INTRODUCERE ÎN STUDIUL RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE ŞI STUDII DE SECURITATE

Curs 1.

Introducere în studiul Relaţiilor Internaţionale

Printre ştiinţele sociale, Relaţiile Internaţionale figurează ca un domeniu relativ recent. S-au scurs doar opt
decenii de la iniţierea primei catedre de Relaţii Internaţionale în Ţara Galilor, la Aberystwyth, iar primii autori care
au realizat specificitatea domeniului, Edward Hallett Carr şi Hans Morgenthau, au scris imediat înainte şi după al
Doilea Război Mondial.
Desigur, preocupările legate de natura relaţiilor dintre state, cauzele războiului, problemele păcii, cooperării
internaţionale, recunoaşterii actorilor internaţionali au precedat cu milenii apariţia domeniului academic. Istoricul
Tucidide a meditat în secolul al V-lea î.Hr. asupra cauzelor conflictului interstatal. Creatori de sistem în filosofia
politică, precum Machiavelli (secolul al XV-lea) şi Thomas Hobbes (secolul al XVII-lea), au studiat raportul dintre
natura umană şi relaţiile interstatale. Jurişti de marcă, precum Hugo Grotius (la începutul secolului al XVII-lea), au
încercat să codifice juridic practici ale relaţiilor internaţionale, iar economişti precum Adam Smith (secolul al
XVIII-lea) s-au interesat foarte serios de impactul politicilor economice interne asupra legăturilor dintre state. Drept
urmare, de-a lungul câtorva secole, disciplina Relaţiilor Internaţionale a fost înglobată în domenii de cercetare mai
largi, a căror influenţă se manifestă şi astăzi.
Multă vreme s-a crezut că doar istoria relaţiilor diplomatice, relatările privind războaiele, descrierea
evoluţiilor crizelor internaţionale, istoria forţelor militare pot face lumină în privinţa relaţiilor interstatale, do meniul
fiind astfel subsumat studiului istoriei politice. Nemulţumirile faţă de o asemenea abordare veneau în principal din
neputinţa acestui domeniu de a oferi căi de modificare a relaţiilor internaţionale, ca şi faţă de nivelul relativ scăzut
de conceptualizare propriu ştiinţelor istorice.
Un alt domeniu major care şi-a arogat studiul Relaţiilor Internaţionale a fost Dreptul Internaţional, interesat
în principal de normele care definesc relaţiile diplomatice, negocierile, încheierea şi formularea instrumentelor
juridice. Principalele lipsuri ale abordării erau legate de trecerea sub tăcere a numeroaselor situaţii în care principiul
„pacta sunt servanda” („convenţiile trebuie respectate”) nu se aplică în relaţiile dintre state, precum şi de ignorarea
modurilor în care nu considerentele morale, ci raporturile de putere duc la încheierea anumitor înţelegeri
internaţionale. Economia Politică Internaţională a părut o vreme să fie domeniul privilegiat al studiului relaţiilor
dintre state, însă cum acesta avea prea puţine de spus despre raporturile violente dintre actorii internaţionali nu a
putut îngloba întreaga disciplină.
Desprinderea de aceste orientări tradiţionale, extrem de utile pentru studiul sectorial al domeniului, s-a
produs prin afirmarea autonomiei sale de cercetare în interiorul Ştiinţei Politice. Potrivit unei celebre afirmaţii a lui
Morgenthau ce formula chiar domeniul noii discipline, Relaţiile Internaţionale se ocupă cu studiul raporturilor de
putere dintre actorii internaţionali. Aşezând în centrul preocupărilor conceptul de putere, în toate sensurile lui (ca
putere-forţă, putere-influenţă), cu raportările sale inerente la concepte precum cele de autoritate, legitimitate sau
suveranitate, Relaţiile Internaţionale se subsumează domeniului mai larg al Ştiinţei Politice. Fiind definit ca studiul
raporturilor dintre actori internaţionali, domeniul îşi afirmă oarecum specificitatea, neputând însă a se suprapune
peste tot ceea ce înseamnă ştiinţele politice (de exemplu, relaţiile internaţionale nu se ocupă cu raporturile de putere
dintre forţele politice interne).
Manifestarea cea mai vizibilă şi mai plină de consecinţe a puterii este cea făcută prin implicarea forţei, care
conduce în unele cazuri la război. Se poate spune că apariţia Relaţiilor Internaţionale ca disciplină academică s-a
datorat primei conflagraţii mondiale. Milioanele de victime, distrugerile materiale greu de măsurat sau consecinţele
politice ale acestei confruntări au determinat căutarea unor explicaţii ştiinţifice cu privire la cauzele ce au condus la
această catastrofă şi a felului în care vor putea fi evitate pe viitor asemenea înfruntări armate. Nu este de mirare că
noul domeniu de studiu a pus de la bun început problemele războiului şi ale păcii în centrul preocupărilor sale.
Treptat, domeniul s-a extins, cuprinzând în prezent cinci subdomenii:
- Teoria Relaţiilor Internaţionale: unde se construiesc abordările intelectuale specifice de natură a oferi o
înţelegere cât mai profundă a fenomenelor studiate;
- Istoria Relaţiilor Internaţionale: se ocupă cu evoluţia în timp a politicii mondiale;
 - Studiile de Securitate: sunt cuprinse cercetările legate de supravieţuirea statelor şi comunităţilor;
- Studiile Strategice: se ocupă cu aspectele militare ale politicului, cu accent pe factorul nuclear;
- Economia Politică Internaţională: urmăreşte evoluţia schimburilor ce traversează frontierele.
În mod firesc, prin extinderea şi aprofundarea studiilor, cercetătorii în Relaţiile Internaţionale au făcut apel şi
au integrat tot mai mult cunoştinţe şi din alte domenii, precum geografia, istoria, ştiinţele militare, economia,
dreptul, ştiinţele sociale.
Dezbaterile majore purtate până în prezent au vizat, pe rând, raportul între natura umană şi evoluţia politicii
internaţionale, adevăratul rol al instituţiilor internaţionale în politica mondială etc. Liberalii şi realiştii s-au
confruntat asupra binomului putere-valori şi relevanţele lor asupra politicii internaţionale.
Relaţiile Internaționale îşi datorează numele faptului că, cel puţin iniţial, s-au concentrat asupra raporturilor
dintre entităţile politice suverane care sunt statele. Doar statele poartă războaie, încheie păci, semnează tratate, doar
statele acţionează ca şi cum ar fi nemuritoare. Ca şi celelalte domenii ale ştiinţei politicului, în Relaţiile
Internaționale s-a constatat cu cât ne apropiem mai mult de zilele noastre cu o puternică presiune a altor actori
asupra mediului în care evoluează statele. Organizaţii interguvernamentale, corporaţii, reţele sociale diverse şi chiar
indivizi ce acţionează în nume propriu invadează un spaţiu transfrontalier până de curând rezervat acţiunii etatice.

Modele de evoluţie ale sistemului internaţional

Relaţiile Internaţionale se ocupă exclusiv de relaţiile de putere dintre actorii internaţionali, încă de la
formarea sistemului internaţional (Pacea de la Westfalia, 1648) până în zilele noastre. Desigur, se poate vorbi despre
o politică interstatală încă din vremea primelor organizări politice omeneşti de pe malurile Tigrului şi ale Eufratului.
Unii teoreticieni ai relaţiilor internaţionale, precum Robert Gilpin, consideră că se poate vorbi despre un sistem
internaţional chiar şi în vremea oraşelor-state antice greceşti sau a imperiilor (mai ales europene) din Evul Mediu.
Diferenţa, susţine Gilpin, constă tocmai în faptul că de-a lungul timpului a existat o semnificativă schimbare de
sisteme, modificându-se însăşi natura actorilor internaţionali ai respectivului sistem. Astfel, oraşele-state antice au
lăsat loc în Evul Mediu imperiilor multinaţionale ca actori dominanţi ai sistemului internaţional, iar acestea, la
rândul lor, au făcut loc statelor-naţiuni chiar de la sfârşitul secolului al XV-lea. Este adevărat că în cazul acestor
oraşe-state antice sau al imperiilor medievale putem vorbi despre o politică interstatală; totuşi, despre politica
internaţională putem vorbi doar din momentul în care principalul, dacă nu unicul actor internaţional devine statul
suveran modern, cel mai adesea constituit pe un teritoriu locuit de un anumit grup naţional.
Au fost elaborate mai multe teorii ale evoluţiei sistemului internaţional, printre care:
I. Teoria lui George Modelski. Acesta concepe evoluţia sistemului internaţional în termenii unor cicluri
succesive ale marilor puteri. Modelski deosebeşte cinci cicluri ale sistemului internaţional, reprezentat fiecare de
dominarea sistemului de către una dintre puteri, după cum urmează:
1.Ciclul portughez – din 1497 (expediţia lui Vasco da Gama în India) până în momentul cuceririi în 1580 a
Portugaliei de către Spania.
2.Ciclul olandez – începe aproximativ în 1580 şi se sfârşeşte odată cu Pacea de la Utrecht (1713).
3.Ciclul britanic I – începe în preajma anilor 1710 şi se sfârşeşte în 1783, după războiul de independenţă al
coloniilor americane.
4.Ciclul britanic II – începe odată cu Congresul de la Viena (1815) şi ia sfârşit după Primul Război Mondial.
5.Ciclul american – începe în jurul anului 1918 şi este încă în plină desfăşurare.
Principalele caracteristici în descrierea fiecărui ciclu sunt legate de dominaţia acestor puteri asupra mărilor, a
celor mai importante rute comerciale, având în vedere că până la revoluţia industrială transportul maritim era
predominant (şi chiar şi după aceea, în mare măsură).
II. Derivată de la importanţa pe care Modelski o acorda puterilor-hegemon, a fost elaborată o teorie mai
cuprinzătoare, numită teoria polarizării sistemului internaţional. Teoreticienii relaţiilor internaţionale se centrează
asupra a trei mari tipuri de configurare a sistemului:
1. Unipolaritatea – presupune existenţa unei singure puteri majore (sau superputeri după sfârşitul Războiului
Rece), care domină sistemul internaţional. Unipolaritatea intervine cel mai adesea în cazul puterilor-hegemon.
 2. Bipolaritatea – este considerată deseori ca fiind cea mai stabilă configuraţie a sistemului internaţional,
implicând existenţa a două mari puteri oponente ce domină fiecare o anumită parte a sistemului; se pot raporta
ideologic şi militar una la cealaltă, ajungându-se la o cursă a înarmărilor; situaţia bipolară tipică este cea a
Războiului Rece, cu Statele Unite ale Americii şi Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice ca singure puteri
mondiale.
3. Multipolaritatea – implică existenţa a cel puţin trei mari puteri care să domine sistemul, fiind adesea
considerată o configuraţie stabilă a sistemului internaţional; istoricii relaţiilor internaţionale consideră îndeosebi că
sistemul internaţional a fost multipolar între Pacea de la Westfalia (1648) şi sfârşitul celui de-al Doilea Război
Mondial.
III. O altă mare teorie a structurii sistemului internaţional îi aparţine lui Immanuel Wallerstein, care considera
că sistemul internaţional a fost încă de la începuturile sale (şi continuă să fie şi în zilele noastre) împărţit în trei
cercuri concentrice. Este un mod diferit de reflecţie asupra sistemului internaţional, care nu mai are în vedere doar o
singură putere care domină întregul sistem într-o anumită perioadă de timp, ci stabileşte o structură triadică,
determinată de legăturile economice fundamentale ce lasă loc controlului exercitat asupra sistemului de către o
putere-hegemon. Această structură constă din:
1.Centru – alcătuit din puterile majore; acestea sunt nu numai puterile care au interese la scară mondială,
având şi capacităţile de a le apăra, ci sunt şi acele puteri care deţin o influenţă mare asupra formulării regulilor
(îndeosebi economice) care ghidează sistemul internaţional, precum şi asupra respectării lor.
2. Semiperiferie – constă în principal din trei mari categorii de state:
a.foste puteri centrale aflate într-o poziţie descendentă. Sunt fostele mari puteri aflate în decădere, care încă
joacă un rol important în sistem. Exemplu: cazul Spaniei în secolul al XVII-lea sau al Rusiei în perioada interbelică;
b.puteri aflate în zona periferică şi care se află într-o poziţie ascendentă. Este cazul unor mari puteri în
devenire, în ascensiune. Exemplu: Statele Unite la sfârşitul secolului al XIX-lea, Japonia la începutul secolului al
XX-lea sau al Chinei din zilele noastre.
c.puterile regionale, subsistemice. Puteri ale căror interese şi capacităţi nu depăşesc aria propriului subsistem
al relaţiilor internaţionale. Exemplu: Singapore, Coreea de Sud în prezent.
3.Periferie – este compusă din acele state care nu au nici interese sistemice, dar nici capacităţi semnificative,
chiar raportate la sfera propriului subsistem al relaţiilor internaţionale. Sunt state cu economii slab dezvoltate, cu
capacităţi militare foarte reduse şi a căror securitate depinde în mare măsură de aranjamentele internaţionale ale
marilor puteri. Exemplu: Portugalia, Irlanda, ţările din sud-estul Europei, statele africane etc.
Asupra momentului apariţiei statului modern în istorie există încă o polemică puternică între istorici.
Majoritatea istoricilor occidentali consideră că primele state moderne, Anglia şi Franţa, s-au modelat în timpul
confruntărilor directe dintre ele în timpul Războiului de 100 de ani (1337-1453).
Alţi autori consideră că momentul de debut al statului modern în istorie este reprezentat de anul 1494, atunci
când regele Franţei Carol al VIII-lea (1470-1498), invadează Italia şi declanşează prima luptă pentru hegemonie
europeană în care valorile religioase devin obscure ca mod de a ralia în jurul lor tabere unitare formate din diverşi
actori internaţionali. De altfel, unul dintre succesorii săi, Francisc I (1515-1547) inaugurează strategia „alianţei cu
infidelul”, aliindu-se cu sultanul turc împotriva Habsburgilor. Flota otomană iernează în porturile franceze, dovedind
întregii Europe că trecuseră de mult vremurile în care statele puneau solidaritatea religioasă mai presus de
consideraţii de securitate şi putere.
Toţi istoricii sunt de acord că sistemul internaţional modern apare şi se dezvoltă în Europa, ca o creaţie a
statelor europene. Treptat, puterile europene depăşesc barierele continentale ale Europei şi cuceresc întreaga lume,
purtând cu ele şi modelul de organizare european. Astfel, după descoperirile geografice de la sfârşitul secolului al
XV-lea, statele vest-europene, mici şi relativ înapoiate după standardele imperiilor multinaţionale ale vremii, se
lansează într-o campanie de cucerire a lumii cunoscute, proces prin care modelul jocului de putere european se va
extinde la nivel global.
Trei motive principale au favorizat succesul puterilor maritime europene:
a.Centralizarea politică a acestor state, reflectată în două elemente extrem de importante:
 - translatarea deciziei din domeniul politicii externe şi interne la nivel central, eliminându-se astfel feudalii şi
Biserica (papalitatea) ca factori politici autonomi;
- colectarea taxelor şi a impozitelor era de acum reglementată la nivel central, iar distribuirea lor se făcea la
acelaşi nivel, ceea ce a permis statelor europene să finanţeze flote de război, forţe terestre expediţionare permanente
care să protejeze sau să impună interesele statelor în colonii.
b.Fragmentarea sistemului internaţional într-un număr foarte mare de actori internaţionali, ceea ce a
determinat o politică a acestora întemeiată pe cerinţele supravieţuirii prin acumulare de putere. Aceasta a însemnat
căutarea unui avantaj faţă de celelalte state, menţinerea şi adâncirea lui în interes propriu, fie el în domeniul militar,
politic, tehnologic, al invenţiilor etc. Acest lucru a făcut posibilă dominarea de către statele europene a altor teritorii
o perioadă îndelungată de timp.
c.Copleşitoarea dominaţie tehnologică a statelor vest-europene asupra propriilor adversari, posibilă pe baza a
două elemente militare fundamentale:
- folosirea la scară largă a prafului de puşcă în conflictele militare;
- apariția galionului, mai ales a celui înarmat cu tunuri. Galionul a fost prima navă capabilă să acţioneze la
distanţe mari de propriile baze, permiţând traversarea marilor întinderi de apă, spre deosebire de galeră
(predecesoarea sa) care era propulsată de forţa vâslaşilor şi era limitată doar la cabotaj (navigarea de-a lungul
ţărmurilor).

Pacea de la Westfalia (1648) şi naşterea sistemului internaţional

Semnarea Tratatelor Westfalice în 1648, după o îndelungată dezbatere asupra termenilor păcii (între 1644 şi
1648), pune capăt unuia dintre cele mai semnificative conflicte din istoria Europei – Războiul de 30 de ani (1618-
1648). Acest război pune capăt sfârşitului dominaţiei habsburgice în Europa şi conferă libertate Ţărilor de Jos.
Conflictul care a atras toate marile puteri europene ale acelui timp a reprezentat momentul ce a consacrat în mod
formal existenta unui sistem internațional. Importanţa acestui moment este dată de un set de caracteristici ale
sistemului internaţional şi ale actorilor acestuia:
1) Tratatele Westfalice au stabilit principiul după care singurul actor internațional din punct de vedere legal
este statul. Începând din 1648, alţi actori transstatali importanţi până în acel moment, precum Papalitatea sau
Imperiul, sunt scoşi în afara relaţiilor internaţionale, neavând dreptul legal şi legitim recunoscut de a semna tratate
internaţionale care să oblige în măsuri diferite entităţile reprezentate. Totodată, nici actorii infrastatali, precum
ordinele cavalereşti sau Hansa nord-germană, nu mai puteau semna tratate internaţionale decât dacă îşi constituiau
un stat propriu. Aceeaşi regulă se aplica şi actorilor substatali, precum nobilii sau oraşele libere, care nu mai puteau
să facă parte din sistemul internaţional.
2) Statele care fac parte din sistemul internaţional trebuie să deţină un atribut primordial: suveranitatea.
Suveranitatea reprezintă capacitatea şi dreptul unui actor de a-şi defini propriile interese, de a-şi construi şi purta o
politică internă şi externă corespunzătoare intereselor percepute şi de a reprezenta singurul factor de decizie în ceea
ce priveşte propriile căi şi mijloace de a acţiona în sistemul internaţional. Suveranitatea constituie elementul esenţial
care a modelat sistemul internaţional şi atributul esenţial care a permis includerea sau excluderea unui actor din acest
sistem. Suveranitatea reprezintă principiul de bază al constituirii sistemului internaţional, recunoscând faptul că
statul nu recunoaşte nici o autoritate superioară sie însuşi în sistemul internaţional (ceea ce face ca sistemul
internaţional să fie unul anarhic – realitate caracteristică îndeosebi teoriei realiste a relaţiilor internaţionale)
Recunoaşterea suveranităţii însemna implicit şi recunoaşterea libertăţii de acţiune a statelor în sistemul internaţional.
3) Tratatele Westfalice au stabilit egalitatea între state pe baza suveranităţii lor egale. Această egalitate între
state a fost iniţial statuată numai la nivel religios, pentru a preveni viitoare conflicte cu substrat religios între statele
europene, însă curând a fost extinsă şi la nivel politic. De aici a decurs că statele erau singurele care se puteau obliga
internaţional în anumite circumstanţe, adică erau singurele care îşi puteau lua angajamente internaţionale bazate pe
consimţământul lor liber, fără a fi supuse coerciţiei altei puteri.
4) Balanţa de putere este acceptată ca instrument al relaţiilor internaţionale. Se urmărea prin aplicarea ei
stabilitatea, mai curând decât pacea, prin limitarea conflictelor. De fapt, scopul declarat al balanţei de putere ca
instrument al relaţiilor internaţionale a fost acela de a împiedica o singură putere (europeană) să le domine pe toate
celelalte. Deşi ea nu a fost statuată în mod explicit în Tratate, era evident că însuşi Războiul de 30 de ani
reprezentase o încercare de a se ajunge mai degrabă la o împărţire teritorială şi de putere care să asigure un echilibru
de putere în Europa. Echilibrul de putere înlătura astfel visul unui imperiu universal european, în tradiţia romană.
5) Tratatele Westfalice ridică problema necesităţii legitimităţii internaţionale. Aceasta trebuie văzută într-un
dublu sens: a) modul efectiv în care este transmisă puterea de la un conducător la altul la nivel naţional şi care până
în secolul al XIX-lea a fost o descendenţă dinastică, ereditară; b) într-un sens mai general, este vorba despre
legitimitatea dată de suveranitatea teritorială, care este esenţială în recunoaşterea de către ceilalţi actori internaţionali
a calităţii de stat a unui actor particular.
6) Este implicit recunoscută existenţa unui drept internaţional incipient, înţeles ca un set de reguli voluntar
acceptate de către statele ce participau în sistemul internaţional. Acesta devine astfel un instrument al relaţiilor
internaţionale, reglementând relaţiile dintre actorii sistemului.
7) Tratatele Westfalice reprezintă recunoaşterea implicită a diplomaţiei ca instrument al relaţiilor
internaţionale, care poate contribui la rezolvarea paşnică a unor conflicte de interese, acţiuni contradictorii, conflicte
militare dintre statele sistemului internaţional.
Astfel, prin tratatele Westfalice sunt trasate caracteristicile esenţiale ale sistemului internaţional, care
funcţionează în mare măsură chiar şi în politica internaţională contemporană. Sistemul internaţional instituit de
aceste tratate funcţionează în baza unui set de scopuri implicite: este vorba, în primul rând, despre conservarea
sistemului, despre păstrarea independenţei şi suveranităţii fiecărui stat al sistemului, despre păstrarea păcii ca relaţie
normală între actorii sistemului etc.
Având în vedere că sistemul internaţional din secolele XVI-XVIII a fost unul extrem de competitiv şi de
conflictual – în condiţiile în care principala caracteristică a lui era aceea de a fi anarhic – statele nu se puteau baza
decât pe propria lor putere pentru a face faţă ameninţărilor externe. Prin urmare, asigurarea intereselor naţionale
(siguranţa naţională) a devenit principala grijă şi responsabilitate a politicii externe a statelor europene. Această teză
a fost demonstrată de cardinalul Richelieu, prim-ministru Franţei între 1624 şi 1642, care introduce conceptul
„raison d'Etat”, ce susţinea existenţa unui primat al intereselor naţionale de securitate. Interesele naţionale şi
apărarea lor scuzau mijloacele prin care erau obţinute. Acest concept reuşeşte să-l înlăture pe acela de moralitate
universală al imperiilor multinaţionale cu aspiraţii la o monarhie universală. Politica externă şi acţiunile statului nu
ţineau cont de moralitate, contând doar eficienţa lor în asigurarea securităţii statului şi a intereselor lui.