ISTORIA RELATIILOR INTERNATIONALE

PARTEA I

1
 CUPRINS

1. Trecere în revistă a relaţiilor internaţionale cu insistări asupra revoluţiei engleze

(1642-1648) şi a păcii westfalice (1648) …………..……………………………..………….3
2. Contribuția Păcii de la Westphalia laSistemul Internațional Modern …………………..…10
3. Evolutia sistemului international ...…………………………………………………………14
3.1. De la iceputuri pina la Revolutia franceza ...
………………………………………...14
3.2. Sistemul international intre 1815 si 1914 ...…………………………………………
15
3.3. Relatiile internationale in perioada de dinintea primului Razboi Mondial. Sistemul
international interbelic ……..……………………………………..…………………16
4. Originile sistemului modern de relatii internationale. Importanta si consecintele pacii
Westphalice ………………………………………………………….……………………..19
4.1. Suveranitate, ratiune de stat si echilibrul puterii. Europa dupa Pacea de la
Westphalia …………………………………………………………………………...21
5. Perioada Evului Mediu. Mutaţiile care se produc în ultima parte a Evului Mediu. Pacea
Westfalică reglementări, semnificaţi……………………………………………..…………24
5.1. Sistemul de relaţii internaţionale vest-european …………………………………….24
5.2. Prevederile tratatului Westfalic: Munster şi Osnabruck în vestul Germaniei
Tratatul de la Munste …………………………………………………..……………25
5.3. Tratatul de la Westfalia (1648) ………………………………………………….…..25
5.4. Semnificaţia tratatului ……………………………………………………………....26
5.5. Trăsături ……………………………………………………………………..………27
6. Relaţiile internaţionale între 1648-1713. Preponderenţa continentală a Franţei şi lupta
marilor puteri pentru asigurarea echilibrului de forte …………………………..…………..28
7. Problema oriental ……………………………………………………………….…………..35

2
 1. Trecere în revistă a relaţiilor internaţionale cu insistări asupra
revoluţiei engleze (1642-1648) şi a păcii westfalice (1648)

Începutul istoriei diplomaţiei se confundă cu începutul istoriei civilizaţiei, dar despre o

diplomaţie în adevăratul sens al cuvântului, nu se poate vorbi decât odată cu apariţia statului.
Definită sintetic ca "ştiinţa sau arta negocierilor", sau "ştiinţa raporturilor internaţionale”
cuprinde întregul sistem de interese care iau naştere din raporturile stabilite înre naţiuni, scopul său
direct, fiind menţinerea păcii şi bunei armonii între state.
Aparent istoria diplomaţiei se confundă cu istoria relaţiilor inter-naţionale. În realitate
confuzia este determinată numai de folosirea titlurilor generice de "istoria diplomaţiei" sau "Istoria
diplomatică" la un mare număr de lucrări care tratează evoluţia raporturilor dintre state. Istoria
relaţiilor internaţionale studiază apariţia şi dezvoltarea marilor probleme, internaţionale, sau aşa
cum spune istoricul francez Jacques Droz, politica externă a marilor puteri. Istoria relaţiilor
internaţionale, nu se limitează numai la o expunere cronologică a evenimentelor importante ale
istoriei omenirii, ci ea analizează cauzele psihologice, pune în lumină interesele multiple şi
inter¬acţiunile ascunse.
Instrumentul principal de înfăptuire a relaţiilor internaţionale este diplomaţia, alcătuită din
ansamblul de mijloace şi activităţi specifice pe care un stat le pune în slujba politicii sale externe.
Dezvoltarea diplomaţiei a fost marcată de trei faze. Prima şi cea mai lungă a fost perioada
ambasadelor temporare (solemne) proprie antichităţii şi evului mediu. Suveranii îşi trimiteau
ambasadorii la o curte străină cu prilejul încheierii unui tratat de pace sau alianţă, sau pentru
omagierea unui eveniment important (naştere, căsătorie, încoronare etc.). Faza a doua, cea a
ambasadelor permanente în statele străine, conduse de guvern prin intermediul unui departament
diplomatic central a apărut spre sfârşitul evului mediu şi caracteri¬zează epoca modernă şi
contemporană. Permanetizarea ambasadelor a asigurat continuitatea relaţiilor diplomatice. Faza a
treia, a congre¬selor şi conferinţelor diplomatice este produsul epocii modeme şi este considerată ca
cea mai proprie modalitate de înlăturare a stărilor de conflict politic şi armat dintre state.
Ambasadele permanente s-au născut dintr-un ansamblu de circumstanţe dintre care cele mai
semnificative sunt următoarele: înlocuirea statului dezagreat şi a acţiunii de ieraihizare politică din
Europa evului mediu prin centralizarea puteri (alcătuirea marilor monarhii modeme Franţa, Spania,
Anglia, la mijlocul secolului XV); ofensiva turcilor în Orient; marile războaie ale Occidentului
(războiul de o sută de ani, războiul "celor două roze", războaiele italiene.
Mai repede decât marile monarhii europene, statele italiene, datorită gradului mai înalt de
dezvoltare al forţelor de producţie, dar şi din cauza fărâmiţării politice au simţit nevoia asigurării
unui echilibru în peninsulă prin exploatarea intereselor divergente şi convergente şi acordarea de
concesii reciproce. Aceşti factori au fost puşi în valoare cu ajutorul diplomaţiei şi în mod necesar au
apărut instituţii şi modele noi în sensul modern al cuvântului. Consecinţa politică a fost sistemul
croat prin pacea de la Lodi (1454) semnată de către Florenţa, Neapole, Roma, Milano şi Veneţia,
care a asigurat echilibrul dintre principalele state italiene şi a garantat pacea şi independenţa Italiei
pentru aproape o jumătate de secol8. Dar statele italiene nu dispuneau de forţe suficiente care să le
asigure integritatea şi independenţa în condiţiile în care monarhiile vecine, tot mai consolidate şi
centralizate îşi aţintiseră privirile asupra lor. Singura posibilitate de salvare era asigurarea unui
echilibra politic mai larg, cu alte cuvinte organizarea Europei în mare, cum era Italia organizată în
mic. De aici necesitatea ambasadelor permanente, care prin intermediul agenţilor să spioneze
intenţiile tuturor şi la momentul potrivit să paralizeze pe cale diplo-matică tendinţele de supremaţie
ale statelor puternice şi ambiţioase.
Diplomaţia organizată în adevăratul sens al cuvântului a apărat atunci când papalitatea a
devenit o forţă politică în Europa. Interesele Romei pontificate în statele creştine au fost susţinute
de timpuriu de reprezentanţi (nunţii) sau agenţi.
Începutul făcut de diplomaţia pontificată în direcţia ambasadelor permanente a fost amplificat
cu mijloace superioare de republica Veneţia. Sub influenţa Romei şi din contactul cu Imperiul
3
bizantin, de la care a împrumutat structura şi metodele diplomaţiei, Veneţia şi-a organizat temeinic
diplomaţia.
Marile interese comerciale a obligat Veneţia să strângă relaţiile diplomatice cu statele străine,
ca să-şi asigure o reprezentare şi o apărare continuă. Pentru aş atinge pe deplin scopul, aceste
ambasade au fost investite cu un caracter permanent.
Organizarea diplomaţiei veneţiene s-a făcut prin legi şi decrete foarte severe. Legea interzicea
ambasadorilor să aibă vreo proprietate în ţara în care erau acreditaţi. Graţie unei alte legi, votată în
decembrie 1268, istoria dispune astăzi de celebrele "relazioni" (rapoarte) şi "dispacci" (depeşe) ale
ambasadorilor veneţieni, martori oculari, inteligenţi şi pătrunzători, buni politicieni şi scriitori.
Aceştia erau obligaţi ca în termen de 15 zile de la întoarcerea în patrie să prezinte un raport complet
senatului despre misiunea lor şi despre situaţia ţării respective (din punct de vedere geografic,
etnografic, compoziţia şi moravurile curţii, situaţia economică, financiară şi politică, legăturile cu
alte state etc.) Legea a rămas în vigoare până la dispariţia republicii în 1797 şi cu toate că mai multe
incendii au distrus o parte din arhivele Veneţiei, există culegeri de rapoarte amănunţite de la 1492
până la 1797 şi de depeşe între 1554-1797, după care se poate scrie astăzi foarte bine o istorie a
Europei în secolele XVI-XVII în viziunea ambasadorilor veneţieni.
De asemenea, Veneţia, ca şi celelalte state italiene, a folosit pe scară largă cifrul diplomatic,
destul de uşor de dezlegat la început, dar tot mai sigur pe măsură ce arta cifrării s-a perfecţionat.
Atât instrucţiunile, cât şi depeşele erau cifrate, cu acest lucru ocupându-se persoane speciale, iar
codul se afla în păstrarea "Consiliului celor zece".
Exemplul curţii pontificale, care avea reprezentanţi (nunţi) în toate statele catolice ale
Veneţiei, reprezentată în toate regiunile unde avea interese comerciale a fost urmat în curând de
Milano şi Florenţa. De asemenea, de către ducele Milanului Francesco Sforza, a unei misiuni
permanente la Genova, în 1455, imitată, cinci ani mai târziu, de Savoia şi apoi de toate statele
italiene, a marcat sub aparenţa unei simple perfecţionări tehnice, o etapă decisivă în istoria şi
concepţia diplomaţiei.
Franţa a adoptat sistemul ambasadelor permanente în vremea lui Ludovic al XlI-lea (1499-
1515). Acesta ca să înlătură suspiciunile cu care erau înconjuraţi ambasadorii a inventat o teorie
potrivit căreia suveranul care avea cât mai mulţi reprezentanţi ai altor state la curtea sa se bucura de
o faimă deosebită. Graţie acestei ficţiuni instituţia ambasadei a fost privită cu mai multă bunăvoinţă
şi astfel a putut să se generalizeze.
Diplomaţia medievală franceză a fost serios organizată după modelul italian de Francisc I.
Influentă şi subtilă ea a contribuit din plin la realizarea unei politici externe vast concepute şi ferm
executate. Franţa şi-a trimis ambasadorii în Suedia, Danemarca, Statele germane, Polonia şi ceea ce
creştinătatea n-a putut concepe, la Constantinopol. O reţea întinsă de agenţi secreţi furniza regelui
informaţiile de care avea nevoie.
La 1 ianuarie 1589 Henric al III-lea a înmănunchiat pentru prima oară afacerile străine în
mâinile unui singur secretar de stat, în persoana lui Louis Révol. Această reglementare n-a rezolvat
situaţia în mod definitiv, afacerile externe fiind, după un timp, din nou împărţite între diverşi
secretari. Sesizând gravele incoveniente care rezultau din această împărţire Richelieu a prezentat lui
Ludovic al XIII-lea un proiect "de punere a tuturor afacerilor străine într-o sigură mână". Ordonanţa
din 11 martie 1626 a încredinţat afacerile străine primului secretar de stat numit special în acest
scop, Phélypeaux d’ Herbault.
Începând cu Richelieu, influenţa diplomaţiei franceze va creşte mereu ajungând în timpul lui
Ludovic al XIV-lea predominantă şi universală. Richelieu a fost primul om de stat care a acordat
diplomaţiei importanţa pe care o merita. Principiile pe care le-a elaborat în acest domeniu, după
care s-a călăuzit şi pe care le-a transmis urmaşilor în aşa fel încât să le aibă totdeauna în vedere pot
fi rezumate în şase puncte principale: a) interesele statului sunt mai presus de orice "opinii şi
prejudecăţi sentimentale, doctrinare sau ideologice"; b) politica oricărui guvern "nu poate fi
încununată de un succes dacă nu se bucură de spijinul opiniei publice naţionale"; c) echilibrul
politic dintre marile puteri este singura modalitate de asigurare a liniştii şi a siguranţei statelor
europene; d) tratativele (p.11) diplomatice trebuie să constituie o activitate permanentă; ele nu sunt
4
rezultatul unui fapt întâmplător, ci un act conştient, care nu trebuie întrerupt nici în timp de pace,
nici în timp de război; negocierile înseamnă mai mult decât reglementarea unor chestiuni litigioase
ele sunt un mijloc de informare; e) tratatul (de pace, de alianţă, economic etc.) trebuie încheiat cu
maximă responsabilitate şi odată încheiat trebuie respectat cu stricteţe; "el trebuie să cuprindă
stipulaţii precise, care să excludă orice subterfugii sau interpretări ulterioare, care pot crea stări de
tensiune"; f) "ambasadorul nu trebuie să nesocotească instrucţiunile, căci riscă să compromită
bunele intenţii ale suveranului său".
Principiile lui Richelieu - ca de altfel întreaga politică externă iniţiată de acesta - au fost
aplicate în continuare, dacă nu cu aceeaşi strălucire, cu siguranţă cu aceeaşi tenacitate şi cu mai
multă şiretenie de Mazarin.
În prima jumătate a secolului al XVII-lea întreaga energie a diplomaţiei europene a fost
absorbită de un conflict care a depăşit, prin durata şi ororile sale, tot ceea ce Europa medievală
cunoscute până atunci şi anume Războiul de treizeci de ani (1618-1648). Acest conflict - unic prin
lungimea lui, schimbarea frecventă a scenei şi a mobilurilor sale - a fost una din ultimele
manifestări ale unei crize mult mai ample: trecerea în Europa occidentală şi centrală de la timpurile
medievale, la timpurile modeme". Păstrând ceva din caracterul brutal al războaielor religioase din
secolul precedent, Războiul de treizeci de ani prezintă totdată şi multe din trăsăturile narilor
războaie care au zguduit Europa în epoca modernă. Pornit dintr-un eveniment local şi religios
(insurecţia boemienilor10 împotriva casei de Austria), el a căpătat repede caracterul şi dimensiunile
unui război general european, în care s-au angajat majoritatea statelor, grupate în două tabere
confesionale (catolică şi protestantă) conduse de Habsburgi şi de Bourboni. Deşi în aparenţă
ambele au luptat pentru un ideal religios, în realitate ele au urmărit scopuri politice bine definite.
Printr-un efort suprem Habsburgii au încercat să edifice monarhia universală catolică care obsedase
atâta vreme minţile lui Carol Quintul şi Filip al II-lea. Dacă în prima jumătate a secolului al XVI-lea
împotriva acestui plan monstruos se ridicase numai Franţa, iar în cea de-a doua jumătate şi Anglia şi
Provinciile Unite, acum Habsburgii sunt nevoiţi să înfrunte puternica coaliţie a statelor pro¬testante,
care îşi făcuseră din apărarea confesiunii lor, un scut împotriva tendinţelor de hegemonie universală
a Casei de Austria. Alături de ele, la început, iar apoi în fruntea lor, Franţa a contrapus planurilor
Habsburgilor un proiect tot atât de ambiţios conceput de Henric al IV-lea şi executat cu fermitate de
Richelieu şi Mazarin. "Le grand dessein" (Marele proiect) prevedea alcătuirea unei serii de alianţe
cu statele străine în vederea distragerii puterii continentale a Casei de Austria şi a realizării unei noi
împărţiri a Europei în detrimentul Sfântului Imperiu roman de naţiune germană.
Războiul de treizeci de ani a afectat într-un fel sau altul întreaga Europă şi nu în ultimă
instanţă ţările din sud-estul continentului. Faptul că Imperiul otoman nu a putut să intervină direct în
conflict, din pricina războaielor aproape neîntrerupte cu Persia (1578-1639) şi cu Polonia (1612-
1633) a îngăduit principiilor Transilvaniei să ia parte activă la război, alături de puterile protestante
şi de Franţa şi, împotriva Habsburgilor austrieci, care nu renunţaseră câtuşi de puţin la intenţia de a
pune stăpânire pe principatele româneşti şi în primul land pe Transilvania. Prin acţiunile lor
antihabsburgice principii Transilvaniei au încercat să consolideze statutul aproape independent şi
poziţia internaţională a statului lor şi să preîntâmpine eventualele agresiuni din partea Austriei. Dar
pentru sud-estul european în general şi pentru Transilvania în special, Războiul de treizeci de ani a
fost mult mai important prin urmările sale. Înfrântă în Germania şi oprită de acum înainte să-şi
recapete autoritatea în imperiu, Austria şi-a canalizat întreaga energie în expansiunea spre această
parte a Europei, drept care, spre sfârşitul secolului al XVII-lea, aici se vor produce, din punct de
vedere politic, mutaţii importante.
La începutul secolului la XVII-lea Habsburgii austrieci stăpâ¬neau arhiducatul Austriei,
Styria, Carintia, Camiola, Tyrolul, Alsacia, oraşele de pe Rin, Silezia, Moravia, Croaţia, Boemia şi
partea de nord a Ungariei, coroana imperială asigurându-le, de asemenea, însemnate avantaje.
Politica germană a Casei de Austria, destul de ştearsă sub primii paşi ai lui Carol Quintul, a început
să se facă din nou simţită în timpul domniei împăratului Matei (1612-1619) şi să se afirme cu putem
sub Ferdinand al II-lea (1619-1637), campion energic al catolicismului.

5
 Richelieu, atâta timp cât a condus destinele Franţei a făcut tot ce i-a stat în putinţă să o plaseze
în fruntea statelor europene. Pentru aceasta s-a folosit cu măiestrie de resursele inepuizabile ale unei
diplomaţii iniţiate şi a speculat cu abilitate dezavantajele inamicului. Până când nu a dispus de o
armată şi flotă nu a riscat să angajeze Franţa direct în războiul cu Germania, preocuparea sa capitală
fiind menţinerea imperiului într-o permanentă stare de tensiune, provocată de luptele interne, sau de
atacurile din exterior. Statele protestante din Germania, Olanda, Danemarca, Suedia, Transilvania,
Veneţia au fost aliaţii direcţi sau indirecţi pe care Franţa i-a opus împăratului.
Imediat ce a venit la putere Richelieu a întrezărit marile avantaje pe care le putea avea Franţa
de pe urma politicii orientate. El a reluat combinaţiile diplomatice de acolo de unde le lăsase Henric
al IV-lea. Turcia şi Principatele Române (Transilvania, Moldova, Ţara Românească) au intrat iarăşi
în combinaţiile politice ale Franţei.
Gustav Adolf al Suediei a fost chemat în Germania de către Franţa şi Veneţia. Prin tratatul de
la Sain Jean de Maurienne (11 iulie 1630) el s-a obligat să restabilească în imperiu vechile libertăţi
adică situaţia din 1618. Dar independent de obligaţiile pe care şi le-a asumat, Gustav Adolf urmărea
în Germania propria sa politică: compensaţii teritoriale pentru restabilirea finanţelor şi deschiderea
de
noi drumuri pentru fierul şi arama suedeză (imperialismul baltic) şi salvarea protestantismului
care era pe punctul de a sucomba (cruciada protestantă).
Suedia deşi lipsise Rusia de "fereastra baltică" (Ingermania şi Carelia) şi Golful Finlandei
devenise "un lac suedez", în anii următori, aceasta a fost nevoită să se apropie de Gustav Adolf ca
să contrabalanseze planurile Poloniei. Ţarul Mihail Romanov a acordat Suediei subvenţii sub formă
de cereale pentru a-şi aproviziona trupele care luptau în Polonia, în schimb, Gustav Adolf a
contribuit la reorganizarea armatei ruse. Conform înţelegerii cu Suedia, ţarul va ataca în 1632
Polonia, obligându-1 pe regele Vladislav să renunţe la tronul Moscovei (Tratatul de la Polianovka -
14 iunie 1634). Nu va reuşi însă să smulgă de la polonezi oraşele pierdute în 1618 (Smolensk,
Cemigov şi Novgorod-Severski).
Cu Polonia, Gustav Adolf s-a războit din mai multe motive: vroia să o scoată cu totul din
Livonia, să-l oblige pe regele Ioan Sigismund să renunţe definitiv la coroana Suediei şi să pună
capăt ofensivei contra reformei. Catolic înfocat şi discipol al iezuiţilor, regele Sigismund era unul
din aliaţii de nădejde ai Habsburgilor. De altfel, Polonia a fost prima ţară redată integral
catolicismului prin activitatea iezuiţilor. În planul de catolicizare şi necatolicizare papa şi împăratul
rezervaseră Poloniei un loc important: readucerea la catoli¬cism a ţărilor scandinave şi extinderea
cu ajutorul iezuiţilor a influ¬enţei catolicismului în Principatele Române şi în Rusia. Polonia mai
intra şi în calculele politice ale Spaniei. Olivares vroia să sufoce economic Olanda închizând Baltica
negustorilor olandezi cu ajutorul Poloniei. Hansa, revitalizată trebuia să elimine apoi orice încercare
de concurenţă. Nimic nu era mai periculos pentru Olanda, care îşi trăgea puterea din activitatea
comercială, decât acest plan perfid al Madridului. Mizând pe francezi, la 1 decembrie 1640,
portughezii au declanşat insurecţia anti-spaniolă ocupând Lisabona şi îl proclamă pe ducele de
Braganza rege, sub numele de Juan al IV-lea (1640-1656).
Aceasta era de fapt declaraţia de independenţă a Portugaliei. Noul monarh şi-a concentrat
toate eforturile pentru consolidarea noii dinastii, pregătind ţara pentru război şi pentru recunoaşterea
actului săvârşit la 1 decembrie de către statele Europei. Franţa s-a angajat imediat să dea
ajutor Portugaliei, tratatul de la Paris (1 iunie 1641) stabilind alianţa între cele două ţări. În
ciuda eforturilor depuse, diplomaţia portugheză nu a putut obţine promisiunea Franţei de a nu
încheia pace cu Spania fără participarea Portugaliei.
În momentul morţii lui Richelieu (4 decembrie 1642), Franţa izbândise pe toate fronturile.
Împăratul bătea în retragere, iar Spania era redusă la apărare. În Germania, Franţa pusese stăpânire
pe Alsacia, Brisach şi oraşele de pe Rin, în Nord, împreună cu olandezii ocupase Artois, în Italia
cucerise Casalul, iar în Spania cea mai mare parte din Catalonia şi Roussillon. Moartea lui
Richelieu nu a schimbat cu nimic direcţiile generale ale politicii franceze. Cardinalul Mazarin14 a
respectat ad-literam testamentul său politic. El a preluat şi finalizat planurile înaintaşului său "fără

6
grandoare, fără înalte şi impunătoare principii, dar cu siguranţă, cu străruinţă, cu deplină reuşită".
Adoptând metodele şcolii italiene, Mazarin a dat diplomaţiei franceze mai multă supleţe.
Putem afirma fără teama de a greşi că Războiul de treizeci de ani a implicat în aceeaşi măsură
atât forţele armate, cât şi cele diplomatice ale statelor angajate. De la declanşarea insurecţiei în
Boemia (1618) şi până la semnarea tratatelor de la Munster şi Osnabruck (1648), toate statele
implicate în conflict, fără excepţie au dus tratative fie pentru a crea defecţiuni adversarului, a
câştiga aliaţi sau neutralitatea unor ţări, fie pentru a-şi reglementa propriile pretenţii sau a încheia o
pace separată. Din rândul acestora se detaşează, fără îndoială, Franţa. Perioada începută de Henric
al IV-lea şi terminată de Mazarin, din care cea mai mare parte este acoperită de Războiul de treizeci
de ani, este considerată "secolul de aur al diplomaţiei franceze".
La începutul anului 1640, din iniţiativa lui Maximilian de Bavaria, principii electori s-au
întrunit la Nurnberg ca să discute înlăturarea separatismului religios şi să impună împăratului
părăsirea alianţei spaniole şi încheierea păcii. Ferdinand al III-lea s-a arătat dispus să încheie pace,
dar numai cu statele imperiului, orice participare străină fiind exclusă. Proiectul său viza iniţial
acordarea unei amnistii generale şi restabilirea situaţiei dinaintea războiului. Numai intervenţia
electorului Bavariei l-a determinat pe Ferdinand să accepte, în ultimul moment, necesitatea
încheierii păcii cu Franţa şi aliaţii ei.
Tratatul de pace preliminar a fost semnat la 25 decembrie 1641 la Hambrug. împăratul a
consimţit ca tratativele să se desfăşoare simultan în două oraşe din Westfalia, cele două congrese
fiind considerate de fapt unul singur. Pentru tratativele cu Franţa a fost desemnat Munsterul catolic,
iar pentru negocierile cu Suedia Osnabruckul protestant. Cele două oraşe erau declarate neutre şi
evacuate de forţele militare. Data începerii congresului a fost fixată la 25 martie 1642. Practic
negocierile au început în noiembrie 1643 la Osnabruck şi în decembrie 1644 la Munster.
Lucrările congresului au durat cu intermitenţe mai bine de 6 ani şi s-au încheiat cu semnarea
tratatului de la Munster, la 24 octombrie 1648. Ceea ce numim îndeobşte tratatul de pace de la
Westfalia se compune de fapt din două instrumente : 1) tratatul de la Osnabruck (6 august 1648)
dintre Suedia şi împărat şi 2) tratatul de la Munster dintre Franţa şi împărat. Însă aceste tratate au
fost considerate unul şi acelaşi, întrucât clauzele unuia sunt cuprinse şi în celălalt. Pentru
simplificarea prezentării chestiunilor principale care fac obiectul tratatelor am împărţit clauzele
păcii în trei categorii: teritoriale, politice şi religioase. Le vom examina însă în ordinea inversă, care
corespunde de fapt evoluţiei Războiului de treizeci de ani.
Pornind de la libertatea religioasă, pentru care se vărsase atâta sânge vreme de trei decenii,
pacea de la Westfalia a proclamat amnistia generală (art.VII)15 şi a reconfirmat păcile religioase de
la Passau (1552) şi Augsburg (1555), avantajele dobândite de lutherani fiind extinse şi asupra
calviniştilor (art.V). Cu alte cuvinte s-a stabilit "egalitatea confesională, constituţională şi marele
principiu al liberei determinări a statelor pentru una sau alta din religii.
Din punct de vedere politic rezultatul cel mai real a fost eşecul politicii Habsburgilor.
Împăratul nu mai putea hotărî nimic pe viitor în afacerile generale ale imperiului fără concursul
dietei, vechile "libertăţi germanice" fiind reconfirmate. Toţi membrii imperiului (inclusiv oraşele
libere) sunt recunoscuţi fără deosebire ca suverani ai statului şi ţinuturilor pe care le poseda, având
dreptul de a încheia alianţe atât între dânşii, cât şi cu statele străine. Numărul statelor care alcătuiau
imperiul a fost fixat la 343.158 laice, 123 ecleziastice şi 62 de oraşe libere numite şi imperiale
(art.VIII). Camera imperială de justiţie era formată din 52 de membri, dintre care 26 erau catolici,
iar 24 protestanţi. De asemenea au fost admişi în Consiliul aulic şi 6 membri protestanţi. Împăratul
promitea solemn să nu acorde ajutor Spaniei în războiul cu Franţa, iar diferendul dintre Lorrena şi
Franţa urma să fie supus arbitrajului.
Am lasat la urmă clauzele teritoriale, întrucât corespund ultimelor două faze ale războiului:
cea suedeză şi cea franceză. Să nu uităm că unul din mobilurile principale ale intrării Suediei în
conflict a fost acapararea mai multor teritorii germane şi în special a Pomeraniei. Mai mult, după
marile victorii împotriva împăratului, Gustav Adolf s-a gândit la un moment dat să substituie
imperiului german distrus, un imperiu suedez. Pe de altă parte odată cu instalarea lui Mazarin la
putere, Franţa a urmărit să câştige pe lângă avantajele morale şi politice şi noi posesiuni. Să vedem
7
acum în ce măsură pretenţiile teritoriale ale Franţei, Suediei şi ale celorlalţi beligeranţi au fost
satisfăcute la Westfalia. Pentru Franţa, articolul unu din tratatul de la Munster stipulează
următoarele: împăratul renunţa definitiv şi legal la drepturile asurpa episcopatelor Toul, Metz şi
Verdun (70); el ceda de asemenea landgrafatele Alsaciei (superior şi inferior), Sundgau şi perfectura
celor zece oraşe imperiale cu excepţia Strasburgului şi Brisachului (74-75); împăratul renunţa la
suvera¬nitatea asupra Pignerolului, cedat de Savoia în 1631 Franţei (72); Franţa căpăta dreptul să
ţină garnizoană în oraşul Philippsburg (76); împăratul se angaja să nu ridice nici o fortăreaţă pe
malul drept al Rinului, între Bâle şi Philippsburg, comerţul între cele două maluri ale Rinului fiind
declarat liber, la fel şi navigaţia pe tot parcursul fluviului (82); aliaţii Franţei, ducii de Savoia,
Mantua şi Modena îşi recăpătau posesiunile pierdute. Ca să menajeze susceptibilităţile germane, se
prevede că toate teritoriile trecute în stăpânirea Franţei continuau să ţină de domeniul imperiului.
Mai târziu această prevedere va fi sursa conflictelor germano-franceze, cunoscute de noi sub forma
revizionismului istoric.
Pentru Suedia tratatul de la Osnabruck prevedea: ocuparea Pomeraniei occidentale, a insulelor
Rugen, Wollin şi Ussedom, a cetăţii Wismar din ducatul Mecklemburg -Schwerin şi a porturilor
Bremen şi Verder; o indemnizaţie de război considerabilă; voturi în dietă şi dreptul de a înfiinţa o
curte de justiţie la Wismar şi a unei universităţi la Greifswold. Suedia devine astfel cea mai
importantă dintre puterile protestante din Germania.
În sfârşit, pentru statele germane din imperiu situaţia a fost rezolvată astfel: principele palatin
reintra în posesiunea Palatinatului inferior, demnitatea electorală şi Palatinatul superior rămânând
Bavariei; electorul de Brandeburg obţinea arhiepiscoptaul de Magdeburg şi episcopatele
Halberstadt; Minden şi Camin; ducele primea episcopatele Ratzeburg şi Schwerin, iar landgraful de
Hessa şi ducele de Braunschweig păstrau abatiile secularizate.
Acestea sunt în esenţă clauzele principale ale păcii de la Westfalia, prin care s-a stabilit
egalitatea religioasă şi politică în imperiu, s-a consfinţit dezintegrarea politică a Germaniei şi s-au
pus bazele echilibrului european.16 Hegemonia Habsburgilor a luat sfârşit odată cu lichidarea
imperiului. Numai talentul şi stăruinţa lui Trautmansdorf în timpul negocierilor au salvat de la
fărâmiţare domeniile ereditare ale Casei de Austria, păstrându-se în felul acesta integritatea
nucleului din care va răsări viitorul Imperiu austriac.
Pacea de la Westfalia a anunţat echilibrul european; viaţa internaţională intră sub imperiul
unor legi politice, care, cu unele întreruperi vor domina popoarele până la apariţia Ligii Naţiunilor.
Până la Westfalia, când a dictat condiţiile echilibrului, Franţa a avut de luptat împotriva tendinţelor
Habsburgilor de a edifica imperiul catolic universal. După Westfalia monarhia franceză dobândeşte
o forţă care o face să domine în Europa şi care o îndreptăţeşte să urmărească ruperea echilibrului în
favoarea ei. Dar printre principiile invocate în mod constant în teoriile politice ale timpului se găsea
şi cel al dreptului de a acţiona pentru a preveni creşterea nemăsurată a unui singur stat, care
ameninţa securitatea generală şi independenţa celorlalte state. Drept urmare, celelalte puteri
europene nu vor pregeta să se coalizeze împotriva lui Ludovic al XlV-lea, ca să salveze echilibrul.
Tot la Westfalia a apărut şi un nou principiu de drept, dreptul popoarelor "bazat pe conştiinţa
liberă şi egalitatea tuturor statelor europene, de a-şi constitui un statut internaţional de asigurare a
drepturilor statale". Recunoaşterea suveranităţii statelor germane a fost izvorul fărâmiţării politice a
imperiului şi deci a lichidării sale. Din acest punct de vedere denumirea de "Codul naţiunilor" dată
păcii de la Westfalia este justificată. Nu se poate să nu amintim că libertatea de navigaţie pe Rin
acordată tuturor statelor, a însemnat primul pas spre internaţionalizarea drumurilor navigabile.
Pacea westfalică a mai avut şi o altă denumire, aceea de constituţie, dată de juriştii germani.
"Constitutio Westphalica" a constituit baza juridică a imperiului până la congresul de la Viena
(1814-1815). Criticând constituţia imperiului, juristul german Samuel de Pufendorff compara în
1667 Germania cu un monstru ("monstro simile"). După opinia lui un stat nu putea fi alcătuit din
mai multe state, decât dacă acestea renunţau la calitatea lor; ori statele germane în loc să renunţe la
această situaţie o accentuau tot mai mult18. Tot Pufendorff deplângea consecinţele posibile ale
dreptului de reprezentanţă diplomatică şi implicit al celui de-a încheia alianţe, acordat statelor
germane la Westfalia. Dreptul de alianţă "permitea puterilor străine să menţină Germania în stadiu
8
de inferioritate, prin alierea cu germanii". Pentru evoluţia diplomaţiei acordarea acestor drepturi
prezintă un interes deosebit, întrucât a sporit considerabil numărul diplomaţilor, diplomaţia
devenind astfel o profesiune distinctă. Din punct de vedere istoric şi diplomatic, Războiul de
treizeci de ani şi pacea de la Westfalia marchează sfârşitul unei stări de lucruri şi începutul unei
epoci cunoscută sub numele de "vechiul regim". Această perioadă de ostilităţi a fost ca un creuzet,
în care, la flacăra a treizeci de ani de lupte, diversele elemente din care se compunea Europa la
începutul secolului al XVII-lea s-au amestecat, s-au confundat şi s-au transformat. Cu ajutorul
acestor evenimente, naţionalităţile se precipitează, puterile se formează şi se întăresc, dreptul se
întemeiază, echilibrul se stabileşte".

9
 2. Contribuția Păcii de la Westphalia laSistemul Internațional
Modern
Procesul globalizării precum și influența tot mai pregnantă a organizațiilor internaționale
asupra actorilor din Sistemul Internațional, lasă loc speculațiilor conform cărora caracteristicile de
bază ale sistemului westphalian nu își mai găsesc corespondență în Sistemul Internațional modern.
Astfel, unii specialiști sunt de părere că suveranitatea statală - centrul de greutate al sistemului
westphalian, este subminată de către instituții internaționale precum Uniunea Europeană sau
Organizația Națiunilor Unite, similar cum înainte de Pacea de la Westphalia, continentul european
era controlat de către dominația habsburgică în plan politic și Biserica Catolică Romană în plan
religios.
Tratatul de Pace de la Westphalia constituie o sursă istorică de prim rang în studiul asupra
originii Sistemului Internațional modern, cât și o sursă de inspirație pentru paradigma curentului
realist, motiv pentru care această temă este una centrală în studiul Relațiilor Internaționale.
În cuprinsul lucrării, am încercat prezentarea unei scurte istorii a Păcii de la Westphalia,
încercând să evidențiez aspectele cele mai importante, precum contribuția acesteia la Sistemul
Internațional modern. Instituind principii precum cel al suveranității naționale și autodeterminării
politice, cel al egalității între state sau al neintervenționalismului, Pacea a făcut un prim pas către
modernitate. Acestor principii li s-au alăturat acțiuni concrete precum instituirea birourilor
diplomatice sau standardizarea recunoașterii internaționale.

Pacea de la Westphalia, este adesea considerată drept piatra de temelie a sistemului

internațional modern, fiind ultimul act din Războiul de Treizeci de Ani. Război care a contribuit la
declinul Imperiului Habsburgic prin diminuarea influenței în Europa de Vest – decisiv în acest sens
fiind revolta olandeză și înfrângerea armatei spaniole. Acest sfârșit de dominație habsburgică a
produs o schimbare semnificativă în raportul de forțe de pe bătrânul continent, din perspectivă
politco-militară și, în același timp a condus la o subminare a autorității papale. Drept consecință,
anul 1648 poate fi considerat o răscruce a Istoriei și a Relațiilor Internaționale, făcându-se trecerea
de la feudalism la suveranitate.
Înaintea Păcii, majoritatea organizațiilor statale din Europa erau conduse de către un împărat,
cleric sau domnitor feudal. Deși papalitatea și aristocrația feudală au păstrat o parte din putere, după
Westphalia, capacitatea Sfântului Imperiu Roman de a-și consolida hegemonia ecleziastică și
politică a fost practic distrusă. Spania recunoscând independența Olandei, statele germane obținând
autonomie politică, iar Austria nereușind să restabilească controlul asupra Europei Centrale, au
condus în mod inevitabil la prăbușirea celui mai dominant imperiu al Europei. În consecință, însăși
natura politicii europene s-a schimbat. S-a pus capăt astfel oricărei șanse ca Europa să mai poată fi
condusă de un singur împărat, ori ca Biserica Catolică Romană să se mai bucure vreodată de un
monopol asupra puterii politice sau spirituale.
După anul 1648, principala caracteristică a sistemelor de guvernământ de pe continentul
european a reprezentat-o suveranitatea națională – la rândul ei expresie a autonomiei și competiției
interstatale. Dacă sub domnia habsburgică, în special sub regele Spaniei Philip al II-lea, Biserica
Catolică Romană s-a bucurat de o influență asupra majorității Europei, în sistemul westphalian,
papalitatea și-a pierdut acest privilegiu, în parte și datorită manifestării tot mai intense a
reformiștilor.
Un decret papal emis în 1302 de către Papa Bonificiu al VIII-lea, stabilea că autoritatea
papală este mai mare decât a oricărui alt conducător „temporar”. Pacea de la Augsburg din anul
1555 a contestat această autoritate, oferind fiecărui prinț german dreptul de a alege confesiunea
religioasă a statului său conform principiului „cuius regio, eius religio”; cetățenii nu își puteau
exprima opinia în această privință, iar alte religii nu erau recunoscute. Deși Pacea de la Augsburg a
însemnat o fisură în armura papală, Biserica a reușit să își conserve autoritatea asupra unei mari
părți din Europa. Pacea de la Westphalia a provocat la rândul ei daune Papalității prin lărgirea Păcii
10
de la Augsburg, incluzând și Calvinismul drept religie recunoscută. După anul 1648, „religia și
ideologia aveau să fie abordate la nivelul jurisdicției fiecărui stat și să fie eliminate din contextul
Relațiilor Internaționale”. Astfel s-a pus bazele unui sistem modern și competitiv de state, prin
materializarea conceptului de suveranitate statală.
În urma distrugerii autorității politice și religioase a habsburgilor – drept consecință a
Războiului de Treizeci de Ani, aristocrația și-a dat seama de importanța împrietenirii cu noii lideri –
monarhi și seculari. În același timp, administrațiile statale au conștientizat nevoia sprijinului
financiar, mai ales în zona apărării. Evoluțiile în tehnologia militară, precum și cheltuielile de
război din secolele XVII și XVIII au făcut această alianță imperativă. Rezultatul acestor evenimente
a constat în reușita proto-statelor formate imediat după Westphalia, de a dobândi sprijinul financiar
necesar pentru a deveni viabile. Nevoia obținerii de bogății tot mai mari pentru a finanța eforturile
politce și militare a condus la apariția unui sistem de stat competitiv bazat pe sprijinul aristocrației –
iar mai departe la dezvoltarea mercantilismului și în ultimă instanță a capitalismului economic.
Aristocrații și monarhii au înțeles repede nevoia cooperării. Primele eforturi ale noilor state s-au
îndreptat către cuceriri imperiale, formarea alianțelor și a relațiilor comerciale cu alte state.
Administrațiile statale europene urmărind balanțe comericale favorabile prin controlarea unei
porțiuni majoritare din resursele mondiale. Astfel aristocrații au reușit să-și sporească bunăstarea
materială, în timp ce statul și-a sporit puterea în interiorul sistemului internațional. Alianța dintre
guvernanți și nobili s-a doviedit reciproc avantajoasă.
În timpul domniei lui Louis XIV, guvernanții s-au dovedit deosebit de abili în a folosi
lucrările publice pentru a insufla cetățenilor, în special aristocraților, sentimentul că sunt
răspunzători pentru succesul națiunii lor. Astfel s-a dezvoltat naționalismul. În mod similar și în
statele germane, guvernanții s-au sprijinit pe inițiative economice pentru a asigura sprijinul necesar
actului de guvernare. Conform unor critici ai capitalismului modern, alianța dintre guvernanți și cei
înstăriți este încă o caracteristică principală a sistemului westphalian.
Aristocrația s-a dovedit uimitor de loială statului. Deși motivată de interesul economic
propriu, un asemenea devotament a reprezentat o schimbare a identității politice. Hans Morgenthau
a studiat modul în care loialitatea și identitatea au susținut modelul statului-națiune. Acesta a
observat că naționalismul a înflorit după Revoluția Franceză, dar își are originea în Pacea de la
Westphalia, când aristocrații și-au folosit puterea lor economică să convingă administrațiile statale
să le prezerve bunăstarea și puterea. Westphalia astfel, a inițiat un trend pe termen lung spre
suveranitatea statelor națiune. Morgenthau argumentează că în timpul acestei evoluții a identității
naționale, poporul a început să simtă o conexiune personală cu statul lor. Cetățenii și-au dezvoltat
un sistem de moralitate națională, care atunci când era contestat putea conduce către conflict. În
consecință, războaiele aveau la bază considerente ideologice, înrădăcinate ferm în chestiuni legate
de balanța puterii mai degrabă, decât simpla achiziție teritorială sau chestiuni religioase. Punctul de
cotitură a fost marcat de intrarea Franței în Războiul de Treizeci de Ani, de partea protestanților.
Acest lucru este de asemenea o caracteristică modernă a relațiilor internaționale care și-a avut
geneza în sistemul westphalian. Cu unele excepții, majoritatea războaielor moderne precum cel de-
al Doilea Război Mondial, Războiul Rece sau Războiul contra Terorismului, sunt toate exemple de
confruntări ideologice.
Monopolul perceput asupra sistemelor de moralitate, este doar un aspect al suveranității.
Daniel Philpot sugerează trei caracteristici ale suveranității ce s-au manifestat după anul 1648.
Acestea constau în crearea birourilor diplomatice, a standardelor de recunoaștere internațională și
neintervenționalismul. Philpot, argumentează însă, că dezvoltarea suveranității statale are mai mult
de a face cu Reforma Protestantă decât cu Pacea, dar conchide că cele două evenimente au
conlucrat pentru un avantaj mutual. El sugerează că Reforma Protestantă a cauzat schizma în
controlul clerical al Europei și astfel a permis liderilor locali să acceadă la putere. Indiferent de
originile sale, suveranitatea statală a fost creată în prima parte a secolului XVII și, a pus bazele
multora din caracteristicile relațiilor internaționale moderne.
Poate că cel mai bun exemplu în favoarea sistemului westphalian este chiar soarta Imperiului
Spaniol care, fără îndoială a fost cel mai puternic imperiu al Europei înainte de Războiul de Treizeci
11
de Ani. O serie de evenimente nefericite au dus la declinul Imperiului, printre care se numără
victoria Marii Britanii din 1588, declinul supremației religioase din timpul Reformei Protestante și
în ultimă instanță, înfrângerea în Războiul de Treizeci de Ani. Totuși niciunul din acești factori nu
este responsabil pentru incapacitatea Spaniei de a-și redobândi statutul de forță dominantă în
politica europeană a secolelor XVIII-XXI. Putem găsi un argument în acest sens, în refuzul Spaniei
de a adopta sistemul westphalian care a modelat diplomația europeană de la începutul epocii
moderne până în prezent.
Există critici conform cărora, sistemul westphalian a fost în cel mai bun caz doar un interludiu
între dominația internațională exercitată de către imperii puternice sau insituții. Adevărul din spatele
acestor critici constă în existența unei prea puține balansări de putere în relațiile internaționale
contemporane, însă asemenea critici ale sistemului westphalian eșuează în a recunoaște că statele
suverane acționează mereu în interesul lor propriu. Ori, considerând cazul Franței și Germaniei
când au refuzat să sprijine SUA în al Doilea Război Irakian. Ambele țări, membre NATO, sunt
aliați ai SUA, însă ele sunt și state suverane ce au obligația primară față de proprii lor cetățeni.
Acesta este un exemplu perfect de tip de suveranitate statală pe care Pacea de la Westphalia a
intenționat să o obțină. Janice Thompson coroborează acest aspect prin a descrie suveranitatea drept
datoria și responsabilitatea statelor de a acționa în interesul lor propriu cel mai avantajos. Pe scurt,
suveranitatea statală este mai presus de internaționalism.
Unii ar argumenta că eforturile de a centraliza puterea în Uniunea Europeană ar fi un semn de
colaps al sistemului westphalian. Respingerea Consituției UE în Franța și Olanda totuși arată că unii
europeni nu vor să cedeze suveranitatea lor națională către o autoritate centrală. Avansând
raționamentul, în ciuda internaționalismului Uniunii Europene și ONU, oare nu au la bază un model
stat-națiune ca structură fundamentală?
Internaționalismul și suveranitatea statală pot coexista. Motivul pentru care multe state
participă la organițaiile internaționale și întreprind activități diplomatice poate fi identificat în
dorința fundamentală de a-și păstra suveranitatea și de a-și sporii avuția. Atribuind peste trei secole
de relații internaționale unui singur document ar trebui să exprime schepticism și dorință de
reexaminare. Totuși, Pacea de la Westphalia rămâne fundamentul relațiilor internaționale moderne.
Oamenii încă se mai identifică între ei pe baza naționalității. Acest fenomen al identității
naționale a început cu sistemul westphalian. Chiar dacă Uniunea Europeană și Națiunile Unite au
facilitat globalizarea, din punct de vedere al identității, cert este că cetățeanul de rând care trăiește în
Franța sau Olanda, încă se mai consideră francez sau olandez și nu european.

Concluzii
Sistemul Internațional de state, așa cum este cunoscut el astăzi, își are originea în tratatele de
pace din 1648 semnate la Münster și Osnabrück ce au pus capăt dominației habsburgice, au știrbit
din reputația Papei și a Bisericii Catolice în general și, nu în ultimul rând au nimicit șansele ca
Europa să mai poată fi condusă vreodată sub domnia unui împărat.
Alături de Pacea de la Westphalia, Reforma Protestantă a contribuit și ea la materializarea
conceptului de suveranitate națională, subminând astfel autoritatea Bisericii Catolice în tentativa
acesteia de a redobândi controlul asupra bătrânului continent. Sistemul format din cele 109 state s-a
dezvoltat pe baza a trei principii fundamentale. Cel al suveranității naționale și dreptul fundamental
al autodeterminării politice - prin care statele nou formate erau capabile să-și decidă singure soarta;
cel al egalității dintre state și cel al neintervenției unui stat în afacerile interne ale unui alt stat.
Un alt factor important în evoluția Sistemului Internațional ce își are originea în Pacea de la
Westphalia este relația dintre proaspeții guvernanți și aristocrația. Această relație de
interdependență s-a dovedit a fi folosită eficient de ambele părți. Guvernanții preocupați de
procurarea mijloacelor financiare pentru susținerea activităților politico-militare, au acceptat
imixtiunea aristocraților în politicile interne și externe ale statului cu scopul de a-și crește averea.
În ultimii ani, pe fondul acentuării proceselor de globalizare și a creșterii influenței
organizațiilor internaționale, au apărut diverse opinii ce critică relevanța influențelor westphaliene
în Sistemul Internațional modern. Aceste critici pot fi totuși invalidate dacă folosim abordarea
12
realistă și, punem implicarea statelor în procesul globalizării și în activitățile organizațiilor
internaționale pe seama interesului național și a sporirii avuției naționale.
Pacea de la Westphalia, la mai bine de trei secole și jumătate continuă să fie un eveniment de
referință în istoria relațiilor internaționale, un izvor de informații pentru studenți și cercetători
deopotrivă.

13
 3. Evolutia sistemului international
3.1. De la iceputuri pina la Revolutia franceza

1. Inceputurile le constituie "lumile", privite ca insule de organizare statala, care isi dezvolta
in timp si un set de valori comportamentale, ce, la randul lui, contribuie si mai mult la coeziunea
lor. Am avut astfel lumea greceasca, regatele din Orientul Mijlociu si Africa de Nord, apoi lumea
romana. Comunicarea dintre aceste lumi a existat indeosebi pe calea comertului si a razboiului, fara
sa ajunga insa la gradul de integrare al unei singure lumi.

2. Acest lucru s-a petrecut abia odata cu castigarea suprematiei de Roma, care, prin diplomatie
si razboi - asa cum arata si Machiavelli intr-una din lucrarile sale pregatitoare pentru sfaturile din
"Principele" - a reusit sa-si creeze imperiul. Abia acesta a fost un sistem relativ integrat, care a
cuprins in interiorul sau organizarile social-statale din spatiul mediteranean. Este de remarcat ca,
inca dinaintea cuceririi romane, in alte zone ale globului - vezi Asia de Est, sau de Sud, ori America
- aveau loc, in mod independent, procese relativ asemenatoare. Problema care se punea era aceea a
stabilirii legaturilor intre aceste focare de organizare pe care le reprezentau lumile respective.

3. Prima mare comunicatie/legatura de acest gen - daca excludem expeditia lui Macedon de
dinaintea fauririi Imperiului Roman -o reprezinta invazia migratorilor, rezultat al actiunii marii
centrifugi asiatice. Sub loviturile ei repetate, Imperiul Roman, ca prima etapa a integrarii europene
si tentativa de creare a unui sistem relativ unitar in zona noastra, se dezintegreaza. Drept rezultat
apar nucleii viitorului proces de re-integrare, care a evoluat de atunci pana in prezent - orasele, pe
de o parte, si fermele intarite, pe de alta parte.

4. Treptat isi face loc organizarea feudala, in care populatia locala lucreaza pentru si ii
furnizeaza soldati stapanului local, care reprezinta sursa autoritatii politice si juridice a locului. In
schimb, el furnizeaza populatiei locale protectie. Cu timpul, din luptele angajate intre diferitii
stapani locali, incep sa apara unii mai puternici, care, prin supunerea celorlalti, precum si a oraselor
din zonele adiacente, isi largesc posesiunile - care insemnau prin ele insele putere - tinzand spre
incoronare ca suverani ai statelor feudale.

5. Nu trece mult timp si, odata terminata, in linii generale, expansiunea interna, este initiata
expansiunea externa, sub forma cruciadelor. Desi s-a spus ca lumea Evului de Mijloc a fost o lume
imobila, cruciadele au demonstrat, din contra, dinamismul ei. [Atrag atentia asupra principalelor
directii de expansiune ale stapanilor feudali: cei din sud (francezi, indeosebi) s-au indreptat spre
Orientul Mijlociu (locurile sfinte), iar cei din nord (germanii) spre Est si Nord, de-a lungul
tarmurilor Marii Baltice. A se vedea si actuala confruntare din interiul Uniunii Europene intre
tentinta de a deplasa centrul de greutate spre Nord - sustinuta de Germania - si cea de a-l deplasa
spre Sud - sustinuta de Franta].

6. In drumul lor, ei au gasit: "alte sisteme internationale, fiecare dispunand de reguli si

institutii ce reflectau o cultura regionala dominanta".
Dar care au fost, pana la urma, aceste sisteme care, ulterior au devenit parti componente ale
sistemului international global. Acestea au fost:
*Crestinatatea Latina (in Europa);
*Sistemul arabo-islamic (din Spania pana in Persia);
*Sistemul indian (in subcontinent si spre estul acestuia), caracterizat de combinatia dintre
cultura hindu si conducatorii islamici;
*Sistemul mongol-tatar (in stepele asiatice), islamic;
*Sistemul chinezesc (controlat multa vreme de mongoli)

14
 7. Organizarea acestor sisteme a fost ierarhizata. Astfel, aveam in primul rand, sistemul
propriu-zis, reprezentand nucleul. El dispunea de reguli clare in principalele domenii de activitate
(religios, financiar, de guvernare, legal, comercial), precum si de memorie. Este de remarcat
existenta unor deosebiri intre ele; de pilda, daca sistemul arabo-islamic era descentralizat, cel
mongolo-tatar era inalt-centralizat. In al doilea rand, existau, intr-un cerc imediat urmator, anumite
zone mai putin dezvoltate (Africa sub-sahariana, Americile, Asia Australa), dispunand de o
organizare proprie - nu atat de sofisticata ca centrul - si fiind in contact cu acesta.

8. Oricum, modelul de organizare a legaturilor dintre cercuri era cel imperial-hegemonic.

Astfel, centrul se afla sub autoritatea/dominatia conducatorului suprem. Periferia era constituita din
zonele locale autonome, care trebuiau sa recunoasca autoritatea conducatorului suprem si sa-i
plateasca un tribut. Iar zonele de dincolo de periferie cuprindeau regatele si principatele
independente. Raporturile dintre aceste tipuri de zone erau reglementate dupa cutume, unele chiar
surprinse in tratate. In orice caz, sa retinem regula fundamentala a intensitatii mai mari a contactelor
in interiorul acestor zone, comparativ cu cele stabilite cu exteriorul.

9. Pe acest fundal a inceput expansiunea europeana, care s-a derulat de-a lungul mai multor
secole si a avut loc succesiv, in valuri. Astfel, primul val l-a constituit expansiunea iberica (spaniolii
spre vest, impregnati ideologic, unde au gasit forme de organizare - deci si de rezistenta - mai putin
evoluate, iar portughezii spre est, mai pragmatici, intalnind forme de organizare statala - inclusiv
rezistenta mai mare - bine definite). A urmat apoi expansiunea olandeza, care a fost directionata atat
spre Vest (New York-ul a fost intemeiat de ei), cat si spre Est(mai ales Indonezia), la inceputul
anilor 1600. Asa a aparut si Africa de Sud, ca principal punct de sprijin pe acest drum. Cel de-al
treilea val l-au constituit englezii - care, timp de cateva secole, au strabatut lumea in toate directiile
-, urmati de francezi. Sub raportul continutului, expansiunea europeana a fost insotita de
promovarea valorilor europene in teritoriile cucerite. Lucrul acesta a fost valabil pana la cel de-al
doilea Razboi Mondial, cand stafeta este preluata de cele doua superputeri. Ca schema, s-a pornit de
la expansiunea individuala, care a fost ulterior regularizata si, intr-o faza urmatoare,
institutionalizata (prin intermediul organizatiilor internationale).

3.2. Sistemul international intre 1815 si 1914

1. Asa cum am putut vedea, sistemul international modern a fost creat prin expansiunea
Europei, care a ajuns centrul sau. Pe continent, insa, odata cu infrangerea Frantei napoleoniene
(care, in termenii procesului producerii de putere, a marcat trecerea de la extensiv la intensiv),
conducerea treburilor a fost preluata de un grup de puteri cunoscut sub numele de "Concertul
Europei" (Austria, Marea Britanie, Franta - desi invinsa, mentinuta in "concert" - Prusia si Rusia,
carora, in spatiul est si sud-est european li se asocia si Turcia), sau, popular, "Sfanta Alianta".
Pastratoare a valorilor europene ce au generat infrangerea spiritului revolutionar francez - in
realitate, pastratoare a unui melanj de valori, caci cele ale revolutiei franceze nu au putut fi
"extirpate" in intregime - ele vegheau la respectarea lor, intervenind ori de cate ori acestea erau
incalcate, asa cum s-a intamplat, de pilda, in timpul revolutiilor de la 1848.

2. Concret, desi se socoteste ca ne aflam in prezenta celei mai lungi perioade de pace din
istoria continentului - cei 100 de ani de pace -, datorate in principal absentei conflictelor majore
intre marile puteri (a caror unitate de vederi si actiune - bazata pe absenta nevoii de conflict, dar si
pe riscurile pe care acesta le implica - a si facut posibila existenta "concertului"), in realitate avem
de-a face cu o "pace cu intreruperi", mai dese in cea de-a doua parte a perioadei analizate. Aceste
"intreruperi" au constat tocmai in aparitia conflictelor directe intre marile puteri: 1866 - razboiul
prusaco-austriac, 1853-1855 - razboiul Crimeii, 1870-1871 - razboiul franco-prusac, 1877-1878 -
razboiul ruso-romano-turc.
15
 3. In ansamblu insa, aceasta epoca a coincis cu o perioada de avant tehnologic si industrial
nemaiantalnit, pe fundalul unei explozii demografice fara precedent. (Dezvoltarea industriei face
posibila, mai intai, cresterea populatiei, iar mai tirziu sporirea dimensiunii fortelor armate, care, in
plus, sunt dotate in proportii de masa cu arme din ce in ce mai distructive, pregatindu-se astfel
carnagiul primului Razboi Mondial).

4. Care au fost insa factorii care au contribuit la existenta unei perioade de pace atat de lungi?
Acestia au fost:
* dezvoltarea tehnologica si industriala (care a facut ca miza pacii sa fie mai mare decat cea a
razboiului);
* solidaritatea puterilor europene (care erau crestine, "civilizate", mesianice - sau
"imperialiste" - si albe, aceasta fiind una din bazele expansionismului european in afara granitelor
continentului);
*echilibrul de putere existent intre principalii actori europeni;
*canalizarea conflictelor, a competitiei, in afara Europei, in colonii (vezi aplicarea tehnicii
"sferelor de influenta" ca modalitate de evitare a conflictelor).

5. Treptat, insa, ca urmare a dezvoltarii diferentiate a marilor puteri europene, echilibrul de

putere dintre ele se rupe, iar competitia pentru colonii se intensifica, astfel incat conflictele dintre
ele se apropie tot mai mult de continent. Drept urmare, are loc o disparitie treptata a "concertului" in
favoarea aparitiei unui proces de polarizare, care se materializeaza prin crearea celor doua aliante
militare Antanta (grupand Marea Britanie, Franta si Rusia) si Puterile Centrale (Germania si Austro-
Ungaria). In plus, asistam si la o integrare tot mai accelerata a continentului din punct de vedere al
securitatii, pe fundalul transferarii tot mai masive a competitiei dintre marile puteri in domeniul
armamentelor. Drept urmare, asistam, pe de o parte, la prevalenta "Planului de Razboi" asupra
Diplomatiei (vezi avertismentul englez dat germanilor cu cateva ore inaintea invadarii tarilor de
jos), iar, pe de alta, la crearea "domino-ului" securitatii (vezi secventa declaratiilor de razboi:
Austria Serbiei, Rusia Austriei, Germania Rusiei, Franta Germaniei si, dupa invazia tarilor de jos,
Marea Britanie Germaniei).

3.3. Relatiile internationale in perioada de dinintea primului Razboi Mondial. Sistemul

international interbelic.

1. Primul Razboi Mondial a avut o importanta aparte, care este mai putin pusa in lumina.
Astfel el a fost, din punct de vedere militar:
* primul razboi european care devine mondial (ceea ce ilustreaza caracterul global al
sistemului international, precum si faptul ca Europa ocupa locul central in cadrul acestuia);
* primul razboi mondial industrial (socul celor 10 milioane de morti si aparitia relatiilor
internationale ca domeniu distinct de investigatie stiintifica); de aici decurge faptul ca, pentru prima
oara, nu mai este un razboi intre armate, ci intre societati, ca distinctia dintre civili si militari tinde
sa dispara atat pentru ca toti sunt inhamati la carul razboiului si constituie tinta atacurilor
inamicului, cat si pentru ca dimensiunile campului de batalie se extind extrem de mult.
* un razboi cu dublu caracter: static in Vest si dinamic inEst(primul aspect ilustreaza gripajul
inclestarii unor mari puteri intr-un spatiu ingust, iar cel de-al doilea a pus bazele manevrei din cel
de-al doilea Razboi Mondial);
* primul razboi in care cuceririle stiintei aplicate la domeniul militar devin mijloace de lupta
utilizate efectiv (tancurile, aviatia, pistolul mitraliera, gazele de lupta, metodele matematice de
lovire a submarinelor in imersiune, etc.)

16
 2. In ce priveste consecintele politice, acestea au fost:
* afirmarea principiului national (vezi cele 14 puncte ale lui Wilson), care - odata acceptat - a
schimbat bazele organizarii teritoriale a Europei;
* disparitia imperiilor in Europa (inceputul procesului de lichidare a imperiilor in general);
* reglementarile de pace devin astfel baza noului statu quo teritorial pe continent, valabil, in
linii generale pana astazi (vezi aparitia Poloniei, a Cehoslovaciei, a Iugoslaviei, precum si
desavarsirea unitatii noastre nationale); este de remarcat ca, in prezent, s-ar parea ca asistam la
incercarile de recuperare "moderna" a teritoriilor pierdute in primul Razboi Mondial (in care
principalul "pierzator" a fost Austro-Ungaria, si nu Germania, care a pierdut mai mult in urma celui
de-al doilea Razboi Mondial ?!)

3. In ceea ce priveste consecintele asupra sistemului international in ansamblul sau, se cuvine

a fi mentionate urmatoarele:
* faptul ca Germania, devenita prea puternica pentru Europa, nu mai putea fi
controlata/invinsa, decat prin contributia puterilor extra-europene (SUA si Rusia); * aceasta atrage o
sporire a relevantei si in ce priveste si alte centre de putere pe plan mondial (SUA, Japonia), care nu
reusesc insa sa "detroneze" Europa din locul central pe care il ocupa in ansamblul sistemului
international;
* in conditiile retragerii Rusiei si SUA din sistemul european dupa terminarea razboiului,
sarcina controlarii si impiedicarii Germaniei de a reveni este preluata de Franta si Marea Britanie -
garantii statu quo-ului astfel rezultat - si care, au urmarit, pe de o parte, limitarea pretentiilor
teritoriale ale Germaniei spre est, iar, pe de alta parte, au incercat sa impiedice crearea "masei
critice" determinate de apropierea Germaniei si Rusiei (amandoua puterile fiind "proscrise" din
cauza initierii primului razboi si a revolutiei bolsevice);
* institutionalizarea sistemului s-a facut prin crearea Ligii Natiunilor (care a marcat o etapa
nou in modalitatile de reglementare a situatiei dupa crize majore/razboaie); la inceput au fost
Congresele (Viena 1815, Paris 1856, Berlin 1878), apoi Liga (permanentizarea metodei
congreselor), urmata de ONU, careia, in prezent, au inceput sa i se adauge si Conferintele
internationale - echivalentul congreselor de odinioara);
*privit prin prisma raportului dintre politica puterii si restrictionarea ei juridica, raportul se
deplaseaza treptat dinspre consfintirea juridica a rezultatelor ei (congresele), spre restrictionare
juridica (Liga si ONU), pentru ca astazi, in plus, sa consemnam, in absenta rezultatelor acesteia din
urma, eforturi de administrare a consecintelor aplicarii ei (vezi conferinta asupra fostei Iugoslavii).

4. In ceea ce o priveste, Romania a incercat sa duca atat o politica europeana, cat si

subregionala, locala. Ordinea de prioritate de mai sus a fost consfintita prin constituirea statului
national unitar roman, dupa primul Razboi Mondial. Pana atunci, prioritatea o constituia, din motive
obiective, politica locala, care nu era lipsita totusi de o anumita perspectiva europeana, adesea chiar
insemnata. In perioada la care ne referim, politica europeana a constat, pe de o parte, din sprijinul
total acordat sistemului Ligii Natiunilor, iar pe de alta, din incercarea de contrabalansare a
pericolului dinEstprin relatii privilegiate cu vestul, iar, in interiorul politicii occidentale, din
incercarea de contrabalansare a puterii Germaniei prin contacte preponderent economice cu aceasta
si politico-militare cu adversarii traditionali ai Berlinului, Franta si Marea Britanie. Local, Romania
a fost initiatoarea sistemului de aliante al Micii Antante (cu Cehoslovacia si Iugoslavia vizand
Ungaria) si al Antantei Balcanice (cu Iugoslavia, Grecia si Turcia vizand Bulgaria).

5. In acest context, apropierea germano-rusa din 1939 a avut efecte catastrofale pentru
Europa. Pe de o parte, blocand Vestul prin mana libera acordata Germaniei (disparitia temerii luptei
pe doua fronturi), permitea inghitirea spatiului din Est dintre cele doua puteri, spatiu in care ne
aflam si noi (pactul Hitler-Stalin); pe acest temei, Ungaria, de pilda, care si atunci reprezenta, in
valoare absoluta, doar 1/2 din potentialul romanesc, si-a putut atinge telurile revizioniste (dupa cum
la fel a profitat si Bulgaria).
17
 6. Cel de-al doilea Razboi Mondial - izbucnit inevitabil in conditiile practicarii unei politici a
puterii nelimitate - a determinat:
*integrarea si mai mare a sistemului international, prin amploarea spatiului de desfasurare a
operatiunilor militare si atragerea celorlalte centre de putere (SUA, Japonia), precum si a intregului
sistem colonial, ceea ce a si dus apoi la prabusirea acestuia in ansamblu;
*aparitia unei noi ierarhii politico-militare, mult mai restranse, la baza careia s-a aflat in mod
primordial posesia armei nucleare;
*la randul ei, aceasta (respectiv cuplarea armei nucleare cu progresele in domeniul vectorilor)
a dus la militarizarea pacii la un nivel nemaiantalnit pana atunci, caci, din cauza sporirii vitezei si
razei de actiune a vectorilor, accentul s-a deplasat hotarator de pe fortele mobilizabile pe cele gata
mobilizate, capabile sa actioneze in orice moment.

18
 4. Originile sistemului modern de relatii internationale. Importanta
si consecintele pacii westphalice
Sistemul modern de state a inceput sa prinda contur odata cu constituirea statului modern,
sfarsitul secolului XVI, inceputul secolului XVIII (dupa 1600)
Trasaturile sistemului modern de state sunt dupa Hedley Bull urmatoarele:
a) pluralitatea statelor suverane
b) un grad de interactiune intre ele in virtutea caruia putem vorbi de un system
c) un grad de acceptare a unor reguli si institutii commune in virtutea carora sa putem
vorbi de o societate internationala.
Bull remarca faptul ca sistemul international (ca ansamblu de unitati politice aflate in
interactiune) poate exista asa cum s-a si intamplat in mod independent de existenta unei societati
internationale. Societatea internationala este considerata a fi cadrul in care se desfasoara relatiile
dintre state prin diferitele tratate si conferinte, reguli si institutii commune care reglementeaza
raporturile interstatale si scopuri commune(obiective de aparare si respectare a conventiilor statale)
Primele societati internationale pot fi identificate in sec XIX, secolul in care se constituie pe
deplin teoria suveranitatii internationale.
Hinsley remarca faptul ca inca din secolul XIX, conceptul de securitate a devenit pilonul
central al conduitei internationale in interiorul concertului European.
Odata cu incheierea razboaielor napoliene si convocarea congresului de la Viena 1815, se
formeaza un sistem international de echilibru al puterilor, asistam la primul tratat modern care pune
bazele unui raport suprastatal.
S. Hoffman considera ca un sistem international este un patern de relatii intre unitatile de baza
ale politicii mondiale caracterizat de amploarea obiectivelor urmarite de aceste unitati a sarcinilor
executate de ele, precum si de mijloacele folosite pentru indeplinirea acestor scopuri si executarea
sarcinilor afirmate.
Pentru Hoffman, existenta unui sistem international presupune:
a) relatiile dintre membrii sistemelor sa fie regulate;
b) membrii sistemelor sa aiba constiinta alcatuirii unui sistem a independentei lor;
c) existenta unei deosebiri clare intre politica interna a statelor si politica externa;
Hoffman distinge intre sisteme inernationale stabile si sisteme internationale instabile:
- intr-un sistem stabil, existenta valorilor esentiale ale statelor parte a sistemului nu e pusa
permanent sub semnul intrebarii, iar statele parte a sistemului, cad de acord asupra regulilor
conform carora se va desfasura competitia dintre ele; intr-un sistem international instabil exista
incompat a acord international consistent.
In viziunea lui Hoffman e nevoie de urmatoarele elemente pentru a avea un sistem
international stabil si echilibrat:
1) sa existe un numar suficient de mare (mai mult decat 2) de state majore ->mari puteri
– aflate intr-un raport de echilibru de putere;
2) o viziune comuna impartasita de liderii statelor comune asupra a ceea ce este sau nu
legitim precum si un grad sporit de stabilitate tehnologica.
3) statele majore sa dezvolte sisteme politice in care activitatile cetatenilor sa se bucure
de o libertate sporita, sa fie liberale
Stabilitatea S.I. modern format in sec XIX avand ca element central raportul de echilibru
dintre puteri, a inceput sa se deterioreze spre sfarsitul aceluiasi secol.

Primul razboi mondial marcheaza prabusirea sistemului international aparut in Europa sec
XIX.Dupa primul razboi mondial apare o noua viziune asupra sistemului international, o paradigma
care cel putin pana la al II-lea Razboi Mondial, va modela si chiar inlocui discursul realist si politica
de forta pe scena relatiilor internationale.

19
 La inceputul sistemului modern de relatii internationale se remarca trecerea in planul relatiilor
interstatale in Europa Occidentala de la principiile si practicile medievale la cele moderne. Aceste
principii ale politicii moderne sunt centrate in jurul unor teorii precum cea a echilibrului puterilor,
dreptul popoarelor, teoria ratiunii de stat.
Toate acestea isi fac simtita prezenta in prima jumatate a secolului XVII odata cu Razboiul de
30 de ani(1618-1648) incheiat cu Pacea de la Westphalia. Acest conflict a cuprins aproape intreaga
Europa Occidentala pe care a impartit-o in 2 mari tabere: cea catolica condusa de casa habsburgica
si casa protestanta condusa de dinastia Bourbon.
Desi tabere s-au impartit pe criteriul religios, scopurile au fost si politice.
Dupa Damny, inceputul razboiului apare din dorinta casei de Habsburg din Austria de a-si
consolida dominatia in spatiul european.
Dupa Berstein si Milza, Razboiul de 30 de ani nu e altceva decat un nou episod al planului
habsburgic de a reface o Europa catolica pe care sa o domine. In mai 1618 incepe Razboiul de 30 de
ani, odata cu revolta anti-catolica si anti-habsburgica din Boemia, care se extinde repede si in alte
teritorii: Silezia, Austria Superioara si Austria inferioara- Moravia.
Posibilitatea unei intelegeri pasnice intre imperiul german pe teritoriul caruia aveau loc aceste
revolte, reprezentat de Ferdinand al II-lea de Habsburg si tabara protestanta e tot mai indepartata.
In primii ani de razboi victoriile sunt ale habsburgilor, dar din 1625 Danemarca intervine de
partea taberei protestante ceea ce duce la echilibrarea fortelor militare. In ciuda interventiei daneze,
succesele habsburgice continua si in 1629. Danemarca este obligata sa incheie pacea si sa se
retraga. 1629 este momentul in care imparatul imperiului german si ascensiunea catolica sunt in
culmea puterii/gloriei.
Balanta puterilor tinde sa se echilibreze din nou incepand cu 1630 cand in conflict intervine
Suedia, de partea taberei protestante. Dupa cateva victorii, in ciuda generalilor Suediei, suedezii
sunt invinsi, habsburgii isi recastiga pozitiile pierdute, pacea de la Praga din 1635 consimtind acest
lucru.
Razboul nu se incheie aici intrucat in razboi intervine Franta prin cardinalul Richelieu (prim-
ministrul lui Ludovic al XIII intre 1624-1682), cardinal catolic ce intra in razboi de partea
protestanta. Desi catolic, Richelieu invocand interesele Frantei si principiului ratiunii nu ezita sa se
alieze cu protestantii pentru a lupta cu principalii inamici.
Aflata intr-o pozitie instabila si cu aliatii care incearca sa negocieze tratate separate de pace cu
Franta si Suedia, situatia lui Ferdinand al III-lea devine tot mai dificila. Armata imperiului german
este decimata, este pierduta Saxonia, situatie in care imparatul Ferdinand al III-lea solicita inceperea
tratativelor de pace. Acestea incep in 1643 in Westphalia, desfasurate in 2 orase din Westphalia:
Munsten unde se negociaza cu Franta si Osnabruck, unde se negociaza cu Suedia.
Insa in paralel cu aceste tratate de pace, conflictele continua, fiecare dintre parti incercand sa-
si consolideze partile de pe care se negociza cu Westphalia. In 1645, lang Praga, armata
habsburgicca este zdrobita definitiv, insusi imparatul si familia sa fiind obligati sa fuga la Gratz. La
negocierile westphalice participa toti printii din imperiul roman german precum si delegatii din
partea Frantei, Suediei, Spaniei si Olandei.
Tratatele de pace sunt semnate si parafate in mai 1648.
Tratatul de la Westphalia arata Bernstein si Milza, transforma sfarsitul imperiului romano-
german intr-o confederatie foarte slaba in interiorul careia coexista 350 de principate
autonome, autonomia castigata de principate nu se margineste la planul politic ci de data aceasta la
cel religios. Tabara protestanta este cea castigatoare si cea care isi impune principiul conform caruia
isi poate impune ce religie doreste.
Dupa un secol, habsburgii contesta esecul ambitiilor lor. Apare un nou echilibru european
bazat pe dominatia franceza in Europa occidentala si dominatia suedeza in Europa de Nord.
Totodata incepe lungul proces de consolidare a unei Europe cu state nationale.
Austria isi pierde statutul de putere de prim-plan, la fel se intampla si cu Prusia care ramane
puternica in ciuda crizelor prin care a trecut. Anglia isi descopera si incepe sa lucreze in dezvoltarea
vocatiei sale maritime si coloniale, iar Rusia isi face simtita prezenta in Europa.
20
 Dupa Westphalia, Nicolae ciachie e de parere ca se naste un sistemm general de politica
europeana in care preocuparea dominanta in relatiile intre state devine mentinerea nechilibrului.
Pacea de la Westphalia impune o conceptie laica despre stat, interconexiunile cu alte state nu
mai sunt puse in primul rand in termeni religiosi ci in termeni de conexiune economica. Statele fac
alianta in virtutea foloaselor economice. Pe langa consacrarea echilibrului de forta, Pacea de la
Westphalia impune si principiul ratiunii de stat. Acest principiu al lui Richelieu transforma lumea,
statele nu se mai simt prin liderii lor politici, constranse de vreun canon moral sau religios care sa
cenzureze actiunile. Binele statului devine suprema valoare si principalul obiectiv al omului politic,
astfel incat datoria conducatorului omului de stat, devine promovarea bunastarii gloriei pe care stat
il reprezinta. Cei puternici cauta sa-si foloseasca puterea in scopuk dominarii, cei slabi cauta sa se
coalizeze pentru a face fata tendintelor dominante. O data cu consolidarea principiului ratiunii de
stat, se consolideaza si teoria suveranitatii precum si egalitatea lor juridica, teoria egaliatii juridice.

4.1. Suveranitate, ratiune de stat si echilibrul puterii. Europa dupa Pacea de la

Westphalia

Abordand problema suveranitatii din perspectiva teoriei politice, observam ca in istoria ideilor
politice, conceptul de suveranitate statala incepe sa capete contur din sec XVI, in acest sens putand
aminti lucrarea lui J. Boudin “Sase carti despre republica” (1576).
Suveranitatea inteleasa ca autoritate politica suprema si absoluta in sensul ca nu exista nicaieri
o instanta superioara in sensul ca e inatacabila, autonoma si general valabila. Acest concept de
suveranitate a avut nevoie, pentru a se putea constitui ca teorie larg impartasita de anumite procese
petrecute treptat de-a lungul istoriei; a fost nevoie de o separatie intre dreptul comunitatii pozitiv si
dreptul ideal/divin, puterea politica sa fie astfel perceputa suverana in crearea dreptului pozitiv.
Acest lucru nu se intampla in paradigma politica miedevala, unde gandirea politica accepta si
recunostea ca autoritate suverana in materie de moralitate dreptul divin.
Dupa cum arata Hinsley, abia spre sfarsitul secolului XVII apar autori care cu ajutorul
dreptului roman incep sa afirme ca in anumite probleme, regele nu are egal pe teritoriul sau. Avand
in vedere conflictele religioase ce au marcat Europa Occidentala si Franta in sec XVI, Boudin se
afla in cautarea unei teorii sociale care sa poata fi acceptata de membrii tuturor confesiunilor
existente intr-o societate astfel incat acestea sa poata fi guvernate unitar si sa formeze o comunitate
politica. Boudin prezinta ca solutie ideea unei puteri politice centrale recunoscuta ca putere absoluta
si perpetua, singura cu dreptul de a emite legi asupra tuturor si asupra fiecaruia dintre supusi, fara a
accepta vreo restrictie din partea supusilor.
Boudin adauga si o teorie privind relatiile intre state. Daca pana la boudin teoreticinenii
dreptului considera inatacabila conceptia conform caruia crestinatatea sa formeze un singur imperiu,
al crestinilor, in lucrarea “6 carti despre republica” ne este prezentata o teorie din care rezulta
necesitatea elaborarii unui drept international pozitiv care sa reglementeze un sistem politic
international format din state suverane si autonome. Alaturi de boudin, autorii care au marcat
constituirea teoriei suveranitatii ca baza a practicii suverane sunt H. Grotius si Vattel.
Grotius arata in lucrarea sa din 1625, primul tratat de drept international, ca dreptul natural
trebuie insotit de un drept pozitiv plasat ca baza a practicii internationale intrucat statele fiind
suverane nu pot fi constranse in baza unor principii impuse ci doar prin intermedioul unei legislatii
liber asumate. Treptat aceasta conceptie despre suveranitatea statelor se clarifica si capata
legitimitate in spatiul european asstfel incat la mijlocul secolului XVIII Vattel scrie urmatoarele:
“Europa formeaza un sistem international in care natiunile sunt legate intre ele prin intermediul
relatiilor si diferitele lor interese” promovand astfel conceptia potrivit careia statele desi comunitati
politice autonome si suverane tind sa formeze sisteme politice internationale clarificand astfel
legatura intre suveranitate si sistemul international.
Abordand planul istorico-politic, imaginea Europei dupa Pacea de la Westphalia arata cam
asa:
- in vestul Europei: criza monarhiilor’
21
 - in estul Europei: se desvolta puterea Poloniei si a Rusiei care ameninta sa dezechilibreze
balanta puterilor;
- in centrul uropei: continua sa reziste un imperiu habsburgic subrezit de pierderea Razboiului
de 30 de ani;
- in nordul Europei se instituie dominatia suedeza;
Bernstein si Milza in “Istoria Europei” sustin ca acea criza care apare in vestul Europei in
cadrul monarhiilor e cauzata de concentrarea puterii in mainile monarhului si raporturilor deficitare
pe care acestea le au cu restul societatii.
Caz francez: desi victorioasa dupa Razboiul de 30 de ani, Franta nu reuseste sa ofere pe plan
intern un climat satisfacator cetatenilor ei. Numarul celor nemultumiti de monarhie creste in functie
de puterea monarhiei. Ludovic al XIV este un simbol al Frantei care in ciuda revendicarilor celor
nemultumiti, monarhia condusa de Ludovic al XIV este intarita si isi consolideaza pozitia
absolutista.
In Olanda, criza monarhiei se materializeaza prin inlocuirea acesteia cu o forma republicana
de guvernaare.
In Anglia- criza monarhiei e marcata de lupta dintre rege si parlament care va fi finalizata cu
transformarea monarhiei engleze intr-o monarhie constitutionala.
Imperiul german – in urma tratatelor din Westphalia devine un cuvant fara continut intrucat
fragmentarea acestuia iun 350 de principate autonome atat pe plan intern cat si pe plan extern va
paraliza imperiul.
Monarhia suedeza din secolul XVII apare ca principala putere a Nord Europei si garanta
alaturi de Franta in Tratatul de la Westphalia.
Intr-o incercarede a rezuma situatia politica postwestphalica Bernstein si Milza subliniaza ca
desi sunt garanti teoretici ai echilibrului european cele doua principate inving Franta si Suedia nu
fac fata avantajelor oferite de arbitri ai continentului.
Franta lui Ludivic al XIV e preocupata de rezultatul formei de guvernamant orientandu-se
spre modelul monarhiei absolute. Totusi in primele decenii dupa tratatele westphalice, conjunctura
este favorabila Frantei. Aceasta, prin politica de forta a lui Ludovic al XIV-lea, abandoneaza
conduita externa impusa de Richelieu si de Mazarin si avand in Olanda, Anglia, Polonia si Suedia,
statele care graviteaza in sfera ei de influenta. Franta reuseste sa fie cea care da tonul politicii
internationale.
Se inregistreaza un prim conflict intre Franta coalizata cu Anglia lui Carol al II-lea si Tarile
de Jos. Motivul era dorinta lui Ludovic al XIV-lea de a-si consolida granita de Nord. Razboiul are
loc intre 1667-1668 si este cunoscut sub numele de devolutinue. In ciuda vechilor aliante, datorita
tendintelor dominatorii ale Frantei, Suedia si Anglia se despart de tabara franceza si se alatura
Olandei in asa numita Tripla Alianta de la Haga(Suedia, Anglia, Olanda) care are ca scop major
opunerea fata de pretentiile Frantei. Ludovic al XIV-lea incheie o pace provizorie in 1668 in urma
caruia se multumeste cu anexarea unor mici teritorii din jurul frontierelor Frantei. Conflictul e
redeschis de Franta in 1672 prin invadarea Olandei. Se incheie in 1678 cand Franta se afla in
punctul culminant al dominatiei ei continentale, acum reusind sa anexeze importante teritorii din
proximitatea frontierelor.
Politica de forta a Frantei face ca alianta de la Haga sa se consolideze si sa asistam la o
afiliere in tabara anti-franceza cunoscuta sub numele de Liga din Augsburg alcatuita din cele trei
state: Suedia, Anglia si Olanda la care se adauga Austria, Spania si numeroase principate
germanice. Confilctele intre liga si Franta pornesc in 1697, Franta nu reuseste sa faca fata coalizarii
impotriva sa, este obligata sa faca concesii si sa se retraga din teritoriile anexate din anii anteriori.
Conflictul se incheie in 1698 cu franta invinsa, Anglia invinge si isi asuma rolul de garant al
echilibrului european.
Interesele Frantei si Alngliei sunt divergente si se ajunge in scurt timp la un conflict deschis la
care participa toate puterile Europei vestice si centrale. Conflictul este deschis de Austria in 1701,
Franta reusind pentru o perioada sa se opuna militar, insa nemaireusind sa-si gaseasca aliati
puternici, e obligata sa caute o pace cat mai avantajoasa. Acest lucru se intampla in 1713 la Utrecht
22
unde se semneaza noi tratate de pace intre puterile europene si se restabileste echilibrul politic.
Pacea de la Westphalia e o continuare a spiritului pacii de la Westphalia. Aici se clarifica problema
dreptului pe care il poate avea interesul securitatii generale ale Statelor Europene si cum poate fi
conciliata tema securitatii europene cu tema suveranitatii staului. In planul politicii de forte, Pacea
de la Westphalia indica un nou arbitru major al politicii internationale. Anglia si totodata marcheaza
sfarsitul ambitiilor hegemonice ale monarhiei absolutiste franceze.
Inceputul secolului XVIII nu arata o Europa in care niciuna dintre puterile momentului nu are
capacitatea de a domina in mod hotarator si exclusiv. Franta isi pastreaza forta fara a-si putea
exercita hegemonia pe continent. Spania continua lentul proces de decadere in care se afla. Suedia
nu isi poate reveni dupa ce a pierdut rolul de putere a Nordului European. Austria este marcata de
lupta pentru succesiunea tronului, context in care, ca forta politica principala europeana incepe sa se
manifeste Anglia, care nu este preocupata de expansionism ccontinental in spatiul european, ci mai
degraba de pastrarea echilibrului rezultat din Tratatul de la Utrecht care ii erau favorabile in special
din punct de vedere Angliei.
Bernstein si Milza sunt de parerea ca mentinerea nu are de-a face cu vreun ideal pacifist
propriu luminilor si este mai degraba, rolul vointei si intereselor clare proprii celor mai puternice
doua state din Europa: Franta si Anglia. Europa luminilor in care se vorbeste de umanitate, ratiune
arta capabila sa transforme este in plan politic o Europa a celei mai reci ratiuni de stat si a celui mai
mare cinism. Tratatele, angajamentele, oricat de solemn garantate si asumate nu au nicio valoare in
momentul in care interesele puterilor sunt tulburate. Diplomatii, a caror epoca de aur este sec XVIII
nu sunt altceva decat sefii unor agentii de spionaj care intercepteaza scrisori si profita de orice
slabiciune intalnita. In acest context, conflictul major declansat in plan european in 1756 este
marcat de rivalitatea franco- engleza(Razboiul de 7 ani), care cuprinde toate puterile europene. Pe
de o parte tabara Angliei si Prusiei, de cealalta parte se pozitionaza coalitia formata din Franta,
Austria, Polonia si Saxonia. Razboaiele purtate ii epuizeaza pe rigerantii ambelor tabere care spre
1782 cauta sa incheie pacea.
In urma acestor confruntari, Anglia iese cu un statut militar, politic si economic diminueaza
din influenta Frantei, atat pe plan european cat si colonial si scoate in evidenta o Anglie ca putere
dominanta in plan colonial si maritim.

23
 5. Perioada Evului Mediu. Mutaţiile care se produc în ultima parte
a Evului Mediu. Pacea Westfalică reglementări, semnificaţie

5.1. Sistemul de relaţii internaţionale vest-european

Este o perioadă în care coexistă mai mult sisteme de relaţii internaţionale. Limitele: partea de
vest a Europei cu toate entităţile politice care existau. Este un spaţiu extrem de fragmentat din punct
de vedere politic în perioada Evului Mediu (de la Imperii la ducate, pincipate, oraşe, stat, etc.).
factori care unesc toate aceste entităţi politice: credinţa; există un sistem complex de relaţii feudale,
conştiinţa faptului că au un punct comun mergând mai departe în antichitatea romană →
descendenţă comună. Reglementarea crizei din sistem: papalitatea, Sfântul Imperiul Romano-
German, două puteri de esenţă divină care se completează reciproc: spirituală şi seculară. Papa are
autoritatea de a-i dezlega pe supuşi dejurământul de credinţă depus faţă de principi, are un cuvânt
de spus în încoronarea principilor, are autoritatea de a interveni chiar în treburile interne. Împăratul
se implică în reglementarea relaţiilor de vasalitate(vazalus), în treburile de politică externă şi are
autoritate în problemele seculare laice.
Surse care reglementează juridic: dreptul roman, dreptul canonic. Biserica îşi propune să
vegheze la sanctitatea tratatelor la respectarea acestora, se implică în regflementarea drepturilor
neutrilor, combatanţilor şi necombatanţilor ajunge să stabilească anumita zile din an când e interzis
să se declare răzoi sau să se desfăşoare lupte. Biserica intervine în chestiuni diplomatice, stabileşte
propriile curţi ecleziastice în interiorul entităţilor politice. Dreptul feudal: reglementeză probleme la
statutul prizonierilor şi din anumite puncte de vedere, la statutul necombatanţilor.
Respublica Christiana: deşi există această fragmentare politică nici un moment nu e pusă în
discuţi unitatea spirituală şi unitatea juridică a acestui spaţiu. Statele vor tinde să considere relaţiile
dintre ele în sensul unor relaţii aparte între părţi distincte din punct de vedere politic a ceea ce a fost
cândva un întreg unit; statele europene vor ajunge să distingă între relaţiile dintre ele şi de relaţiile
cu membrii din afara acestui sistem de relaţii internaţionale.
În relaţia cu alte entităţi statele europene nu vor mai fi obligate să respecte aceleaşi reguli pe
care le respectă în interiorul sistemului. În acest sistem de rel. int. se dezvoltă şi se menţin anumite
instituţii normele comune de drept intern, reguli comune de ducere a războiului atribuite
sentimentului apartenenţei comune la o civilizaţie comună. În ciuda laicizării relaţilor internaţionale
şi extinderii limitei geografice regulile de bază îşi au rădăcinile în această Respublica Christiana. La
sfârşitul Evului mediu în acest spaţiu încep să se formeze monarhiile moderne. Subminaraea
autorităţii papale şi a împăratului (autorităţi superioare → reforme religioase în cadrul bisericii.
Autoritatea bisericii fusese subminată din momentul compromisului cu principii laici în problema
captivităţii(fogvatartas) papei la Avignon. Prăbuşirea autorităţii împăratului: desele conflicte cu
papalitatea, creşterea autorităţii principiilor la nivel local, crearea entităţilor statale moderne – etape
ale construirii statelor europene moderne.
I. s-a produs reconstituirea domeniului regal (sfârşitul secolului XI – sec. XIII):
pământul constituia principala sursă de venit. Etapă necesară pentru clădirea statelor europene
moderne. Procesul a eşuat în imperiul romano-german- spaţiul german rămâne extrem de
fărâmiţat(szetdarabolt) până în 1871,
II. etapa creării statului pe baza stărilor sau a ordinelor sec. XIII-XIV): echilibru
vremelnic între autoritatea principilor şi autoritatea forţelor locale (autoritatea nobiliară locală)
III. etapa centralizării puterii politice de către monarh XV- echilibrul anterior dintre
principe şi forţele locale e tranşat în favoarea moarhului. Începe să vorbim despre state europene
moderne începând cu sec XV. Să iau măsuri interne în scopul măririi autorităţii, se crează armata
permanentă, aparatul administrativ, la sfârşitul evului mediu: nu mai există nici un fel de autoritate
superioară sdeasupra autorităţii monarhului în statul său – o anarhie a sit. de rel. intern.

24
 Regurile sunt scrise de actorii acestui sistem, apare o serie întreagă de norme juridice în
interiorul acesteui sistem - Hugo Grotius este un important contribuitor la crearea dreptului
internaţional. Grotius este convins că întregul sistem de drept internaţional trebuie întemeiat pe un
drep natural, superior, permanent, izvorât din însăşi natura omului. El preia o parte din preocupările
predecesorilor săi şi afirmă că războiul este un instrument juridic de pol. externă face distincţia între
răzoiul just atunci când existe motive şi temeiuri bine precizate) şi războiul injust(jogtalan), idee
care se menţine până în sec XX. Apar misiuni diplomatice permanente sistem de reguli.

5.2. Prevederile tratatului Westfalic: Munster şi Osnabruck în vestul Germaniei

Tratatul de la Munster:

- Veneţia este mediator al tratatului între cele două părţi.

- Articolul I: pace creştină şi universală, perpetuă
- Toate aceste tratate se doresc a fi orientate spre viitore însă se bazează pe experienţa trecutul
recent fără să ia în considerare potenţiale pericole din viitor.
- Clauze(zaradek) religioase politice (vis a vis de cum trebuie ordsonate lucrurile în interiorul
spaţiului german), teritoriale.
- În privinţa clauzelor religioase: se doreşte o armonie creştină,o amnestie şi o iertare
perpetuă, revenire la principiile care au guvernat tratatul de la Augsburg 1555, (extindere a
principilor şi pentru calvinişti) 1624 – anul de referinţă în stabilirea averilor mănăstireşti.
- Clauze politice: vis a vis de spaţiu german. Art. 64-65 ... Se stabilesc drepturile principilor
electori (cei care au un cuvânt de spus în alegerea împăratului).
- Fărâmiţare extremă a spaţiului german: principate, episcopate, etc
- Deciziile: se încheie tratate cu state cu condiţia ca aceste tratate să nu fie împotriva
împăratului (art. 65).
- Clauze teritoriale: problema palatină, problema franceză

5.3. Tratatul de la Westfalia (1648)

- prevederi cu caracter religios:

- reiterarea păcii creştine de la Augsburg (1555)
- restabilirea averilor mănăstireşti, aşa cum erau ele în 1624
- libertatea fiecăruia de a-şi alege religia
- prevederi politice:
- dreptul statelor de a încheia alianţe (statele din iperiu) cu condiţie ca acestea să nu fie
îndreptate împotriva împăratului – punct de pleacare pentru principiul suveranităţii (articolul 64
-65) statele cu libertatea de a lua decizii de politică externă.
- E confirmată diminuarea autorităţii împăratului: statele au un cuvânt de spus în problemele
interne.
- Atomizarea spaţiului german
- Liberalizarea comerţului
- Autonomie internă a statelor germane
- Internaţionalizarea Rhinului
- Tratatul are statut de lege
- Clauze teritoriale
- Casa palatină: bavaria revine contelui palatin al Rhinului: Lordul Maximilian (Bavaria =
Palatinatul superior)
- Franţa: susţine că nu are pretenţii teritoriale aparţinând statelor germane, pentru a încheia
acest tratat, Richelieu a spus că are nevoie de malul drept al Rhinului, având în vedere că malul
stâng era în posesia Franţei deja – astfel lua ambele braţe ale Rhinului.
Problema va fi tranşată de Ludovic al XIV – lea, în favoarea Franţei;

25
 - Suedia: vrea să-şi întărească controlul în M. Baltică şi la gurile fluviilor care se varsă în M.
Baltică.
- Reclama Pomerania Occidentală pe care o câştigă în defavoarea Brandemburgului.
- Brandemburgul primeşte Pomerania Orientală şi o serie de alte teritorii drept compensaţie.
- Concluziile încheierii păcii:
- Apar noi actori pe scena sistemului de relaţii internaţionale
- Restructurarea din temelii a acestui sistem de relaţii internaţionale: apare unul non bazat pe
principiul suveranităţii.
- Tratatul reprezintă pentru spaţiul german o veritabilă constituţie
- Fărâmiţarea spaţiului german – eşecul încercărilor de unificare
- Internaţionalizarea Rhinului – internaţionalizarea fluviilor navigabile devine un principiu
- Limitarea războiului la războiul just(helytallo, helyenvalo)
- Biserica şi împăratul nu mai au autoritate în problemele interne ale state.

5.4. Semnificaţia tratatului:

- semnifică apusul puterii Spaniei

- certifică puterea în ascensiune a Franţei
- punctul din care casa de Habsburg renunţă la orice fel de încercare de a domina acest sistem
de relaţii internaţionale
- conflictul dintre Franţa şi Spania continuă, fiind încheiat ulterior în 1659 prin semnarea Păcii
din Pirinei
- crearea sistemului european de relaţii internaţionale – regulile stabilite sunt valabile numai
în interiorul acestui sistem.
- Regulile jocului:
- - punctul de plecare este principiul suveranităţii
- Statele sunt interesate de raţiunea de stat, ele legitimându-şi acţiunile bazându-se pe această
raţiune de stat
- Raţiunea de stat este o doctrină a relaţiilor internaţionale care afirmă centralitatea statului şi
că atare când e vorba de probleme referitoare la existenţa sau nevoile statului chestiunile de morală
ajung să treacă într-un plan secundar (idee ce porneşte de la Machiavelli, însă conceptul este
părintele conceptului de raţiune de stat).
- Richelieu foloseşte acest principiu al raţiunii de stat atât pe plan extern cât şi pe plan intern
pentru a întări autoritatea regelui.
- Treptat această doctrină a raţiunii de stat a ajuns să fie înlocuită de interesul naţional care are
două accepţiuni:
• Instrument analitic pentru identificarea scopurilor şi obiectivelor politicii externe
• Este vorba de un concept folosit în cadrul discursului politic pentru a justifica(igazol)
anumite preferinţe politice concrete

Interesul naţional justifică anumite idei ale statului în relaţia cu mediul extern. Principiul
echilibrului de putere: se încearcă să se evite apariţia oricărui hegemon în acest sistem de relaţii
internaţionale, proces prin care nici un stat sau grup de state să ajungă să domine acest sistem de
relaţii internaţionale – mai multe accepţiuni e folosit:
- echilibrul de putere este o politică de putere, o încercare deliberată a unui stat de a preveni
apariţia unui hegemon în interiorul acestui sistem (ex. Politica externă a Angliei în sec. XVI –
XIX).
- Echilibrul de putere este un sistem de politică internaţională, model de interacţiune în
relaţiile dintre state în ideea de a limita sau înlătura apariţia unui hegemon.
Chestiuni legate de echilibrul de putere au existat încă din antichitate (ex. China antică,
Tucidide)

26
 Părintele acestui concept în varianta sa modernă este Guicciardini (istoric italian) – l-a folosit
într-un cadru restrâns.
Republica Veneţiană şi-a orientat politica externă urmărind acest principiu al echilibrului de
putere.
La începutul sec. XX apar o serie întreagă de noi actori ai scenei sistemului de relaţii
internaţionale, precum şi actori din afara spaţiului european (ex. SUA, Japonia)- principiul
securităţii colective înlocuieşte principiul echilibrului de putere (acesta fiind definitiv abandonat
după al doilea Război Mondial).
Echilibrul de putere: Hedley Bull consideră că acest principiu a avut trei funcţii pozitive:
1. a împiedicat ca sistemul să fie transformat prin cuceriri într-un imperiu universal
2. a permis crearea unor echilibre regionale/locale de putere care la rândul lor au permis
protejarea independenţei unor state mai mici
3. a permis crearea unor instituţii de care a ajuns să depindă ordinea internaţională, cum
ar fi: diplomaţia, dreptul internaţional.
Steven Ross – maniera în care se creează alianţele împotriva Franţei (scopurile acestor alianţe,
de ce anume dispar acestea).
Sistemul de relaţii internaţionale ajunge să fie dominat de Franţa, care se afirmă ca lider în
Congresul de la Munster .

5.5. Trăsături:

1. nu există nici un lider siuficient de puternic pentru a încerca realizarea unei

hegemonii. Se instituie o nouă situaţie din punct de vedere diplomatic, dar şi strategic:
a) obiectivele pe care le vor urmări statele în această perioadă din punct de vedere
diplomatic vor fi mult mai limitate
b) monarhii nu mai încearcă să se distrugă reciproc. Încearcă să se întărească prin
distrugerea puterilor adversarilor.
Relaţiile internaţionale sunt marcate de suspiciune(gyanu) şi ostilitate(ellenseges magatartas).
2. există o altă ordine faţă de cea existentă anterior, puterile europene sunt mult limitate
din punct de vedere militar: clasa ţăranilor sau clasa burghezilor în ascensiune; nici un monarh nu
dispune de armată de anvergură(nagzyszamu); nivelul de dotare al armatei e precar – asistăm de
acum încolo la războaie de coaliţie pentru a realiza anumite obiective.
3. stratificarea statelor în interiorul acestui sistem în funcţie de suprafaţă populaţie,
resursele de care dispun – Franţa, Anglia, Olanda, Suedia, Spania,Danemarca, în interiorul spaţiului
german: Bavaria, Saxonia, Prusia, Brandenburg.
4. state care dispar: Ungaria, Regatul celor 2 Sicilii, Scoţia.

27
 6. Relaţiile internaţionale între 1648-1713. Preponderenţa
continentală a Franţei şi lupta marilor puteri pentru asigurarea
echilibrului de forţe
Pacea de la Westfalia a consacrat aplicarea în practica politică a două noi teorii: cea a
echilibrului puterilor şi cea a dreptului popoarelor. Acest lucru a permis statelor mici să
contrabalanseze prin forţa inteligenţei influenţa marilor puteri, avantaje de superioritatea militară.
"Europa a fost astfel împinsă de o mare comunitate de destine, de interese, şi de idei spre o formă de
existenţă politică, care a reprezentat confederaţia statelor civilizate ale lumii modeme". Astfel a luat
naştere la Westfalia un sistem general de politică europeană, având drept scop apărarea
independenţei şi integrităţii statelor împotriva cuceririlor care puteau să ducă la preponderenţa
exagerată a unei mari puteri. "De aici intervenţia în afacerile politice ale Europei a unei noi puteri,
de care trebuia să se ţină seamă: puterea dreptului, puterea opiniei, puterea inteligenţei umane.
Dreptul popoarelor a fost sprijinit de mari principii de drept civil aplicate dreptului naţiunilor:
dreptul de libertate individuală, dreptul de proprietate sau de independenţă exterioară şi credinţa în
convenţii; şi cum nu exista deasupra popoarelor o justiţie superioară, care să le poată garanta
siguranţa pe care poliţia civilă o asigură cetăţenilor unui stat, s-a simţit nevoia de a stabili şi de a
menţine un echilibru politic al puterilor, adică un sistem preventiv al abuzurilor de putere, prin
intermediul repartiţiei regulate a forţelor confederaţiei europene". Aceasta nu înseamnă că
adoptarea principiului de echilibru capăt încercărilor de expansiune şi tendinţelor de hegemonie din
partea marilor puteri, dar a procurat cea mai mare siguranţă posibilă statelor interesate, atunci când
ele au combinat prudenţa cu forţa dreptului. După pacea de la Westfalia preocuparea principală a
statelor europene a fost menţinerea echilibrului, adesea compromis, toate tratatele având drept scop
asigurarea de garanţii.
Trasând principiile generale ale raporturilor mutuale între statele europene, pacea de la
Westfalia a confirmat astfel "concepţia secolului al XVII-lea de stat laic, ataşat de vecinii săi prin
legături comerciale, dar întotdeauna în stare potenţială de antagonism cu ei". Imperiul şi papalitatea
au fost reduse definitiv la un rol al cărui interes nu mai era decât istoric. În politică, influenţei
politice i-a succedat influenţa economică. Pentru puterile maritime Anglia şi Olanda, interesele
economice se confundau cu interesele politice, "căci în vederea acestor state, bogăţia şi creditul erau
o forţă care contrabalansa puterea teritorială a regilor de pe continent. Interesul comercial al tuturor
statelor, dar mai ales al Angliei şi Olandei a complicat şi mai mult situaţia problemelor politice din
Europa; el a dat naştere la combinaţii noi şi complicaţii neprevăzute.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în Europa se disting patru noduri principale de
contradicţii: 1) în apus Franţa s-a războit cu Spania, Olanda, Anglia, Austria etc. pentru hegemonia
continentală; 2) în nord-est Suedia face supremul efort pentru supremaţia totală în bazinul baltic; 3)
în centul şi sud-estul european lupta pentru dominaţie dintre Austria şi Imperiul Otoman intră în
faza decisivă; 4) iar pe mări şi oceane are loc confruntarea dramatică dintre Anglia şi Olanda pentru
supremaţie navală.
Pacea de la Westfalia nu a fost chiar o pace generală, întrucât Spania a refuzat să trateze cu
Franţa. Explicaţia acestei atitudini rezidă în faptul că reuşind să încheie la Munster o pace separată
cu Olanda şi să o rupă astfel de alianţa franceză, Spania spera într-o victorie mai uşoară asupra
Franţei. În plus, după încetarea războiului din Germania ea îşi întărise forţele cu cei 30.000 de
soldaţi licenţiaţi de către împărat şi cu un mare general Condé, proscris de regalitatea franceză.
Răcirea bruscă a relaţiilor hispano-engleze l-a ajutat pe Mazarin să pună în aplicare un plan la care
râvnise atâta timp şi anume alianţa cu Anglia. Se ştie că datorită angajării în Războiul de treizeci de
ani, Franţa nu acordase prea multă atenţie revoluţiei burgheze din Anglia şi nu intervenise în
favoarea Stuarţilor, deşi ulterior a aprobat conduita acestora. Parlamentul mai întâi şi apoi
Cromwell personal nu agreau însă guvernul francez din pricina alianţei sale cu Olanda. Spania a
profitat de aversiunea englezilor faţă de Franţa şi de faptul că aceasta nu s-a grăbit să restabilească
legăturile diplomatice cu republica şi în ciuda reacţionarismului său în decembrie 1650 a recunoscut
28
schimbările provocate în Anglia de revoluţie. Procedând astfel Spania urmărise un dublu scop să
umilească Franţa şi să capete ajutor naval în războiul contra Franţei şi Portugaliei. Războiul vamal
franco-englez şi sprijinul acordat de portughezi vaselor regale engleze, îndreptăţeau de altfel
speranţele Madridului. Rezultatele nu s-au lăsat aşteptate. În 1652 flota engleză condusă de Blake a
împiedicat vasele franceze să ajute Dunkerqul asediat de spanioli. Mazarin nu a pierdut însă nici o
clipă din vedere îmbunătăţirea raporturilor dintre Paris şi Londra, fiind gata să sacrifice orice
interese dinastice în schimbul alianţei cu Anglia împotriva Spaniei. Prin diverşi intermediari el a
stabilit contacte cu guvernul englez şi în primul rând cu Cromwell, care deşi încă nu fusese declarat
Lord protector, ţinea în mâinile sale afacerile interne şi externe ale republicii (1652). Condiţiile lui
Cromwell erau ferme; recunoaşterea republicii, restabilirea relaţiilor diplomatice între cele două
state şi azil în Anglia, în eventualitatea în care Mazarin era silit să părăsească Franţa din pricina
Frondei. Pentru cardinal oferta era mult prea mică. Despre o alianţă Cromwell nu pronunţase nici un
cuvânt. Tulburările interne i-au împiedicat însă pe Mazarin să facă noi demersuri. De altfel guvernul
englez înclina spre o alianţă cu Spania, căreia îi făcuse deja propuneri: libera exercitare a religiei
pentru englezii care şedeau în Spania şi libertatea comerţului cu Indiile occidentale. Mazarin a
aşteptat însă cu răbdare ivirea unui moment prielnic ca să tatoneze iarăşi terenul la Londra. Refuzul
Spaniei de a accepta condiţiile engleze pentru încheierea alianţei l-a făcut să spere din nou într-o
înţelegere cu Anglia, iar atacarea prin surprinderea a Antilelor spaniole de către flota engleză în
1654 i-a dat certitudinea. Orice ameliorare a relaţiilor hispano-engleze era exclusă. Profitând de
această ruptură Mazarin a încheiat repede cu Anglia un tratat comercial (Westminster-1655), urmat
de o alianţă semnată la Paris (1657).
Triumfând asupra regalităţii şi a sprijinitorilor ei, burghezia şi noua nobilime engleză erau
dornice să pună în aplicare programul combaterii principalilor adversari navali şi comerciali ai
Angliei: Olanda, Spania, Franţa. Dintre aceştia rivalul cel mai puternic era Olanda, posesoarea unei
flote impozante de peste 15.000 de corăbii, care concura pretutindeni vasele engleze. În ciuda
declaraţiilor de prietenie, Anglia nu urmărea altceva decât să constrângă Olanda să-i accepte
supremaţia navală şi comercială. În 1651 ea a propus olandezilor realizarea unei "uniuni", în care
problemele păcii şi ale războiului trebuiau stabilite în comun, "Stările Generale din Olanda urmând
ca în anumite cazuri să accepte necondiţionat deciziile Parlamentului englez. Olanda a refuzat.
Răspunsul Angliei a fost prompt - Actul de navigaţie (9 octombrie 1651): nici o marfă nu putea fi
importată sau exportată din ţările, insulele, plantaţiile sau teritoriile aparţinând Commonwealthului,
sau care erau în posesia sa în Anglia, America şi Africa, cu alte vase decât ale sale, fără a se comite
o fraudă. De asemenea, mărfurile ţărilor producătoare nu puteau intra în Anglia sau în coloniile sale
decât pe vasele statelor respective sau ale Angliei. Pentru olandezi ("cărăuşii mărilor") această
măsură a fost o lovitură cumplită şi ea a declanşat războaiele navale cu Anglia (1652- 1654 şi 1665-
1667). Flotele au fost egale, însă comerţul Olandei era mai vulnerabil şi drept urmare a avut mai
mult de suferit. Primul război s-a terminat cu pacea de la Westminster (5 aprilie 1654). Olanda
recunoştea Actul de navigaţie, plătea o indemnizaţie de război, expluza pe Sturţi de pe teritoriile
sale şi înlătura pe partizanii casei de Orania. încheierea păcii cu Olanda a constituit un mare succes
pentru politica lui Cromwell. El a fost completat la 11 aprilie 1654 de alianţa militară cu Suedia
împotriva Danemarcei, aliata Olandei, care făcuse imprudenţe să închidă Sundul navelor engleze şi
de tratatul comercial cu Danemarca, care este silită să cedeze în problema Sundului şi să acorde
privilegii negustorilor englezi. Al doilea război naval anglo-olandez s-a încheiat prin tratatul de la
Breda (31 iulie 1667), care a dat Angliei Noul-Amsterdam (New York) şi toată coasta care unea
Virginia de Noua Anglie. Olanda recăpăta Surinamul, iar Actul de navigaţie era modificat
întrucâtva în favoarea ei.
Revenind la relaţiile franco-spaniole tratatul de pace, cunoscut de noi sub denumirea de
tratatul Pirineilor, a fost semnat la 7 noiembrie 1659 şi stipula următoarele: Ludovic al XlV-lea
urma să se căsătorească cu infanta Maria Tereza (art.33); Spania ceda Franţei Artois şi anumite părţi
din Flandra, Hainaut şi Luxemburg (art. 35- 41); de asemenea Spania abandona Roussillon şi o
parte din Cerdagne, care rămâneau Franţei (art.42-43); regele Franţei restituia Lorena ducelui Carol
al IV-lea, cu condiţia ca acesta să dărâme fortificaţiile oraşelor şi să accepte garnizoane franceze;
29
Carol ceda de asemenea Franţei în deplină proprietate un culoar prin care ea putea să ajungă în
Germania (art. 62-78); Condé era iertat şi primea înapoi toate bunurile, onorurile şi demnităţile (art.
81); regele Franţei promitea să nu mai acorde nici un sprijin, sau asistenţă Portugaliei în lupta sa cu
Spania (art. 79) etc. Articolul cel mai aprig disputat a fost cel al alianţei matrimoniale, întrucât
căsătoria lui Ludovic al XlV-lea cu fiica lui Filip al IV-lea a fost condiţionată de spanioli de
renunţarea regelui francez la coroana Spaniei. În cele din urmă Mazarin a acceptat renunţarea la
succesiune în schimbul unei dote de 500.000 de scuzi de aur. De altfel, ambasadorul Spaniei, don
Luis de Haro, lăsase să se înţeleagă că imposibilitatea plătirii acestei sume de către Spania dădea
regelui Franţei dreptul să pretindă coroana spaniolă. Actul de renunţare era pur şi simplu o
formalitate întocmită în virtutea unui act similar, încheiat cu prilejul căsătoriei Anei de Austria cu
Ludovic al XIII-lea. Aşa cum fusese prevăzut, Spania nu a reuşit să achite dota Măriei Tereza, iar
Ludovic al XlV-lea simţindu-se dezlegat de obligaţia asumată prin actul de renunţare (2 iunie
1660), a trimis în anul următor un ambasador la Madrid pentru a obţine din partea lui Filip al IV-lea
revocarea formală a acestui act Pacea de la Westfalia, tratatul Pirineilor şi pacea de la Oliva,
semnată în 1660 între Suedia şi Polonia, Austria, Brandenburg, păreau că au pacificat Europa,
dăruindu-i liniştea necesară reconstrucţiei. În momentul morţii lui Mazarin (1661), Franţa câştigase
preponderenţa politică pe continent. Ludovic al IV-lea putând consemna cu legitimă mândrie: "...
totul este calm în toate părţile; pacea este restabilită cu vecinii mei şi nimic nu se mai poate opune
proiectelor mele". "Regele Soare" nu mai avea în Europa nici un rival pe măsura puterii sale.
Tratatele de la Westfalia făcuseră din el apărătorul "libertăţilor germanice" dându-i posibilitatea să
intervină în imperiul "fie pentru a se înălţa el însuşi pe tronul imperial, fie pentru a-şi crea clientelă
ca să contrabalanseze politica habsburgilor", Pacea de la Pirinei îl autoriza ca la momentul oportun
să revendice moştenirea spaniolă; iar tratatele de la Oliva şi Copenhaga îi asigurau alianţa Suediei şi
Poloniei împotriva Habsburgilor. În 1661 a fost reînnoită "Liga Rinului", după care a urmat
semnarea unui tratat de alianţă cu regele Franţei, la care ceva mai târziu va adera şi electorul de
Branderburg. Sistemul alianţelor germane era astfel completat. Prin cumpărarea Dunkerqului de la
Anglia (27 octombrie 1662), Franţa câştigă o bază redutabilă împotriva Ţărilor de jos spaniole, iar
prin alianţă cu Olanda (1662) un ajutor eficace împotriva Spaniei.
Alianţa franco-olandeză nu a fost văzută cu ochi buni nici de Anglia nici de Spania, care şi-au
pus imediat în mişcare mecanismele diplomaţiei pentru a o distruge. Spania, care cu un an mai
înanite (26 decembrie 1661) încheiase un acord cu olandezii, a încercat să-l transforme într-o
alianţă, însă tentativa ei a eşuat. Anglia a avut mai mult noroc reuşind să semneze un tratat (Londra
- 14 septembrie 1662) în care era stipulat destul de vag ajutorul reciproc împotriva duşmanilor.
În prima parte a domniei, situaţia politică din Europa a fost extrem de favorabilă lui Ludovic
al IV-lea. Olanda, Suedia, Polonia, Imperiul Otoman, "Liga Rinului" şi Anglia gravitau în orbita
politicii franceze. Aşa se explică succesele pe care monarhia franceză le-a repurtat până la pacea de
la Nimègue (1678). Spre deosebire însă de Richelieu şi Mazarin, Ludovic al XlV-lea va părăsi
înţeleaptă prudenţă, cu ajutorul căreia înaintaşii săi clădiseră puterea Franţei. De câteva ori el va fi
pe punctul să rupă tradiţionala alianţă cu Imperiul Otoman şi să renunţe la marile sale servicii.
"Evenimentele şi turcii i se opuseră totdeauna spre binele şi folosul Franţei". În 1661 a trimis mai
multe vase şi trupe în apărarea Cretei, asediată de turci, iar în 1664 un corp de armată francez
participă alături de trupele austriece în bătălia de la Saint-Gothard. În urma acestor lovituri ascunse,
relaţiile turco-franceze s-au răcit brusc şi puţin a lipsit ca sultanul să nu se alieze cu spaniolii.
Ofensat, Ludovic al XlV-lea şi-a rechemat ambasadorul de la Constantinopol cu intenţia de a
provoca o ruptură făţişă cu Poarta. Numai prudenţa ambasadorului francez, care şi-a amânat mereu
plecarea, ca să poată strica negocierile hispano-otomane a salvat situaţia. Mai mult, Ludovic a
plănuit chiar o uriaşă cruciadă antiotomană, nerealizată însă din pricina încurcăturilor sale din apus.
În ciuda afirmaţiei categorice "eu sunt primul meu ministru", de-a lungul domniei Ludovic al
XlV-lea a fost puternic influenţat de sfaturile miniştrilor săi: Le Tellier, Lionne, Colbert, Turenne,
Louvois, Torcy, etc. Pe plan intern mai ales, rolul precumpănitor a fost jucat până în 1683 de către
Colbert.

30
 Pentru Colbert iniţiativele externe ale regelui erau justificate dacă aduceau foloase burgheziei
şi finanţelor regatului. De aceea a aprobat cu entuziasm "războiul de devoluţie" împotriva Olandei,
al cărei comerţ vroia să-l vadă minat. Colbert a neglijat însă două lucruri: capacitatea de luptă şi
resursele Olandei şi forţa de opoziţie a parlamentului englez. Cel de al doilea aspect prezintă o mare
importanţă, întrucât politica europeană a lui Ludovic al XlV-lea se sprijinea în acea epocă pe
concursul regelui Carol al II-lea Stuart, aflat de fapt în solda Franţei.
Primul război, cunoscut îndeobşte sub denumirea de "războiul de devoluţie" (1667-1668) a
fost provocat de dorinţa lui Ludovic al XIV-lea de a cuceri acea parte a Ţărilor de Jos, care
rămăsese sub dominaţia spaniolă. Pretextul i-a fost furnizat de moartea regelui Spaniei, Filip al IV-
lea, când în virtutea dreptului brabamtin de devoluţie a revendicat Belgia în numele soţiei sale
Maria Tereza.
Rezultatele "războiului de devoluţie" nu l-au mulţumit deloc pe Ludovic, dar l-au făcut să fie
mai prevăzător. Următorul obiectiv era însăşi Olanda, care pentru a fi o pradă sigură trebuia mai
întâi izolată diplomatic. Războiul cu Olanda a început la 28 martie 1672 cu declaraţia de război din
partea Angliei. Simultan francezii au invadat teritoriul republicii şi după o impetuoasă ofensivă au
ajuns în preajma Amsterdamului. Numai spargerea digurilor a stăvilit înaintarea trupelor franceze şi
a salvat oraşul de ocupaţie. Statele Generale, înclinate ca întotdeauna spre pace, au hotărât să pună
capăt războ¬iului, oferindu-i în schimb lui Ludovic al XlV-lea o indemnizaţie de 10 milioane de
livre. Rău sfătuit de Louvois, regele a condiţionat încheierea păcii de cedarea teritoriilor dintre cele
două braţe ale Rinului inferior şi de restabilirea catolicismului în provincii, încât războiul a
continuat până în 1678. Tratatul de pace de la Nimègue (10 august 1678) restituia Olandei toate
cuceririle făcute de Franţa (art.1-5) şi abroga tarifele prohibitive din 1667, cărora le-au fost
substituite tarifele moderate din 1662. Spania ceda Franţei provincia Franche-Comte şi mai multe
regiuni şi oraşe din Flandra şi Artois. Franţa obţinea astfel o frontieră coerentă, care va fi mai târziu
masiv fortificată de Vauban.11 Împăratul reînnoia tratatul de la Munster şi ceda Franţei Friburg; în
schimb obţinea restituirea tuturor bunurilor ducelui Carol de Lorena, cu condiţia ca acesta să
permită lui Ludovic al XIV-lea libera trecere spre Germania, prin teritoriile sale. Electorul de
Brandenburg, care rezistase suedezilor şi francezilor a fost obligat să semneze un tratat separat cu
Suedia, prin care restituia acesteia Pomerania şi alte câteva locuri.
Pacea de la Nimègue a fost incontestabil un mare succes diplomatic al Franţei, care a marcat
apogeul puterii sale continentale. Ea a coincis cu dizgraţierea lui Pomponne şi stabilirea influenţei
lui Louvois asupra regelui. Louvois dispreţuia tratativele şi politica de menajare, fiind partizanul
convind al dreptului forţei. De acum înainte "problemele militare vor ocupa primul loc în politica
guvernului francez".
Profitând de slăbiciunea imperiului şi de faptul că împăratul era ameninţat de invazia
otomană, după Nimègue, Ludovic al XIV-lea a iniţiat o vastă acţiune de anexare sistematică de
teritorii la Franţa.
Împotriva acestei politici anexionisite, Wilhelm de Orania a luptat să închege cu sprijinul
Spaniei şi al împăratului o nouă coaliţie, atrăgând de partea sa pe regele Suediei şi pe ducele de
Deux-Ponts. Împreună cei trei aliaţi au semnat aşa numitul "Pact de garanţie" (Haga-octombrie
1681), de fapt un tratat defensiv pentru respectarea păcilor de la Westafalia şi Nimègue.
Probabil că Europa s-ar fi împăcat şi cu acest ultim pas al Franţei, dacă Ludovic nu ar mai fi
săvârşit două noi atentate: unul pe plan extern, iar altul în interior. Atacarea Genovei în plină zi
(17 mai 1684), au apărut ca o nouă şi odioasă manifestare a politicii de forţă şi au creat un climat de
ură împotriva lui Ludovic al XIV-lea.
Electorul de Brandenburg părăseşte alianţa franceză şi ripostează revocării prin "Edictul de la
Postdam" (8 noiembrie 1685), iar la 23 august 1685 încheie cu Olanda un tratat defensiv pe 12 ani.
Această alianţă va fi completată în anul următor prin aderarea Suediei. Pe de altă parte, împăratul,
fără să pună capăt războiului cu Imperiul otoman, s-a aliat mai întâi cu Brandenburgul, iar apoi a
încheiat o alianţă secretă defensivă ("Liga de la Augsburg” – iulie 1686) cu Spania, Olanda, Savoia,
cu numeroşi principi germani şi italieni şi ceea ce era mai important cu Suedia.

31
 Războiul pe care "Liga de la Augsburg" l-a întreprins împotriva Franţei a coincis cu "revoluţia
glorioasă" din Anglia (1688) şi urcarea pe tronul acestei ţări a lui Wilhelm de Orania. Pentru Franţa,
care se bazase atâta vreme pe Stuarţi, această schimbare a fost o grea lovitură, întrucât noul suveran
a schimbat radical cursul politicii engleze. Continuându-şi de fapt politica pe care o inaugurase ca
Stathouder, Wilhelm de Orania va fi elementul unificator al adversarilor lui Ludovic al XIV-lea şi
"apărătorul echilibrului european împotriva Casei de Bourbon".
Ostilităţile au început odată cu declararea războiului împotriva Franţei de către Dieta
imperială (15 decembrie 1688). Acţiunile militare au fost purtate fără vigoare şi nici una din tabere
nu părea capabilă să învingă. După aproape zece ani de lupte, epuizată, Franţa va solicita mediaţia
Suediei pentru începerea negocierilor de pace. Împăratul refuză însă orice tratative, dar Anglia,
Spania şi Olanda, cărora Ludovic le făcuse concesii au hotărât încheierea păcii. Congresul de pace
s-a ţinut la Ryswick (1697). În timpul negocierilor Ludovic al XlV-lea a dat dovadă de înţeleaptă
moderaţie faţă de pretenţiile membrilor ligii. A renunţat la Ţările de Jos şi l-a recunoscut pe
Wilhelm de Orania ca rege al Angliei, obligându-se totodată să nu mai susţină pe Stuarţi. Pretenţiile
anglo-franceze asupra golfului Hudson urmau să fie reglementate de o comisie de arbitraj, Olanda
restituia Pondichery companiei franceze a Indiilor orientale şi încheia un tratat de comerţ. Tariful
vamal era modificat în favoarea Olandei. Franţa păstra Strasburgul, însă cu excepţia câtorva puncte
care îi rămâneau în Lorrena, elibera Trierul şi Lorrena şi restituia imperiului Philippsburgul,
Brisactul şi Freiburgul. Luxemburg, Charleroi, Courtrai şi provincia Catalonia erau înapoiate
Spaniei.
Franţa a ieşit din război ruinată din punct de vedere financiar şi cu prestigiul politic ştirbit:
"pentru prima dată Ludovic al XlV-lea restituia din cuceririle sale, se limita la malul stâng al
Rinului, renunţa la politica de reuniune, recunoştea un regat constituţional, pierdea clientela din
Germania. În schimb, Anglia, pe care poziţia insulară o ferise de vicisitudinile războiului, fiind
obligată să procure bani pentru aprovizionarea armatelor de pe continent şi-a creat mari instituţii
financiare ("Banca Angliei", "Datoria naţională"), care au pus creditul englez pe baze solide. De
asemenea, ea apărea ca principala apărătoare a echilibrului european. Pe de altă parte, Austria,
învingătoare în războiul cu turcii şi-a căpătat libertatea de mişcare în afacerile europene şi putinţa
de a se angaja cu toate forţele împotriva Franţei.
Pacea de la Ryswick a pus capăt războiului tocmai în momentul în care puterile europene erau
confruntate cu o altă chestiune şi anume moştenirea tronului spaniol (septembrie 1697-
1 noiembrie 1700). Regele Spaniei, Carol al II-lea era foarte bolnav şi neavând moştenitori direcţi
era limpede că succesiunea la coroana spaniolă era iminentă. Şi tot atât de clar era că reglementarea
acestei chestiuni implica în cel mai mare grad un nou război.
Războiul de succesiune la tronul Spaniei a constituit una din manifestările violente ale
antagonismului anglo-francez în privinţa expansiunii coloniale şi comerciale şi pentru întâietate în
politica mondială. Declanşat ca un război dinastic, el s-a transformat repede într-o ciocnire fără
precedent între Marea Britanie şi Franţa. Motivaţia oficială a fost stabilirea şi menţinerea
echilibrului politic european prin înlăturarea preponderenţei exagerate a Bourbonilor.
Ludovic al XlV-lea nu era singurul suveran care avea pretenţii la moştenire. Prin mama sa,
Ana Maria de Austria (fiica lui Filip al III-lea) şi prin soţia sa Margareta (sora mai mică a Măriei
Tereza), împăratul Leopold era la fel de îndreptăţit să pretindă coroana Spaniei. În diversele tratate
încheiate cu puterile europene în timpul războiului "Ligii de la Augsburg", prevăzător, împăratul
Leopold a introdus câte un articol secret, care rezerva pentru el dreptul la succesiunea tronului
Spaniei, în eventualitatea în care Carol al II-lea murea fără să aibă urmaşi. Ducii de Savoia aveau
dreptul la succesiune prin Caterina sora regelui Filip al II-lea, şi mai ales printr-o clauză stipulată în
favoarea lor de Filip al IV-lea în testamentul său politic. Pe lângă aceşti moştenitori "direcţi", mai
erau şi alte state interesate în succesiune, cel puţin din punct de vedere politic şi comercial. Acestea
erau puterile maritime, Anglia şi Olanda care vegheau asupra menţinerii echilibrului de forţe pe
continent. Căderea în mâinile Franţei, sau Austriei, a uriaşului domeniu al coroanei spaniole
însemna distrugerea echilibrului stabilit la Westfalia şi instaurarea preponderenţei exagerate a uneia
dintre părţi. Din punct de vedere economic ameninţarea era la fel de gravă, întrucât puterile
32
maritime ar fi pierdut pentru produsele lor pieţele vastului imperiu spaniol. Mai ales Franţa, care
dispunea de o mare flotă, în unire cu Spania putea să închidă Mediterana şi să anuleze comerţul
celorlalte popoare din Europa în cele două Indii.
Austria a fost prima care a declarat război Spaniei (1701) atacând posesiunile sale din Italia,
fiind apoi urmată de Olanda, Anglia şi Imperiu (1702), care au declarat război Franţei. Forţelor
(p.35) coaliţiei care însumau peste 250.000 de soldaţi, mii de corăbii şi uriaşe resurse financiare,
Franţa nu le-a putut opune decât 200.000 de oameni, o marină insuficientă şi un tezaur gol. În
această situaţie Ludovic al XlV-lea a trebuit să facă concesii serioase, ca să nu fie nevoit să-şi
petreacă ultimii ani ai domniei într-o situaţie umilitoare. Între 1705-1709 el a avansat Olandei oferte
ferme de pace, încercând mai întâi să-l menţină pe Filip al V-lea pe tronul Spaniei, iar apoi
acceptând o nouă împăiţire a monarhiei spaniole care atribuia arhiducelui Carol titlul de rege şi cea
mai mare parte din regat. Filip rămânea numai cu Neapole şi Sicilia, iar Franţa se mulţumea cu
Lorrena şi o parte din Ţările de Jos. Războiul devenise o absurditate, în momentul în care moartea
împăratului Iosif I (1711) şi urcarea pe tron a arhiducelui Carol făcea posibilă refacerea imperiului
lui Carol Quintul. Marii Britanii îi repugna tot atât de mult preponderenţa Habsburgilor ca şi cea a
Bourbonilor. În ciuda principiilor care stăteau la baza "Marii alianţe de la Haga", Anglia a intrat
imediat în tratative separate cu Franţa şi noul secretar de stat Bolingbroke a semnat preliminariile
păcii la Londra, pe baza interesului pe care monarhia franceză îl avea în prietenie cu Spania şi
excluderea definitivă a posibilităţii de unire a coroanelor Spaniei şi Franţei.
Conferinţele de pace s-au deschis la 29 ianuarie 1712 într-un hotel din oraşul olandez Utrecht.
Negocierile au fost lungi şi dificile deoarece lordul Bolinngbroke a urmărit cu tenacitate ca să se
stabilească o reglementare precisă în privinţa succesiunii la tronurile Franţei şi Spaniei, care să fie
întemeiată pe anularea respectivă a drepturilor de moştenire a prinţilor spanioli la coroana franceză
şi a prinţilor francezi la coroana spaniolă, fără ca Angliei să i se poată reproşa amestecul în afacerile
interne ale uneia din cele două state.
Rezultatul negocierilor finale s-a concretizat în următoarele tratate: tratatul de la Utrecht
(1713) dintre Franţa şi Spania pe de-o parte şi Anglia, Provinciile Unite, Savoia, Portugalia şi Prusia
pe de altă parte; tratatul de la Rastadt (1714) dintre Franţa şi Austria; tratatul de la Baden (1713)
dintre Franţa şi imperiul şi tratatul de la Anvers (1715)dintre Provinciile Unite şi împărat. Toate
aceste tratate au avut o importanţă covârşitoare asupra evoluţiei relaţiilor internaţionale în
sec.XVIII.
Prin tratatul semnat cu Anglia la Utrecht (11 aprilie 1713) Franţa recunoştea succesiunea
protestantă a casei de Hanovra la tronul Angliei şi se obliga să îndepărteze de pe teritoriul său şi să
nu mai acorde nici un fel de sprijin pretendentului Stuart (art.IV); accepta să dărâme întăriturile
portului Dunkerque (art.IX), ceda Angliei Terra Nova, Acadia, golful Hudson şi insula Saint-Kitts
(art.X-XIII); navigaţia şi comerţul deveneau libere între cele două ţări, care încheiau un tratat
comercial (art.VII); modifica în favoarea Angliei tarifele vamale restrictive impuse importurilor
engleze; declara lege inviolabilă renunţarea la dreptul lui Filip al V-lea la coroana Franţei şi a
dreptului prinţilor francezi la coroana Spaniei (art.VI). Singurele modificări teritoriale din Europa
erau schimbarea cu Savoia a oraşelor Exilles, Fenestrelle şi Château-Dauphin situate pe versantul
italian cu Barcetonnette situat pe versantul francez, Franţa se întorcea la situaţia tratatului de la
Ryswick.
Provinciilor Unite le-au fost atribuite Ţările de Jos spaniole, până la reglementarea cu
împăratul a chestiunii barierei. Toate pre¬tenţiile Franţei asupra localităţilor Menin, Tournai, Furnes
şi Ypres au fost abandonate. Electorul de Brandeburg păstra Luxemburgul cu Namur şi Charleroi
până când era restabilit în statele sale. Provinciile Unite restituiau Franţei Lille, Aire şi Bethune şi
garantau lui Filip al V-lea şi urmaşilor săi coroana Spaniei. Un tratat de comerţ favorabil
provinciilor era stipulat şi acceptat.
Savoiei îi era înapoiată Nisa şi primea Sicilia împreună cu titlul de rege pentru Victor-
Amedeu. Mai târziu, acesta va ceda împăratului Sicilia în schimbul Sardiniei. De asemenea s-a
stabilit eventuala succesiune a casei de Savoia la tronul Spaniei, în cazul în care Filip al V-lea
murea fără să aibă moştenitori.
33
 Electorul de Brandenburg era confirmat cu titlul său de rege al Prusiei şi ca suveran al
comitatului Neufchatel şi primea din partea regelui Spaniei ducatul Gueldre. În schimb regele
Prusiei renunţa la dreptul său (pe linie feminină) la principatul Orange.
Portugaliei îi erau cedate câteva teritorii la frontiera Braziliei şi Guyanei franceze.. Nici
împăratul şi nici regele Filip al V-lea n-au participat la aceste negocieri deoarece n-au fost de acord
cu împărţirea imperiului spaniol. După semnarea păcii de la Utrecht, războiul franco-austriac a
continuat la Rin, Carol al Vl-lea vrând cu orice preţ să-şi satisfacă ambiţiile. Înfrângerile militare i-
au arătat însă că rezistenţa era zadarnică şi că trebuie să înceapă negocierile de pace.
La 13 iulie 1713 Filip al V-lea a semnat cu regina Ana un tratat prin care Spania ceda
Gibraltarul şi insula Minorca, Marii Britanii şi îi concesiona pentru 30 de ani comerţul cu sclavi în
America, îi acorda intrarea în Portobello şi garanţia că nu va ceda nici unei alte naţiuni privilegii
pentru comerţul Indiilor. Concomitent, Filip al V-lea a semnat şi tratatul de pace cu Savoia, ceea ce
însemna de fapt ratificarea convenţiilor admise de Franţa.
Tratatul de pace care a pus capăt în realitate războiului de succesiune la tronul Spaniei a fost
încheiat la 6 martie 1714 la Rastadt, între Franţa şi Austria. Ludovic al IV-lea restituie împăratului
toate cuceririle de pe malul drept la Rinului (Brisach, Friburg şi Kehl), în schimb Franţei îi era
confirmată posesia Alsaciei şi Strasburgului. Arhiepiscopul de Colonia şi electorul Bavariei erau
restabiliţi în statele lor. Franţa recunoştea suveranitatea împăratului asupra ducatelor Neapole şi
Milan, asupra Sardiniei şi Ţărilor de Jos spaniole (cu Tournai, Ypres, Menin şi Furnes). Problema
barierei olandeze a fost reglementată prin tratatul de la Anvers (14 noiembrie 1715), prin care
împăratul ceda olandezilor Venloo şi Saint-Michel în Gueldre, cu o făşie largă de teritoriu de-a
lungul frontierei flamande. Olandezii mai căpătau dreptul să ţină garnizoane în Furnes, Koncke,
Ypres, Menin, Tournai şi Namur. Escuat rămânea închis, astfel că Amsterdamul nu era ameninţat de
concurenţa Anversului; şi cu această rezervă Ţările de Jos spaniole au fost redate împăratului. În
1720 acesta va ceda Savoiei, Sardinia, în schimbul Siciliei, şi astfel dominaţia Austriei se va
substitui celei spaniole în proviniciile europene.
Istoria diplomaţiei modeme nu oferă alte negocieri mai importante, după pacea de la
Westfalia, decât aceea a păcii de la Utrecht. Pe lângă faptul că a reglementat interesele câtorva case
suverane, tratatul din 11 aprilie 1713 are mai ales meritul că a stabilit echilibrul politic între puterile
europene. El a definit şi a limitat dreptul pe care poate să-l dea interesul securităţii generale ale
statelor şi împăcând astfel acest drept sacru cu respectul datorat independenţei naţiunilor, în
exercitarea internă a suveranităţii, el a completat tratatul Pirineilor şi a fixat principiul fundamental
al dreptului ginţilor pentru timpurile moderne. Din acest punct de vedere tratatul de la Utrecht se
înscrie pe linia păcii de la Westfalia. Astfel, stipulaţiile tratatului au modificat în linii mari
prevederile păcii de la 1648. Germania, Italia şi Belgia au continuat să rămână simple expresii
geografice servind ca elemente de compensaţie, la îndemâna marilor puteri. Totuşi prin
recunoaşterea ca regi a electorului de Brandenburg şi ducelui de Savoia, situaţia Germaniei şi Italiei
nu s-a schimbat aparent, însă aceste case domnitoare îşi vor spune cuvântul în evoluţia ulterioară a
lucrurilor. Pentru Franţa, tratatul de la Utrecht a marcat sfârşitul hegemoniei sale pe continent.
Vechile sale alianţe au fost puternic zdruncinate şi noile forţe care se năşteau îi scăpaseră de sub
control. Alianţele tradiţionale ale Franţei cu Turcia, Polonia şi Suedia îşi pierduseră mult din
valoare spre avantajul tânărului imperiu rus. Bariera din est reprezentată de Constantinopol -
Varşovia - Sockholm a fost pierdută de Franţa.

34
 7. Problema orientală

Să întrerupem pentru moment urmărirea evoluţiei raporturilor politice dintre statele din
Occidentul Europei şi să aruncăm o scurtă privire asupra unei alte chestiuni importante, care se va
manifesta ca o problemă de sine stătătoare abia în veacurile următoare, dar care s-a cristalizat treptat
în cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea.
Este vorba de "Problema orientală", care poate fi definită ca o problemă de moştenire pusă de
decăderea Imperiului otoman.
În opoziţie cu statele europene şi în special cu cele din apusul continentului, care s-au
dezvoltat necontenit atât din punct de vedere economic, cât şi social politic, Imperiul otoman a
intrat în secolul al XVII-lea "într-o perioadă de - criză de evoluţie -, datorită tendinţei de conservare
a stărilor de lucruri pe care le moştenise de pe vremea sultanului Soliman Magnificul. Criza
societăţii otomane era consecinţa firească a sistemului de organizare statală, într-o monarhie
absolută de tip oriental". Izvorul puterii otomane a fost structura sa militară, alimentată timp de
veacuri de necontenite cuceriri teritoriale. Sfârşitul domniei lui Soliman Magnificul a pus capăt erei
marilor expansiuni fapt care s-a reflectat adânc asupra organizării militare a statului otoman. În
ultimele decenii ale secolului al XVI-lea printre cauzele care măcinau puterea imperiului se
semnalează: 1) obiceiul sultanilor de a nu-şi pleca urechea la plângerile poporului şi irosirea
timpului şi energiei în petreceri şi desfrâu; 2) ridicarea sfetnicilor favoriţi în cele mai înalte posturi
ale statului; 3) amestecul haremului în treburile publice; 4) achiziţionarea de fiefuri militare de către
minori şi femei, care nu puteau servi în armată; 5) pătrunderea turcilor şi evreilor în armata de
ieniceri, datorită avantajelor pe care le aveau în această calitate.
Din punct de vedere diplomatic situaţia Imperiului otoman era mult mai bună. Multe state
europene stabiliseră relaţii diplomatice cu el şi pentru că păstrarea unor raporturi paşnice implica
acest lucru, dar şi datorită menţinerii echilibrului de forţe pe continent, ceea ce însemna acceptarea
sa indirectă în "sistem". Graţie rivalităţii dintre ambasadorii statelor creştine, diplomaţia otomană
era tot mai bine informată despre intenţiile unei sau alteia dintre puterile Europei.
În prima jumătate a secolului al XVII-lea, din pricina conflictului cu Persia, Imperiul otoman
nu a putut să intervină direct în Războiul de treizeci de ani, decât prin intermediul principilor
Transilvaniei, deşi era mai mult decât interesat în minarea puterii Austriei. Este interesant de
remarcat că în această epocă guvernul otoman socotea că tendinţele de expansiune ale Poloniei erau
mult mai periculoase pentru securitatea imperiului decât planurile curţii de la Viena. Aşa se face că
între 1612 (lupta de la Cornul lui Sas) şi l633 (campania lui Abaza paşa) luptele dintre turci şi
polonezi au fost aproape neîntrerupte. Expediţiile otomane au vizat în primul rând eliminarea
influenţei polone din Principatele carpatine şi întărirea dominaţiei Porţii în această regiune.
După pacea de la Westfaalia (1648), împăratul a reluat pe scară mare ofensiva în direcţia sud-
estului european, obiectivele principale fiind ca şi înainte Ungaria şi Transilvania. Noul vizir
Koprulu-Ahmed paşa (1661-1676) a impus totodată sultanului o politică externă activă, ca să abată
nemulţumirile din interior în afara graniţelor imperiului. Sprijinindu-se pe Franţa, care ducea o
politică de expan siune teritorială, vizirii din familia Koprulu vor relua ofensiva spre centrul şi nord-
estul continentului. Însă campaniile împotriva Austriei, Poloniei, Veneţiei şi Rusiei în loc să asigure
supremaţia statului otoman, au ridicat împotriva sa întreaga Europă. Din această supremă
confruntare, raportul de forţe din estul continentului a ieşit complet modificat: în locul Poloniei şi al
Imperiului Otoman, al căror declin era tot mai vizibil, s-au ridicat Austria şi Rusia.
În perioada de care ne ocupăm, Polonia era o mare confederaţie de teritorii (o republică
aristocratică în frunte cu un rege), lipsită de frontiere bine delimitate şi pândită din toate părţile de
duşmani puternici şi hrăpăreţi. În urma războaielor aproape neîntrerupte cu Suedia şi Rusia ea a
pierdut o serie de teritorii. Sultanul s-a prevalat de actul prin care hatmanul cazacilor Petru
Doroşenco supunea Ucraina suveranităţii otomane (10 august 1668)16 şi în vara anului 1672
a declanşat ofensiva împotriva Poloniei. Expediţia otomană s-a terminat cu ocuparea puternicei
cetăţi Cameniţa la 30 august 1672. Pacea a fost încheiată la 17 octombrie 1672 şi prevedea
35
următoarele: Polonia intra în deplina stăpânire a sultanului, iar Ucraina sub suveranitatea sa; cazacii
nu mai trebuiau hărţuiţi, în schimb erau obligaţi să renunţe la expediţiile asupra Poloniei;
Lembergul trebuia să plătească sultanului 80.000 de scuzi, ca despăgubire de război; iar tributul
Poloniei era fixat la 20.000 de galbeni. Fără îndoială rezultatul cel mai important al păcii de la
Buczacz a fost consfinţirea cuceririi Cameniţei, prin care Poarta îşi crease un avanpost ameninţător,
de unde putea supraveghea cu uşurinţă mişcările din Polonia, Ucraina, Rusia şi Principatele
româneşti. "Cucerirea Cameniţei îi păru vizirului atât de importantă încât, pentru un moment îl
preocupă gândul să unească stăpânirea din Ungaria cu cea din Polonia şi Ucraina, prefăcând
Principatele dunărene în paşalâcuri tuceşti". Numai teama de o revoltă generală care putea să
pericliteze cuceririle încă neconso¬lidate, l-a determinat pe Koprulu-Ahmed să părăsească acest
gând.
Pe plan european victoria turcilor a produs mare nelinişte, în special la curtea pontificată care
şi-a văzut ruinate planurile de cruciadă. Prin intermediul unui diplomat abil, Francisc Buonvisi,
papa reuşeşte însă să stabilească o apropiere între Polonia şi Austria, în vederea luptei comune
împotriva turcilor. Nici Imperiul otoman nu renunţase definitiv la războiul cu Austria şi după
încheierea păcii cu Rusia (armistiţiul de la Baccisarai – 13 ianuarie 1681) a început să facă pregătiri
temeinice atât militare, cât şi diplomatice, pentru confruntarea decisivă. La 1 august 1681 domnul
Moldovei, Gheorghe Duca a fost numit mare hatman al Ucrainei, iar la 16 septembrie 1682, şeful
răsculaţilor din Ungaria Thokoly a fost proclamat de către sultan drept rege al Ungariei, în limitele
graniţelor fixate prin tratatul de la Vasvar. Pentru a micşora pericolul care se întrezărea, diplomaţia
austriacă a declanşat o vastă acţiune diplomatică pentru încheierea unor alianţe. Avea în această
direcţie tot concursul Vaticanului, care spera să realizeze pe lângă o alianţă austro-polonă şi o
apropiere între Paris şi Viena. Străduinţele papei au fost încununate de succes numai în privinţa
Poloniei, Franţa adoptând o atitudine de neutralitate. De altfel Ludovic al XIV-lea va încerca să-l
împiedice pe Sobieski să se alieze cu împăratul, promiţându-i concursul Franţei pentru a pune mâna
pe coroana Ungariei. Dar manevrele diplomaţiei austriece şi presiunile partidei austrofile au avut
mai multă putere de convingere asupra regelui polon, care va încheia la 1 aprilie 1683 tratatul de
alianţă ofensivă şi defensivă cu Austria. În plus împăratul se angaja să acorde Poloniei un ajutor
financiar de 1.200.000 de florini şi să atragă în alianţă şi alte state. Marea expediţie otomană
împotriva Austriei a culminat cu asediul Vienei în vara anului 1683 (13 iulie - 13 septembrie).
Europa a fost profund impresionată de îndrăzneala turcilor mai ales că se zvonise că marele vizir
Kara-Mustafa intenţiona să facă din capitala Habsburgilor propria sa reşedinţă. Deşi armata
otomană era uriaşă (peste 500.000 de soldaţi), slaba organizare şi risipirea ei de-a lungul drumurilor
de comunicaţie i-au slăbit mult capacitatea de luptă. Asediul s-a prelungit mult peste calculele
marelui vizir şi a dat putinţa armatei poloneze să vină în ajutorul Habsburgilor. Ameninţat cu
încercuirea, după asaltul nereuşit din 27 august 1683 Kara-Mustafa s-a angajat într-o bătălie
decisiviă cu armatele creştine suferind un adevărat dezastru.
După înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei, Austria a dezlănţuit o serie de acţiuni militare
ofensive, dublate de o vastă campanie diplomatică pentru realizarea proiectelor sale de expansiune
teritorială în sud-estul european. Aceasta va duce la o schimbare radicală a raportului de forţe în
această parte a continentului. Într-o ultimă sforţare Polonia va emite aceleaşi pretenţii la hegemonie
în această regiune. Pierzând ieşirea la Marea Baltică, ea va încerca să ajungă la Marea Neagră
înglobând Principatele Române, sau cel puţin atrăgându-le în sfera suveranităţii sale. Dar marile
planuri de expansiune ale Poloniei vor întâmpina împotrivirea constantă atât a Austriei, care
urmărea acelaşi lucru, cât şi a Imperiului otoman. În primăvara anului 1684 la Viena şi în anul
următor la Paris, diplomaţia poloneză a negociat modalităţile de sprijin, pentru a putea intra în
posesia principatelor dunărene. Neizbutind în această parte, Sobieski a angajat tratative directe cu
Moldova şi Ţara Românească în vederea acceptării protectoratului polon. Principele Moldovei a
acceptat negocierile numai ca să-şi ferească ţara de distrugere, ca o elementară măsură de prudenţă,
cum de altfel va proceda şi Austria în 1690.
În ciuda rivalităţii austro-poloneze, la 5 martie 1684 delegaţii Poloniei, Austriei şi Veneţiei s-
au întrunit la Linz şi luând ca bază de discuţii tratatul din 1683 (dintre Leopold şi Sobieski) au
36
alcătuit "Liga sfântă", îndreptată în exclusivitate împotriva Imperiului otoman. Alianţa era pusă sub
patronajul papei şi nici una din părţile contractante nu putea să încheie pace separată cu sultanul. În
ligă urmau să fie atrase Rusia şi Principatele Româneşti. Această sarcină revenea în mod special
Poloniei care la 21 aprilie 1686 va semna la Moscova o pace perpetuă cu Rusia, cedând ţarului
"pentru totdeauna drepturile suverane asupra capitalei ucrainiene, iar ortodocşilor din Polonia şi
Lituania libertatea cultului sau garanţia statului moscovit". Aceste stipulaţii vor permite Rusiei să se
infiltreze cu vremea puţin câte puţin în afacerile interne ale Poloniei şi să o dezmembreze. Simultan
cu negocierile cu Rusia, diplomaţia poloneză a încercat să atragă de partea Ligii şi pe principele
Transilvaniei Mihail Apafi. Acesta însă urmărea ca sub scutul suveranităţii otomane să-şi asigure
succesiunea la tronul principatului în familie şi nu era dispus să rupă legăturile cu Poarta, atâta timp
cât aceasta era stăpână pe cetatea Belgradului. În plus principele transilvan era conştient de
pericolul care se întrezărea din partea Austriei şi încerca să se salveze păstrând o atitudine neutră.
Împăratul nu va întârzia însă să-şi manifeste pretenţiile asupra Transilvaniei, în calitate de rege al
Ungariei şi combinând mijloacele diplomaţiei cu puterea armelor o va încorpora în cele din urmă la
coroana maghiară. De asemenea diplomaţia austriacă a căutat să-şi asigure o situaţie
precumpănitoare în Moldova şi Ţara Românească pentru a elimina concurenţa Poloniei.
Cu excepţia câtorva succese otomane (recuperarea Belgradului în 1690) campaniile Austriei
împotriva Porţii dintre anii 1684-1697 au fost încununate de succes.
Negocierile de pace ale "Ligii Sfinte" cu Imperiul otoman au fost reluate în iama anilor
1697-1698, Olanda şi Anglia servind drept mediatori. Zdrobirea armatei turceşti la Zenta
(11 septembrie 1697) făcuse imposibilă continuarea războiului de către sultan, mai ales că şi Franţa
încheiase pacea în apus (Ryswick - 1697). Pe de altă parte împăratul era grăbit să pune capăt
războiului, întucât problema succesiunii la tronul Spaniei devenise iminentă. Rusia şi Polonia cu
toate că nu erau de acord cu decizia împăratului, nu au îndrăznit să continue operaţiunile militare de
teama încheierii unui tratat separat austro-turc, care le-ar fi lăsat singure în faţa Imperiului otoman.
Negocierile care s-au desfăşurat la Carlowitz de la 17 noiembrie 1698 şi până la 26 ianuarie
1699 între plenipotenţiarii otomani pe de-o parte şi cei austrieci, polonezi, veneţieni şi ruşi pe de
altă parte au avut în aparenţă caracterul unui congres intenaţional. În realitate tratativele s-au dus
bilateral şi paralel între reprezentanţii Imperiului otoman şi trimişii celorlalte ţări, prin mijlocirea
ambasadorilor Angliei şi Olandei.
Ca bază de discuţii a fost acceptat de la început principiul "uti possiedetis", cu alte cuvinte
"fiecare bază să-şi păstreze cuceririle făcute până atunci". Plenipotenţiarii otomani au sperat însă că
în timpul negocierilor îi vor determina pe austrieci să evacueze Transilvania, dar ambasadorii
imperiali au socotit această pretenţie ca inadmisibilă. În afara acestei chestiuni controversate, alte
probleme viu discutate au fost: pretenţia Rusiei de a stăpâni în afara Azovului cucerit şi portul
Kerci, în intenţia Polonei de a păstra Moldova şi dorinţa Veneţiei de a conserva Moreea(Peloponez).
La 26 ianuarie 1699 s-a încheiat pacea între Imperiul otoman şi Imperiul habsburgic, Veneţia
şi Polonia prin semnarea de tratate bilaterale, Rusia, care n-a cedat în privinţa ieşirii la Marea
Neagră a ajuns la un compromis cu Poarta prin semnarea, la 24 ianuarie 1699, a unui amnistiţiu cu o
durată de doi ani, cu condiţia să păstreze ceea (p.46) ce cucerise în timpul războiului.28 Principalele
stipulaţii ale tratatului austro-turc au fost următoarele: Ungaria, Transilvania (de la graniţele
Podoliei şi până la cele ale Valahiei) (art. 1) şi ţinutul Bacska (dintre Tisa şi Dunăre) (art. 3) intrau
în stăpânirea Austriei; Banatul Timişoarei rămânea în posesia sultanului, dar pentru siguranţa
graniţelor fortificaţiile Lugojului, Caransebeşului, Lipovei, Cenadului şi Becicherecului erau
distruse (art. 2); părţile contractante se obligau să-şi elibereze prizonierii reciproc (art. 9); libertatea
comerţului era restabilită (art. 13).
Prin tratatul cu Imperiul otoman Polonia se obliga să evacueze cetăţile şi punctele cucerite în
nordul Moldovei (art. 2); în schimb Poarta renunţa la cuceririle făcute în 1672 şi anume la
Cameniţa, Podolia şi regiunile din Ucraina apuseană (art. 3).
Clauzele mai importante ale tratatului turco-veneţian erau: Veneţia trebuia să evacueze
Lepanto şi să dărâme întăriturile din Dardanale şi golful Corint (art. 2); garanta Porţii demolarea
fortificaţiilor de la Prevesa şi stăpânirea incontestabilă asupra insulelor din arhipelag, ca înainte de
37
război (art. 4-6); conserva peninsula Moreea, insula Lefkas, oraşele Knin, Risan, Vergora din
Dalmaţia (art. 8); Turcia scutea Veneţia de plata tributului pentru insula Zante (art. 7); părţile
contractante îşi recunoşteau mutual dreptul de a pedepsi pe cei ce tulburau liniştea graniţelor şi de a
reface fortificaţiile (art. 12-13); în cazul în care ambasadorul veneţian nu reuşea să obţină la timp
deplinele puteri pentru semnarea tratatului se prevedea posibilitatea continuării ostilităţilor (art. 15-
16).
În general istoriografia a interpretat pacea de la Carlowitz numai ca o consfinţire a achiziţiilor
teritoriale ale Austriei. Pacea atestă, însă, categoric decăderea puterii otomane. Ea a marcat
răsturnarea raportului de forţe dintre Imperiul otoman şi puterile creştine, în favoarea acestora din
urmă. Pentru sud-estul european această pace a avut consecinţe profunde şi pe multiple planuri.
Imperiul habsburgic a ajuns vecin cu Ţara Românească şi Moldova şi relaţiile sale cu cele două
principate vor cunoaşte o continuă intensificare. Carlowitz a înlăturat pentru totdeauna umilitoarea
obligaţie de plată a tributului pentru Austria, Transilvania, Veneţia şi Polonia. Sub forma medierii
diplomatice, Poarta a recunoscut pentru prima oară, principiul dreptului de intervenţie, ceea ce va
permite ulterior imixtiunea puterilor europene în afacerile interne ale Imperiului otoman. Imperiul
otoman a fost silit să tolereze cultul romano-catolic pe teritoriile islamice şi să oblige să apere pe
slujitorii acestei religii. Prin obligaţiile pe care şi le-a asumat faţă de puterile creştine, în privinţa
tătarilor. Poarta va trebui să facă faţă răscoalelor repetate ale acestora încă la începutul secolului al
XVIII-lea.
Pacea de la Carlowitz mai semnifică două chestiuni importante şi anume: pentru prima oară
Rusia se manifestă independent ca mare putere, atât în raport cu Imperiul otoman, cât mai ales faţă
de celelalte puteri europene. Faptul că nu a aderat la tratatele de pace prevesteşte iniţiativa acţiunilor
de amploare pe cont propriu din veacul următor; şi tot pentru prima dată s-a pus problema
moştenirii Imperiului otoman, fapt cunoscut în istoria diplomaţiei sub numele de "Problema
orientală".

38