CURENTE ȘI ORIENTĂRI ACTUALE ÎN ISTORIOGRAFIE

Sem 2 +Sem 3

Originile totalitarismului

În capitolele precedente am subliniat în repetate rânduri că mijloacele folosite de dominaţia totală

nu sunt numai mai drastice, ci şi că totalitarismul diferă esenţial de alte forme de opresiune politică pe care le
cunoaştem, cum ar fi despotismul, tirania şi dictatura. Oriunde a ajuns la putere, totalitarismul a dezvoltat
instituţii politice complet noi şi a distrus toate tradiţiile sociale, juridice şi politice ale ţării. Indiferent care ar fi
fost tradiţia naţională specifică sau sursa spirituală anume a ideologiei sale, regimul totalitar a transformat
totdeauna clasele în mase, a înlocuit sistemul partidelor nu cu dictatura unui singur partid, ci cu o mişcare de
masă, a mutat centrul puterii de la armată la poliţie şi a stabilit o politică externă făţiş orientată spre
dominaţia mondială. Regimurile totalitare actuale s au dezvoltat din sistemele de partid unic; oriunde acestea
din urmă au devenit cu adevărat totalitare, ele au început să coopereze potrivit unui sistem de valori atât de
radical deosebit de toate celelalte, încât nici una din categoriile noastre utilitare tradiţionale, cum ar fi cele
ale justiţiei, moralei sau ale bunului simţ, nu ne ar mai putea ajuta să îi facem faţă, sau să îl judecăm, sau să îi
prevedem cursul de acţiune. Dacă este adevărat că elementele totalitarismului pot fi descoperite urmând
evoluţia de până acum a istoriei şi analizând implicaţiile politice ale fenomenului pe care- l denumim în mod
obişnuit criza secolului nostru, atunci e inevitabilă concluzia că această criză nu e numai fructul unei
ameninţări din afară, nu e un simplu rezultat al vreunei politici externe, agresive, fie a Germaniei, fie a Rusiei,
şi că ea nu va dispărea odată cu moartea lui Stalin, aşa cum nu a dispărut nici odată cu prăbuşirea Germaniei
naziste. S ar putea chiar ca adevăratele nenorociri ale timpului nostru să şi asume forma autentică — chiar
dacă nu în mod necesar cea mai crudă — doar atunci când totalitarismul va fi devenit ceva de domeniul
trecutului. Dacă aşa stau lucrurile, atunci formele cu totul noi, fără precedent, ale organizării totalitare şi ale
modului de acţiune totalitară trebuie să se bazeze pe una din cele câteva experienţe fundamentale pe care le
pot trăi oamenii ori de câte ori trăiesc laolaltă şi se preocupă de treburile publice. Dacă există o experienţă
fundamentală care şi găseşte expresia politică în dominaţia totalitară, atunci, ţinând seama de noutatea
acestui tip de regim, aceasta trebuie să fie una care, din indiferent ce motiv, nu a mai slujit niciodată până
acum drept fundament al unui organism politic; o experienţă a cărei atitudine generală — deşi poate fi
familiară în oricare altă privinţă — nu a mai invadat niciodată până acum şi nici nu a condus manevrarea
treburilor publice. În loc să spunem că guvernul totalitar nu are precedent, am putea spune de asemenea că
el a făcut să strălucească însăşi alternativa pe care se bazau, în filozofia politică, toate definiţiile esenţei
guvernărilor, adică alternativa dintre guvernarea supusă legilor şi cea fără de legi, dintre puterea arbitrară şi
cea legitimă. Faptul că guvernarea supusă legilor şi puterea legitimă, pe de o parte, absenţa legilor şi puterea
arbitrară pe de altă parte, depind una de alta şi sunt inseparabile nu a fost pus niciodată la îndoială. Totuşi,
regimul totalitar se confruntă cu un gen total deosebit de guvernare. El sfidează, e adevărat, toate legile
pozitive, mergând până la acelea pe care el însuşi le a promulgat (cum e cazul constituţiei sovietice din 1936,
ca să cităm doar exemplul cel mai izbitor), sau acelea pe care nu şi a mai dat osteneala să le abolească (aşa
cum e cazul Constituţiei de la Weimar, pe care guvernul nazist nu a revocat o niciodată).Însă o asemenea
guvernare nici nu operează fără a fi călăuzită de lege şi nici nu e arbitrară, căci pretinde supunere strictă şi
fără echivoc faţă de acele legi ale Naturii sau ale Istoriei din care se presupune că izvorăsc totdeauna toate
legile pozitive.Discrepanţa dintre legalitate şi justiţie nu a putut fi niciodată anulată, pentru că normele
binelui şi răului, în care dreptul pozitiv îşi traduce propria sursă de autoritate — „legea naturală“ care
guvernează întregul univers, sau legea divină revelată în istoria umană, sau moravurile şi tradiţiile care
exprimă legea comună pentru sentimentele tuturor oamenilor —, sunt în mod necesar generale; ele trebuie
să fie valide pentru un număr de cazuri incalculabil şi imprevizibil, astfel încât fiecare caz concret şi individual,
cu setul său irepetabil de circumstanţe, le scapă într un fel sau altul. Politica totalitară vrea să transforme
specia umană într un vector activ şi infailibil al unei legi căreia, altminteri, fiinţele omeneşti nu i ar fi supuse
decât pasiv şi împotriva voinţei lor. Dacă este adevărat că legătura dintre ţările totalitare şi lumea civilizată s a
rupt ca urmare a crimelor monstruoase ale regimurilor totalitare, este de asemenea adevărat că această
criminalitate nu se datora pur şi simplu agresivităţii, cruzimii, războaielor şi trădărilor, ci unei încălcări
conştiente a acelui consensus iuris care, potrivit lui Cicero, constituie un „popor“ şi care, ca lege
internaţională, a constituit în timpurile moderne lumea civilizată, în măsura în care rămâne piatra de temelie
a relaţiilor internaţionale chiar şi în condiţiile războiului. Atât judecata morală, cât şi pedeapsa legală
presupun acest consimţământ fundamental; criminalul nu poate fi judecat drept decât pentru că ia parte la
consensus iuris, şi chiar legea revelată a lui Dumnezeu poate funcţiona între oameni numai atunci când
aceştia ascultă de ea şi consimt la ea. Când naziştii vorbeau despre legea Naturii sau când bolşevicii vorbesc
despre legea Istoriei, nici natura şi nici istoria nu mai sunt sursa stabilizatoare de autoritate pentru acţiunile
unor oameni muritori; ele sunt mişcări, în ele însele. La baza credinţei naziştilor în legile rasei, ca expresie a
legii naturale în om, se găseşte ideea lui Darwin despre om ca produs al unei evoluţii naturale care nu se
opreşte în mod necesar la aspectul prezent al speciei umane, tot aşa cum la baza credinţei bolşevicilor în
lupta de clasă ca expresie a legii istoriei se află concepţia lui Marx despre societate ca produs al unei gigantice
mişcări istorice care se îndreaptă, potrivit propriei sale legi a mişcării, către sfârşitul timpurilor istorice, când
se va aboli de la sine.Legea „naturală“ a supravieţuirii celor mai apţi este la fel de mult o lege istorică, şi ar
putea fi folosită ca atare de rasism, pe cât legea lui Marx potrivit căreia supravieţuieşte clasa cea mai
progresistă. Pe de altă parte, lupta de clasă a lui Marx, ca forţă motoare a Istoriei, nu este decât expresia
exterioară a dezvoltării forţelor de producţie, care, la rândul lor, îşi au originea în „forţa de muncă“ a
oamenilor. Politica totalitară care a purces să urmeze reţetele ideologiilor a demascat adevărata natură a
acestor mişcări, în măsura în care a arătat limpede că nu poate exista un sfârşit al acestui proces. Dacă legea
Naturii este să elimine orice e fără apărare şi inapt pentru viaţă, aceasta ar însemna sfârşitul Naturii înseşi, în
cazul că nu ar putea fi găsite noi categorii de fiinţe lipsite de apărare sau inapte pentru viaţă; dacă legea
istoriei este că în lupta de clasă unele clase „se vor ofili“, aceasta ar însemna sfârşitul Istoriei omeneşti înseşi,
dacă nu s ar forma noi clase rudimentare, astfel ca la rândul lor să se poată „ofili“ în mâinile conducătorilor
totalitari. Cu alte cuvinte, legea aceasta a uciderii, prin care mişcările totalitare cuceresc şi îşi exercită
puterea, ar rămâne o lege a mişcării chiar şi dacă ei ar reuşi vreodată să supună întreaga umanitate
dominaţiei lor.În organismul politic al regimului totalitar, locul legilor pozitive este luat de teroarea totală,
care este menită să traducă în realitate legea mişcării istorice sau naturale. Aşa cum legile pozitive, deşi
definesc nişte transgresiuni, sunt independente de acestea — în orice societate, absenţa crimelor nu face
legile inutile, ci, dimpotrivă, semnifică domnia lor cea mai desăvârşită —, tot astfel teroarea în forma de
guvernare totalitară a încetat să mai fie un simplu mijloc de suprimare a opoziţiei, deşi ea este folosită şi în
acest scop. Teroarea devine totală când ea ajunge independentă de orice opoziţie: ea domneşte supremă
când nimeni nu i mai stă în cale. Dacă legalitatea este esenţa guvernării netiranice, iar absenţa legii este
esenţa tiraniei, atunci teroarea este esenţa dominaţiei totalitare. Teroarea totală este atât de uşor înţeleasă
greşit ca fiind un simptom al guvernării tiranice pentru că regimul totalitar, în fazele sale iniţiale, trebuie să se
comporte ca o tiranie şi să desfiinţeze hotarele legii făcute de om. Dar teroarea totală nu lasă în urma ei o
fărădelege arbitrară şi nu bântuie în numele vreunei voinţe arbitrare sau al puterii despotice a unui om
împotriva tuturor, încă mai puţin în numele unui război al tuturor împotriva tuturor. Împingând oamenii unii
împotriva altora, teroarea totală distruge spaţiul dintre ei; în comparaţie cu condiţiile care domnesc în
interiorul cercului său de fier, chiar şi deşertul tiraniei, în măsura în care el mai este încă un fel de spaţiu, pare
o garanţie a libertăţii. Guvernarea totalitară nu numai că sugrumă libertăţile sau aboleşte libertăţile esenţiale;
şi nici, cel puţin după cunoştinţele noastre limitate, nu reuşeşte să extirpe dragostea de libertate din inimile
oamenilor. Ea distruge singura condiţie prealabilă esenţială a oricărei libertăţi: pur şi simplu capacitatea de a
se mişca, care nu poate exista fără spaţiu.Teroarea totală, esenţa regimului totalitar, nu există nici pentru,
nici împotriva oamenilor.Ţelul educaţiei totalitare nu a fost niciodată să insufle convingeri, ci să distrugă
capacitatea oamenilor de a şi forma vreo convingere. Introducerea unor criterii pur obiective în sistemul de
selecţie al trupelor SS a fost marea invenţie organizatorică a lui Himmler; el îşi alegea candidaţii după
fotografii, potrivit unor criterii pur rasiale. Natura însăşi decidea nu numai cine avea să fie eliminat, ci şi cine
avea să fie instruit pentru a ajunge călău.Locuitorii unei ţări totalitare sunt aruncaţi într un proces al Naturii
sau al Istoriei şi angrenaţi în el pentru a i accelera mişcarea; ca atare, ei nu mai pot fi decât executanţii sau
victimele legilor inerente acestui proces. Desfăşurarea lucrurilor poate decide că cei care astăzi elimină rase şi
indivizi, sau membrii claselor muribunde şi ai popoarelor decadente, sunt mâine cei care vor fi ei înşişi
sacrificaţi. Lucrul de care are nevoie conducerea totalitară, pentru a ghida comportarea supuşilor ei, este o
pregătire care l face pe fiecare din ei deopotrivă de apt pentru rolul de călău şi cel de victimă. Pregătirea
aceasta dublă, substitut al unui principiu de acţiune, este ideologia.
(https://www.lapunkt.ro/2014/05/hannah-arendt-originile-totalitarismului-ideologie-si-teroare-o-noua-
forma-de-guvernare/)

Mulţi încă mai consideră un accident faptul că ideologia nazistă s-a concentrat asupra
antisemitismului şi că politica nazistă a urmărit, consecvent şi fără compromisuri, persecutarea şi,
în cele din urmă, exterminarea evreilor. Doar oroarea care a învăluit catastrofa finală şi, mai mult,
dezrădăcinarea şi izgonirea supravieţuitorilor din căminele lor au făcut ca „problema evreiască” să
ocupe un loc atât de proeminent în viaţa noastră politică de fiecare zi. Ceea ce naziştii înşişi au
numit esenţiala lor descoperire – rolul poporului evreu în politica mondială – şi principalul lor
interes – persecutarea evreilor în întreaga lume – a fost considerat de opinia publică un pretext
pentru câştigarea maselor sau un artificiu interesant al demagogiei lor.S-a arătat deja că naziştii n-
au fost pur şi simplu nişte naţionalişti. Propaganda lor naţionalistă era îndreptată împotriva
tovarăşilor de drum, şi nu a aderenţilor ideologic convinşi; acestora din urmă, dimpotrivă, nu li s-a
permis niciodată să piardă din vedere abordarea consecvent supranaţională a politicii. Afacerea
Dreyfus a izbucnit nu sub Al Doilea Imperiu, când evreimea franceză se afla la punctul culminant al
prosperităţii şi influenţei sale, ci sub A Treia Republică, atunci când evreii aproape dispăruseră din
poziţiile importante (dar nu şi de pe scena politică). Antisemitismul austriac a devenit violent nu
sub regimul lui Metternich şi al lui Franz Joseph, ci în republica austriacă postbelică, atunci când era
cu totul evident că aproape niciun alt grup nu suferise o asemenea pierdere de influenţă şi de
prestigiu prin dispariţia monarhiei habsburgice. Teoria că evreii sunt întotdeauna ţapul ispăşitor
implică de fapt că ţapul ispăşitor ar putea fi, la fel de bine, şi altcineva. Ea susţine inocenţa perfectă
a victimei; o inocenţă care insinuează nu numai că nu s-a făcut niciun rău, dar şi că nu s-a făcut
nimic care să poată fi pus în vreo legătură posibilă cu problema în discuţie. Este adevărat că teoria
ţapului ispăşitor, în forma ei pur arbitrară, nu apare niciodată în scrierile tipărite. Teroarea, aşa
cum o cunoaştem astăzi, loveşte fără nicio provocare preliminară, iar victimele ei sunt inocente
chiar din punctul de vedere al persecutorului. Aceasta a fost situaţia în Germania nazistă, când
teroarea totală era îndreptată împotriva evreilor, adică împotriva unor oameni cu anumite
caracteristici comune, independente de comportamentul lor specific. În Rusia sovietică situaţia este
mai confuză, însă faptele, din nefericire, sunt cât se poate de evidente. Pe de o parte, sistemul
bolşevic, spre deosebire de cel nazist, nu a admis niciodată teoretic că ar putea recurge la teroare
împotriva unor oameni nevinovaţi şi deşi, ţinând seama de anumite practici, asta ar putea părea o
ipocrizie, e o deosebire. Pe de altă parte, practica folosită de ruşi e încă şi mai „avansată” decât cea
germană, într-o anumită privinţă; arbitrarul terorii nu mai este limitat nici măcar de diferenţierile
rasiale, câtă vreme vechile criterii de clasă au fost demult înlăturate. Astfel că oricine, în Rusia,
poate deveni dintr-odată victima terorii poliţiei. Nu ne ocupăm acum de consecinţele ultime ale
guvernării prin teroare – respectiv de faptul că nimeni, nici măcar executorii, nu se pot elibera de
frică şi spaimă; în contextul de faţă, ne interesează doar arbitrarul alegerii victimelor, şi în această
privinţă e hotărâtor faptul că ele sunt inocente din punct de vedere obiectiv, că sunt alese ca victime
indiferent de ce au făcut sau nu. Pentru a institui un regim totalitar, teroarea trebuie să se înfăţişeze
ca un instrument servind la aplicarea unei ideologii specifice; iar această ideologie trebuie să
câştige aderenţa multor oameni, şi chiar a unei majoritari, înainte ca teroarea să se poată instaura.
Important pentru istoric este faptul că evreii, înainte de a deveni principalele victime ale terorii
moderne, au constituit centrul ideologiei naziste.Într-un fel, în lagărele de exterminare, evreii au
fost asasinaţi parcă în conformitate cu explicaţia pe care o oferiseră aceste doctrine la întrebarea de
ce erau ei urâţi: indiferent de ce făcuseră sau omiseseră să facă, indiferent de viciile sau virtuţile lor.
Mai mult, asasinii înşişi, pur şi simplu ascultând de ordine şi mândri de eficienţa lor lipsită de
pasiune, semănau nefiresc cu nişte instrumente „inocente” ale cursului inuman şi impersonal ai
evenimentelor, aşa cum îi şi considerase doctrina antisemitismului veşnic. Declinul statului naţional
european, care s-a produs simultan cu creşterea mişcărilor antisemite, prăbuşirea Europei
organizate pe principii naţionale care a coincis cu exterminarea evreilor, aşa cum fusese pregătită
de victoria antisemitismului asupra tuturor ism-elor rivale în lupta pentru convingerea opiniei
publice – toate trebuie considerate indicii serioase ale surselor antisemitismului. E necesar ca
antisemitismul modern să fie văzut în cadrul mai general al dezvoltării statului naţional; în acelaşi
timp, sursa lui trebuie căutată în anumite aspecte ale istoriei evreilor şi, mai ales, ale funcţiilor
evreilor în cursul ultimelor secole. Dacă, în stadiul final de dezintegrare, lozincile antisemite s-au
dovedit a fi cele mai eficiente mijloace de a inspira şi organiza mari mase de oameni în slujba
expansiunii imperialiste şi a distrugerii vechilor forme de guvernare, atunci istoria anterioară a
relaţiei dintre evrei şi stat trebuie să cuprindă indicii elementare cu privire la creşterea ostilităţii
dintre anumite grupuri ale societăţii şi evrei.( https://latimp.net/forum/thread/25245/pdf-
originile-totalitarismului-de-hannah-arendt-carte-de-citit-online/).

Cercetarea regimurilor totalitare, a dinamicii şi specificităţii dezvoltării acestora în lumea

contemporană, constituie o problemă vitală a ştiinţei politice, de o semnificaţie nu doar teoretică, ci
şi politică. În Republica Moldova au fost efectuate unele încercări de abordare a problemei
respective. Însă caracterul istorico-narativ al lucrărilor realizate, de altfel de o indubitabilă valoare
ştiinţifică şi istoriografică[2], ne obligă să constatăm că totalitarismul ca fenomen social nu a
beneficiat în Moldova de o riguroasă şi polivalentă analiză ştiinţifică. Din păcate, volumul şi
temeinicia studiilor întreprinse nu corespund importanţei şi actualităţii problemei în cauză.
Termenul „totalitarism” (de la latinescul „totus” – tot, complet, în întregime) a fost introdus în
sistemul categorial-ştiinţific la începutul anilor ‘20 de către filosoful italian Gentile, în accepţiunea
căruia statului totalitar, care dispune de o putere[3] nelimitată şi este fundamentat pe ideologia
fascismului ca „concepţie totală despre viaţă”[4], îi revine rolul principal în făurirea destinului
naţiunii. Să remarcăm însă că în perioada primară a difuzării sale în Europa termenului i-a fost
atribuit şi un sens negativ. În această privinţă în literatura dedicată totalitarismului se subliniază
deseori, că teoria fenomenului analizat îşi are punctul de plecare în scrierile primilor critici ai
fascismului (G. Amendola, 1923; Lelia Vasso, 1925; F. Turati, 1928; G. Heller, 1929), care au încercat
să reliefeze particularităţile acestei noi şi foarte periculoase, după părerea lor, forme de dominaţie
politică[5]. De felul lui, termenul „totalitarism” este neutru, fiind utilizat pentru descrierea
regimurilor cu caracteristicile sociale şi politice corespunzătoare. Conotaţia pozitivă sau negativă îi
este conferită în mod exclusiv şi datorită contextului, dar şi de viziunea şi starea de spirit a
cercetătorului. Deşi „totalitarismul” este unul din conceptele contradictorii în ştiinţă, (unii
cercetători considerîndu-l o „noţiune de graniţă”, purtînd amprenta războiului rece[6], cu uzanţe de
categorie mai mult ideologico-emoţională[7] decît ştiinţifică)[8] a avut şi continuă să aibă o
însemnătate deosebită în politologie. Ample studii cu privire la originea, esenţa, formele de
manifestare a fenomenului în ani diferiţi ai etapei istorice contemporane au fost realizate de R.
Aron, H. Arendt, T. Adorno, Z. Brzezinski, G. Golidoparb, E. Durkheim, A. Zinoviev, M. Crosier, C.
Manheim, H. Marcuse, B. Meura, Ortega-y-Gasset, K. Popper, B. Rassel, J. Revel, H. Spiro, A. Toynbee,
S. Xafner, L. Şapiro, C. Schmidt, A. Etkind, K. Jaspers ş.a. Şi europenii Franţ Borchenau, Artur Kistler,
André Malraux, G. Orwell, Ignatio Silone ş.a. au examinat termenul „totalitarism”, oferind
concomitent şi relativ independent unul de altul, descrierea unei societăţi noi, diferite calitativ de
cele cunoscute pînă atunci istoriei. Stilurile literare au fost din cele mai variate, cu o bine
determinată structură de idei: tratat politic, eseu filosofic, roman-alegoric, fantastică socială. Din
categoria acestor lucrări nuanţată şi sugestivă oceanie a lui Orwell a dominat pentru mult timp
imaginaţia cititorilor. Studiul cauzelor apariţiei totalitarismului a fost fundamentat, de către o
seamă de savanţi, şi pe unele abordări moderniste. A.L. Miller este convins, spre exemplu, că
fenomenul social respectiv apare întotdeauna în „situaţie de provocare”, legată de necesitatea
modernizării accelerate, egalarea forţată în procesul de dezvoltare, suprasolicitarea societăţii[13].
Profesorul E.V. Nadtocii se alătură abordării expuse, relatîndu-şi însă, gîndul într-o modalitate ceva
diferită: „Totalitarismul apare, afirmă el, ca răspuns la provocarea proiectului social al omului nou-
european”[14]. Deşi acceptăm opiniile sus-menţionate ca adeverite teoretic, considerăm totuşi, că
apariţia totalitarismului a fost facilitată nu de unul, ci de o serie de factori, ansamblul cărora a creat
condiţii necesare instituirii fenomenului în cauză ca sistem. Aceşti factori reprezintă condiţiile
concret-istorice ale dezvoltării comunităţii umane, tradiţiile acesteia; caracterul naţional; nivelul
culturii; viziunea liderilor politici, care s-au aflat în fruntea mişcărilor sociale, precum şi scopurile şi
sarcinile lor; influenţa externă. Factorul uman este însă acel factor determinant al naşterii relaţiilor
de putere totalitare, plăsmuitorul şi exponentul tuturor condiţiilor apariţiei fenomenului analizat.
Astfel, după cel de-al doilea război mondial, cînd regimurile totalitare şi-au demonstrat capacităţile,
exteriorizîndu-şi unele caracteristici interne, în baza vastului material istoric şi experienţei
acumulate în domeniul cercetărilor istoricosociologice, de către savanţii occidentali, în special C.
Friedrich şi Z. Brzezinski, J. Linz, H. Arendt, R. Aron ş.a., au fost depuse mari eforturi în scopul
conferirii totalitarismului, ca fenomen social, unui caracter ştiinţific, determinării esenţei şi
criteriilor fundamentale ale lui. În lucrarea editată în 1951 „Dictatura totalitară şi autocraţia”, C.
Friedrich şi Z. Brzezinski desprind următoarele trăsături caracteristice principale ale regimului
totalitar: un singur partid de masă condus de un lider harismatic; o ideologie oficială la care toată
lumea trebuie să adere; monopolul asupra mijloacelor de comunicare; monopolul asupra tuturor
mijloacelor de luptă armată; regimul de teroare şi control din partea poliţiei; sistemul centralizat de
dirijare al întregii economii. După părerea noastră, totalitarismul constituie un regim politic[31]
(ansamblul mijloacelor, procedeelor şi metodelor de guvernare) în care esenţa şi caracterul
sistemului politic şi social, relaţiile economice şi culturale ale comunităţii de subiecţi[32] sînt
determinate drept maxim totale, sau care tind către totalitate, sau se distanţează de ea.

Nimic nu mai e caracteristic pentru mişcările totalitariste în general şi pentru faima de care
se bucură liderii lor în particular decât uimitoarea repeziciune cu care ei sunt uitaţi şi surprinzătoarea
uşurinţă cu care pot fi înlocuiţi. Ceea ce Stalin a realizat laborios în decursul multor ani, prin lupte
înverşunate între facţiuni şi prin mari concesii (cel puţin) făcute numelui predecesorului — şi anume,
să se legitimeze ca moştenitor şi urmaş politic al lui Lenin — succesorii lui Stalin au încercat fără
concesii făcute numelui predecesorului. Acelaşi lucru e valabil şi pentru Hitler, care, în timpul vieţii, a
exercitat o fascinaţie împotriva căreia se spune că nimeni nu era imun , şi care, astăzi, după
înfrângerea şi moartea sa, a căzut într o uitare atât de desăvârşită, încât abia dacă mai joacă vreun
rol chiar în grupurile neofasciste şi neonaziste ale Germaniei postbelice. Ar putea fi deci o greşeală
să se presupună că lipsa de constanţă şi uitarea de care dau dovadă masele ar însemna că ele s au
vindecat de iluzia totalitară, care, ocazional, ajunge să se identifice cu vreun cult al lui Hitler sau
Stalin; tocmai o concluzie opusă ar fi cea adevărată.Ajungerea la putere a lui Hitler(30 ian.1933) a
fost un fenomen legal în sensul că s a bucurat de sprijinul majorităţii populaţiei , şi nici el, nici Stalin
nu şi- ar fi putut menţine autoritatea asupra unei ţări cu populaţie numeroasă, nu ar fi putut
supravieţui multor crize interne şi externe, şi nu ar fi putut face faţă numeroaselor pericole ale
neîncetatelor lupte intestine în partid, dacă ei nu s- ar fi bucurat de încrederea maselor. Nici
procesele de la Moscova şi nici lichidarea fracţiunii lui Röhm nu ar fi fost posibile dacă masele nu i-
ar fi sprijinit pe Stalin şi pe Hitler.Naziştii „erau convinşi că, în zilele noastre, făptuirea răului are o
forţă morbidă de atracţie . Este un loc comun al propagandei comuniste înăuntrul şi în afara Rusiei
că bolşevicii nu recunosc criteriile morale obişnuite, iar experienţa a dovedit în repetate rânduri că
valoarea propagandistică a crimelor şi dispreţul general faţă de standardele morale constituie factori
independenţi de simplul interes personal, care este considerat a fi factorul psihologic cel mai
puternic în politică.Factorul neliniştitor, în succesul totalitarismului, este mai degrabă realul altruism
al aderenţilor: s ar putea înţelege ca un nazist sau un bolşevic să nu fie zdruncinat în convingerile lui
de crime împotriva unor oameni care nu fac parte din mişcare sau îi sunt chiar ostili; dar lucrul
uimitor este că el nu începe să ezite nici măcar când monstrul începe să şi devoreze propriii copii,
nici în cazul când el însuşi devine victimă a persecuţiei, nici dacă e acuzat şi condamnat pe nedrept,
exclus din partid şi trimis la muncă forţată sau într un lagăr de concentrare. Dimpotrivă, spre mirarea
întregii lumi civilizate, el se poate arăta dispus să şi ajute acuzatorii şi în redactarea propriei sale
condamnări la moarte, dacă nu i se atinge statutul său de membru al mişcării.În vreme ce toate
grupurile politice depind de o forţă proporţională, mişcările totalitare depind de forţa brută a mulţimii,
până într atât încât regimurile totalitare par imposibile, chiar în condiţii altminteri favorabile, în ţări cu
o populaţie relativ mică.După Primul Război Mondial, un val profund antidemocratic, prodictatorial de
mişcări semitotalitare şi totalitare a străbătut Europa; mişcările fasciste s au răspândit, începând cu
Italia, în aproape toate ţările Europei Centrale şi Răsăritene (partea cehă a Cehoslovaciei a
constituit una din excepţiile remarcabile); şi totuşi, nici chiar Mussolini, care iubea atât expresia de
„stat totalitar“, nu a încercat să stabilească un regim totalitar propriu zis , ci s a mulţumit cu dictatura
şi cu dominaţia unui singur partid. Dictaturi netotalitare asemănătoare au răsărit înaintea războiului
în România, în Polonia, statele baltice, Ungaria, Portugalia şi Spania lui Franco.Naziştii, care aveau
un instinct perfect pentru a detecta asemenea diferenţe, obişnuiau să comenteze plini de dispreţ
defectele aliaţilor lor fascişti, în vreme ce admiraţia lor reală faţă de regimul bolşevic din Rusia (şi
faţă de Partidul Comunist din Germania) nu era egalată şi întrecută decât de dispreţul lor faţă de
rasele est europene. Singurul om faţă de care Hitler avea un „respect necondiţionat“ era „genialul
Stalin“ , şi chiar dacă, în cazul lui Stalin şi al regimului rus, nu avem (şi probabil nu vom avea
niciodată) bogatul material documentar care ne e accesibil în ce priveşte Germania, ştim totuşi, de la
discursul lui Hruşciov la Congresul al XX lea al partidului, că Stalin avea încredere într un singur om
şi că omul acela era Hitler.Ceea ce caracterizează avântul mişcării naziste în Germania şi al
mişcărilor comuniste în Europa după 1930 este faptul că şi- au recrutat membrii din masa oamenilor
aparent indiferenţi, la care toate celelalte partide renunţaseră considerându- i prea apatici sau prea
stupizi pentru a mai merita să le dea atenţie.S a subliniat frecvent ca mişcările totalitariste se
folosesc şi abuzează de libertăţile democratice pentru a le distruge. Nu e vorba doar de o viclenie
diabolică din partea liderilor lor sau de o stupiditate puerilă din partea maselor. E adevărat că
libertăţile democratice se pot baza pe egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii; totuşi, ele nu şi
dobândesc înţelesul şi nu funcţionează organic decât atunci când cetăţenii aparţin unor grupuri care
le reprezintă sau formează o ierarhie socială şi politică. .( https://www.lapunkt.ro/2014/05/hannah-
arendt-originile-totalitarismului-o-societate-fara-clase/).

Sem 4

Democrație și totalitarism

Totalitarismul nu este neapărat opusul democrației, folosește instrumentele democratice spre

a-și lărgi baza de masă, dar în mod cert este antiteza valorilor liberale, a pluralismului. Tocmai de
aceea a putut formula filosoful politic Jacob L. Talmon conceptul de democrație totalitară, deci o
dictatură întemeiată pe entuziasm de masă. L-am aplicat în primăvara anului 1990, într-un eseu
apărut în “România Literară”, spre a explica atracția exercitată de ideologia și practicile FSN-ului
asupra a milioane de oameni. Evident că este vorba de o democrație mistificată și desfigurată, deci
nici vorbă de suveranitate reală a poporului. Pe de altă parte, nu trebuie subestimată disponibilitatea
maselor pentru tiraniile carismatice. În jurnalul său ținut în anii ciumei naziste, filologul evreu german
Victor Klemperer, specialist în iluminismul francez, are un pasaj în care afirmă, anticipându-l de fapt
pe Talmon, că secretul triumfului nazist se află în exacerbarea tezei lui Jean-Jacques Rousseau despre
ceea ce acesta numea la volonté générale. Cum ajung intelectuali erudiți și rafinați să cadă victima
discursului totalitar? Cum a putut, de pildă, un Georg Lukács, cel atât de prețuit în tinerețe de către
Max Weber, să rămână până la sfârșitul vieții, fidel unui crez liberticid? Cum ajunge neo-marxistul
Ernesto Laclau să îmbratiseze dichotomia exlusivistă “prieten-dușman” celebrată de filosoful politic
Carl Schmitt, doctrinarul juridic al celui de-al Treilea Reich, de fapt, un manicheism de sorginte
leninistă?Nu în anii 60, ci mai târziu, în anii 80. În ultimii ani de viață, Laclau a scris cu admirație
despre președinta peronistă a Argentinei, Cristina Fernandez de Kirchner. La fel, cum explicam
itinerariul unui membru al Școlii de la Budapesta (cercul de gânditori neo-marxiști format în jurul
bătrânului Lukács) precum István Meszaros devenit unul dintre favoriții ideologici ai lui Hugo Chavez?
Mai nou, cunosc cel puțin un caz de gânditor politic vestic care a încercat să prezinte regimul Gaddafi
drept unul democratic.Fiul lui Gaddafi, Sayed, a scris chiar o teză de doctorat la London School of
Economics despre “societatea civilă globală”. Urma să apară la Oxford Univerity Press, în două
volume. Contractul a fost anulat în urma implicării doctorului în științe politice în masacrele din Libia.
Totalitarismul, comunist și nazist, este un tip de regim situat la antipodul tradiției raționaliste și
umaniste. Scopul totalitarismului comunist nu era doar să planifice economia, ci, mai important, era
să modifice condiția umană. Niciun sacrificiu nu era prea costisitor pentru a atinge acest scop.
Argumentul era, pentru acei true believers despre care a scris Eric Hoffer, că nu se poate face omletă
fără să spargi ouă. Panait Istrati a fost poate primul care a replicat acestui sofism că s-au văzut mii și
mii de ouă sparte, dar nimeni n-a gustat încă omleta.Istrati a scris în anii 20. Mai târziu, filosoful
liberal Isaiah Berlin a reluat acest trist adagiu, spunând, pe bună dreptate, că era vorba de milioane
de vieți distruse. Printre cei dintâi care au denunțat natura criminală a bolșevismului numindu-l chiar
cu acest termen, totalitarism, au fost social-democrații reformiști, între care inamicii lui Lenin din
mișcarea socialistă rusă, menșevicii. La fel, eserul de stânga, Isaak Steinberg. S-a tradus în
româneste superba carte a profesorului André Liebich despre exilul menșevicilor și analizele lor asupra
dictaturii din Rusia Sovietică. Era vorba de ceea ce istoricul Martin Malia a numit, preluând un concept
al lui Abdurahman Avtorhanov, partocrație ideocratică. Pe platforma “Contributors” politologul Marius
Stan a scris un remarcabil articol despre Malia. Mă grăbesc să spun și aici ce-am mai scris și spus de-a
lungul anilor: este nevoie de cultură sovietologică pentru a înțelege ce-a reprezentat experimentul de
tip sovietic în oricare din ipostazele sale.( https://www.hotnews.ro/stiri-opinii-19414104-democratie-
totalitarism.htm).

Regimul politic reprezintă raportul politic de dominare a societăţii, exprimă multitudinea de forme în care
acesta se manifestă, reuneşte ansamblul relaţiilor dintre formele sociale de conştientizare, organizare şi
promovare a scopurilor ei1. Literatura politologică prezintă multiple modalităţi de concepere şi definire a
regimului politic. Astfel, G. Burdeau consideră că regimul politic depinde de sistemul de guvernare, în
vreme ce Raymond Aron remarcă faptul că fenomenul partidelor devine esenţial deoarece unicitatea sau
pluralitatea acestora este criteriul determinant în constituirea şi structurarea guvernării. Democraţie
înseamnă „guvernare de către popor”. Constă din echitate politică şi participarea tuturor în procesul politic
şi garantarea libertăţii individului. Regimurile democratice se caracterizează prin competiţie deschisă
pentru obţinerea puterii politice între grupuri autonome şi grupuri organizate, care iau naştere în mod
spontan în societate. Cei care câştigă competiţia sunt responsabili în faţa întregului electorat. Competiţia
este susţinută prin intermediul partidelor politice şi al alegerilor democratice care determină sprijinul
popular al fiecărui competitor.Premisele de bază ale democraţiei sunt stabilirea unor limitări ale puterii
statului şi responsabilitatea elitelor conducătoare faţă de întregul popor. Cele două premise sunt tratate
pe larg în Constituţie. Toate democraţiile funcţionează pe baza unui set de reguli care au fost aprobate şi
general acceptate de către popor. Constituţia defineşte limitele şi scopurile guvernării ca şi mijloacele,
procesele şi procedurile prin care vor fi obţinute.Ea este legea fundamentală a unui stat şi încălcarea ei
este pedepsită de instituţiile abilitate.Esenţa autoritarismului constă în faptul că puterea nu este disputată.
Deşi regimurile autoritare sunt relativ uşor de distins de cele democratice, nu e la fel de uşor să se
stabilească criterii de analiză prin care să se diferenţieze regimurile autoritare între ele.Acest lucru e
valabil în special în cazul unui tip particular de regim autoritar, şi anume regimul totalitar. Cele două tipuri
de autoritarism sunt: unul conservator în care elitele politice şi regimul pe care îl sprijină şi căruia îi dau
substanţă încearcă să menţină forţele societale dominante, în special structura claselor sociale. În acest
tip de autoritarism defensiv, conducerea politică încearcă să menţină status-quo-ul existent împotriva
forţelor noi care încearcă să impună schimbări. În regimurile totalitare statul pătrunde şi anihilează forţele
din societate, fiind înfiinţate noi instituţii care să supună toate forţele societale controlului nelimitat al elitei
conducătoare. Acest lucru se obţine prin pătrunderea intereselor şi a asociaţiilor, desfiinţându-le pe unele,
remodelându-le pe altele şi punând bazele altora. Controlul şi acapararea totalitară a societăţii se extinde
asupra economiei, educaţiei, culturii, religiei şi chiar asupra familiei. Elitele totalitare tind să devină extrem
de ideologice în scopurile pe care şi le propun.Deseori sunt utopice şi transcendentale, deci radical
diferite de valorile şi scopurile societăţii pe care vor să o controleze şi să o modifice. Ideologia este
extrem de mobilizatoare.Ce înseamnă acest lucru? Mobilizarea este intensificarea participării. Este
procesul prin care regimul determină cât mai mulţi cetăţeni să se implice activ în viaţa publică. Regimurile
totalitare, dimpotrivă, încearcă prin eforturile de a mobiliza populaţia, de a-şi impune ideologia şi de a
organiza consimţământul să dezvolte un consens popular larg, dar nu în sens democratic, ci e vorba doar
de o aprobare din partea populaţiei.Dezavantajele regimului democratic sunt în esenţă următoarele:
existenţa unui aparat birocratic puternic prin distribuţia de posturi publice în scopul recrutării sau fidelizării
clientelei politice; extinderea corupţiei şi necesitatea ocultării ei, ce împinge sistemul comunicării politice
către disimulare, către minciună. Statul democratic are rolul de a permite dezvoltarea libertăţilor
personale, cărora le trasează nişte limite legale de manifestare şi nu le prescrie ca o reţetă modul de
folosire. Ceea ce regimurile autoritare numesc „clişeu liberal” nu e decât imaginea societăţii normale,
legătura normală dintre stat şi societate, chiar şi atunci când acest stat nu este unul democratic, adică
atunci când puterea politică nu este aleasă liber9. Regimurile autoritare se liberalizează mult mai rapid
decât un regim totalitar. În plus, guvernele din regimurile autoritare pot fi înlăturate mult mai uşor şi mai
des decât cele din sistemele totalitare. Instabilitatea, conflictul dintre stat şi societate, lipsa
pluripartitismului, lipsa participării active a societăţii la procesul de luare a deciziilor, etatismul exagerat,
economia centralizată sunt doar câteva dintre dezavantajele regimurilor de tip autoritar. Eşecul
comunismului ca ambiţie revoluţionară, naufragiul tiermondismului şi al socialismului odată cu
perpetuarea realizărilor capitalismului a impus democraţia ca unic regim politic adevărat. Noul val al
democraţiei s-a extins de-a lungul anilor ’80 în toate cele trei tipuri de societăţi existente: societăţile
democratice dezvoltate, societăţile în curs de dezvoltare şi societăţile comuniste. În societăţile
democratice, progresul constă în faptul că democraţia nu mai este contestată din însuşi interiorul
principiului. Revoluţionarii radicali au dispărut, cu excepţia teroriştilor, capabili să facă mult rău, dar
incapabili de a ajunge la putere. Stânga democratică a părăsit marele vis al reconcilierii socialismului cu
libertatea. Capitalismul a încetat să mai fie înţeles ca o noţiune indecentă şi stânga însăşi recunoaşte
necesitatea deducerii intervenţiei statului în economie.După 1989 conceptul de cultură politică a fost
schimbat; cultura civică este o ruptură care încearcă să se debaraseze de politic şi se concentrează
asupra socialului şi economicului. O astfel de caracterizare a totalitarismului ca monopol politic agresiv şi
exploatator are o valoare omiletică. Ea introduce teama neputinţei de a rezista la opresiune şi are rolul de
a şterge diferenţa dintre susţinere şi supunere. Astfel latura moralizatoare a totalitarismului după
prăbuşirea sa are rolul de a face uitată lipsa oricărei dimensiuni etice a comportamentelor sociale din
totalitarism.( http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=990).Raymond Aron a definit
totalitarismul astfel:

1. Fenomenul totalitar intervine la un regim care îi acordă unui partid monopolul activității politice.
2. Partidul care are monopolul este animat de, sau înarmat cu, o ideologie căreia îi conferă o
autoritate absolută și care, pe cale de consecință, devine adevărul oficial al Statului.
3. Pentru a răspândi acest adevăr oficial, Statul își rezervă, la rândul său, un dublu monopol:
monopolul mijloacelor de forță, și monopolul mijloacelor de convingere. Toate mijloacele de
comunicare - radioul, televiziunea, presa - sunt dirijate și comandate de Stat și de reprezentanții
acestuia.
4. Cea mai mare parte a activităților economice și profesionale sunt supuse Statului și devin, într-un
fel, o parte a Statului însuși. Și, cum Statul este inseparabil de ideologia sa, majoritatea activităților
economice și profesionale "poartă culoarea" adevărului oficial.
5. Toate fiind activități de Stat, și orice activitate fiind supusă ideologiei, o greșeală comisă într-o
activitate economică sau profesională devine, în același timp, o greșeală ideologică. De unde, pe
linia de sosire, se constată o politizare și o transfigurare ideologică a tuturor greșelilor pe care este
posibil să le facă indivizii și, în concluzie, o teroare în același timp polițistă și ideologică. (...)
Fenomenul este perfect atunci când toate aceste elemente sunt reunite și îndeplinite în întregime.
Pentru a putea reflecta corect realitatea istorică, o redefinire a conceptului teoretic de "totalitarism"
trebuie, deci, în opinia unor istorici, precum britanicul Robert Service, să admită faptul notabil că, în
societățile reale aflate sub regimurile care sunt candidatele cele mai credibile la calificativul de
"regimuri totalitare", a existat o vastă și diversă reacție de împotrivire a societății la politicile
autorităților, ba, chiar mai mult, ea a fost, întotdeauna, parte integrantă a modului de funcționare al
acestor regimuri.( https://ro.wikipedia.org/wiki/Totalitarism).

Sec.XX s-a caracterizat prin afirmarea principiilor democratice,dar şi prin apariţia

totalitarismului.Cele două războaie mondiale au stat la baza apariţiei şi afirmării regimurilor
totalitare.Primul război mondial a determinat crize economice pentru statele implicate si nemultumiri
sociale. . Totodată Conferința de Pace de la Paris a determinat nemulțumirea atât a statelor învinse dar și
a unor state învingătoare cum este Italia care, deși de partea învingătorilor considera ca a pierdut pacea,
neobținând avantajele pe care le aștepta.Toate acestea constituie terenul propice apariției și afirmării
ideologiei fasciste, susținute atât de marii industriași, proprietari de pământ sau foștii comandanți de
război.În cazul Germaniei, Tratatul de Pace de la Versailles ( pierderi teritoriale, interzicerea alipirii
Austriei, despăgubiri de război ) va fi considerat un adevărat dictat pentru națiunea germană, care îi
împiedică evoluția istorică pozitivă .De altfel ideologia nazistă va cunoaște o puternică susținere deoarece
Hitler își va dezvolta un discurs public in care accentul cade atat pe Dictatul de la Versailles cat si pe
problema evreiască.Totalitarismul a atins apogeul în preajma anilor 30 în state precum: URSS, Italia şi
Germania. Trăsături ale totalitarismului:

 întreaga putere aparţine unei singure persoane care o exercită prin intermediul partidului unic;
 înfiinţarea poliţiei politice(OVRA-Italia,GESTAPO-Germania, CEKA,ulterior NKVD,KGB-URSS) în
scopul anihilării oricărei forme de opoziţie şi a adversarilor politici.Astfel,se concentrează un uriaş spaţiu
concentraţionar,format din lagăre,închisori unde erau aduşi opozanţii regimului;
 îndoctrinarea maselor cu ajutorul mijloacelor de propagandă;
 înregimentarea populației în organziații de masă ( ex: Pionerii Patriei în România comunistă sau
Tineretul hitlerist)
 este admisă o singură ideologie;
 controlul asupra economiei,culturii şi societăţii civile;
încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti ( ex. dreptul la proprietate in regimurile comuniste,
dreptul la viata- problrma solutiei finale- Germania nazista, libertatea personala- arestarile politice,
secretul corespondentei- activitatea de control si urmarire a Securitatii prin ascultarea convorbirilor
telefonice si controlul asupra scrisorilor etc). 29 octombrie 1922 Benito Mussolini ameninţand cu marşul
asupra Romei al fortelor fasciste, il determina pe regele Victor Emanuel al III-lea să-l numească prim-
ministru. Asadar puterea va fi preluata prin santaj.Mussolini interzice orice formă de opoziţie,desfiinţează
partidele politice şi sindicatele.Este organizată poliţia politică-O.V.R.A. în scopul identificării şi eliminării
opozanţilor;ia fiinţă Tribunalul Special acre stabilea măsuri împotriva adversarilor.Este introdusă cenzura.

Sem 5+6

Francois Furet, Trecutul unei iluzii.

 Recentul studiu al lui Francois Furet despre „ideea comunista“ a primit in martie 1995
premiul cartii politice a anului, ceea ce de fapt a cinstit mai mult juriul, destul de perspicace
pentru a face o astfel de alegere, decat pe autor. Nu de distinctii si titluri mai are nevoie
Francois Furet, fost director la Scoala de Inalte Studii Sociale, profesor la Universitatea din
Chicago si presedinte al Fundatiei Saint-Simon... Trecut: e prima retrospectiva de proportii de la
implozia comunismului, aparitie rara in vidul de idei ce s-a instalat, de la naruirea Zidului din
Berlin, in gandirea politica din Franta. Până acum, nici unul din verbele legate de comunism nu
putuse fi conjugat la trecut. Idee, si nu realitate, deoarece comunismul nu a alcatuit un tot, ci s-
a prezentat sub doua forme politice diferite: la putere, in Est, a ramas secret si inchis asupra lui
insusi, in timp ce in Vest, unde domnea doar in spirite, a fost public si deschis.Originalitatea
eseului lui Furet sta in faptul ca, analizand iluzia din Vest, ii arata toata raspunderea in
camuflarea si in intretinerea solara a realitatii sumbre din Est... Furet e poate primul care
pronunta cu atata patetica luciditate un mea culpa occidental pentru predarea unei jumatati de
continent colonizarii sovietice. http://www.humanitas.ro/humanitas/trecutul-unei-iluzii

Recentul studiu al lui Francois Furet despre „ideea comunista“ a primit in martie 1995 premiul
cartii politice a anului, ceea ce de fapt a cinstit mai mult juriul, destul de perspicace pentru a face o
astfel de alegere, decat pe autor. Nu de distinctii si titluri mai are nevoie Francois Furet, fost director
la Scoala de Inalte Studii Sociale, profesor la Universitatea din Chicago si presedinte al Fundatiei
Saint-Simon... E prima retrospectiva de proportii de la implozia comunismului, aparitie rara in vidul
de idei ce s-a instalat, de la naruirea Zidului din Berlin, in gandirea politica din Franta. Pana acum,
nici unul din verbele legate de comunism nu putuse fi conjugat la trecut. Înca din prefata, autorul se
explica. Dupa el, comunismul n-a lasat decat praful si pulberea unor societati atomizate. Nu poate, in
aceste conditii, fi vorba de o istorie a comunismului, ci doar de „iluzia comunismului [care a durat]
atata timp cat Uniunea Sovietica i-a dat consistenta si viata“.Originalitatea eseului lui Furet sta in
faptul ca, analizand iluzia din Vest, ii arata toata raspunderea in camuflarea si in intretinerea solara a
realitatii sumbre din Est... Furet e poate primul care pronunta cu atata patetica luciditate un mea
culpa occidental pentru predarea unei jumatati de continent colonizarii sovietice.
https://www.goodreads.com/book/show/19545924-trecutul-unei-iluzii

Istoric al Revoluției franceze, fin observator al democrației devenită, după propriile mărturisiri,
marele subiect al existenței sale, membru al Partidului Comunist Francez în anii ‘50, François Furet a
avut de mai multe ori utopia pe agenda sa intelectuală.Niciuna dintre cărțile sau studiile sale nu tratează
acest subiect de-a dreptul. Într-o singură conferință, pronunțată la Lisabona în mai 1997, cu numai câteva
săptămâni înainte de moartea sa, abordează chestiunea în mod direct.Mai mult, adversarii săi de stânga și de
extrema dreaptă au făcut din Furet un lichidator al utopiei, atribuindu-i responsabilitatea de a fi devitalizat
stânga de una dintre principalele sale surse de energie atunci când i-a cerut să renunțe la visele și proiecțiile
imaginare pentru a se concentra asupra realității de care se îndepărtase.Ca să ne convingem e suficient să ne
aplecăm mai îndeaproape asupra operei sale de istoric al politicului, așa cum s-a cristalizat ea începând din
anii ‘70.Totul indică, însă, că asemenea multora dintre contemporanii săi, tineri intelectuali, istorici sau
sociologi, angajați ca și el în rândurile PCF, asocia comunismul cu un ideal științific mai degrabă decât cu
spiritul utopic, în orice caz atât cât tradiția marxistă a timpului o putea concepe, anume ca o acțiune
fundamentată înainte de toate pe concepția unei societăți desăvârșite, în care și-ar găsi rezolvarea toate
contradicțiile societății liberale. Marxismul acestei generații de intelectuali este în primul rând un marxism de
observație și de analiză, mai puțin un marxism profetic.Să ne întoarcem, așadar, spre ceea ce Furet a scris
ulterior despre comunism, într-o critică pe care a diseminat-o progresiv și care și-a găsit punctul de maximă
afirmare în Trecutul unei iluzii. Titlul anunță un veritabil program, o anchetă asupra istoriei relațiilor țesute
între intelectualii europeni și “ideea comunistă” în secolul XX.Aceasta din urmă este, așadar, definitiv clasată
în categoria “iluziilor“, cu alte cuvinte a viselor inaccesibile, a aparențelor înșelătoare și, fără îndoială, a
utopiilor deșarte. Trebuie spus, totuși, că aceste formule nu sunt foarte răspândite în opera lui Furet, care
alege termenul “iluzie“ . Există, așadar, pentru Furet, utopie în comunism (marxism) și, dacă da, ce fel de
utopie? I se întâmplă, chiar dacă rareori, să vorbească despre “utopia comunistă“. În comunism utopia devine
“criminală“, termen pe care îl folosește pentru utopie și atunci când evocă derivele democrației.Utopia
comunistă este aproape de religie prin forța psihologică a devoțiunii pe care o pretinde.În Trecutul unei iluzii,
Furet afirmă că ideologia comunistă solicită “o investiție psihologică asemănătoare celei a credinței
religioase“iar capitolul al patrulea al lucrării se intitulează semnificativ “Credincioșii și dezamăgiții“.Conform
lui Furet, bolșevicii ruși au fost, spre deosebire de revoluționarii de la 1789, excelenți tacticieni, dar jalnici
strategi, cât timp viziunea lor despre viitor era complet utopică, noțiune pe care trebuie să o înțelegem,
odată mai mult, în sens negativ: utopia apare ca o forță spirituală purtătoare de erori, aflată la originea unei
bruscări a istoriei care generează crime atroce. Bolșevicii reușeau să anticipeze excelent viitorul imediat, pe
care îl știau plin de tragedii și presărat cu posibile accidente de parcurs. După Revoluție, dreapta legitimistă a
cultivat utopii retrograde, dornică să ofere viitorului calitatea unui trecut depășit prin mișcarea însăși a
istoriei. Această utopie nu este mai puțin distructivă decât cea a unor dintre revoluționari și au în comun ceea
ce pare să fie principala caracteristică a utopiilor contemporane în ochii lui Furet: negarea istoriei și a
perpetuei sale incertitudini.Într-un interviu pe l-a acordat la scurt timp după dispariția lui Furet, Paul Ricoeur
evocă scrisorile pe care le primise de la acesta și în care istoricul se îngrijora pentru soarta pasiunilor
revoluționare. Ce supapă ar mai putea găsi acestea ? Democrația îi părea că a devenit prea procedurală și
insuficient de entuziasmantă. În acord cu Ricoeur, estima că exersarea libertăților publice în absența pasiunii
risca să conducă democrația la sufocare. https://www.lapunkt.ro/2015/09/istoricul-in-fata-timpului-trecutul-
si-prezentul-utopiei-la-francois-furet/

Sem.7

Claude Lefort, Complicația. Recurs asupra comunismului,

O polemică aprinsă și-a făcut loc de curând între unii dintre colaboratorii revistei LaPunkt și
scriitorul Vasile Ernu. Totul a început cu un articol publicat de către Angelo Mitchievici, intitulat
„Lenin și nostalgia sau oameni și statui”, în care Ernu este acuzat, pe un ton liric, utilizând o
generoasă paletă de artificii retorice – de nostalgie leninistă. Textul lui Mitchievici este sobru,
elegant, elocvent și captivant. Mitchievici sesizează atașamentul subiectiv al lui Ernu față de ce a
însemnat pentru generația sa Uniunea Sovietică și mitul leninist. Dar nu înțeleg de ce „repetarea
lui Lenin” trebuie să fie una invariabil leninistă. De fapt, repetarea lui Lenin este imposibil să
mai aibă loc vreodată pe coordonate leniniste: nu trăim în Rusia secolului XIX unde cenzura,
corupția, analfabetismul și înapoierea generală alcătuiau, împreună cu organizațiile mici și
radicale ale nihiliștilor (radicalizate tocmai din cauza incapacității de a își propaga mesajul
revoluționar printre țăranii apatici și mefienți) un cocktail Molotov. Nu cumva ne simțim cu toții,
în actualul context politic, mai mult sau mai puțin, mai rușinați sau mai îndrăzneți, mai mult sau
mai puțin dispuși să o recunoaștem – comuniști? Acesta este sensul originar al comunismului, nu
distorsiunea leninistă care i-a fost aplicată și care a fost atât de bine sedimentată semantic încât a
acoperit aproape integral semnificația atribuită conceptului de către creatorii săi.Bolșevicii
repudiau integral scrierile lui Bernstein, ca și scrierile altui social democrat de marcă, Karl
Kautsy, care afirmase tranșant că socialismul fără democrație este de negândit și că măsura în
care bolșevismul s-a instaurat în Rusia revoluționară este direct proporțională cu reculul
autenticelor principii socialiste.Pe scurt, două tabere de istorici s-au confruntat în privința
judiciozității conceptului de totalitarism. Prima, reprezentată de filosoful Jürgen Habermas, se
pronunță pentru înțelegerea nazismului ca rău unic și deopotrivă original: a fost pentru prima
oară în istorie când s-a urmărit exterminarea unui popor pe baze exclusiv etnice. A doua poziție,
reprezentată de istoricul Ernst Nolte, a cărui scrieri au articulat de fapt controversa, consideră că
nazismul trebuie înțeles în contextul epocii interbelice (criză economică, șomaj, soldați din
primul război mondial care nu își puteau reface viața), în primul rând ca o reacție la ascensiunea
bolșevismului. Gulagurile au existat înainte de lagărele de exterminare naziste, observă
Nolte.Fascismul german va prelua aceste idei un secol mai târziu, beneficiind de un sol ideologic
fertil: admirația de sorginte prusacă pentru armată și pentru statul represiv în jurul căreia
Germania s-a unificat politic. Naziștii vor încerca deci să îmbine dimensiunea materială a
modernității (tehnologie șamd.) cu o dimensiune axiologică antimodernă, provenită din ideologia
romantismului german. Comunismul, pe de altă parte, a încercat, așa cum am menționat mai sus,
să smulgă modernității promisiunea de egalitate, nu numai pe cea de libertate, considerând că
acest ideal a fost abandonat sau chiar trădat. Comuniștii nu și-au propus niciodată exterminarea
pe criterii etnice a vreunui popor, cel puțin nu integral (mă refer aici la deportările din perioada
comunistă, care oricum nu pot fi comparate cu Holocaustul): criteriile lor de represiune erau
economico-sociale.Clasele.(Eterna poliloghie: stânga ca țap ispășitor sau despre lumea în care trăiți).
Marx atribuie democraţiei un „sens special şi pervers”, este valorizată ca adevărată sau falsă. Ea
înseamnă guvernarea poporului prin popor; „vulgară” şi iluzorie până la „democraţia adevărată”, în
comunism. În enunţul tocquevillian, Claude Lefort (1924-2010) - un filozof, exeget al limbajului – observă
o dublă mişcare: o expunere de ordin pedagogic, ca să explice şi să convingă şi, în paralel, o destabilizare
care reinstaurează la fiecare pas nesiguranţa sensului sau „complicaţia”. Ambivalenţa, reversibilitatea
termenului democraţie şi, prin acestea, actualitatea sa conceptuală sunt un bun exemplu al caracterului
complex al conceptului. Un interpret al lui Tocqueville descoperă 19 sensuri ale democraţiei pe care
autorul francez le utilizează cu o mare subtilitate. Printre ele: suveranitatea poporului, un nou regim
politic, autoguvernarea, egalitatea condiţiilor, un fenomen social irezistibil etc.
empState/Downloads/DEMOCRATIE_EGALITATE_LIBERTATE_LA_TOCQUE.pdf