Neagu Elena

Master, Anul I, 2017-2018

Gheorghe Cliveti – Prolegomene la studiul Relațiilor Internaționale

(prezentare)

Gheorghe Cliveti, născut în anul 1952, se remarcă cu succes în lumea ştiinţifică naţională prin
preocupările sale pentru istoria modernă a românilor şi cea universală, precum şi istoria
relaţiilor internaţionale. Acesta participă la numeroase conferinţe, simpozioane şi congrese de
istorie, atât naţionale cât şi internaţionale. A făcut stagii de cercetare în Germania, Franţa şi
Statele Unite. A publicat opt lucrări şi a fost coautor la multe altele, a scris peste o sută de
studii de specialite, articole şi recenzii. A fost membru în Comisia Naţională pentru
confirmarea titlurilor doctorale şi expert-evaluator al C.N.C.S.I.S. (Consiliul Național al
Cercetării Științifice din Învățământul Superior). Din ianuarie 2010 este directorul Institutului
de Istorie „A. D. Xenopol” Iaşi, urmând în această funcţie academicianului Alexandru
Zub. Acesta este profesor universitar în cadrul Facultații de Istorie, U.A.I.C, Iași, susținând
numerioase cursuri și seminarii. Printre lucrarile sale de baza se numără: „România şi
Puterile Garante. 1856-1878” (1988), „Izvoarele Istoriei relaţiilor internaţionale. Epoca
modernă” (1993), „Concertul European. Un experiment în relaţiile internaţionale din
secolul XIX” (2006), „Introducere în studiul relaţiilor internaţionale. Epoca modernă”
(2007) și „Prolegomene la studiul relaţiilor internaţionale: epoca modernă” (2009).
Cartea incepe cu un Argument prin care se explică demersurile noilor domenii de cercetare
ale specialiștilor. Aici apare ideea de metodă caracterizată prin modul în care faptele trecute
pot fi interpretate prin intermediul marturiilor sau surselor documentare, determinând scrisul
istoric să evolueze, fiind criticat de mari personalități în istorie, încă din antichitate și de-a
lungul epocii medievale, atunci când cronicarii aveau un bogat spirit de observație despre așa
zisele dezlegări științifice iar la compăna secolelor XVII-XVIII s-a menționat puternica
contribuție a pozitiviștilor. Ideea de metodă mai apare la jumătatea secolului al XIX- lea
atunci când aceasta devine o prioritate obligatorie pentru meseria de istoric în a investiga
deferitele surse documentare. Tot aici ni se mai vorbește de o nouă specializare istoriografică
pentru care tema introducerii continuă să se mențină la o cotă înaltă de interes, și anume cea
privind devenirea raporturilor interstatale. Studiul unor asemenea raporturi au purtat
denumiri diverse de-a lungul epocii moderne : de la istoria tratatelor și istoria diplomatică la
istoria relațiilor internaționale. Istoria tratatelor a atins punctul culminant în secolul XVIII și
prima jumătate a secolului XIX. Istoria diplomatică a fost un subiect tratat în special de școala
pozitivistă care și-a axat introducerile pe chestiunea de metodă. Istoria relațiilor internaționale
este caracterizată ca o concepție, ce se datorează meritelor lui Pierre Renouvin, fiind folosită
pentru prima dată chiar de profesorul francez, în sinteza Histoire des relations internationales
iar denumirea amplă a apărut prin cunoscuta Introduction a l`histoire des relations
internationales, realizată de Renouvin în colaborare cu Jean-Baptiste Duroselle.
Întorcându-ne la prezenta carte a dl. Cliveti, Prolegomene, autorul dorește să abordeze
într-o menieră originală concepțiile istoriografice, și anume, de la istoria tratatelor și istoria
diplomatică la istoria relațiilor internaționale. Spre final, se explică evaluarea procesului de
editare a surselor documentare, fiind adecvat studiului și perspectivelor studiului istoric al
relațiilor internaționale, făcând referire în principal la epoca modernă. Cuprinsul are două
teme mari și anume: concepții istoriografice și publicarea surselor ducumentare, în cadrul
cărora sunt cuprinse câte trei capitole cu diferite subcapitole inegale ca număr.
Primul capitol este intitulat Istoria Tratalor, care cuprinde la rândul său, Prioritatea
istoriei tratatelor, De la dreptul natural și al ginților la dreptul internațional – tema
orientativă pentru istoria tratatelor și Știința nouă și sinteza de istorie a tratatelor. Această
istorie a tratatelor a început să prindă contur încă din primele secole ale epocii moderne,
atunci când au avut loc mutații profunde în concepția juridică despre politica între state, mai
exact, atunci când a fost fondat dreptul internațional public modern prin contribuțiile unor
personalități ca Jean Bodin, Alberico Gentili, Hugo Grotius, Samuel Puffendorf etc. Tot în
această perioadă se promovează un nou drept, principiul rațiunii de stat. În planul raporturilor
externe, monarhii nu mai erau priviţi ca “proprietari”, ci ca “uzufructuari” ai atribuţiilor de
stat. Ei continuau să semneze actele contractuale externe (tratate, convenţii etc.), însă făceau
aceasta întru servirea raţiunii de stat (Pacea din Westfalia de la 1648 confirmând din plin acest
fapt).
Punându-se bazele noului drept, viața internațională s-a exprimat ca sistem de state ce
presupunea asigurarea ”echilibrului de forțe” unde se exemplică în cazul în care un stat
puternic anexa sau anunța că anexează ”provincii” ale altuia, de regulă mai slab, surveneau
războaie implicând pe lângă cele două ”părți beligerante”, și altele, războaie a căror încheiere
se constituia ”într-o reașezare a echilibrului”, aplicându-se practica ”compensațiilor
tertoriale”. Pe fondul acestor chestiuni se ajunge la un sistem la baza căruia stăteau în
principal tratatele. Se aduce la cunoștință faptul că tratatele sunt surse principale ale dreptului
internațional, numit până în secolele XVIII-XIX dreptul ginților sau conform unei ”tradiții
legate de gândirea medievală târzie iar dreptul natural și al ginților nu semnifica altceva la
baza acestuia decât ”aplicarea legii naturale ori a legii divine ... la raporturile între state”. Se
aduce la cunoștință fundamentarea unei ”noi filosofii a puterii”, confirmată, în planul
raporturilor interstatale urmărindu-se la cel mai înalt interes. Astfel, se dă curs unor noi idei în
viața statelor și în raporturile dintre acestea, ce urmau să se întâmple cu cea mai mare
intensitate, reflectându-se prin fundamentarea dreptului modern al ginților, iar acest merit l-a
avut Hugo Grotius. Printr-un demers intelectual exemplar, Hugo Grotius a fundament dreptul
modern al ginților.
Secolul XVIII, este supranumit secolul intelectualilor, așa cum il caracterizează Paul
Hazard. Autorul face referire că pe baza ”marilor colecții” au putut fi elaborate istorii larg
cuprinzătoare ale tratatelor. În ceea ce privește principalele acte juridice între state, știința
dreptului tinde să impună evaluări după tot mai riguroase criterii de formă și de conținut. Se
tindea spre a fi realizate ”teoretic și practic” bazele juridice ale sistemului modern de state, ale
unui mereu nou drept al ginților. Se menționează că același drept al ginților, ca drept teoretic
sau speculativ, avea să suscite, în decursul secolului al XVIII-lea și la începutul celui următor,
vocația sublimă a filosofilor. O altă temă abordată este cea a istoriei în raport cu cea a naturii,
timpul și spațiul fiind ”categorii fundamentale ale istorie” unde au avut loc noi concepții
inițiate de specialiști precum, Kant, Lucien Febvre, Hegel etc. Ca o concluzie finală a acestui
subcapitol dreptul ginților se vedea mereu înnoit, mereu deschis spre asimilarea de noi teorii
și principii, până la limita de rezistență a fundamentelor sale clasice.
Al doilea capitol se intitulează Istoria Diplomatică, cuprinzând O istorie duală, Istoria
diplomației, Istoria diplomatică și”Școli” de istorie diplomatică. Autorul ne face cunoscute
două mari etape a istoriei diplomației și anume, cea corespunzătoare Antichității și Evului
Mediu (a misiunilor temporare, solemne dar strict ocazionale), iar a doua, caracterizată de
gândirea și practicile politico-juridice moderne (conduse de guverne, prin intermediul
departamentelor sociale). Cea de-a doua etapă a inclus alte două subetape: una pâna la
Congresul de la Viena din 1814-1815, unde au fost reglementate ”rangurile diplomatice”, iar
o alta, a congreselor și conferințelor internaționale ținând până în 1919. Apare mai târziu, o a
treia etapă, una marcată de ”mari organizații internaționale, de tensiunea problemelor
globale”. Istoria diplomatică, în schimb, este caracterizată ca fiind ”arta și știința negocierilor
sau ”teoria și practica negocierilor”, reprezentând doar un instrument pentru rapoartele
interstatale și nu măsura atotcuprinzătoare a devenirii acestora iar suma politicilor externe ale
statelor erau puse sub expresia politicii enternaționale. Istoria diplomatică este un domeniu
de specializare științifică, dispunând de extraordinare surse documentare, sistematic
depozitate și, deja în măsură considerabilă, sistematic publicate. În lumea istoricilor, în
special a juriștilor și în acea a politologilor ca Albert Sorel, Antonim Debidour, Emile
Bourgeois, Henri Hauser, Charles Webster, Robert Mowat, Rene Albrecht-Carrie, Jacques
Droz, Mario Toscano, V.P. Potemkin etc.
Prenumultimul subcapitol, ”Școala franceză de istorie diplomatică” s-a afirmat într-un interval
de două secole. La ”curtea” Franței, pe timpul monarhiei absolute, era exersată cu mult talent
”arta negocierilor”. Mari personalități se remarcă ca Francois Callieres și Antoine Paquet au
rămăs până astăzi de referință pentru ”teoria și aplicarea respectivei arte”. Alte școli
menționate sunt ”școala anglo-americană de istorie diplomatică, ”școala germană”, etc.
Următorul capitol surprinde pe larg Istoria relațiilor internaționale, unde autorul
precizează că principalul promotor al acestei noi concepții istoriografice este Pierre Renouvin,
într-o sinteză concentrată Introduction generale. Această nouă concepție de studiu a progresat
mult sub raportul analizei și sub cel al deschiderilor tematice, suportând însă și critici severe
din cauza valențelor ei excesive de istorie politică, critici despre care s-a deschis noua
perspectivă a relațiilor internaționale. Această concepție aflată în continuă evoluție, nu apare
întotdeauna bine înțeleasă sau unanim ”agreată” de specialiști, motiv pentru care Gheorghe
Cliveti consideră să facă comentarii și descrieri păstrând o anumită structură în demersul
introductiv și de sinteză produs de Pierre Renouvin și Jean-Baptiste Duroselle. Acesta a cautat
să descrie concepțiile acestora fundamentale atât din perspectiva cercetărilor istorice, cât și
din cea a teoriei relațiilor internaționale.
A doua parte a cărții, cea care face referire la publicarea surselor documentare, ce
cuprinde trei capitole intitulate ”Colecții” de tratate, ”Colecțiile” de documente diplomatice
și ”Cărțile colarate”. Autorul prezintă printr-o coerență tematică, într-o strânsă presupunere
cu desfășurătorul tematic al primei părți. Publicarea principalelor surse documentare au fost
evaluate prin raportarea la concepțiile istoriografice și din perspectiva ”interacțiunii”
interesului politic cu idealul științific. Se remarcă în principal de-a lungul timpurilor moderne,
”producerea, înregistrarea, depozitarea și publicarea mărturiilor relative la înfăptuirile
omenești”. S-a vorbit despre o ”veritabilă revoluție” la nivelul respectivelor ”mărturii”, sub
impactul tiparului și al intensificării ”circulației bunurilor și al persoanelor”. După cât și cum
au putut fi ”depozitate arhival ori publicate”, ”noile mărturii” au închegat și mai mult bazele
documentare ale cercetărilor istorice.
Din această perspectivă, publicarea unor surse prin definiție oficiale, dar și de reală
importanță istoriografică s-a vădit ea însăși ca un proces nu doar de reflectare sau de
interpretare, ci și de influențare directă cursului relațiilor internaționale. Și-a putut avea, de
aceea, partea relativă la publicarea surselor documentare, un rost indiscutabil în cuprinsul
tematic general al unei cărți sub titlul de Prolegomene la studiul relațiilor internaționale.
Este o carte al cărei întreg rost rămâne să fie confirmat de impactul ei asupra cercetărilor de
specialitate, ca și, mai presus, de un viu interes din partea celor înclinați a urma prin lectură
calea regală pentru respunsuri la întrebările lumii.