Bodonea Alexandra

Master, An I, sem II. Studii Europene

Curs Ideologii Politice

Fascismul

Cuprins

I. Originile gȃndirii fasciste. Ce e fascismul?

II. Structuri Organizatorice
III. Colectivism si elitism
IV. Exista o morală fascistă? Unitatea şi diversitatea fascismului italian
V. Concluzie

1
Mişcare apărută în 1919, fondată de Mussolini, fascismul nu este doar o mişcare politică, este şi
o filosofie de stat al cărei principal teoreticin este Giovanni Gentile. Fascismul prinde putere în
Italia în 1922.

I. Originile gȃndirii fasciste

Fascismul are două surse:

1. Doctrinele socialiste ( critica liberalismului politic şi economic)

2. Noţiunea de stat la Hegel (idealist german din secolul al XIX-lea)

Introducere în fascism. Ce e fascismul?

Doctrina fascistă

Doctrinele fasciste se definesc prin respingerea principiilor liberalismului tradiţional, prin

condamnarea instituţiilor şi uzanţelor democratice parlamentare şi prin respingerea valorilor
individualiste, acestea au strȃns în jurul conceptului de Drepturi naturale, gandirea filosofică a
secolului al XVIII-lea. Fascismul este, prin urmare, o negare sistematică a ordinii politice,
economice şi sociale, în majoritatea societăţilor occidentale şi, în care parlamentarismul,
multipartismul, garanţia drepturilor şi a libertăţilor individuale, practica „laisser faire, laisser
passer” constituie caracterele esenţiale. Refuzȃnd cu aceeaşi violenţă principiile socialismului de
inspiraţie marxistă, sistemul gȃndirii fasciste se organizează pozitiv în jurul afirmării unor teme:
euforie (exaltare), şi, adesea, sacralizarea valorilor naţionale considerate ca valori supreme în
ordinea politică (acest lucru este atȃt pentru consolidarea în cadrul unităţii, cȃt şi de a dezvolta în
afară, grandoare şi putere), dorinţa de a instaura un stat puternic dȃnd prioritate autorităţii asupra
drepturilor şi asupra libertăţilor persoanelor, afirmarea necesităţii unei noi ordini sociale
ntegrȃnd mai mult individul în comunitate şi punȃnd capăt, astfel, „ alienării” condiţiei proletare
(în acest sens diversele mişcări fasciste se pretind socialiste şi îşi proclamă voinţa de a asocia
afirmarea acestui socialism la naţionalism); cult al liderului, al omului providenţial, al
salvatorului, întruchiparea întregii comunităţi şi a cărui misiune este de a ghida destinul (ceea ce

2
se desemnează prin termenul „ Fuhrerprinzip”). Pe de altă parte ideologia este o caracteristică
fundamentală a totalitarismului. Toate regimurile totalitare s-au bazat pe o ideologie
revoluţionară. Ideologia totalitară poate fi definită ca o concepţie structurată asupra existenţei,
care doreşte să revoluționeze societatea. În absenţa unei ideologii revoluţionare, un regim, chiar
dacă poate aplica practici specifice totalitarismului, nu este considerat totalitar, ci autoritar. În
secolul XX au fost trei mari regimuri totalitare: cel fascist ( în Italia), cel nazist (în Germania) și
cel comunist (în URSS şi ulterior alte state din Asia, Europa de Est sau America).Gândirea
fascistă, a apărut in Italia, la scurt timp după terminarea Primului Război Mondial. Denumirea lui
vine de la pretențiile de asociere cu Imperiul Roman, “fasciile fiind nuiele legate in jurul unui
topor”1. Este structurat pe ideile lui Benito Mussolini şi ai altor conducători ai Partidului Fascist.
Sistemul fascist are două principale direcţii: supunerea cetăţeanului faţă de stat (supunere totală,
de aici şi termenul de totalitar) şi naţionalismul extremist. În jurul acestor idei s-au conturat si
altele, precum violența, războiul și militarismul, ca furnzior de transformare pozitivă în societate
, de aducerea unui nou spirit, educație, insuflarea unei dorințe de a domina în caracterul
oamenilor și crearea de camaraderie națională prin intermediul serviciului militar. Fasciștii văd
violența și războiul ca acțiuni, care creează regenerare, spirit și vitalitate națională. “Fascismul
este anticomunist, antidemocratic, antiindividualist, antiliberal, antiparlamentar, anticonservator,
antiburghez,antiproletar, și anticapitalist”2. Fascismul respinge conceptele de egalitarism,
materialism și rationalism în favoarea acțiunii, disciplinei, ierarhiei, spiritului și a voinţei, „statul
controlând prin forța poliției politice, toate aspectele vieții”3. Simbolul fascismului este „fascia”,
termen care desemna unitate şi putere, în Imperiul Roman. Acest lucru, nu este la intâmplare,
deoarece regimul fascist, fiind o portavoce a poporului italian, doreşte refacerea gloriei de
altădată, în speţă gloria din perioada romană. Regimul fascist a apărut ca urmare ca frământărilor
de după Primul Razboi Mondial. Italia, deşi printre învingătoare și cu un rol important în razboi (
a fost un front, unde s-au dus resurse importante ale Imperiului Austro-Ungar) şi deşi printre cei
patru factori decizionali ai conferinţei de pace de la Versailles ( alaturi de Wodrow Willson,
preşedinte al SUA, David Lyoid George, prim-ministrul Marii Britanii şi George Clemenceau,
prim-ministru al Franţei), a fost dezavantajată de condiţiile păcii, fiind „marginalizată în timpul

1
“Istoria ilustrată a lumii”, Dr. Klaus Berndl et. al. , Consultanți științifici:Profesor Doctor Dominik Bonatz et. al. ,
traducere de Graal Soft, Ediția a doua, revizuită, editura “Litera”, București, 2013, pagina 447.
2
Ibidem.
3
Ibidem.

3
negocierilor”4. Pe lângă acest lucru, a izbucnit o nemulţumire generală,ca urmare a
transformărilor cauzate de război. In acest condiţii nesigure, în 1922, în urma Marșului asupra
Romei, Mussolini, practic, îl obligă pe regele Vitorio Emmanuele al III-a, să-l recunoască ca
factor decisiv de putere. Din acest moment, toată perioada fascistă, va fi marcată de o politică de
o continuă poziţie agresivă şi gata de o eventuală acţiune. Aşa cum am precizat mai sus, Italia
fascistă, se revendica ca drept urmașă a Imperiului Roman. Un prim pas fusese făcut şi anume
Risorgimento, mişcarea de unificare a Italiei. Acum urma al doilea pas: trecerea la culegerea de
teritorii ce de “drept erau italiene”. Un exemplu este anexarea Albaniei în 1939 sau teritoriile din
sudul Frantei( Nisa), ori pretenţiile la teritorii precum Egiptul, Maroc,Algeria, Balcanii,
Palestina, teritorii ce fuseseră incadrate Imperiului Roman. Politica italiană însă va fi
falimentară. Deşi după vizita lui Hitler la Roma in 1935, Mussolini era invidiat de partenerul său
german, lucrurile s-au schimbat după 1939 când dictatorul italian a fost surprins de succesele
germane şi a căutat să aibă succese proprii, chiar in condiţii nefavorabile: armata italiană nu era
pregatită de razboi, echipamentul greu şi de artilerie era sub dotarea puterilor duşmane iar flota
italiană, deşi superioară numeric, nu era gata de un conflict cu o putere locala ce avea o tradiţie
de 400 de ani şi anume Marea Britanie. Anul 1943 va aduce cu sine infrângerea ambiţiilor lui
Mussolini, care conduce un stat marionetă in Italia, sub control german. Acesta este spânzurat
impreună cu amanta sa, Clara Petraci, in 1945 in Milano.

II. Structuri Organizatorice

Mişcările fasciste prezintă caractere originale, clar diferenţiate faţă de partidele politice
tradiţionale legate de funcţionarea normală a regimurilor democraţiei parlamentare. Este vorba
despre partidele puternic centralizate, dotate cu o structură ierarhică şi unde toată autritatea, toate
responsabilităţile emană de la conducătorul unic. Sunt, de asemenea, partide militarizate, nu doar
pentru că sunt supuse unei discipline stricte, dar şi pentru că prezintă caracteristicile exterioare
ale instituţiilor militare. Uniforma, simbolurile ( drapel, insignă), ritualul (salutul, defilarea) fac
din partidul fascist adevărate armate combatante, în interiorul societăţii civile, în serviciul unei
ideologii politice. Din aceste perspective, folosirea violenţei este considerată ca un mijloc normal

4
Ibidem, p. 470.

4
al acţiunii politice. Mişcarile folosite sunt în cele din urmă şi mai ales „ monopolistice”, în
măsura în care ele se înţeleg, mai mult sau mai puţin pe termen lung, să rezerve monopolul
activităţii politice. Întreg partidul fascist este animat de voinţa de a cuceri statul şi de a-l modela
după imaginea sa, drept urmare, doresc a face ca ideologia sa să devină ideologia statului şi a
comunităţii întregi.Totalitarismul şi fascismul apar, ca atare, greu de separat.

III. Colectivism si elitism

Colectivismul şi politica de masă

Colectivism cu tentă naţionalistă

Fasciştii vedeau şi văd statul ca pe un corp social în care diversele instituţii şi cetăţenii
alcătuiesc „organe“ şi „mădulare“. Mussolini spunea: „Totul este în stat, nimic nu este
împotriva statului, şi nimic nu există în afara statului. “

Identitatea de grup

În cultura iudeo-creştină, valoarea omului este dată de faptul că acesta este chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu. Pentru fascişti, valoarea omului este dată de identitatea de grup, şi
este determinată cultural. Cultura este organică şi etnică, ia o formă mistică – se aseamănă
unei zeităţi.

Politica de masă

Rolul liderilor fascişti este acela de a energiza masele, de a le instiga, de a le împinge la

acţiunea continuă. Fiecare acţiune a individului reprezintă o acţiune de tip politic – în
beneficiul statului corporal, organic. Indivizii care nu aderă la această agendă „îmbolnăvesc“
corpul, societatea – şi trebuie izolaţi sau eliminaţi.

Cultul liderului suprem – care este, în mare parte, rezultatul viziunii filosofice asupra
statului ca organism suprem. Putem spune că în ziua de astăzi, organismul este văzut ca fiind
trans-naţional sau pan-naţional – şi de aici exaltarea diverselor forme ale ideologiei

5
globaliste. În orice caz, colectivismul conduce la cultul liderului suprem (naţional sau
global), care exprimă „voinţa comună“ a poporului sau a popoarelor.

Elitismul – ideea că fiinţele superioare, care înţeleg progresul, trebuie să dicteze asupra
mediocrilor, a maselor, a celor care nu îl înţeleg.

IV. Exista o morală fascistă? Unitatea şi diversitatea fascismului italian

Fascismul nu vizează doar instaurarea unei noi ordini politice şi sociale, el vizează, să
modeleze, să creeze un nou tip de om. Deci, încearcă să promoveze un număr de valori
afective morale.Fascismul celebrează mai întâi valorile eroismului războinic, disciplina,
ascultarea,lepădarea de sine, dar glorifică şi dorinţa de a lupta, energia, şi forţa, virtuţiile
fidelităţii, ale camaraderiei şi ale solidarităţii care sunt cele ale combatantului. Oamenii care
intenţionează să urmeze credinţa fascistă, trebuie să renunţe la bunurile vieţii,la fericirea
individuală, ei trebuie să fie gata să lupte şi să se sacrifice: „ A crede, a asculta, a combate”,
aceasta este deviza pe care Mussolini o propunea tinerilor fascişti italieni. Tinereţea este în
mod egal evocată de către fascişti, ca un absolut şi ca un bine în sine. Cultul său nu încetează
să fie întreţinut în imagine şi prin cântec. Faţă de lumea veche care este reprezentată ca uzată
şi screlotică, tinereţea apare ca un simbol al renaşterii şi atotputernică. Literatura şi
propaganda fascistă evocă tema istoriei, nu doar ca o referinţă esenţială a principiilor
naţionaliste, dar şi ca forţă de mişcare, de schimbare, de ruptură. Fascismul se vrea şi se
spune „în sensul istoriei”. Se pretinde a fi „revoluţia secolului XX”, îşi afirmă preocuparea
pentru modernitate şi să se prezinte totodată ca fiind conform cu nevoile profunde ale
timpului său şi ca purtător al forţelor de viitor. Astfel, fascismul strânge şi contiună o mare
parte din moştenirea mesianismului revoluţionar legat de socialismul eupropean din secolul
al XIX-lea. Trebuie remarcat faptul că, în afara acestor caracteristici comune, numeroasele
mişcări fasciste pot oferi analizei istorice diverse variante de o importanţă non-neglijabilă. Pe
plan ideologic, de exemplu, rasismul constituie un factor esenţial, diferenţiabil: absent în
formulările doctrinare ale unor fascişti, el se găseşte la altii, chiar în centrul sistemului lor de
gândire şi de acţiune.

6
Pentru a defini fascismul, prima idee este că fascismul italian constituie un model de bază la
care analiza istorică nu poate să nu se refere. Create la Milano, la 23 martie 1918, „Fasci
italiani di combattimento”, reunesc, sub egida lui Mussolini, grupuri mici de vechi
combatanti şi de vechi militanţi ai sindicalismului revoluţionar. Preluarea puterii de către
fascişti la 30 octombrie 1922, conduce la elaborarea unei ideologii şi a unui sistem politic cu
un caracter în întregime original. În centrul sistemului fascist se găseşte afirmaţia tot
puterniciei statului: „Totul în stat, nimic contra statului, nimic în afara statului”, proclama
Mussolini. Pe planul instituţiilor, doctrina statului atotputernic conduce la concentrarea
întregii puteri în mâna unui singur om, „ducele” (liderul,ghidul). În ceea ce priveşte
organizarea socială, partidul supravegheză, controlează şi direcţionează întreaga viaţă a
comunităţii: „Eu iau, spune Mussolini, din leagăn omul şi nu îl dau Papei decât după moartea
sa”. Tinerii, în special, sunt grupaţi în formaţii cu caracter paramilitar, ridicate pe cultul
liderului şi pe cel al măreţiei naţiunii. Fascismul caută să-şi impună voinţele şi în domeniul
economic: el înţelege să depăşească lupta de clasă creând cadrul unui regim corporatist unde
salariaţii şi angajatorii trebuie să se regăsească reuniţi n interiorul aceleiaşi organizaţii
profesionale. Fascismul afirmă în cele din urmă hotărârea de a aduce poporului italian „o
credinţă” nouă, este vorba de „o concepţie generală despre viaţă” în care primul loc este
acordat virtuţiilor sacrificiului, devotamentului şi luptei. Acestea sunt principiile oferite
tinerilor italieni şi care trebuie să le permită să făurească „noua Roma”, . Cele mai multe
dintre aceste caracteristici se regăsesc în naţional-socialismul german, dar cu o diferenţă
crucială: Hitler acordă o importanţă fundamentală, nu doar noţiunii de stat, ci, mai ales, 3
noţiunii de „comunitate rasială”, bazată pe puritatea sângelui „alb” şi pe eliminarea
elementelor corupte, în care principal era evreul. Nenumăratele mişcări, mai puţin sau mai
mult inspirate, exemplul mussolinian, care se dezvoltă, mai ales după 1930, în toate ţările
europene se înscriu în aceeaşi perspectivă. Aici putem enumera fascismul spaniol condus de
Jose Antonio Primo de Rivera, fascismul belgian- Leon Degrelle, Garda de fier din România,
o mişcare britanică, chiar şi în Franţa fascismul este reprezentat de nişte „ligi”. Multiplicarea
mişcărilor fasciste apărute în Europa între 1919 şi 1939, dacă ele dau măsura amplorii
fenomenului, permit, de asemenea, să se desprindă anumite nuanţe. În această privinţă, un
anumit numar de criterii de diferenţiere pot fi stabilite, de la care este posibil să se ridice o
tipologie a diferitelor fascisme. Trebuie mai întâi să ţinem cont de contextul istoric. Mişcările

7
fasciste apar în ţări diferite, la date diferite şi în circumstanţe diferite. Ele poartă, deci, firesc,
marca tradiţiilor politice şi ideologice ale ţărilor în care se dezvoltă. Mulţi observatori
contemporani au insistat asupra caracterului specific italian al fascismului mussolinian, alţii
asupra surselor specific nemţeşti ale naţionalismului socialist german. Aceste mişcări nu pot
să fie influenţate de problemele particulare ale timpului şi ale societăţii în care ideologia lor
s-a dezvoltat. Conţinutul doctrinar poate în mod egal să varieze. Factori esenţiali ca rasismul
şi antisemitismul nu se găsesc în aceeaşi măsură în toate tipurile de fascism europen; pe de
altă parte, diversele mişcări nu au mereu aceeaşi măsură în toate tipurile de fascism
europene; pe de altă parte, diversele mişcări nu au mereu aceeaşi atitudine privind drepturile
persoanelor şi religia lor. Dacă naţionlismul socialist german, de exemplu, se arată ostil
bisericii creştine, nu este cazul fenomenului spaniol sau al Gărzii de fier din România.
Comportamentele sociale ale mişcarii fasciste pot avea importante divergenţe. Procentajul
respectiv al elementelor burgherze, muncitori şi ţărani, variază în funcţie de date şi de ţări.
Predominaţia agrară este în fascismul românesc, faţă de fascismul norvegian, prezintă o
importantă baza muncitorească. În cele din urmă, gradul de protest revoluţionar împotriva
ordinii stabilite nu este întotdeauna acelaşi: anumite mişcări fasciste pot să se găsească în
opoziţie violentă cu partidele conservatoare; altele, din contră, se prezintă ca apărători ai
ordinii sociale tradiţionale şi îmbină acţiunea lor cu cea a vechilor forţe conservatoare.
Fascismul italian în sine, foarte aproape, în primele luni ale existenţei sale, ideologia
sindicalismului revoluţionar, apare ca garant al ordinii sociale ameninţate.

V. Concluzie

În afara varietăţii aspectelor sale, dacă îl considerăm în ansamblul său, fenomenul fascist
poate face obiectul mai multor tipuri de judecăţi.Pentru istoricii ideilor politice, fascismul
constituie sinteza diverselor curente de gândire şi sensibilitate ieşite din context intelectual şi
moral din ultimii ani ai secolui al XX-lea şi primii ani ai sec. XXI: naţionalismul, anti-
individualismul, antiliberalismul, antiraţionalismul şi antiintelectualismul. Acest fapt s-ar
lega direct la marea mişcare de punere în cauză, care a bulversat profund conştiinţa
europeana în anii care au precedat Primul Război Mondial, apoi marea criză economică din

8
1929. Accentul este pus pe categoriile sociale care au furnizat diverselor organizaţii fasciste
cei mai mulţi militanţi sau simpatizanţi: vechii combatanţi slab integraţi în viaţa civilă,
generaţia tânără în opoziţie cu ordinea instaurată de seniorii contestaţi, nu in ultimul rând,
elementele marii burghezii (pensionari, angajaţi, vânzători, artişti) care se simt ameninţaţi de
proletarism de către evoluţia economică sau deprecierea monetară. Fascismul ar corespunde,
astfel, unei caderi a cadrelor socio-tradiţionale. Explicaţia furnizată de către analizele făcute
se reclamă din principiile materialismului istoric ce se vor mai precise: fascismul ar fi
esenţialmente legat de acţiunea marelui capital ( mai precis din mijlocul industriei grele)
ameninţat atât de progresul socialismului şi profiturile în scădere. Suportul mare de capital ar
fi, asftel, la originea tuturor mişcărilor fasciste, şi datorită acestui mare monopol industrial,
creşterea concentraţiei de putere şi supraprofitul care ar servi puterii politice fasciste. Această
interpretare este împărtăşită de către alţii care, pe plan politic, definesc fascismul ca o
mişcare specific reacţionară, permiţând forţelor conservatoare să-şi recâştige sau să-şi
conserve puterea. Această versiune se opune celei care, adesea, prezintă anumite lucrări mai
mult sau mai puţin favorabile fascismului. Aceasta se explică în mod fundamental printr-o
funcţionare a unui salut public. Regimurile democratice parlamentare au fost în
imposibilitatea de a face faţă unor ameninţări prin instaurarea unui sistem dictatorial şi
militar: mobilizarea tuturor se face în favoarea unui scop mare, colectiv. În cele din urmă,
trebuie precizată interpretarea psihologică dezvoltată de către unii autori. Fascismul ar
corespunde fricii de libertate care ar marca un individ izolat, după ce a pierdut sprijinul
autorităţii tradiţionale care l-ar fi protejat (familie, biserică, profesie). Dezordine provocată
de o predare totală de sine, fascisml vine să aducă o compensare: comunitatea şi solidaritatea
regăsite, în detrimentul conştiinţei individuale, pentru participarea la o mare mişcare
colectivă. Prin aceasta, fascismul nu ar fi decât unul dintre aspectele unui fenomen mai
general: fenomenul totalitar. Desigur, toate aceste observaţii nu pot elimina anumite aspecte
problematice ale fascismului.

9
Bibliografie

Dr. Klaus Berndl et. al., Istoria ilustrată a lumii, Bucureşti, Editura Litera, 2013

Ernst Nolte- „Fascismul în epoca sa”, Ed.Vivaldi 2009

Francois Furet, Ernst Nolte, Fascism şi comunism, Editura Art, 2007

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/fascismul-putere-dictatoriala

https://adevarul.ro/news/societate/fascismul-ideologie-moartat-
1_5cdbce59445219c57ea7a906/index.html

10