Sunteți pe pagina 1din 11

O PRIVIRE NEPARTINICĂ ASUPRA FASCISMULUI

Bogdan Mateciuc

Introducere

Fascismul este o ideologie politică modernă care urmăreşte regenerarea vieţii sociale,
economice şi culturale a unei ţări, accentuând sentimentul de apartenenţă naţională şi
identitate etnică. Fascismul respinge unele dintre ideile liberale privind „drepturile ale
omului” din viziunea liberală. În schimb, ideologia fascistă vorbeşte despre făurirea unui „om
nou” – un om superior, caracterizat prin valori morale deosebite.

Termenul de fascism a fost folosit pentru prima oară de Benito


Mussolini în 1919. Termenul provine de la cuvântul italian fascio,
care înseamnă „uniune” sau „ligă”. De asemenea, termenul
desemnează un simbol roman antic al puterii – un mănunchi de nuiele
legate în jurul unei securi, simbol al unităţii civice în jurul autorităţii
conducătoare.

Mişcări fasciste au apărut în majoritatea ţărilor europene, precum şi în


unele foste colonii, la începutul secolului 20. Partidele politice şi
mişcările fasciste au exploatat patriotismul care a luat avânt în urma
incertitudinii social-politice de după primul război mondial (1914-
1918) şi după Revoluţia bolşevică din 1917. Cu excepţia Italiei şi a Germaniei 1, mişcările
fasciste nu au reuşit să obţină puterea politică. Întrucât fascismul a avut o influenţă decisivă
asupra istoriei europene în perioada interbelică, perioada cuprinsă între anii 1918 şi 1945 este
uneori numită era fascistă. Fascismul a fost discreditat după înfrângerea Italiei şi Germaniei
în al doilea război mondial, însă continuă să existe şi astăzi, în forme noi.

Principalele elemente

Cercetătorii se contrazic asupra felului în care ar trebui definite elementele cheie ale
fascismului. Istoricii comunişti consideră că fascismul este o formă de politică adoptată de
guvernanţi anume pentru a apăra capitalismul şi a împiedica o revoluţie socialistă. Astfel, ei
aplică eticheta de fascism multor regimuri autoritare care au venit la putere în perioada
interbelică - Portugalia, Austria, Polonia şi Japonia. De asemenea, pentru istoricii comunişti,
regimuri fasciste au existat şi după război, în ţări ca Argentina, Chile, Grecia şi Africa de Sud.

Unii cercetători ne-comunişti consideră că fascismul este o formă de autoritarism reacţionar,


care combate evoluţiile politice şi sociale, dar fără nici un alt obiectiv în afară de acapararea
puterii. Unii dintre aceşti cercetători văd în fascism o formă de nihilism, afirmând că îi
lipseşte orice ideal sau ideologie coerentă. Pe de altă parte, mulţi alţi istorici şi cercetători
consideră că fascismul dispune de un set de caracteristici de bază, însă nu cad de acord care
anume ar trebui incluse în definiţia fascismului. De pildă, istoricii nu cad de acord dacă
1
Unii istorici consideră că numai Italia a avut un regim fascist autentic. Potrivit opiniei lor, există deosebiri de
substanţă între regimul fascist din Italia şi cel nazist din Germania.
conceptul de fascism include şi Germania nazistă sau regimul francez de la Vichy (creat de
germani după ocuparea restului Franţei).

Începând din anii 1970, unii istorici şi cercetători au început să lucreze cu o definiţia mai
vastă a fascismului, definiţie adoptată până în anii 1990 de mulţi cercetători. Noua abordare
accentuează felul în care mişcările fasciste încearcă să realizeze schimbări revoluţionare,
punând un accent deosebit pe idei despre reînnoirea naţională sau etnică. Privite din această
perspectivă, toate formele de fascism au trei caracteristici în comun: anticonservatorism, un
ideal al reînnoirii etnice sau naţionale şi conceptul de „naţiune în criză”.

Anti-conservatorism

Mişcările fasciste încearcă de regulă să păstreze acea parte sănătoasă din structura socio-
politică actuală a ţării, punând însă accent pe crearea unei societăţi noi. Astfel, fascismul este
direct opus conservatorismului – ideii că e cel mai bine să eviţi schimbările socio-politice
ample. În schimb, mişcările fasciste încearcă să creeze un nou tip de cultură, în care valorile,
politica, arta, normele sociale şi activitatea economică fac parte integrantă dintr-o comunitate
naţională organică unică. În Germania, de exemplu, în anii 1930 s-a încercat crearea unei noi
Volksgemeinschaft (comunitate naţională) în jurul ideii de puritate rasială. Acest efort era
susţinut prin literatură, filme şi lucrări de artă care popularizau conceptul de „om nou”. Pe
baza acestui concept de comunitate naţională, autorităţile au creat instituţii noi pentru a atrage
sprijinul popular. La fel, în Italia lui Mussolini, autorităţile au construit stadioane noi şi au
organizat întreceri sportive de masă, au sponsorizat regizori de film şi au finanţat construcţia
de clădiri uriaşe ca simboluri ale ideilor fasciste. Mulţi istorici consideră astfel că mişcările
din Germania şi Italia au reprezentat încercări de a crea state moderne revoluţionare.

Reînnoirea naţională sau etnică

Deşi mişcările fasciste încearcă să realizeze schimbări revoluţionare, ele pun un accent aparte
pe trecutul naţional. Se afirmă un trecut naţional glorios, în antiteză cu prezentul decăzut. Se
încearcă astfel revenirea la spiritul eroic din trecut, lucru care s-ar putea realiza prin
transformări sociale radicale.

Întrucât ideologiile fasciste pun un mare accent pe crearea unei comunităţi naţionale reînnoite
şi unite, ele sunt ostile majorităţii celorlalte ideologii. Pe lângă respingerea
conservatorismului, mişcările fasciste se opun şi liberalismului, individualismului,
materialismului şi comunismului. În general, fasciştii resping orice activitate ştiinţifică,
economică, religioasă, academică, culturală şi de timp liber care nu serveşte viziunii lor
asupra vieţii politice naţionale.

Ideea unei naţiuni în criză

O mişcare fascistă aproape întotdeauna afirmă că naţiunea se confruntă cu o criză profundă.


Uneori fasciştii definesc naţiunea ca naţiune-stat (ţară şi popor cu aceleaşi hotare), dar în alte
cazuri naţiunea este definită ca grup etnic cu membri în mai multe ţări. În oricare caz, fasciştii
prezintă criza naţională ca fiind rezolvabilă numai printr-o transformare politică radicală. Unii
văd schimbarea generală a valorilor ca premergând transformării politice radicale. Alţii
argumentează că o transformare politică radicală va fi urmată de o schimbare a valorilor.
Fasciştii afirmă că naţiunea a intrat într-o fază de mediocritate, slăbiciune şi declin. Ei sunt
convinşi că prin acţiunea lor oportună pot salva naţiunea de ea însăşi. Fasciştii afirmă uneori
nevoia unor acţiuni drastice împotriva duşmanilor din interior ai naţiunii.

2
Fasciştii promit că, cu ajutorul lor, criza naţională va lua sfârşit şi că va începe o nouă eră care
va conferi poporului un sentiment de coeziune, un ţel şi măreţie. Rezultatul final al revoluţiei
fasciste, afirmă ei, va fi un om nou şi o femeie nouă. Acest om nou şi femeie nouă vor fi fiinţe
umane plenar dezvoltate, necontaminate de dorinţe egoiste după drepturi individuale şi auto-
expresie, şi dedicate exclusiv unei existenţe ca o parte a noului destin al naţiunii.

Fundamentele intelectuale

Rădăcinile intelectuale ale fascismului pot fi regăsite în ideile unor gânditori ca


Schopenhauer, Nietzsche sau Henri Bergson, promotori ai filozofiei voluntariste. Un rol
important în conturarea ideologiei fasciste l-au avut teoriile darwinismului social, care aplică
indivizilor şi societăţii umane principiile evoluţiei şi selecţiei naturale (supravieţuirea celor
mai apţi). Scriitorul francez Maurice Barres a combătut raţionalismul şi a lansat în 1898
termenul de „socialism naţionalist”. Un alt francez, Georges Sorel, a fost unul dintre cei mai
importanţi adversari ai filozofiei materialiste. Tot mai mulţi intelectuali, artişti şi gânditori
politici de la sfârşitul secolului al XIX-lea au lansat o critică puternică la adresa primatului
raţiunii în societate, idee promovată de curentul filozofic iluminist în secolul al XVIII-lea şi
care dominase până atunci viaţa politică şi intelectuală impunând valori ca individualismul,
umanismul, societatea liberală, parlamentarismul.

Atitudinea faţă de religie

Fascismul italian, dar şi mişcările fasciste din alte ţări, promovau făurirea unui om nou, un om
cu un simţ superior al datoriei şi cu calităţi morale de excepţie. În trasarea coordonatelor
„omului nou”, mişcările fasciste s-au inspirat din morala creştină. În numeroase cazuri, ele s-
au identificat cu o biserică naţională. În acelaşi timp, unele dintre aceste mişcări nu au făcut
decât să subordoneze învăţătura creştină scopurilor lor politice, ele respingând spiritul
autentic al Creştinismului prin celebrarea violenţei.

Una dintre diferenţele dintre fascismul italian şi nazismul german a fost atitudinea faţă de
religie. Spre deosebire de Italia, în Germania au fost arestaţi numeroşi clerici care îl
combăteau în predicile lor pe „omul nou”, agresiv al lui Hitler, acesta fiind radical opus
spiritului creştin al smereniei şi îngăduinţei.

Accentul pe militarism

Unele mişcări fasciste apelează la o organizare de tip militar. Ele combină organizaţia
paramilitară de elită (grupuri militare cu personal civil) cu un partid politic mare, condus de
un lider carismatic. În majoritatea cazurilor, aceste mişcări încearcă să organizeze viaţa unei
întregi categorii de populaţie. Fascismul a preluat acest caracter militar sau paramilitar în
parte şi pentru că după primul război mondial a existat o dezvoltare particulară a
naţionalismului şi militarismului. Oricum, chiar şi în aceste mişcări, există mulţi intelectuali
fascişti care nu au efectuat stagiul militar. Germania nazistă şi Italia lui Mussolini sunt
exemple remarcabile pentru un stil paramilitar de organizare.

Ritualurile politice

O altă caracteristică a fascismului, care a dispărut în mare măsură la mişcările de după război,
este organizarea de mari reuniuni cvasi-religioase şi utilizarea mass-mediei pentru atragerea
susţinerii publice. Fasciştii recurgeau la mitinguri la care participau sute de mii de persoane,
creând un nou calendar de vacanţe care sărbătoreau evenimentele-cheie din istoria regimului

3
şi organizând ample evenimente sportive sau expoziţii. Toate acestea erau menite să-i
convingă pe oameni care trăiau într-o nouă eră în care însăşi istoria era transformată. În
contrast cu ceea ce fasciştii considerau a fi absurditatea şi goliciunea unei vieţi în democraţiile
liberale, viaţă în fascism era menită să fie trăită ca o viaţă istorică, dătătoare de viaţă şi
frumoasă. După 1945, mişcărilor fasciste le-a lipsit sprijinul popular pentru a putea pune în
practică aceste forme de politică. Cu toate acestea, viziunea unei noi ere istorice nu a fost
abandonată.

Originile fascismului

În ciuda formelor multiple pe care le poate lua fascismul, toate mişcările fasciste îşi au
rădăcinile în două tendinţe istorice principale. Mai întâi, în Europa sfârşitului de secol 19 au
început să se dezvolte mişcări politice de masă ca răspuns la controlul politic realizat de
grupuri mici de elite sociale sau clase stăpânitoare. Pentru prima oară, multe ţări au fost
martore apariţiei unor organizaţii politice cu membri de ordinul miilor şi chiar milioanelor. În
al doilea rând, fascismul a câştigat popularitate deoarece mulţi intelectuali, artişti şi gânditori
politici de la sfârşitul secolului 19 respingeau acum accentul filosofic pus pe raţiune şi pe
progres care apăruse în secolul 18 în cadrul mişcării intelectuale numite Iluminism.

Aceste două tendinţe au avute multiple efecte. De exemplu, au apărut noi forme de rasism
popular şi naţionalism, care celebrau în mod deschis iraţionalitatea şi vitalismul - ideea că
viaţa se conduce prin ea însăşi, fără a se supune unor legi sau reguli previzibile. Această
gândire a condus la apeluri pentru un nou tip de naţiune, care să se ridice deasupra
diviziunilor de clasă şi să le creeze cetăţenilor un sentiment al apartenenţei naţionale. Pentru
mulţi oameni, moartea şi ororile primului război mondial erau o dovadă că raţiunea şi
progresul nu sunt inerente omenirii şi că, pentru a supravieţui, civilizaţia occidentală trebuie
să meargă într-o direcţie nouă. Primul război mondial a declanşat un patriotism care a
continuat şi după război. Aceste sentimente au devenit baza sprijinului popular pentru
mişcările naţional-socialiste care promiteau combaterea dezordinii şi anarhiei. Entuziasmul
popular faţă de aceste mişcări a fost puternic în special în Germania şi Italia, care deveniseră
naţiuni-stat abia în secolul 19 şi ale căror tradiţii parlamentare erau reduse. În ciuda faptului
că luptaseră în tabere diferite, ambele ţări au încheiat războiul cu o instabilitate politică şi un
sentiment larg răspândit că naţiunea fusese umilită în război şi prin condiţiile Tratatului de la
Versailles. În plus, multe ţări se simţeau ameninţate de comunism din cauza succesului
bolşevicilor din timpul revoluţiei ruse.

Prima mişcare fascistă: Italia

Primul război mondial şi victoria revoluţiei bolşevice din Rusia au


zdruncinat în mare măsură încrederea popoarelor europene în
democraţie şi au contribuit la sporirea interesului faţă de ideile
revoluţionare. În Italia, două evenimente au favorizat pătrunderea
ideilor fasciste în rândul maselor. În primul rând, a fost vorba de modul
în care a fost tratată Italia la tratativele de pace care au urmat primului
Război Mondial. Deşi s-a situat de partea Aliaţilor învingători,
pretenţiile teritoriale ale Italiei, reprezentate de provincia Dalmaţia şi
oraşul Fiume, situate la graniţa cu Croaţia, au fost respinse de către
preşedintele american Woodrow Wilson, astfel că diplomaţii italieni s-
au întors cu mâna goală de la tratativele de pace. Acest fapt a generat în
rândul italienilor o aversiune puternică la adresa lui Wilson, a Americii
şi, prin extensie, a valorilor pe care le reprezenta aceasta.

4
Cel de-al doilea eveniment care a favorizat ascensiunea fascismului vine ca un răspuns la
presupusa marginalizare a Italiei în cadrul tratativelor de pace: în septembrie 1919, scriitorul
şi aviatorul Gabriele d’Annunzio, un erou al Italiei în timpul războiului recent încheiat, îşi
adună o mică armată de voluntari şi ocupă oraşul Fiume (actualmente Rijeka, în Croaţia),
considerând că Italia trebuie să cucerească singură ceea ce i se refuză la masa negocierilor.
Timp de un an cât a durat ocupaţia, parlamentul italian a asistat neputincios la această situaţie,
în timp ce poporul italian aplauda la unison acţiunea lui d’Annunzio.

Cel care pune bazele mişcării fasciste din Italia a fost însă ziaristul şi veteranul de război
Benito Mussolini. La început marxist, în 1909 Mussolini era convins că e necesară întâi o
revoluţie naţională şi nu una internaţională, însă nu a putut găsi nici un catalizator sau mijloc
pentru energiile revoluţionare de care dispunea. La început el s-a apropiat de Partidul Socialist
Italian, editând ziarul acestuia Avanti! (Înainte). Când războiul a izbucnit în Europa în 1914,
el l-a văzut ca pe o oportunitate pentru a aduna energiile patriotice şi a crea spiritul de eroism
şi de auto-sacrificiu necesar pentru reînnoirea ţării. S-a alăturat campaniei intervenţioniste,
care susţinea intrarea Italiei în război. În 1914, când conducătorii italieni încercau să decidă
intrarea sau nu în război, Mussolini a fondat ziarul Il Popolo d'Italia (Poporul Italiei) pentru a
încuraja intrarea în conflict. După ce Italia a declarat război Germaniei şi Austro-Ungariei în
mai 1915, Mussolini a folosit Il Popolo d'Italia pentru a-i convinge pe italieni că războiul este
un punct de cotitură pentru ţara lor. Mussolini afirma că soldaţii, când se vor întoarce de pe
front, vor forma o elită nouă şi vor conduce la apariţia unui nou tip de stat, transformând
societatea italiană. Noua elită avea să promoveze comunitatea şi patriotismul, introducând
schimbări majore în toate segmentele societăţii.

În acelaşi an 1919, Mussolini fondează Fasci Italiani di Combattimento (Liga italiană a


veteranilor de război) pentru a focaliza energiile revoluţionare ale soldaţilor care reveneau de
pe front. La prima întâlnire a grupului au participat câţiva veterani de război, sindicalişti
revoluţionari (socialişti care urmăreau o revoluţie naţională ca un prim pas către una
internaţională) şi futurişti (grup de poeţi care doreau ca politica şi arta italiană să fuzioneze
într-o celebrare a rupturii noii societăţi tehnologice cu trecutul). Fasci di Combattimento,
cunoscută uneori doar ca Fasci, a adoptat iniţial o agendă de stânga, incluzând reforma
guvernului democratic, drepturi sporite pentru muncitorime şi o redistribuire a bogăţiei.

La alegerile din 1919 candidaţii fascişti au câştigat puţine voturi. Fascismul a câştigat un larg
sprijin abia în 1920, după ce Partidul Socialist a organizat greve militante în Torino şi în
oraşele industriale din nord. Campania socialistă a provocat haos în ţară, ducând la
îngrijorarea că alte victorii socialiste ar putea deteriora economia italiană. Teama de socialişti
a condus la apariţia multor grupări fasciste pe tot cuprinsul Italiei. Membrii acestor grupări au
format echipele paramilitare Cămăşile Negre, atacându-i violent pe socialişti şi încercând să le
perturbe activităţile politice.

Accesul lui Mussolini la putere

Fasciştii au câştigat un larg sprijin popular ca urmare a folosirii eficace a violenţei împotriva
socialiştilor. Prim-ministrul Giovanni Giolitti a conferit legitimitate mişcării lui Mussolini,
incluzând candidaţi fascişti în coaliţia care a participat la alegerile din mai 1921. Alegerile au
adus nou formatului Partid Fascist Naţional 35 de locuri în legislativul italian. Ameninţarea
din partea socialiştilor a slăbit, însă fasciştii nu păreau să mai aibă vreo şansă să obţină mai
multă putere până în momentul în care Mussolini a ameninţat cu lovitura de stat în octombrie
1922. Fasciştii şi-au arătat intenţiile militante în Marşul asupra Romei, în care aproximativ
25.000 de fascişti au organizat ample demonstraţii în toată capitala. Deşi parlamentul italian s-

5
a mişcat rapid pentru a zdrobi protestele, regele Victor Emanuel III a refuzat să semneze un
decret de impunere a legii marţiale şi de folosire a armatei pentru zdrobirea fasciştilor.

În schimb, regele l-a invitat pe Mussolini să formeze un guvern de coaliţie împreună cu


Giolitti. Mussolini a acceptat târgul. La începutul anului 1925, Mussolini şi-a asumat puteri
depline în urma unei crize politice naţionale generate de asasinarea socialistului Giacomo
Matteotti, cel mai înverşunat critic parlamentar al lui Mussolini.

Consolidarea puterii

Între 1925 şi 1931, fasciştii şi-au consolidat puterea printr-o serie de legi noi care au furnizat
baza legală pentru transformarea Italiei în partid-stat. Guvernul a desfiinţat partidele politice
şi sindicatele şi a preluat controlul direct asupra autorităţilor regionale şi locale. Fasciştii au
limitat libertatea presei şi au adoptat măsuri pentru reducerea la tăcere a opoziţiei politice. A
fost creat un tribunal special şi o forţă de poliţie pentru a suprima orice formă de opoziţie. În
principiu, Mussolini conducea Partidul Fascist şi, ca şef al statului, conducea guvernul în
consultare cu Marele Consiliu Fascist.

În scurt timp, guvernul fascist a creat organizaţii de masă pentru tineret şi pentru timpul liber
al adulţilor. De asemenea, a fost creat un sistem economic corporatist, în care guvernul,
firmele şi sindicatele formulau în comun politicile economice naţionale. Sistemul era menit să
armonizeze interesele muncitorimii, ale patronatelor şi ale statul.

Mussolini a înregistrat un important succes diplomatic prin semnarea Tratatului de la


Laterano cu Vatican în 1929, tratat care reglementa o problemă ce trena de mult timp legat de
rolul bisericii romano-catolice în politica italiană. A fost prima oară în istoria Italiei când
Biserica şi Guvernul cădeau de acord asupra rolului fiecărei părţi.

Între 1932 şi 1934, milioane de italieni au participat la Expoziţia Revoluţiei Fasciste,


organizată la Roma pentru a marca zece ani de sistem fascist în Italia. Autorităţile se puteau
lăuda, nu fără temei, că Italia era acum o naţiune unită - în urma procesului numit
Risorgimento – şi că se bucura de admiraţie şi respect pe plan internaţional.

În întreaga ţară, discursurile lui Mussolini atrăgeau mulţimi imense. Italia îşi revenise din
umilirea naţională, haosul politic şi divizarea socială de după război. Autorităţile reuşiseră cu
succes să evite crizele economice şi politice cauzate cu Marea Depresiune. Mussolini afirma
că a condus ţara printr-o adevărată revoluţie, fără vărsare de sânge sau violenţă, şi că
restabilise stabilitatea politică, mândria naţională şi creşterea economică.

Sistemul corporatist italian

Numeroase ţări urmăreau îndeaproape experimentul italian legat de economia corporatistă.


Mulţi americani şi europeni vedeau în fascismul economic noul val al economiei mondiale.
Ambasadorul american în Italie, Richard Washburn Child, era atât de impresionat de
corporatism, încât a scris în prefaţa la autobiografia din 1928 a lui Mussolini că „se poate
spune că nici un om nu va putea reuni dimensiuni ale măreţiei permanente cum o face
Mussolini... Ducele este cel mai mare om al timpului său”. Winston Churchill scria în 1927 că
„dacă aş fi fost italian, sunt sigur că aş fi fost cu totul de partea dvs... şi că aş fi îmbrăcat
cămaşa neagră fascistă”. În 1940, Churchill încă îl descria pe Mussolini ca pe „un mare om”.

6
Congresmanul american Sol Bloom, Preşedinte al Comitetului pentru Relaţii Externe, spunea
în 1926 că Mussolini „va fi ceva deosebit nu numai pentru Italia, ci pentru noi toţi, dacă va
reuşi. Inspiraţia, hotărârea şi eforturile sale constante au reîntinerit efectiv Italia...”

Unul dintre cei mai vizibili fascişti americani a fost economistul Lawrence Dennis. În cartea
sa din 1936, Viitorul fascism american, Dennis declara că apărătorii „americanismului de
secol 18” vor deveni „subiect de glume pentru americani” şi că adoptarea fascismului
economic ar intensifica „spiritul naţional” şi că ar constitui baza „instituţiilor care lucrează
spre binele public şi control social”. Marea problemă în calea dezvoltării fascismului
economic erau „normele liberale sau garantarea constituţională a drepturilor private”.

Cei mai mari admiratori ai fascismului au fost însă o serie de intelectuali britanici. George
Bernard Shaw anunţa în 1927 că „socialiştii ar trebui să fie mulţumiţi că au găsit în cele din
urmă un socialist [Mussolini] care vorbeşte şi gândeşte aşa cum fac conducătorii
responsabili”. El a ajutat la formarea Uniunii Fasciste Britanice, a cărei Prezentare a Statului
Corporatist, conform fondatorului organizaţiei, Sir Oswald Mosley, era „după modelul
italian”. Aflat în vizită în Anglia, autorul american Ezra Pound a declarat că Mussolini
„continuă munca lui Thomas Jefferson”.

E important de subliniat că sistemul economic fascist a fost foarte apreciat în anii 1920 şi 30.
Chiar şi astăzi sunt numeroşi italieni care afirmă că Mussolini cel puţin „a făcut trenurile să
ajungă la timp”.

Corporatismul practicat în Italia lui Mussolini şi apreciat de mulţi intelectuali şi teoreticieni


prezenta următorul element principal: statul (comunitatea) precede individului. Potrivit celor
arătat în prezentul material, Fascismul este o filosofie politică, mişcare sau sistem care ridică
comunitatea şi uneori rasa mai presus de individ, constituind un formă de guvernare
autocratică şi centralizată. Se poate observa că aceasta este antiteza la ideea liberală clasică
potrivit căreia indivizii au drepturi naturale care pre-există statului.

Mussolini considera că ideile liberale constituie antiteza fascismului. „Concepţia fascistă


despre viaţă”, scria el, „subliniază importanţa Statului şi îl acceptă pe individ numai în măsura
în care interesele acestuia coincid cu ale Statului. Este opusă liberalismului clasic care
reneagă Statul în numele individului; fascismul reafirmă drepturile Statului în sensul că
aceasta este adevărata esenţă a individului”.

Mussolini considera că nu este firesc ca un guvern să protejeze drepturile individului. „Opinia


potrivit căreia o societate există numai pentru binele şi libertăţile indivizilor care o compun nu
pare a fi conformă cu natura lucrurilor. Dacă liberalismul clasic accentuează individualismul,
fascismul accentuează autoritatea.”

O altă caracteristică a corporatismului italian a fost ideea că intervenţiile statului în economie


nu trebuie realizate la întâmplare, ci ar trebui să fie coordonate de către un organism central
de planificare. În Italia, intervenţiile guvernului fuseseră „prea diverse, prea variate şi
contradictorii... în stil pompieristic.” Fascismul avea să îndrepte aceasta conducând economia
către „anumite obiective fixate” şi „făcând ordine în domeniul economic.” Potrivit
consultantului lui Mussolini, Fausto Pitigliani, planificarea corporatistă conferea intervenţiei
statului în economie „o unitate de ţel” definită de planificatorii guvernului.

7
O a treia caracteristică a fascismului economic au fost parteneriatele public-privat. În realitate,
în cadrul acestor relaţii, statul era partenerul dominant.

În Italia lui Mussolini, firmele erau grupate de autorităţi în „sindicate” recunoscute oficial,
cum ar fi „Confederaţia Fascistă Naţională a Comerţului”, „Confederaţia Fascistă Naţională a
Creditului şi Asigurărilor” şi altele. Toate aceste „confederaţii fasciste” erau coordonate de
mai multe agenţii guvernamentale, câte una pentru fiecare sector economic. Un mare
„Consiliu Naţional al Corporaţiilor” servea drept supraveghetor al corporaţiilor şi avea
puterea să „emită reglementări cu caracter obligatoriu”.

Scopul acestui sistem de reglementare era acela ca statul să poată „asigura colaborarea între
diferite categorii de producători din fiecare domeniu sau ramură de activitate”. Această
colaborare iniţiată de guvern era necesară pentru că „principiul iniţiativei private” este util
„numai dacă serveşte interesului naţional” definit de guvern.

Căderea fascismului italian

Două evenimentele au marcat punctul de cotitură în istoria fascismului italian. Mai întâi, în
ianuarie 1933, Adolf Hitler devine cancelarul Germaniei, Mussolini având acum un aliat
puternic. În al doilea rând, în octombrie 1935 Italia invadează Etiopia şi zdrobeşte, în mai
puţin de un an, mult inferioara armată etiopiană. Acesta a reprezentat apogeul sistemului
fascist din Italia. Mussolini promisese să creeze un imperiu african pe ruinele fostului imperiu
roman de altădată. În momentul în care Liga Naţiunilor a condamnat invazia şi a votat
impunerea de sancţiuni Italiei, Mussolini a devenit un adevărat erou în ochii poporului italian
prin faptul că a avut curajul să stea singur împotriva numeroaselor ţări care au luat atitudine
împotriva militarismul italian.

Războiul din Etiopia a solicitat însă foarte mult resursele militare şi economice ale Italiei. În
acelaşi timp, opoziţia internaţională faţă de invazie l-a făcut pe Mussolini să încheie o alianţă
cu Hitler, care deja scosese Germania din Liga Naţiunilor.

Este interesant faptul că Hitler şi Mussolini erau în acelaşi timp rivali şi aliaţi. Se părea că
Hitler era cel care dicta politica externă a Italiei. Atât Germania cât şi Italia trimiseseră trupe
în Spania pentru a-l susţine pe generalul Francisco Franco în lupta acestuia cu forţele
comuniste, din timpul Războiului Civil din Spania care a izbucnit în 1936. Trupele italiene au
suferit atunci pierderi dramatice, subminând astfel pretenţiile de superioritate pe care
Mussolini le formulase cu privire la armata sa.

În noiembrie 1936 Mussolini anunţă crearea axei Roma-Berlin, o alianţă militară oficială cu
Germania lui Hitler. Această alianţă a reprezentat o mare greşeală politică pentru Mussolini.
Fascismul, iniţiat privit ca o metodă de rezolvare a problemelor interne ale Italiei, devenea
astfel duşmanul declarat al Marii Britanii, Franţei şi Statelor Unite, precum şi al multor alte
ţări democratice şi majorităţii ţărilor comuniste. Prin această alianţă, fascismul italian a
devenit în mod fatal legat de planurile şi ambiţiile lui Hitler care urmărea să obţină controlul
asupra Europei şi Rusiei. Urmare a pactului cu Hitler, Italia era acum şi mai izolată pe plan
internaţional, forţându-l pe Mussolini să adopte un program de autarhie (auto-suficienţă
economică, fără comerţ exterior). Pe măsură ce Italia se pregătea de război, comunicatele
autorităţilor deveneau tot mai beligerante, iar tonul folosit în adunările de masă tot mai
militarist.

8
Mussolini ştia că ţara sa nu e pregătită pentru un război european şi a încercat să-şi folosească
influenţa pentru păstrarea păcii în anii de dinaintea izbucnirii celui de-al doilea război
mondial. Când armatele lui Hitler au ocupat Belgia şi Franţa în primăvara lui 1940, Mussolini
a abandonat neutralitatea şi a declarat război Franţei şi Marii Britanii. Din acel moment, el a
angajat Italia într-un război dramatic împotriva unei alianţe puternice formată din imperiul
britanic, Uniunea Sovietică şi Statele Unite. Forţele armate ale Italiei erau slabe şi nepregătite
pentru război, în ciuda pretenţiilor de invincibilitate emise de Mussolini. Armata italiană a
înregistrat înfrângeri umilitoare în 1940 şi 1941, iar popularitatea lui Mussolini a început să
scadă. În iulie 1943, confruntat cu iminenta înfrângere în faţa Aliaţilor, în ciuda întăririlor
trimise de Germania, Marele Consiliu Fascist a acordat un vot de blam împotriva Mussolini,
îndepărtându-l de la conducerea Partidului Fascist. Regele a ratificat această decizie, l-a demis
pe Mussolini şi l-a arestat. Din acel moment, susţinerea populară faţă de sistemul fascist a
început să se risipească, fasciştii rămânând brusc fără sprijinul pe care îl avuseseră anterior.

Trupele de comando trimise de Germania l-au salvat pe Mussolini din închisoarea în care era
deţinut, Hitler instalându-şi aliatul într-o fantomatică „Republică Socială Italiană” creată în
nordul Italiei. Tot acum Hitler îşi forţează protejatul să adopte măsuri antisemite, până atunci
Italia fascistă neavând o politică în domeniu aşa cum avea Germania nazistă. Măsurile
antisemite sunt însă de scurtă durată, ele încetând odată cu căderea respectivei „Republici” în
mâinile Aliaţilor.

Din noua postură, Mussolini şi cei loiali lui au organizat represiuni armate împotriva
luptătorilor anti-fascişti (în majoritate comunişti) care acţionau potrivit planurilor Aliaţilor. În
aprilie 1945, pe când încerca să fugă deghizat în Elveţia, Mussolini este prins de partizani şi
împuşcat. Cadavrele lui şi ale altor conducători fascişti sunt batjocorite şi spânzurate cu capul
în jos într-o piaţă publică.

Semnificaţie

Ridicarea şi căderea fascismului italian a arătat câteva caracteristici generale ale fascismului.
Mai întâi, fascismul italian a fost clădit pe baza unei crize sociale profunde care subminase
legitimitatea sistemului politic al momentului. Mulţi europeni au susţinut fascismul în anii
1930 datorită percepţiei generalizate că sistemul parlamentar de guvernare este corupt şi
ineficient. A fost relativ uşor pentru italieni să susţină planurile lui Mussolini de creare a unui
nou tip de stat, care să transforme ţara într-o mare putere şi să readucă Italiei gloria Imperiului
Roman şi a Renaşterii.

În al doilea rând, fascismul italian a reprezentat o combinaţie specială de elitism şi populism.


O elită revoluţionară a impus în ţară un sistem fascist. Pentru a se menţine la putere, mişcarea
a fost nevoită să colaboreze cu elitele conservatoare ale ţării: burghezia (proprietarii de
companii), armata, monarhia, Biserica şi autorităţile statului. În acelaşi timp, mişcarea fascistă
a făcut eforturi susţinute pentru a genera un entuziasm popular autentic şi pentru a revoluţiona
viaţa italienilor.

În al treilea rând, fascismul a reprezentat o formă carismatică de politică care se baza pe


capacităţile extraordinare ale partidului şi ale conducătorul său. Principalul instrument pentru
transformarea ţării într-un stat fascist şi pentru crearea omului nou fascist nu au fost teroarea
sau cenzura. A fost vorba de o extraordinară putere de convingere, de persuasiune a
mulţimilor în jurul unei idei. În acest sens, fascismul a fost o încercare de combatere a
urbanizării, a luptei de clasă şi a altor probleme ale societăţii moderne.

9
În al patrulea rând, ideologia fascistă afirma că renaşterea naţională necesită o permanentă
revoluţie – o schimbare constantă a vieţii sociale şi politice. Pentru a susţine sentimentul de
reînnoire continuă, fascismul italian a căzut în plasa propriului militarism, ajungând să
urmărească scopuri de politică externă exagerate. Această politică a condus la epuizarea
rapidă a resurselor materiale şi morale ale ţării.

În final, tragedia cauzată de aventurile militare internaţionale, în care Mussolini a antrenat


ţara, i-a făcut pe italieni să nu mai creadă în idealurile de reînnoire naţională propuse de
fascişti. Războiul şi, odată cu el, moartea, distrugerea şi mizeria au dat lovitura de graţie
sistemului fascist. Mulţimile, care cândva îl ajutaseră pe Mussolini să se menţină la putere,
aveau acum în faţă rezultatul dramatic al politicilor acestuia.

Fascismul după al doilea război mondial

Lumea a legat ideea de fascism de distrugerile cauzate de război, respingând astfel orice
sistem sau ideologie cât de cât asemănătoare. Fascismul s-a dovedit însă a fi flexibil, apărând
în scurt timp mişcări noi care promovau o ideologie adaptată la noul mediu politic. O parte
din susţinerea pentru fascism a continuat să vină de la cei dezamăgiţi de înfrângerea puterilor
Axei. În plus, după 1945 a apărut o nouă generaţie de naţionalişti care au sperat să
reconstruiască mişcarea fascistă, văzând în aceasta o formă de luptă împotriva liberalismului
decadent. În timpul Războiului Rece, în care Statele Unite şi Uniunea Sovietică au urmărit
dominaţia mondială, noile eforturi fasciste s-au concentrat pe lupta împotriva comunismului,
inamicul tradiţional al fasciştilor.

După 1945 fascismul s-a extins şi în alte ţări, în special în Statele Unite. În unele ţări,
grupările fasciste au încercat să construiască o nouă mişcare fascistă bazată pe anumite
laitmotive istorice, cum ar fi combaterea imigraţiei, preocupările ecologice şi Războiul Rece.
Alături de schimbarea de ideologie, fasciştii au adoptat instrumente noi, cum ar fi promovarea
ideilor lor prin muzică şi cu ajutorul Internetului. Unele grupări fasciste au renunţat la
folosirea de grupuri paramilitare în favoarea unei campanii pentru restabilirea adevăratei
identităţi culturale a Europei.

Noile strategii fasciste

Una dintre cele mai multe importante strategii fasciste noi este formarea de grupuscule
alcătuite din persoane dedicate ideilor fasciste. După 1945, fasciştii din vestul Europei şi din
Statele Unite s-au organizat într-o multitudine de grupuri mici, cu membri mergând de la
câteva sute la numai câţiva. În multe cazuri aceeaşi persoană este înscrisă simultan în mai
multe grupări. Aceste grupări rămân ineficiente din cauză că nu reuşesc să obţină sprijinul
popular.

Trecerea la politica electorală

Pe lângă organizarea în grupuri mici, unii fascişti încearcă să participe la alegerile


democratice. Spre deosebire de primele mişcări fasciste, noile partide fasciste nu au nici o
ramură militară pentru combaterea opozanţilor. Ideile promovate în campaniile electorale sunt
ameninţarea comunismului, infracţionalitatea, concurenţa economică mondială, globalizarea,
pierderea identităţii culturale cauzată de imigraţia în masă şi nevoia unui conducător puternic,
care să confere naţiunii o direcţie.

10
În Italia, de exemplu, noul fascism cvasi-democratic a apărut încă din 1946, prin formarea
Mişcării Sociale Italiene (MSI), care dorea păstrarea idealurilor fasciste. La mijlocul anilor
1990, MSI şi-a sporit semnificativ sprijinul popular în momentul în care a renunţat la ţelurile
fascismului istoric şi şi-a schimbat numele în Alianţa Naţională (Alleanza Nazionale - AN).
Deşi acum AN se aşează alături de alte partide de dreapta, programul său politic încă
păstrează anumite elemente de sorginte fascistă. În anii 1990, unele partide de orientare
fascistă au reuşit să dobândească o susţinere electorală semnificativă: Republicanii din
Germania, Frontul Naţional din Franţa, Mişcarea Libertăţii din Austria şi Blocul Flamand din
Belgia. Aceste grupări au unele elemente de origine fascistă, însă resping radicalismul
revoluţionar al fascismului autentic.

Accentul pe schimbarea culturală

După al doilea război mondial, unele mişcări fasciste au renunţat la scopul de a răsturna
guvernele democratice, militând în schimb pentru o transformare culturală generală. Aceste
mişcări speră că o transformare culturală va crea condiţiile necesare pentru realizarea unei
schimbări politice. Această formă de fascism a jucat un rol important în faza de formare a
Noii Drepte. În anii 1960 şi 1970, intelectualii Noii Drepte criticau atât politica democrată
liberală, cât şi comunistul, arătând că societăţile trebuie organizate în baza identităţii etnice.
Spre deosebire de primele mişcări fasciste, agenda Noii Drepte nu include organizaţii
paramilitare, uniforme sau un lider carismatic.

Ca rezultat al accentului pus pe cultură şi etnicitate, Noua Dreaptă arată că este importantă
menţinerea diversităţii culturale în lume. Promovând conservarea culturilor etnice, Noua Dreaptă
se opune amestecului de culturi care a început să aibă loc deja în Statele Unite, Canada şi
Europa de vest. Ca urmare, teoreticienii Noii Drepte se pronunţă împotriva unei culturi
globale, a globalizării, precum şi a tuturor factorilor care duc la pierderea identităţii rasiale.
Aceşti teoreticieni argumentează că cei care se opun „rasismului” doresc de fapt distrugerea
identităţii rasiale, promovând astfel ura rasială. Unii cercetători şi istorici consideră că acest
„diferenţialism” ar fi o formă mascată de fascism. Începând cu anii 1980, intelectualii Noii
Drepte s-a depărtat de viziunea fascistă asupra unei noi ere istorice. Totuşi, ideile care
alcătuiesc baza mişcării denumite generic Noua Dreaptă continuă să exercite o influenţă
considerabilă. Un exemplu este A Treia Poziţie – teoreticienii care resping capitalismul şi
comunismul, încercând să identifice o „a treia cale” bazată pe un naţionalism revoluţionar.

Încercări de construire a unei mişcări mondiale

După al doilea război mondial, fasciştii au reformulat ideologia fascistă în scopul creării unei
mişcări fasciste internaţionale. Noua Dreaptă şi A Treia Poziţie din Europa condamnă
amestecul cultural şi etnic şi încearcă să unifice forţele fasciste din Marea Britanie,
Danemarca, Franţa, Italia şi din alte ţări, în baza unei viziuni comune despre o Europă
renăscută. Deşi se pare că fascismul nu are şanse reale de a reveni la influenţa pe care a avut-o
în trecut, această mişcare rămâne totuşi o componentă a multor democraţii.

11