politico-
diplomatice, Kissinger a fost și profesor la Universitatea Harvard, care a dat societății americane,
ca și în general, lumii politologi, diplomați, analiști de prim rang.

Aflat în mijlocul problemelor internaționale, Henry Kissinger a participat la diverse negocieri și

tratative cu lideri din întreaga lume pe care, ulterior, le-a dat publicațiilor, atât în sinteze cât și în
detaliu, precum prezenta lucrare ” Diplomația”. A descris modul în care diplomația a contribuit
la crearea societății în care trăim, iar ca american, cu limitele obiectivității generate de calitatea
de reprezentant al unei mari puteri (atât cât poate fi o asemenea obiectivitate) a redat și măsura în
care arta diplomației și politica externă SUA au fost diferite de cele ale altor state.

”Diplomația” este după opinia multor specialiști, o încununare a unei vaste cariere diplomatice.
Pe parcursul a 31 de capitole, însumand 727 de pagini la care se adaugă încă 42 cuprinzând
sursele bibliografice (note) și indexul de nume, autorul consacră primul și ultimul capitol
aceleeași teme- ”Noua ordine mondiala”. În ultimul, tema este completată cu cuvantul-
reconsiderată ( ”Noua ordine mondiala reconsiderata”), diferența constând în viziunea pe care a
avut-o între momentul începerii lucrării și cel al finalizării, în timpul mandatului președintelui
Bill Clinton. Autorul dedică, în exclusivitate, un capitol (cel de-al doilea) politicii externe a
SUA, sub titlul ”Regula jocului: Theodore Roosevelt (1901-1909) sau Woodrow Wilson (1913-
1921)”, ceea ce este de reținut că în majoritatea capitolelor este marcată prezența americană
( doar autorul este un american). Se subliniază ideea ca până la începutul secolului al XX-lea, în
politica externă americană a predominat spiritul izolaționist, potrivit Doctrinei Monroe după
care, doi factori au proiectat SUA în relațiile internaționale:

a) expansiunea rapidă a puterii americane;

b) colapsul treptat al sistemului internațional cu centrul în Europa.

Această evoluție a fost marcată de momentul de cotitură din timpul mandatelor celor doi
președinți, mai sus nominalizați. Ambii au înțeles că SUA aveau de jucat un rol decisiv în
politica internațională, deși au justificat ieșirea din izolare conform unor rațiuni opuse, în funcție
de conjuncturile și propriile lor viziuni.

Analizând evoluția diplomației în secolele XVII-XX, Kissinger arată că în general, în fiecare

dintre aceste secole, câte o putere a modelat întregul sistem internațional potrivit propriilor
valori.

Sumarul capitolelor 1, 2 și 31

Noua ordine mondială

SUA – după sec. XIX a oscilat între izolaţionism şi angajare. După Primul Război Mondial, în
SUA se naşte un mesianism care viza influenţarea ordinii mondiale. H. Kissinger susţine că SUA
a perfecţionat democraţia la ea acasă, sistem propriu pe care îl credea universal valabil şi
aplicabil. SUA considera că deţine cea mai bună guvernare (aplicabilă mai ales în EU) şi susţinea
că pentru pacea mondială, Marile Puteri trebuie să renunţe la diplomaţia tradiţională.
SUA a intrat în arena politicii internaţionale în 1917, şi prin forţa, şi convinsă de justeţea
valorilor sale a influenţat relaţiile internaţionale, practic, toate inţelegerile internaţionale din sec.
XX au întruchipat idealurile americane: Liga Naţiunilor, Pactul Briand – Kellog, Carta
Naţiunilor Unite, Actul Final de la Helsinki, etc.
După 1945, 35 % din producţia economiei mondiale era americană, J.F. Kennedy afirma în 1961
că SUA este destul de puternică „să plătească orice preţ, să poarte orice povară” în numele
libertăţii. Ascensiunea altor state ca Mari Puteri necesită o politică de echilibru – concept pe care
SUA în perioada postbelică l-a respins.
Conferinţa de Pace din 1919 a reprezentat, din punct de vedere al diplomaţiei, o ciocnire între
găndirea americană şi diplomaţia tradiţională a Europei. Woodrow Wilson în cele 14 Puncte a
subliniat că sistemul internaţional nu trebuie să se bazeze pe echilibrul puterii, ci pe:
autodeterminarea etnică, securitatea trebuie să nu depindă de alianţe militare, ci de
securitatea colectivă, diplomaţia să nu fie dirijată în secret, ci să se bazeze pe acorduri
deschise. După diplomaţia americană problemele europene erau generate de sistemul bazat pe
echilibrul puterii. Paradoxal, veşnic combătutul echilibru al puterii a asigurat şi securitatea SUA,
dereglarea lui a atras SUA în politica internaţională.
2. Regula jocului: Theodore Roosevelt sau Woodrow Wilson
Până la începutul sec. XX, politica externă americană s-a bazat pe izolaţionism. Doi factori au
împins SUA în relaţiile internaţionale:
 Puterea sa în ascensiune,
 Colapsul sistemului internaţional din Europa.
Această evoluţie a apărut într-un moment de cotitură, reprezentat de mandatele a doi preşedinţi,
Th. Roosevelt şi W. Wilson. Th. Roosevelt s-a remarcat ca un analist al echilibrului puterii,
pentru el un echilibru al puterii la scară globală era de neconceput fără participarea americană.
Pentru W. Wilson rolul american era de natură mesianică. Wilson s-a aflat la originea viziunii
unei organizaţii mondiale, Liga Naţiunilor, menită să păstreze pacea mai degrabă prin securitate
colectivă, decât prin alianţe. (SUA a cumpărat în 1803 Louisiana de la Franţa. Vânzarea a fost
efectuată de Napoleon Bonaparte, care afirma: „această achiziţie teritorială întăreşte pentru
totdeauna puterea Statelor Unite şi iată că tocmai am dat Angliei un rival maritim care, mai
devreme sau mai târziu, îi va învinge trufia.”)
Un element de bază al politicii externe (de la începutul republicii) americane a fost convingerea
că permanentele războaie din Europa erau rezultatul unor cârmuiri cinice. În viziunea oamenilor
de stat americani, statele trebuiau să acţioneze ca parteneri cooperanţi, nu ca rivali. Conducătorii
americani respingeau concepţia europeană, potrivit căreia moralitatea statelor trebuia judecată
după alte criterii decât moralitatea indivizilor. Thomas Paine scria: „Omul nu este duşmanul
omului, decât prin intermediul unui sistem greşit de guvernare.” Liderii americani au acordat o
mare importanţă fundamentelor morale, respingând truismele diplomaţiei europene: că echilibrul
puterii realiza armonia din competiţia intereselor egoiste şi că raţiunile securităţii depăşeau
principiile dreptului civil – cu alte cuvinte, că scopurile statului justificau mijloacele folosite.
Ca prim pas, Th. Roosevelt a dat Doctrinei Monroe cea mai intervenţionistă interpretare, prin
identificarea acesteia cu Doctrinele Imperialiste ale epocii. Prin „corolarul” Doctrinei Monroe, el
a proclamat în 6 decembrie, 1904, un drept general de intervenţie. În viziunea sa, ceea ce o
naţiune nu putea apăra, prin forţă proprie, nu putea fi protejat nici de comunitatea internaţională.
Totodată respingea şi dezarmarea. Ulterior America a jucat rolul de conducător pe care îl
prevăzuse Roosevelt, dar a făcut-o în numele principiilor pe care Roosevelt le respingea şi sub un
preşedinte pe care l-a dispreţuit (W. Wilson).
Încă din 1915 W. Wilson a lansat doctrina că securitatea SUA era inseparabilă de securitatea
întregii omeniri. Aceasta presupunea că era de datoria Americii, de aici înainte, să se opună
agresiunii de pretutindeni. În 22 ian. 1917 W. Wilson a denunţat ordinea internaţională care
precedase războiul, ca sistem de „rivalităţi organizate”. În contrast cu W. Wilson, Roosevelt nu
şi-ar fi putut imagina o organizaţie mondială în care, în acelaşi timp, să facă parte atât victima,
cât şi agresorul.

31. Noua ordine mondială reconsiderată

După 1990, președintele G. Bush și-a declarat speranța pentru o nouă ordine mondială în termeni
clasici wilsonieni: „Avem viziunea unui nou parteneriat al națiunilor...prin intermediul unor
organizații internaționale.” Un parteneriat ale cărui obiective sunt sporirea democrației, sporirea
prosperității, sporirea păcii și reducerea armamentului. Chiar și succesorul lui Bush, Bill Clinton
a reluat acest discurs, dezvoltând tema „lărgirii democrației.” Kissinger susține că „Pentru a treia
oară, pe parcursul acestui secol, America și-a declarat astfel intenția de a construi o nouă ordine
mondială aplicând întregii lumi valorile sale interne.”
Victoria în Războiul rece a propulsat America într-o lume care se aseamănă cu sistemul european
de state din sec. XVII – XIX. Absența unei amenințări (fie ideologică sau strategică) lasă
națiunilor libertatea de a promova o politică externă bazată pe interesele naționale.
Tototadă Kissinger atrage atenția că sistemele internaționale au o viață precară: „Cu fiecare secol
durata sistemelor internaționale s-a micșorat” (pacea westfalică – 150 de ani; cea de la Congresul
de la Viena – 100 de ani; ordinea internațională a Războiului rece – 40 de ani). Autorul nu
consideră Pacea de la Versailles ca generatoare a unui nou sistem internațional deoarece nu toate
țările au aderat la această ordine. Unele dintre națiunile post-coloniale reprezintă un fenomen
distinct. Pentru multe dintre ele, granițele actuale reprezintă convenția administrativă a puterilor
imperiale. În aceste țări, statul ajungea adesea să însemne armata, care era de obicei unica
instituție „națională.” Când această pretenție s-a prăbușit, consecința a fost războiul civil.
Sfârșitul Războiului rece a creat ceea ce unii observatori au numit „o lume unipolară” cu o
singură superputere, SUA. Însă Kissinger susține că SUA nu dispune de o influență mai mare
asupra lumii decât avea la începutul Războiului rece. Kissinger consideră că America va rămâne
cea mai măreață și puternică națiune, dar o națiune cu egali (primus inter pares). În opinia
autorului, SUA trebuie să țină cont și de interesele sale naționale într-o lume în care ea este
concurată economic, iar politic și militar nu va putea susține singură un echilibru. El sugerează
că America ar trebui să privească înapoi în sec. XIX, și la politica americană din acea vreme,
afirmând că „Wilsonismul nu poate fi unica bază pentru era ce urmează Războiului rece.” În
viziunea sa, „America trebuie să aibă grijă să nu înmulțească angajamentele morale câtă vreme
resursele financiare și militare pentru realizarea unor politici externe globale sunt reduse.”
În era de după Războiul rece, politica americană s-a bazat pe premisa că poate fi asigurată de o
Rusie temperată de democrație, cu o economie de piață sănătoasă. Așa se explică efortul SUA de
a sprijini reforma rusească. Mulți critici ai acestei atitudini cred că SUA trebuie să evite
amestecul în treburile interne ale Rusiei pentru a nu genera o reacție naționalistă. În general,
imperiile în prăbușire generează două cauze de tensiune: încercări din partea vecinilor să profite
de slăbiciunile centrului imperial, și eforturi din partea imperiului în decădere să-și restabilească
autoritatea la periferie. Ambele procese se desfășoară simultan în statele succesoare ale URSS
(de ex. Iranul și Turcia încearcă să-și sporească rolurile în republicile din Asia Centrală, iar
Rusia încearcă să-și mențină o oarecare influență). Despre situația internă a fostei URSS,
Kissinger afirma: „Pe teritoriul fostei URSS nu toți anticomuniștii sunt democrați și nu toți
democrații se opun imperialismului rus.” Boris Yeltsin a menținut armate rusești pe teritoriul
celor mai multe foste republici sovietice, toate membre ale Națiunilor Unite. Astfel integrarea
Rusiei în sistemul internațional este sarcina cheie a ordinii internaționale pe cale să apară. Noua
ordine mondială trebuie să facă față unor provocări: la fel cum există o frică de tendințele
imperialiste ale Rusiei, și o Germanie unită provoacă îngrijorări. Țările plasate între ele sunt
îngozite de vidul de securitate ce stă să se creeze; de unde intensa lor dorință de protecție
americană – exprimată prin apartenența la NATO. Despre situația europeană, Kissinger afirmă:
„America nu va mai fi dispusă să sacrifice atât de mult pentru securitatea Europeană și va fi
tentată de izolaționism; în consecință Germania va insista asupra influenței politice la care îi dă
dreptul puterea sa economică și nu va mai fi atât de dependentă de sprijinul militar american și
de cel politic francez.” Însă aceste tendințe nu sunt prea evidente deoarece Helmut Kohl este un
continuator al tradiției lui Adenauer. Nu este în interesul nici unei țări ca Germania și Rusia să se
definească una pe cealaltă drept principal partener sau principal adversar.
În 1994, SUA s-a opus admiterii Poloniei, Ungariei, Rep. Cehe și a Slovaciei (fostele semnatare
a Pactului de la Vișegrad), președintele Bill Clinton susținând un prioect numit „Parteneriatul
pentru Pace.” Situația de după Războiul rece al unor țări s-a schimbat: atâta timp cât URSS a fost
privită ca o amenințare atât de către Japonia cât și de SUA, interesele naționale au fost identice.
După 1990 situația s-a schimbat, Japonia disociindu-se de SUA, alocând sume importante
apărării. În 1992, Japonia a afirmat că nu ar accepta o capacitate nucleară nord-coreeană.
Totodată relațiile sino-americane sunt importante, un eventual conflict între cele două ar izola
SUA în Asia, deoarece toate statele asiatice s-ar disocia de SUA indiferent că percep sau nu
China ca un potențial stat cu tendințe imperialiste. China la rândul ei, este favorizată de o politică
americană în Asia. Pentru China, SUA, prin implicarea sa în Asia, putea fi o contrapondere la
rivalii Chinei: Japonia și Rusia.
Bibliografie

Kissinger, Henry, Diplomația, Editura ALL, București, 2013

Surse Web

https://www.britannica.com/biography/Henry-Kissinger articol accesat 27.01.2021

https://www.nobelprize.org/prizes/peace/1973/kissinger/biographical/ articol accesat

28.01,2021

https://achievement.org/achiever/henry-kissinger-ph-d/ articol accesat 28.01,2021

https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2532613 articol accesat 28.01,2021

https://www.qdidactic.com/istorie-biografii/istorie/henry-kissinger-diplomaia-recenzie173.php
articol accesat 28.01,2021