Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi

Facultatea de Drept

TEORIA RELAŢIILOR
INTERNAŢIONALE

Student:
Bosac Anca-Raluca
Anul al III-lea
Semestrul al II-lea
( I.F.R)

1
 CUPRINS

1. Scurtă introducere în studiul relaţiilor internaţionale............p. 3-6

2. Realismul......................................................................................p. 7-9
3. Securitatea şi relaţiile internaţionale.........................................p. 10-12
4. Concluzii.......................................................................................p. 13
5. Bibliografie……………………………………………….……..p. 14

2
 Scurtă introducere în studiul relaţiilor internaţionale

Relaţiile internaţionale au devenit o disciplină de studiu de sine stătătoare după Primul

Război Mondial. Ea urma să răspundă unor necesităţi sociale ale momentului, iar cum după Primul
Război Mondial principala preocupare a rezultat din impulsurile societăţii către evitarea razboiaelor,
noua disciplina s-a preocupat iniţial de această temă.
Prima Catedră de relaţii internaţionale a apărut în anul 1919, la University of Wales at
Aberystwyth, în Marea Britanie, iar ulterior şi alte universităţi europene au urmat exemplul. În univer-
sităţile britanice primele cursuri analizau implicaţiile diplomatice ale evenimentelor internaţionale, iar
în Statele Unite focalizau asupra chestiunilor politice cotidiene sau a legislaţiei internaţionale. Tendinţa
abordărilor de nuanţă juridică este vizibilă, de altfel, şi în titlurile primelor lucrări, elaborate în dome-
niu: Internaţional Law; Internaţional Gouverment; The Function of Law; The League of Nation and the
Rule of Law.
Primii ani de cercetare în domeniul relaţiilor internaţionale au fost influenţaţi şi de abor -
dări ce incriminau ororile pe care le cunoscuse omenirea la sfârşitul Războiului Mondial. Principala
chestiune ce a monopolizat interesul se referea la cauzele acestui conflict. Numeroşi istorici reputaţi au
căutat să identifice cauzele Războiului Mondial pentru ca omenirea să poată evita o catastrofă similară.
O parte a intelectualilor marcaţi de criza izbucnită în 1914 au considerat că pacea se putea menţine doar
printr-un sistem de securitate colectivă, după modelul preconizat de preşedintele american Wilson în
cazul Ligii Naţiunilor.1 Ei au fost promotorii curentului idealist, prima orientare ideologică mai consis-
tentă în cazul noii discipline. Principala teza a idealismului, care prelua o serie de concepte din sfera
liberalismului, a socialismului utopic sau pacifismului din secolul al XIX-lea, acredita ideea că
1
Gh. Cliveti, Izvoarele istoriei relaţiilor internaţionale. Epoca modernă. Curs special, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”,
Iaşi, 1993, p. 11.
3
războaiele se pot evita printr-o transformare radicală a relaţiilor dintre state, apelând la normele de
drept, aplicarea principiilor eticii în viaţa internaţională şi extinderea democraţiei. Proiectul idealist
critica doctrina echilibrului de putere şi promova sistemul securităţii colective în baza unor principii
generoase ce s-au dovedit cu timpul ineficiente: renunţarea voluntară la război ca instrument al politicii
internaţionale, precum şi dezarmarea şi reorganizarea vieţii internaţionale într-o manieră voluntară şi
responsabilă.
Preocupaţi să elimine orice dubiu în privinţa cauzelor şi a efectelor teribile provocate de
război, unii dintre adepţii idealismului au devenit refractari faţă de capacitatea istoriei de a îndruma
omenirea spre un viitor mai liniştit. În viziunea lor, era nevoie de o nouă disciplină, care să se ocupe
sistematic de studierea conflictelor internaţionale, pornind de la ideea că războiul nu este produsul na-
turii umane, ci rezultatul neînţelegerilor dintre politicieni.
În plan politic, oponenţii curentului idealist şi ai argumentelor prezentate de preşedintele
american Wilson îi regăsim între oamenii de stat şi diplomaţii occidentali. În afara lui George Cle -
manceau, cel ale cărui contradicţii cu viziunea wilsoniană asupra păcii sunt cunoscute, poate că cel mai
aprig critic al direcţiei idealismului a fost Winston Chirchill. El nu şi-a expus consideraţiile cu privire
la relaţiile internaţionale în termeni teoretici clar definiţi. Viziunea lui nu derivă din studiul filozofiei
iluminismului, ci din lecturi de istorie şi experienţă practică în calitate de om de stat şi soldat. Churchill
a scris chiar câteva cărţi pe teme istorice, a luat parte la expediţiile coloniale în calitate de soldat şi co-
respondent, a deţinut câteva importante funcţii ministeriale şi a exercitat o influenţă substanţială asupra
politicii internaţionale din timpul şi de după Primul Război Mondial. El considera raţiunea umană limi-
tată sau deficitară şi vedea interacţiunea umană în termenii conflictului mai mult decât în cei ai ar-
moniei. Relaţiile internaţionale deveneau astfel scena în care războiul, şi nu pacea, domina, iar politica
internaţională se derula în raporturile dintre statele naţiuni. Urmând exemplul istoricilor începând de la
Tucidide, Churchill descrie relaţiile internaţionale în termeni antropologici şi conferă statelor europene
caracteristici umane. Churchill reuşea să portretizeze interacţiunea dintre state în termenii egoismului
uman sau ai diferitelor predispoziţii psihologice.
Istoria şi relaţiile internaţionale sunt două domenii care au foarte multe lucruri în comun
şi tocmai de aceea ele s-au străduit mult timp a-şi păstra identităţi separate. Probabil pentru că a fost
văzut ca un fel de „copil” al istoriei, domeniul relaţiilor internaţionale, atât cât s-a dezvoltat până în
prezent, a încercat să se separe de discursul istoric2 (istoria diplomatică şi istoria relaţiilor inter-
naţionale) prin inovaţii metodologice şi teoretice, căutând permanent punţi către o cunoaştere generală
2
Evans Graham, Dicţionar de relaţii internaţionale, traducere de Anca Irina Ionescu, Editura Universal Dalsi, Bucureşti,
2001, p. 53.
4
despre politica internaţională. Chestiunea istorică în contextul relaţiilor internaţionale este una episte-
mologică şi ideologică. Epistemologic, istoria rămâne un partener indispensabil, dar instabil în cerc-
etarea relaţiilor internaţionale. Se cunoaşte faptul că atunci când istoricii se pun de acord în privinţa
faptelor, ei pot avea opinii diferite asupra importanţei acestora, de aici rezultând o multitudine de
puncte de vedere. Sub aspect ideologic, istoria reprezintă o punte pentru o interpretare sau o selecţie
partizană. Pornind de aici, teoreticienii relaţiilor internaţionale construiesc sau reconstruiesc istoriile
apropiind cercetarea de o anumită şcoală interpretativă ( ideologie) sau alta.
Istoria nu poate fi separată sub nicio formă de teoria relaţiilor internaţionale. Ea este o
disciplină în transformare şi nu rămâne imună la teorii. Istoria furnizează piesele de rezistenţă pentru
cercetarea relaţiilor internaţionale. Ea poate fi considerată o veritabilă şcoala pentru oamenii de stat,
astfel încât rămâne încă actuală expresia conform căreia istoria este politica trecutului, iar politica isto-
ria prezentului3. Istoria este cea care, amintindu-ne de evenimentele trecutului şi explicând influenţele
care au modelat gândirea oamenilor, ne arată cum lumea politicii internaţionale a ajuns să fie ceea ce
este ea astăzi.
Se poate vorbi chiar de un fel de „alianţă” nescrisă între disciplina relaţii internaţionale
şi istoria diplomatică, o apropiere consfinţită chiar de la începutul veacului trecut. Istoria diplomatică s-
a aflat mult timp în centrul preocupărilor teoreticienilor realişti din domeniul relaţiilor internaţionale.
Chiar şi astăzi, cei mai mulţi cercetători se întorc către istoria centrată pe diplomaţie sau evenimente
militare, aşa cum o făceau la vremea lor Tucidide, Guicciardini sau Fenelon. Repertoriul standard pen-
tru înţelegerea relaţiilor internaţionale a rămas mult timp cel al istoriei politice, cu toate că un avânt de -
osebit l-au cunoscut şi preocupările pentru istoria socială, comerţ, demografie, instituţii sau idei. Exist ă
însă şi o anumită „rivalitate” intelectuală între istorie şi teoria relaţiilor internaţionale. Unii teoreticieni
perseverează în convingerea că profesiunea lor s-a fundamentat pe trupul lipsit de viaţă al istoriei. Ei
consideră ca istoricii sunt veritabili arheologi cărora le lipeseste orice metodă riguroasă. La fel, unii is-
torici răspund chiar cu dispreţ, arătând că domeniul relaţiilor internaţionale este lipsit de bază ştiinţi-
fică. Se observă o anumită detaşare de vechile căi ale istoriei (cel puţin accepţiunea clasică, conform
căreia istoria se sprijină pe documente din a căror interpretare trebuie să rezulte ceea ce s-a întâmplat şi
nu ceea ce ar fi putut să se întâmple) a teoreticienilor relaţiilor internaţionale, intelectuali ce rămân ten -
taţi să neglijeze contextul istoric al propriei lor opere şi să îmbrăţişeze empiric domeniul istoriei. Re -
laţiile internaţionale sunt privite astfel ca un domeniu plin de abstracţiuni trufaşe, exerciţii

3
Stanley Hoffmann, Ianus şi Minerva. Eseuri asupra teoriei şi practicii politicii internaţionale, Editura Ştiinţa, Chişinău,
1999, p. 65.
5
supraraţionale, separate de complexitatea pe care o oferă dovada istorică. De aici rezultă că standardele
profesiunii de istoric sunt mult mai clar cuantificabile, iar canoanele şi judecăţile istoricului sunt mai
puţin deschise polemicilor.
În domeniul relaţiilor internaţionale, chestiunea istorică este adesea răstălmăcită sau de-
naturată, uneori chiar ignorată. Nu trebuie să exagerăm însă aceste clişee care eaxagerează tensiunile
prezente în dialogul dintre cele două domenii ale cunoaşterii. Istoria şi relaţiile internaţionale rămân
discipline cognitive. La fel ca şi istoricii, cercetătorii în domeniul relaţiilor internaţionale încearcă să
înţeleagă şi să explice evenimentele şi cauzele lor, dar cu ochii aţintiţi mai mult asupra viitorului.
Începând de la jumătatea veacului trecut se poate urmări o evoluţie paralelă a celor două
domenii, de la nivelul analizelor de politică externă la studiul sistemelor internaţionale, de la atenţia
acordată marilor puteri la efectele revoluţiilor şi iscărilor populare, de la emfazele narative la cele eco-
nomice şi statistice sau de la studiile discrete asupra politicilor domestice sau externe până la sinteza
celor două. Teoreticienii domeniului relaţiilor internaţionale, pe de altă parte, i-au încurajat pe istorici
să găsească anumite corelaţii sau comparaţii între diferite studii de caz cu trimitere la trecut şi prezent,
pentru a putea la rândul lor construi predicţii asupra viitorului. Cu toate acestea, preocuparea pentru
natură şi utilitatea cunoaşterii istorice mai mult separă decât apropie cele două discipline. Unii cercetă-
tori ai politicii internaţionale sunt refractari în a admite că istoria reprezintă şi altceva decât arheologia.
Nu doar că istoricii interpretează cultura şi politicile cu originalitate şi fler, ci ei sunt aceia care suportă
şi sarcina ingrată de a demonta miturile, păstrând trecutul neatins de ideologie sau uitare. Cutuma
spune că istoria poate fi scrisă cu temei pentru adevăr numai în ţările libere, iar istoricii sunt un fel de
„paznici” ai unei societăţi deschise 4. Oamenii care deţin puterea expun invariabil o anumită viziune
asupra istoriei. Unii dictatori au transformat istoria în ficţiune, au creat o „istorie oficială”, din expuneri
fără niciun fel de perdea sau expulzând inconvenienţele politice din paginile ei. Şi mai subtil, uneori,
statele propagă mituri istorice despre ele însele, găsind în războaiele din trecut confruntări salvatoare.
Liderii politici cultivă adesea etnoistoria, un amalgam de adevăr istoric selectiv şi idealizare. Cerc-
etarea şi dezbaterea istorică ajută la menţinerea integrităţii în politică.
Istoria este o aventură dinamică a cunoaşterii, care constant este regândită şi rescrisă.
Există puţin temei să credem că actualul stadiu al cercetării istorice globale este unul definitiv, final.
Acesta ar echivala cu finalul istoriei şi de aceea chiar revizionismul istoric nu este totdeauna greşit. Re-
vizionismul este necesar profesiei de istoric pentru că vechile adevăruri sunt revăzute, credinţele se

4
Cătălin Turliuc, Istoria şi relaţiile internaţionale, Studii, Editura Cantes, Iaşi, 2000, p. 45.
6
schimbă, iar noile documente sunt declasificate. Acest lucru pare cu atât mai adevărat cu cât ne
apropiem de istoria politică contemporană.

Realismul

Teoria realistă a fost elaborată de Hans Morgenthau, Arnold Wolfers, Kenneth Thomp-
son, E. H. Carr, George Schawarzenberger şi se bazează pe voinţa de a considera omul şi raporturile
sociale, în special relaţiile politice, aşa cum sunt ele de fapt şi nu cum ar vrea ele să devină în numele
unui ideal. Aceştia consideră că relaţiile internaţionale trebuie să fie caracterizate de realism, în opoz -
iţie cu idealismul. Teoria realistă a relaţiilor internaţionale s-a constituit ca o reacţie unitară faţă de
evoluţia contradictorie a acestora. Plecându-se de la conceptul de paradigmă, preluat din cercetările lui
Kuhn din domeniul fizicii, care o definea ca una sau mai multe achiziţii ştiinţifice definitivate, transfer-
ată în spaţiul relaţiilor internaţionale, noţiunea de paradigmă se referă la unitatea curentului de gândire
realistă şi reprezintă un instrument principal de analiză a societăţii internaţionale, a dominaţiei anumitor
state, îndeosebi după ce de al Doilea Război Mondial.
Hans Morgenthau afirma că realismul consideră prudenţa ca virtute supremă în politică,
deoarece prudenţa înviată politică se confundă cu o realitate crudă şi atroce, cea a voinţei de putere a
statelor (în celebra sa carte Politics Amongs Nations). Puterea în concepţia sa are o importanţtă decisivă
în cadrul relaţiilor internaţionale pentru că în domeniul politic este similară cu energia din atom
în lumea fizică. Conceptul de putere în teoria realistă îşi are punctul de plecare în gândi -
rea lui Weber, care spunea că cel ce face politică aspiră la putere 5 . În dinamica puterii,
adică a raportului dintre state, echilibrul acestuia (balance of power) poate să fie menţinut în condiţii de
pace ori să intre în derivă atunci când este război. Voinţa de putere şi puterea sunt repere
esenţiale în tot ceea ce înseamnă politic. Morgenthau, în teza sa de doctorat, vorbeşte de-
spre tensiunea iraţională, generatoare de conflicte şi confruntări armate. 6Aceasta tensiune, declanşată
5
Williams Phil (editor), Classic readings of internaţional relations, Belmont, Wodsworth Publishing Company, 1999, p. 25.
6
Iulia Motoc, Teoria relaţiilor internationale - sursele filozofiei morale şi a dreptului, Editura Paideia, Bucureşti, 2001, p.
53.
7
de diverse diferende dintre state, depăşeşte uneori voinţa de putere, lăsându se intuită ori soluţionată
prin instinct, fiind nevoie de prudenţă din partea oamenilor de stat, pentru a evita acumulările
de energii tensionate şi a gestiona pozitiv eventualele răsturnări în relaţiile internaţionale. Hans
Morgenthau, în celebra sa lucrare Politics Among Nations, tratează problematica complexă a politicii
puterii, ţelurile politicii externe, relaţiile de putere şi autoritate în politica internaţională. În Antichitatea
grecească sofistul Thrasimacos, referindu-se la putere şi justiţie spunea că just este ceea ce
foloseşte celui mai puternic, iar justiţia este în realitate un bine al altuia, este un avantaj
al celui ce comandă şi un rău pentru cel ce se supune. M o r g e n t h a u s u s ţ i n e c ă , i n -
evitabil, se ajunge la o acerbă luptă pentru putere în condiţiile în care unele
ţ ă r i î ş i urmăresc cu asiduitate realizarea scopurilor naţionale fie prin expansiune militară şi teritori-
ală, fie prin prestigiu economic 7. În accepţiunea sa, voinţa de putere constituie fundamentul politicii şi
al conflictelor armate, pentru că în g e n e r a l o m u l e s t e m a r c a t d e t r e i i m p u l s u r i : d e a t r ă i ,
d e a s e r e p r o d u c e ş i d e a d o m i n a , î n s ă “ n e r e u ş i n d s ă - ş i satisfacă pe deplin dorinţa de
putere în interiorul graniţelor naţionale, oamenii îşi transferă aspiraţiile neîmplinite pe scena inter-
naţională. În lupta pentru putere, statele sunt actorii principali ai relaţiilor international - lupta pentru
supravieţuire şi cea pentru supremaţie.

Balanţa de putere

Statele se găsesc mereu într-o competiţie pentru dobândirea unui rol major
în cadrul sistemului internaţional, cât şi de conflict, căci această balanţă de putere nu
asigura pacea, uneori provoacă mai degrabă războiul. Aspiraţia spre putere a unora dintre naţiuni,
fiecare încercând să menţină, fie să răstoarne starea de fapt, conduce la necesitatea unei
constelaţii numită balanţă a puterii şi a unei politici care să îşi propună să o păstreze. Mor-
genthau susţine că noţiunea de interes individual sau colectiv reprezintă o esenţă a politicii ce domină
acţiunea politică într-o anumită perioadă a istoriei şi depinde de contextul politic şi cultural în care este
formulată politica externă. Aşa cum în orice individ există instinctul de putere, statul ca actor inter-
naţional are tendinţa de a-şi dezvolta şi manifesta puterea pe plan internaţional în relaţia cu celelalte
naţiuni. Orice tip de politică reprezintă o luptă pentru dobândirea puterii într-o lume concurenţială a
sărăciei şi a conflictelor pentru acapararea de resurse, o lume care constituie rezultatul forţelor

7
Jill Steans, Lloyod Pettiford, Thomas Diey, Introducere în relaţiile internaţionale. Studii, Editura Cantes, Iaşi, 2000, p. 35.
8
inerente ale naturii umane, atâta vreme cât întreaga viaţă politică a unei naţiuni democratice
este o continuă lupta pentru putere. Noţiunea de balanţă a puterii a fost şi este desprinsă din
realitatea vieţii politice, fiind o lege ce acţionează din cele mai vechi timpuri. De exem -
plu, o manifestare a acesteia a fost descrisă în secolul al V-lea î.Hr. de istoricul Tucidide
atunci când s-a referit la politica regelui persan, Tissaphernes, care urmărea asigurarea
unui echilibru de durată între P e r s i a ş i r i v a l e l e s a l e , A t e n a ş i S p a r t a . Balanţă de put-
ere dintre state înseamnă capacitatea tuturor posibilităţilor şi a resurselor, chiar atacul armat,
de a atinge scopul propus, evenimentele fiind cele care acţionează asupra oamenilor de stat, şi
nu invers. În discursul rostit în mai 1929, în faţa Parlamentului german, amintea un pasaj din cartea lui
Woolf “fiecare din noi s-a născut să fie realist, fie un idealist insuportabil, cel din urmă
fiind mai uşor de recunoscut după manifestările lui ciudate”.

9
 Securitatea şi relaţiile internaţionale

În forma cea mai pură, realiştii identifică statul ca fiind actorul cheie în re -
laţiile internaţionale. De asemenea, variabila sau factorul cheie care alimentează comportamentul
statului este puterea. Principala formă de putere este cea militară. În al doilea rând, capacitatea
materială constituie puterea de a influenţa în mod decisiv nu numai comportamentul altor
state, ci şi sistemul balanţă de putere existent între state. Alte forme de putere sau influ-
enţă, inclusiv puterea ştiinţifică, tehnologică şi economică sunt considerate subordonate şi aflate în ser -
viciul utilizării sau ameninţării cu forţa. Inspirându-se din teoria microeconomică, realiştii descriu
statele şi pe cei care le controlează resursele ca fiind actori raţionali. Despre toate statele se afirmă că
trebuie să depună eforturi pentru a-şi maximiza puterea (să dezvolte forţe militare, strategii,
alianţe privind achiziţiile de armament pentru a-şi mentine şi îmbunătăţi poziţia competi -
tivă), ceea ce realiştii numesc comportament raţional, pentru a contracara ameninţările
potenţiale. Pentru realiştii clasici condiţiile obiective ale puterii materiale dictează întot-
deauna şi în mod decisiv comportamentul unui stat. Statul este un actor raţional interesat de avantajele
proprii. Obiectivul major al politicii externe în orice stat ar trebui să fie dobândirea puterii.
Realismul are la bază o serie de consideraţii filosofice asupra naturii umane, şi anume
faptul că omul este rău, egoist şi supus unei înclinaţii naturale către căutarea puterii, a domi -
naţiei, el trăieşte într-o permanentă nesiguranţă, fiind marcat de o profundă neîncredere
în oameni şi suspiciune la adresa celorlalţi. De la aceste prezumţii pleacă şi construcţia
realismului clasic. Natura însăşi şi condiţiile în care trăieşte omul îl fac pe acesta rău.

10
Pentru autorii realişti nu există nicio schimbare în natura umană, de unde decurge în mod necesar
că nu există progres8. Din acest punct de vedere realismul este o paradigmă conservatoare9.
Morgenthau distinge trei niveluri de construcţie filosofică privind realismul:
a) nivelul individual: natura umană este viciată, egoistă prin naştere, îndreptată spre
lupta către putere. Acesta e s t e o m u l p o l i t i c , î n s ă e l n u c o n s t i t u i e d e c â t
o parte a omului real, care în realitate este un compozit de om
politic, economic, religios, moral. Aceste caracteristici ale na -
t u r i i u m a n e s e g r u p e a z ă î n c e l e t r e i d i m e n s i u n i fundamentale ale
acesteia: biologică, spirituală şi ratională;
b) n i v e l u l s t a t a l : s t a t u l - n a ţ i u n e e s t e p e n t r u M o r g e n t h a u “ p u n c t u l
f u n d a m e n t a l d e r e f e r i n ţ ă a l p o l i t i c i i externe”, având o serie de interese
pe care şi le defineşte în termeni de putere;
c) n i v e l u l s y s t e m i c : s t a t e l e s e d i f e r e n ţ i a z ă î n t r e e l e î n f u n c ţ i e d e
p u t e r e a d e c a r e d i s p u n , î n s ă p u t e r e a e s t e întodeauna relativă, ea nu
poate fi măsurată cu exactitate, fiind mai degrabă o funcţie a unor elemente ale put-
erii n a ţ i o n a l e : aşezarea geografică, resursele naturale, de -
m o g r a f i a , m o r a l u l n a ţ i o n a l , c a r a c t e r u l n a ţ i o n a l , c a l i t a t e a gu-
vernării şi a diplomaţiei, capacităţile tehnologice, economice şi militare.
În funcţie de acestea, fiecare stat îşi concepe propria politică externă. De ex-
emplu, dacă SUA au avantajul de a avea o dimensiune continental, fiind înconjurate
de ape, un stat precum Franţa care se situează pe continent, tre -
buie să îşi conceapă în mod diferit politica de apărare.
Nivelul dezvoltării economice al unui stat este extrem de important
d i n p e r s p e c t i v a p o t e n ţ i a l u l u i transformării capacităţilor economice în capacităţi militare. În
aceeaşi lucrare sunt cuprinse şi cele şase principii ale realismului. Politica internaţională este gu -
vernată de legi obiective ce se regăsesc în natura umană. Aceasta, susţine Morgenthau, este
neschimbătoare şi orientată către câştigarea de putere şi dominaţie asupra celorlalţi. P e d e a l t ă
parte, în viziunea lui Morgenthau, există două posibilităţi: fie investigăm mo -
t i v e l e ş i intenţiile actorului politic în alegerea politică făcută, fie investigăm consecinţele acelei
politici. Interesul statelor este definit în funcţie de putere, conceptul de putere fiind abso -

8
Iulia Motoc, Teoria relaţiilor internationale - sursele filozofiei morale şi a dreptului, Editura Paideia, Bucureşti, 2001, p.
58.
9
Cătălin Turliuc, Istoria şi relaţiile internaţionale, Studii, Editura Cantes, Iaşi, 2000, p. 53.
11
lut necesar şi definitoriu pentru relaţiile internaţionale, reprezentând, totodată, conceptul central al
viziunii realiste. Toţi conducătorii şi oamenii politici şi toate statele caută să-şi maximizeze puterea şi
securitatea în raport cu celelalte state din sistemul internaţional. Aceasta este logica pe care ele
îşi structurează în orice moment politica e x t e r n ă , i n d i f e r e n t d e m o t i v a ţ i e s a u c o l -
oratura politică. Interesul naţional, în sensul folosit de Morgenthau, este foarte
aproape de “raison d’Etat” al lui Richelieu, care susţinea decizia politică şi
acţiunea externă printr-o serie de motive circumscrise interesului statului de a câştiga cât
mai multă putere în sistemul internaţional 1 0 . Statul impune luarea unor decizii politice şi
realizarea unor acţiuni externe care nu trebuie judecate în termeni morali, pentru că interesul statu-
lui este în primul rând acela de siguranţă naţională prin maximizarea puterii sale. Interesul definit în
termeni de putere este o categorie obiectivă, universal valabilă, dar fără un înţeles fix şi
definitiv. Acesta este conceptul cheie al realismului clasic şi al politicii internaţionale.
Interesul devine parte a esenţei politice şi nu se alterează în timp sau spaţiu. Chiar dacă
interesul de putere este neschimbat în ceea ce priveşte statul, circumstanţele şi condiţiile particulare
în care acesta operează se modifică totuşi în timp şi spaţiu, ele depinzând de contextul cultural şi politic
general în care este plasat statul. Astfel, poziţiile statului în sistemul internaţional se modifică, la fel şi
balanţele de putere.
Principiile morale universale nu pot fi aplicate acţiunii statelor
n a ţ i o n a l e î n f o r m a l o r a b s t r a c t ă , c i trebuie filtrate prin intermediul circumstanţelor
concrete de spaţiu şi timp. Pentru stat supravieţuirea naţională este un imperativ moral. În re-
laţiile internaţionale este recomandată prudenţa, în sensul în care trebuie să judecăm acţi -
unile în funcţie de consecinţele politice pe care le vor produce. Astfel trebuie dezvoltată şi o anume
etică politică prin care acţiunile politice să fie judecate în funcţie de consecinţele lor.

10
Cliveti, Gh., Izvoarele istoriei relaţiilor internaţionale. Epoca modernă. Curs special, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”,
Iaşi, 1993, p. 48.

12
 Concluzii

Principiile realismului menţin autonomia sferei politicii în raport cu toate

celelalte care trebuie să se subordoneze. Lupta pentru putere şi dominaţie în raport cu
ceilalţi, puterea şi voinţa de putere diferenţiază politica în mod fundamental, de orice altă sferă,
fie ea economică, morală sau religioasă. Mai degrabă decât a fi un principiu, acest punct reprezintă o
statuare a autonomiei domeniului politicii internaţionale ca domeniu de cercetare dinstinct.

13
 Bibliografie

1. Cliveti, Gh., Izvoarele istoriei relaţiilor internaţionale. Epoca modernă. Curs special, Editura
Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1993.
2. Graham, Evans, Dicţionar de relaţii internaţionale, traducere de Anca Irina Ionescu, Editura
Universal Dalsi, Bucureşti, 2001.
3. Hoffmann, Stanley, Ianus şi Minerva. Eseuri asupra teoriei şi practicii politicii internaţionale,
Editura Ştiinţa, Chişinău, 1999.
4. Motoc, Iulia, Teoria relaţiilor internationale - sursele filozofiei morale şi a dreptului, Editura
Paideia, Bucureşti, 2001.
5. Phil, Williams (editor), Classic readings of internaţional relations, Belmont, Wodsworth
Publishing Company, 1999.
6. Steans, Jill, Lloyod Pettiford, Thomas Diey, Introducere în relaţiile internaţionale. Studii,
Editura Cantes, Iaşi, 2000.
7. Turliuc, Cătălin, Istoria şi relaţiile internaţionale, Studii, Editura Cantes, Iaşi, 2000.

14