Relații internaționale în secolele XVIII-XIX

Suport de curs

Modulul 1Relațiile internaționale

Modulul 2 Statele moderne și relațiile dintre ele
Modulul 3 „Chestiunea orientală” și afirmarea națiunilor sud-est europene
Modulul 4Secolul XX: sfârșitul imperiilor moderne?

Acest suport de curs are la bază syllabus-ul elaborat în anul 2013 de profesorul
Nicolae Bocșan

Facultatea de Istorie și Filosofie

Dr. Gheorghe Negustor

gnegustor@gmail.com

2018
I. Informații generale de identificare a cursului
1. Date de identificare a titularului de curs
Nume: Dr. Gheorghe Negustor
Adresă birou: Sala 308 (clădirea centrală a UBB)
Str. M. Kogălniceanu, nr. 1
Cluj-Napoca
Consultații: Luni 9-11
Email: gnegustor@gmail.com
2. Date de identificare curs
Nume curs: Relații internaționale în secolele XVIII-XIX
Codul cursului: HLR1303
Anul II, semestrul 3
Număr de credite: 4
Tip curs: obligatoriu

3. Descrierea cursului
Cursul oferă o perspectivă generală asupra lumii moderne europene, axându-se
pe afirmarea națiunilor sud-est europene în contextul relațiilor dintre marile puteri.
Tematicile propuse asigură cursanților înțelegerea domeniului relațiilor
internaționale, dar și familiarizarea cu conceptele și teoriile cu care operează.
Totodată, secolele XVIII și XIX reprezintă pentru națiunile europene perioada de
afirmare și obținere a independenței, fenomene ce au loc pe baza raporturilor dintre
marile imperii. Realitatea politică din Balcani și Țările Române în perioada
menționată se află sub auspiciile „chestiunii orientale”. Lecțiile vor oferi o
aprofundare a modului în care raporturile dintre Imperiul Otoman și restul puterilor
europene influențează în mod semnificativ destinul națiunilor din această parte a
Europei. Înțelegerea mecanismelor de funcționare a diplomației va oferi cheia de
lectură a celor patru module.

4. Cuprinsul lecțiilor

I. Relațiile internaționale: afirmarea domeniului, teorii, concepte

II. Modernitate și relații internaționale: prima jumătate a secolului al XVIII-lea
III. Imperiul Otoman și lumea balcanică
IV. Apariția „chestiunii orientale”: evoluție și consecințe
V. Contextul internațional și revoluțiile balcanice
VI. Principatele Române în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea
VII. Statele balcanice în secolul al XIX-lea
VIII. Congresul de la Viena: prevederi și consecințe pentru Sud-Estul Europei
IX. Contextul internațional și situația politică în Principatele Române în prima
jumătate a secolului al XIX-lea
X. Crizele balcanice și „chestiunea orientală ” în secolul al XIX-lea
XI. Războaiele ruso-turce și influența lor asupra spațiului românesc
XII. Diplomație și război: calea românilor spre Independență
XIII. De la Congresul de la Berlin la Pacea de la București
XIV. Războiul diplomaților: relații internaționale la început de secol XX

5. Bibliografie obligatorie
 Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor: secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, Vol.
I-II, Iași, 2000;
 Leonid Boicu, Diplomația europeană şi triumful cauzei române, Iaşi, 1979;
 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din Sud-Estul Europei în epoca
modernă, București, 1987;
  Sorin L. Damean, România și Congresul de pace de la Berlin, București,
2005;
 C. Jelavich, B. Jelavich,, Formarea statelor naţionale balcanice, Cluj-
Napoca, 1999;
 Benedect Anderson, Comunități imaginate: reflecții asupra originii și
răspândirii naționalismului, București, 2000;
 Cipriano Giachetti, Congresul de la Viena. 1815, Timişoara, 1999;
 Jeffrey Newnhan, Graham Evans, Dicţionar de relaţii internaţionale,
Bucureşti, 2001;
 Nicolae Ciachir, Istoria relaţiilor internaţionale de la pacea Westfalică
(1648), până în contemporaneitate (1947), Bucureşti, 1998;
 Sorin Mitu, Europa Centrală, Răsăritul, Balcanii: geografii simbolice
comparate, Cluj, 2007,2008;
 Rudolf Dinu, Diplomația Vechiului Regat 1878-1914, București, 2014;
 Mihai Teodor Nicoară, Relații internaționale: teorii și concepte, vol. I, Cluj-
Napoca, 2013;
 Andrew Baruch Watchel, Balcanii: o istorie despre diversitate și armonie,
București, 2016

6. Evaluare și notare
10.3.
Tip activitate 10.1. Criterii de evaluare 10.2. Metode de evaluare Pondere din
nota finală

10.4. SI (curs) Cunoașterea tematicilor stabilite Colocviu 50%

pentru aceste gen de activități.

10.5. TC / AA Studenții trebuie să elaboreze şi să Lucrări de verificare 50%

trimită până la data limită stabilită scrise şi trimise până la
lucrările de verificare în număr de data limită
patru, iar elaborarea lor va constitui
50 % din nota finală.

10.6. Standard minim de performanţă

1. Predarea a cel puțin 50% din lucrările de verificare cerute.

2. Nota minimă de 5 (cinci) la evaluarea finală.
3. Deontologie academică obligatorie
 Modulul I
Relațiile internaționale

1. Relațiile internaționale: afirmarea domeniului, teorii, concepte

Constituirea Domeniul relațiilor internaționale a apărut relativ

domeniului
târziu. Marele Război și impactul devastator pe care
l-a avut asupra lumii întregi au determinat dezbateri
academice profunde și crearea unor instituții
specializate în interiorul universităților.
 Acestea aveau rolul de a dezbate asupra relațiilor de
putere, a factorilor ce au determinat lumea să intre
într-o asemenea încleștare ce a provocat victime și
pagube inimaginabile. Totodată, filosofi, istorici,
oameni politici, militari de carieră, juriști, savanți
etc. au reflectat la viitorul omenirii și rolul
organizațiilor internaționale în menținerea păcii și
reglementarea relațiilor dintre state.
Afirmarea Așadar, în perioada interbelică, universitățile și
domeniului relațiilor alte instituții cu caracter științific și academic au dat
internaționale naștere noului domeniu ce se va dezvolta, treptat, în
multe state ale lumii. Iau naștere catedre și
departamente specializate pe relațiile dintre națiuni,
pe rolul diplomației în menținerea păcii și a ordinii
mondiale, iar numărul specialiștilor devine tot mai
consistent. Totodată, în această perioadă asistăm la
creșterea numărului publicațiilor din domeniul
relațiilor internaționale, cu numeroase aspecte:
politice, economice, religioase, culturale.

 1919, la University College of Wales

(Aberystwyth, Anglia), a fost înființată prima
catedră de politică internațională;
Repere istorice  Prestigioasa instituție academică London-
Schools of Economics introduce studiul
relațiilor internaționale în anul 1924;
Repere istorice

Teorii
  După al doilea război mondial, domeniul se extinde mai ales în spațiul
anglo-saxon, universitățile americane fiind cele care vor aprofunda și
dezvolta în mod considerabil studierea relațiilor internaționale;

Evoluția relațiilor internaționale a preocupat în mod deosebit lumea savantă a

secolului XX. Abordate din perspective diferite, relațiile (în special cele
diplomatice) dintre state, mai ales cele dintre marile puteri, au preocupat specialiști
din domenii diverse: scriitori, juriști, istorici, teologi, oameni politici, diplomați.
După încheierea primei conflagrații mondiale, dezbaterile aprinse privind „noua
ordine mondială” s-au extins în toate mediile. Geografii erau chemați să traseze
noile granițe, istoricii să combată asupra argumentelor ce țineau de trecutul unei
națiuni sau etnii, diplomații să medieze numeroasele conflicte din timpul
negocierilor de după încheierea războiului. În toți acești ani, o serie de teoreticieni
au încercat să ofere perspective teoretice asupra studierii relațiilor diplomatice
dintre state. Însă, fiecare a încercat să apropie noul domeniu pe cale de afirmare, de
propria specializare. Acest lucru a dus la o serie de „dezacorduri
Teoreticieni
teoretice”, ancorate în istoricitatea celor care dezbăteau.„Fiecare teorie a folosit în
felul ei tradițiile vechi de gândire politică, cu predilecție occidentală, pentru a-și
construi argumentația” (M. T. Nicoară). Printre cei mai de seamă
reprezentanțiamintim:Philippe Braillard, Edward Hallet Carr, Pierre Renouvain, J.
B. Durosselle, Martin Wight, Raymond Aron etc.

Bibliografie:

 Mihai Teodor Nicoară, Relații internaționale: teorii și concepte, vol. I, Cluj-

Napoca, 2013;
 Jeffrey Newnham, Dicționar de relații internaționale, București, 2001;
 Martin Griffiths, Relații internaționale: școli, curente, gânditori, București,
2003 

Test de autoevaluare :
1. Enumerați pe baza referințelor de mai sus și a bibliografiei recomandate câteva
teorii ale relațiilor internaționale.
2. Care credeți că sunt factorii ce au determinat apariția domeniului relațiilor
internaționale?

2. Modernitate și relații internaționale: prima jumătate a secolului XVIII

Ce aduce nou europene se modifică treptat, în funcție de situația
modernitatea? politică ce caracterizează regimurile politice interne.
Revoluția industrială oferă o nouă perspectivă
diplomației europene, iar lupta pentru posesiunile
coloniale și resursele economice a cauzat o serie de
conflicte militare. Pe lângă antagonismul franco-
englez, existau state care doreau să joace un rol cât
mai important în politica europeană: Monarhia
Habsburgică, Olanda, Rusia, Imperiul Otoman etc.
Cine deținea hegemonia colonială și economică,
putea aspira la poziția de dirijor al politicii mondiale.
Deși pacea westfaliană (1648) era promotoarea
echilibrului dintre puterile europene, tendința Franței
sau Angliei de a sparge acest echilibru european a
fost o caracteristică pe tot parcursul secolului XVIII.
Chiar din zorii acestuia, o problemă gravă amenința
această stare de fapt: succesiunea la tronul Spaniei.
Regele Carol al II-lea, foarte bolnav și fără
moștenitori, lăsă dificila problemă a succesiunii să se
rezolve pe calea armelor.
Războiul pentru succesiunea la tronul Spaniei

Sub impactul
procesului de
modernizare și
industrializare, relațiile
dintre marile puteri
 model de diplomație în care, monarhul absolut
decide pacea sau războiul. Războiul pentru
succesiunea la tronul Spaniei s-a purtat între anii
1702-1713 și a atras pe rând, principalele state
europene, fiecare încercând să câștige prestigiu,
influență și teritorii în urma semnării tratatelor de
pace. Pe de altă parte, acest război ne oferă imaginea
unei realizări deosebite privind organizarea armatelor
și modul de a purta războiul. Doar armata franceză a
reușit să mobilizeze, în toiul luptelor, în jur de 400
000 de oameni, un număr impresionant la acea dată.
Cel mai important aliat al regelui Ludovic al XIV-lea
a fost principele elector al Bavariei. De partea
cealaltă, o impresionantă coaliție i se opunea Regelui
Soare: Imperiul Habsburgic, Anglia, Olanda, Savoia
și Portugalia. Cu o armată de 250.000 de oameni,
dar fără o unitate de comandă, aliații au obținut unele
succese importante, însă niciodată decisive. A fost,
Moartea sa, survenită mai degrabă, un război de uzură, purtat timp de 11
în noiembrie 1700, a ani pentru cucerirea posesiunilor spaniole și forțarea
pus diplomații curților inamicului să semneze pacea. Tratatele de pace care
imperiale la grea au fost semnate la Utrecht (1713) și Rastadt (1714)
încercare. Negocierile,
care au continuat cu Tratatele de pace
aceeași ritmicitate în
următorii doi ani, a
arătat limitele unui
 Extinzându-și posesiunile și influența în comerțul cu
sclavi, aceasta va deveni în următoarele două secole
principalul actor al politicii internaționale
extinzându-și constant posesiunile coloniale.
În ceea ce privește Franța lui Ludovic al XIV-lea, din
punct de vedere teritorial, aceasta nu va ieși în
pierdere; chiar își va alipi unele teritorii cucerite în
acest război. Pe de altă parte, pe plan intern, Franța
va ieși mult slăbită și cu greu va reuși să păstreze
sau, mai bine zis, să amâne generalizarea revoltelor
cauzate de sărăcie și foamete.
Austria a câștigat foarte mult în urma acestor tratate
de pace: extinderea teritorială va fi considerabilă
(Țările de Jos, Neapole, Sardinia și Milano), iar
influența Casei de Habsburg în politica europeană va
crește semnificativ. La scurt timp, în 1716 pornesc
un nou război împotriva Imperiului Otoman, reușind
să obțină câteva succese semnificative. Pacea de la
Passarowitz (iulie 1718) va consfinți, cu acordul
Angliei și Olandei, noile posesiuni obținute de
habsburgi în detrimentul otomanilor: Banatul,
Oltenia și Serbia de Nord.
au configurat noua Totodată, Tratatul de la Utrecht a configurat noua
ordine europeană, cea ordine europeană, asigurând un echilibru stabil între
mai câștigată fiind puteri, dar și o anumită liniște ce va dăinui aproape o
Anglia.
 sută de ani, când Napoleon Bonaparte își va începe
aventura militară. Este perioada în care Anglia va
oferi lumii un model de guvernare extraordinar:
regimul politic parlamentar. Totodată, ea va deveni
„stăpâna mărilor”, dezvoltând, în paralel cu revoluția
industrială, cea mai puternică flotă până la începutul
secolului XX.

Bibliografie:

 Ennio Di Nolfo, Introducere în istoria relațiilor internaționale, București, 2007;

 Nicolae Ciachir, Istoria relațiilor internaționale de la pacea westfalică (1648), până în
contemporaneitate (1947), București, 1998;
 Richard Wilkinson, Ludovic al XIV-lea, Franța și Europa, 661-1715, București, 2001 

Test de autoevaluare :
1. Cum caracterizați impactul modernității în relațiile dintre marile puteri?
2. Enumerați trei motive care au contribuit la izbucnirea războiului pentru
succesiunea la tronul Spaniei.
3. Descrieți într-un eseu viziunea regelui Ludovic al XIV-lea asupra diplomației
europene.
 III. Imperiul Otoman și lumea balcanică
Revoluția industrială
și dominația mărilor
Actorii politici și
militari
Teoreticienii și istoricii relațiilor internaționale au
abordat diplomația secolelor XVIII-XIX față de Sud-
Estul Europei raportându-se la interesul marilor
puteri la rutele maritime din Mediterana orientală și
Marea Neagră. Concret, cine stăpânea rutele de
navigație maritimă și această zonă a lumii, câștiga un
avans geostrategic consistent față de celelalte.
Evoluția istoriei acestei părți din Europa este strâns
legată de raporturile de putere dintre principalii
actori politici și militari care își manifestă dorința, pe
cale diplomatică sau militară, de a stăpâni aceste rute
maritime. Progresul remarcabil al industrializării,
perioadele de pace și prosperitate, dar și o creștere
demografică semnificativă au fost printre factorii ce
au impulsionat încercările acestor actori de a câștiga
dominația asupra acestor mări.
Principalele imperii care își dispută supremația în
această regiune sunt:
 Imperiul Otoman
 Imperiul Țarist
 Imperiul Habsburgic
Imperiul Otoman
Începând cu a doua jumătate a secolului XVIII, o
serie de conflicte militare vor marca iremediabil
această parte a lumii. Purtate în special între Rusia și
Imperiul Otoman, aceste războaie vor angrena de
fiecare dată și micile state din Sud-Estul Europei, în
special cele din Balcani.
Problemele otomanilor au apărut în special după
încheierea Războiului de 7 ani, încheiat prin tratatele
de la Hubertsburg și Paris (1763) în urma cărora
Franța pierde influența puternică pe care o avea în
Imperiul Otoman și Europa răsăriteană.
Concomitent, crește treptat influența rușilor, dornici
să cucerească posesiuni avantajoase de la otomani.
Imperiul Otoman cunoaște pe tot parcursul secolului
Cauzele decăderii XVIII un proces de slăbire constant, care are mai
puterii otomane multe cauze: numeroasele răscoale din provincii,
calitate îndoielnică de conducători a sultanilor,
puterea tot mai mare a unor guvernatori locali care
provoacă revolte și nu mai ascultă de autoritatea
centrală, numeroasele probleme economice etc.
Toate acestea, împreună cu presiunile tot mai
insistente ale rușilor și austriecilor, au avut
consecințe importante pentru această parte a Europei.
 au simțit din plin probleme cu care se confrunta,
fiind,
nu de puține ori, locul de desfășurare a războaielor ce
s-au succedat pe tot parcursul modernității. Totodată,
aceste națiuni, printre care și Principatele Române,
aflate sub suzeranitate otomană, au căutat să profite
Balcanii și Imperiul de slăbiciunea generală a Imperiului pentru a-și
Otoman obține independența. A fost necesar să aștepte, însă,
mai bine de un secol până când vor fi făcut, pe rând
acest pas.
Din punct de vedere administrativ, provinciile
europene erau împărţite în 5 regiuni administrative
(vilaeturi): Rumelia, Bosnia, Silistra, Creta, Gezair
(în insule). Vilaetele erau împărţite în sangeacuri,
iar acestea în voievodate şi agalâcuri. În fruntea
acestor vilaeturi se afla un begler beg cu sediul la
Monastir. Alături de această împărţire administrativă
exista şi o subdiviziune în funcţie de religie. Au fost
stabilite 4 milleturi pentru supuşii ortodocşi, armeni,
gregorieni, romano-catolici şi evrei. Din secolul al
XlX-lea a fost recunoscut şi cultul protestant.
Şefii administraţiei locale eraunumiţi direct de la
Constantinopol. Cele 5 regiuni erau împărţite în 9
subdiviziuni: Rumelia, Bosnia, Belgrad, Shkdder
(Scutari), Ianina, Negropont, Morea (Peloponez),
Micile națiuni ce erau Candia, Creta şi Arhipelag.
încorporate Imperiului Pe lângă aceste provincii, părţi integrante ale
 Imperiului Otoman, existau ţări care aveau relaţii
speciale cu Poarta, traduse în plata unui tribut şi alte
obligaţii, ţări care nu au fost paşalâcuri turceşti şi
aveau drept de autoguvernare, respectiv unde nu a
fost instaurat sistemul feudal şi politic otoman. Este
cazul Principatelor Române, Moldova şi Ţara
Românească, al unor insule greceşti. La nivelul
fiecărei unităţi administrative şeful administraţiei era
Balcanii ajutat de un consiliu (divan), de o ierarhie
administrativă cu atribuţii în perceperea impozitelor,
în justiţie sau poliţie. Oraşele, târgurile şi comunele
aveau propria organizare în funcţie de tradiţia locală.
În teritoriile europene ale Imperiului Otoman,
anumite zone beneficiau de o largă autonomie
administrativă şi religioasă. Deşi au fost recunoscute
religiile menţionate şi tolerat exerciţiul religios în
limbile naţionale, supuşii creştini nu aveau drepturi
egale cu musulmanii. Numai musulmanii puteau
ocupa funcţii publice. Deşi autorităţile otomane nu
au dus o politică oficială de convertire la islamism,
unele regiuni din Balcani, majoritar creştine la
ocuparea de turci, au devenit până la începutul
secolului XIX preponderent musulmane: Bosnia,
Herţegovina, Creta, Albania, anumite zone din
Munţii Rodope. Procesul de islamizare a avut
motivaţii diferite, de regulă tendinţa unor categorii
sociale de a-şi menţine o anumită poziţie socială,
 politică şi privilegiile aferente.
În ciuda unei îndelungate dominaţii otomane,
popoarele balcanice şi-au păstrat individualitatea
naţională, s-au conservat grupurile etnice. Barierele
sociale şi religioase între stăpânii musulmani şi
populaţia creştină, structura militară a sistemului
otoman, incapacitatea de a integra supuşii creştini,
absenţa unei culturi turce care să înlocuiască tradiţia
culturală a comunităţii rurale balcanice, a propriului
stat medieval, caracterul conservativ, patriarhal al
acestei civilizaţii rurale, care îşi menţine
individualitatea prin intermediul tradiţiei orale, a
folclorului şi al bisericii, explică structura etnică şi
confesională preponderent creştină la începutul
secolului al XIX-lea, Biserica ortodoxă a avut un rol
deosebit în conservarea grupurilor etnice, a
individualităţii naţionale, a solidarităţii şi unităţii
lumii creştine.
Bibliografie:
 Ennio Di Nolfo, Introducere în istoria relațiilor internaționale, București, 2007;
 Nicolae Ciachir, Istoria relațiilor internaționale de la pacea westfalică (1648), până în
contemporaneitate (1947), București, 1998;
 Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor: secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, Vol. I-II, Iași,
2000;
 Sorin Mitu, Europa Centrală, Răsăritul, Balcanii: geografii simbolice comparate, Cluj,
2007, 2008
 IV. Apariția „chestiunii orientale”: evoluție și consecințe

În secolul al XVIII-lea Chestiunea Orientală a fost o

problemă europeană. Factorii ei trebuie căutaţi în
Ce este „Chestiunea decăderea Imperiului Otoman şi rivalitatea dintre
Orientală”? marile puteri pentru moştenirea acestuia, din
momentul în care acesta a încetat să mai fie o
ameninţare pentru Europa clasică şi devine un obiect
de litigiu european. Problema succesiunii a pus-o
mai întâi Austria, apoi Rusia, fiecare încercând să o
rezolve în beneficiul exclusiv. Rivalitatea dintre
acestea şi intervenţia puterilor maritime, care şi-au
apărat interesele comerciale şi securitatea căilor de
comunicaţii maritime, apăra Imperiul Otoman de la
destrămarea ce părea iminentă la începutul secolului
al XVIII-lea. Până în secolul al XVIII-lea Chestiunea
orientală a fost o problemă de apărare a civilizaţiei
europene, a creştinătăţii. Începând cu acest secol,
această problemă intră într-o fază nouă. Deoarece
otomanii nu mai ameninţă securitatea continentului,
marile puteri încep să manifeste interes pentru
menţinerea Imperiului Otoman ca o necesitate pentru
echilibrul european. Politica Rusiei de a-i alunga pe
turci din Europa şi a dobândi controlul asupra
strâmtorilor a devenit o
ameninţare pentru
pacea continentului.

Problema orientală a fost o chestiune de echilibru

politic şi de forţe. Evoluţia ei urmează în fond
traseul sistemului politic european. În secolul al
Interpretări XVIII-lea a crescut ponderea problemelor coloniale,
a căilor de comunicaţie pe mare. Tot atunci centrul
de greutate al politicii continentale s-a deplasat spre
răsărit, pe fondul procesului de dilatare a Europei, de
extindere a ei spre răsărit şi de recuperare a
teritoriilor din această parte a continentului. Această
modificare în sistemul politic european se produce la
sfârşitul secolului XVII şi începutul secolului XVIII,
când dispar de pe prima scena a politicii europene o
seria de state şi se ridică altele - Rusia, Austria şi
Prusia - interesate în Chestiunea Orientală. În egală
măsură, problemele generate de această chestiune au
consecinţe şi asupra evoluţiilor din Europa
occidentală.
În secolul al XVIII-lea patru puteri au avut
interese marcate în Chestiunea Orientală: Franţa,
Anglia, Austria şi Rusia. Politica franceză a avut o
influenţă preponderentă la Constantinopol până la
Marea Revoluţie. Ea a rezistat tuturor intrigilor sau
loviturilor din cauza
intereselor economice
ce au consolidat
înţelegerea politică.
Imperiul Otoman a
îndeplinit pentru
Franţa funcţia unui
veritabil imperiu
colonial, fără a-i
impune cheltuieli de
administraţie. Pe lângă avantajele politice şi
economice Franţa a beneficiat şi de unul moral: şi-a
asumat în timp protecţia catolicilor din zonă.
Anglia a avut un rol mai şters în afacerile
orientale până în secolul XVIII. Numai în ajunul
expediţiei lui Napoleon în Egipt, Marea Britanie a
conştientizat interesele ei specifice în Levant. Nu se
constituise Imperiul Indiilor şi nu a devenit
important decât după cucerirea coloniilor franceze.
Adversarul principal al M. Britanii era Franţa, nu
Rusia. Ridicarea Rusiei a fost considerată la Londra
o şansă economică pentru britanici, de aceea în
secolul XVIII Marea Britanie a susţinut ascensiunea
Rusiei.
Rusia, Politica orientală a Rusiei nu datează din secolul
protectoarea XVIII, când aceasta intră, ca şi Austria, în categoria
ortodocșilor? puterilor, pe prima scenă a politicii continentale. Ea
decurge din logica Expansiunea rusă în Sud-Estul Europei
dezvoltării statului rus
şi din tradiţia acestuia,
pentru care războaiele
cu tătarii au luat
înfăţişarea unor
războaie în acelaşi
timp religioase şi
naţionale. Fuziunea
patriotismului cu
credinţa a generat un
mesianism războinic în
mentalitatea colectivă
rusească, care s-a
acordat foarte bine cu
proiectele de cucerire
şi dominaţie ale ţarilor.
Asumându-şi
moştenirea Bizanţului
şi păstrătoarea
credinţei ortodoxe,
Rusia a devenit punctul de atracţie apărătoarea popoarelor ortodoxe
din Balcani. Moscova a devenit „a treia Romă“,
iarpoporul rus adevenit poporul blând, investit cu
misiunea providenţială de a-i elibera pe creştini de
sub dominaţia necredincioşilor.
Această credinţă a asigurat suportul popoarelor
balcanice pentru Franţei şi răsturnarea alianţelor au influenţat indirect
expansiunea rusă spre problemele orientale. Tratatul cu Austria din 1756,
S-E Europei, un orientat contra Prusiei şi Angliei, a dus la apropierea
avantaj considerabil Rusiei de Prusia. Franţa a pierdut influenţa şi
faţă de competitorii controlul în Polonia. Consecinţa a fost destrămarea
Rusiei în Problema acesteia şi discreditarea politicii franceze în Orient.
orientală, care a De asemenea, pierderea Sileziei de către Habsburgi a
transformat-o în cel generat raporturi de ostilitate între Austria şi Prusia,
mai primejdios care au favorizat progresele
adversar al Porţii.
Petru I a avut o Crește influența Rusiei în Europa
contribuţie majoră la
politica orientală a
Rusiei. Hegemonia
câştigată în Nord,
unde a eliminat
Polonia şi Suedia, a
redat Rusiei libertatea
de acţiune în Sud şi i-a
trasat proiectul
expansiunii spre
Balcani.
Schimbările ce au avut
loc în sistemul politic
european au influenţat
Chestiunea Orientală.
Politica confuză a
 Ecaterina II a optat pentru alianţa cu Prusia. Tratatul
dintre Rusia şi Prusia a transformat Rusia în arbitrul
politicii continentale şi i-a deschis posibilitatea de a
relua politica de expansiune în Orient. După ce a
trecut pe planul secund al politicii europene timp de
25 de ani din cauza problemelor occidentale
Concluzii (succesiunea la tronul Austriei, războiul de 7 ani,
rivalităţile coloniale anglo-franceze), Ecaterina a Il-a
a impus-o din nou Europei, reluând politica de
pentru Prusia, au expansiune a lui Petru I. În 11 aprilie 1764 a semnat
consacrat prestigiul lui tratatul cu Prusia, substituind sistemului politic creat
Frederic II şi au plasat de Petru I, bazat pe alianţa cu Austria, sistemul
extinderea Rusiei în nordic ruso-prusac. În 1768 s-a redeschis problema
Orient. Cele două orientală prin războiul ruso-turc, care a dus la
războaie austro- ocuparea Principatelor Române de armatele ruseşti,
prusace, victorioase, au primite ca eliberatoare de populaţia autohtonă.
situat Prusia în
categoria puterilor Pe parcursul secolului XVIII, Imperiul Țarist
europene. Această cunoaște o dezvoltare deosebită în toate aspectele
rivalitate austro-
prusacă a orientat
politica austriacă spre
Rusia şi Franţa,
orientare menţinută
până la Revoluţia
Franceză de cancelarul
Kaunitz. Însă ţarina
 în deciziile politicii europene, reușind să atragă
simpatiile națiunilor balcanice și să-și sporească
influența în mod semnificativ în această parte a
importante ale continentului. Puterea centralizată, investițiile în
societății. Ceea ce modernizarea armatei, resursele imense de care
impresionează este dispunea în vastele ei teritorii, scăderea puterii
extinderea teritorială și otomane, sunt doar câteva dintre cauzele care au
influența tot mai mare influențat în mod semnificativ dezvoltarea Rusiei.
Bibliografie:
 Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor: secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, Vol. I-II, Iași,
2000;
 Pavlowith, S. K., IstoriaBalcanilor: 1804-1945, Bucureşti, 2002;
 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din Sud-Estul Europei în epoca modernă, București,
1987;
 Walter Oppenheim, Europa și despoții luminați, București, 1998

Test de autoevaluare :
1. Cum caracterizați „Chestiunea Orientală” din perspectiva marilor puteri?
2. De ce a reușit Rusia să-și extindă influența în Balcani?
3. Argumentați într-un eseu modul în care„Chestiunea Orientală” influențează
evoluția politică în Sud-Estul Europei.

5. Contextul internațional și revoluțiile balcanice

 începutul secolului al XlX-lea îşi au rădăcinile în
criza generală care a minat Imperiul Otoman pe tot
Imperiului Otoman: parcursul secolului al XVIII-lea pe plan politic,
provinciile europene militar, economic şi social. Cea mai mare parte a
teritoriilor balcanice făcea parte din Imperiul
Otoman, care stăpânea în Europa 616.000 km: şi o
populaţie de 9 milioane de locuitori. Majoritatea
populaţiei a rămas ataşată religiei sale, aparţinând
milletului ortodox. Biserica ortodoxă din Balcani se
afla sub jurisdicţia Patriarhiei ecumenice de la
Constantinopol, considerată ca o parte a sistemului
de stat otoman. Ea reprezenta populaţia ortodoxă în
raport cu oficialitatea otomană. La nivel local
biserica avea jurisdicţie în probleme morale, de lege
etc. în perioada dominaţiei otomane ierarhia
bisericească la nivelurile superioare era împărţită
după criterii naţionale: patriarhul de la
Constantinopol avea întâietate asupra lumii greceşti,
sârbii ortodocşi se aflau sub jurisdicţia patriarhului
Biserică și națiune de la Ipec (Pec), iar ortodocşii bulgari se aflau sub
autoritatea patriarhului de la Ohrid.

Revoluţiile
balcanice de la
 bisericii, se explică structura etnică şi confesională
preponderent creştină la începutul secolului al XlX-
lea, Biserica ortodoxă a avut un rol deosebit în
conservarea grupurilor etnice, a individualităţii
naţionale, a solidarităţii şi unităţii lumii creştine.
Situaţia din paşalâcul Belgradului reflectă foarte bine
realităţile Imperiului Otoman. Pustiirile provocate de
numeroasele războaie, acţiunile haiducilor şi
dezordinile create de ieniceri au creat în paşalâc
haos, o stare de insecuritate, acuzată de populaţia
locală. Obiectivul principal al mişcării sârbeşti la
sfârşitul secolului al XVIII-lea era obţinerea
autonomiei şi a dreptului de autoguvernare. Pentru a
contracara influenţa ienicerilor şi a dahiilor, Selim III
a venit în întâmpinarea cererilor sârbeşti, desemnând
o administraţie care să coopereze cu populaţia locală
împotriva dahiilor.
Schimbarea raportului de forţe la Constantinopol
în favoarea conservatorilor a pus capăt politicii de
colaborare a administraţiei locale cu sârbii, cu
urmări dezastruoase pentru localnici. Ienicerii
susţinuţi de Pasvanoglu au revenit la Belgrad,
Mustafa Paşa a fost asasinat. în 1802, 4 ofiţeri (dahi)
au preluat puterea, punând capăt dreptului de
Prin intermediul autonomie al sârbilor şi instaurând un regim de
tradiţiei orale, a teroare. Populaţia s-a refugiat în munţi, a început să
folclorului şi al
 autoapărarea. Centrul rezistenţei a fost regiunea
Şumadia, unde un lider (notabil) local, Petru
Karagheorghevici, a reuşit să adune până în 1804 un
număr de 30.000 luptători. La începutul anului 1804
ienicerii au început masacrul notabililor sârbi, ceea
ce a determinat localnicii să organizeze
autoapărarea.
În februarie 1804, 300 de notabili sârbi s-au
întrunit la Orasac şi l-au ales pe Karagheorghevici
comandant, declanşând astfel insurecţia sârbă. Petru
Karagheroghevici avea experienţă politică şi
militară, a făcut parte din miliţia sârbă. A fost
acceptat drept conducător unic, deşi fiecare regiune
avea propriul conducător, ceea ce a
determinatconfruntarea orgolii, rivalităţi și interese.
În partea de vest,Iacov Nenadovici era lider, Ia
răsărit Milenko Stoikovic şi PetrDobmac.
Karagheorghevici a susţinut o conducere unică, dar
rivalii s-au împotrivit. Este meritul fundamental al
acestuia că a reuşit să dea o conducere unică
insurecţiei, fiind acceptat conducător suprem,
calitate în care semna ordinele cu titlul voievod
suprem, comandant al Serbiei, conducător.
Evenimente:

 În 1805 sultanul Selim a renunţat la cooperarea cu

sârbii, trimiţând două armate împotriva insurgenţilor

organizeze
  Insurgenții sârbi înfrâng armatele otomane, reușind în
1807 să cucerească Belgradul
 Rușii sprijină cerințele sârbilor, iar în 1806 declară
război Imperiului Otoman
 Deși primesc o serie de concesii din partea turcilor,
sârbii doresc independența deplină și unirea tuturor
provinciilor cu populație sârbească
 Venirea sultanului Mahmud II la conducerea
imperiului și încheierea păcii ruso-turce de la
București (1812) a slăbit considerabil rezistența
sârbească

Consecințe
 S-au pus bazele statului modern sârb,
prin înființarea unor instituții cu rol de
guvernare
 Internaționalizarea problemei sârbești
 Impulsionează mișcările de eliberare
națională a tuturor popoarelor din
regiune
Revoluția greacă și
română Anul 1821a readus în atenţia Europei chestiunea
orientală ca urmare a declanşării revoluţiilor română
şi greacă. Strâns legate în organizare şi desfăşurare,
cele două revoluţii au avut un impact şi consecinţe
internaţionale mai mari decât insurecţia sârbă.
Izbucnirea celor două insurecţii stă în strânsă
legătură cu activitatea societăţii secrete Philiki
 Hetairia. Ea s-a organizat în 1814 la Odesa, cu
scopul de a organiza grecii din diaspora pentru
insurecţie. Ea reprezenta aspiraţiile de emancipare
ale elenismului exterior, mai evoluat din punct de
vedere economic, politic şi ideologic. Ea a traversat
câteva faze, sporindu-şi baza socială prin recrutarea
unor aderenţi de diferite etnii, de origine socială
diversă şi chiar cu interese divergente. De Ia o
societate conspirativă, organizată după model
masonic, ea a evoluat până la o insurecţie generală,
care să reunească creştinii din Balcani împotriva
Porţii.
Desfășurare  Din 1818 Eteria a început să pregătească mai activ
insurecţia care viza un teritoriu vast în Balcani,
Principatele Române, Serbia, Bulgaria, Insulele,
Tracia, Macedonia, Epir, Moreea
 În 1820, în fruntea Eteriei a ajuns Alexandru Ipsilanti,
fiul fostului domnitor din Principate
 Tudor Vladimirescu este desemnat să conducă
insurecția în Principatele Române
 Revoluția izbucnește în Oltenia
 În 22 februarie/6 martie 1821 a început şi insurecţia în
Moldova, declanşată de trupele eteriste, care au venit
din Rusia
 Datorită lipsei sprijinului rusesc și neînțelegerilor
dintre conducători, revoluția eteristă este înfrântă de
trupele otomane
 Concomitent cu evenimentele din Principatele
Române, au loc revolte ale grecilor în Peloponez
  După numeroase încleștări sângeroase, intervenția
marilor puteri oprește extinderea insurecției și

Consecințe intervenția Rusiei

 Grecii își proclamă independența și pun bazele

statului modern
 Internaționalizarea problemei grecești, opinia
publică internațională este solidară cu aceasta
 Înființarea instituțiilor moderne în Grecia
 Impulsul dat mișcărilor de eliberare națională
din Sud-Estul Europei

Bibliografie:
 Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor: secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, Vol. I-II, Iași,
2000;
 Pavlowith, S. K., IstoriaBalcanilor: 1804-1945, Bucureşti, 2002;
 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din Sud-Estul Europei în epoca modernă, București,
1987;
 C. Jelavich, B. Jelavich,, Formarea statelor naţionale balcanice, Cluj-Napoca, 1999

Test de autoevaluare :
1. Ce a determinat revoltele popoarelor balcanice?
2. Care este rolul marilor puteri în afirmarea națiunilor moderne?
 VI. Principatele Române în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea

A doua jumătate a secolului XVIII marchează

Prima modernitate schimbări semnificative în societatea românească.
românească Chiar dacă se afla sub conducerea unor domni
fanarioți, semnele modernității încep să se cunoască
în mai multe domenii și structuri ale societății
românești. Transformări vizibile se observă în planul
ideilor și al culturii, în sensibilitatea cotidiană a
oamenilor, dar și în cadrul instituțiilor și a modului
de organizare a statului. Aflate sub suzeranitatea
otomană, Principatele Române încep treptat, în a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea, să cunoască
influențele modernității occidentale. Sub domnia
unor despoți luminați, cadrul legislativ suportă în
această perioadă îmbunătățiri semnificative, iar
circulația ideilor devine tot mai animată.

 Dezvoltarea unei culturi care să se apropie de cea

Domeniile europeană
 Instituții după modelul occidental
modernizării
 Cadru juridic modern care să promoveze drepturile și
libertățile individuale și colective
 Economie bazată pe modelul capitalist
  Accelerarea procesului de industrializare
 Separația puterilor în stat

Desigur, ritmurile modernizării românești sunt destul

de lente, mai ales în ceea ce privește progresul
tehnologic, al industrializării și îmbunătățirii
modului de a face agricultură. Dar, câțiva dintre
domnii fanarioți vor iniția reforme semnificative în
domeniul juridic, sanitar, al alimentației și, mai ales,
al culturii.
Din punct de vedere politic, cele două principate
Organizare socială
românești se caracterizau prin schimbarea frecventă
a domnitorilor, consecință a intervenției brutale a
Porții. Deseori, domnitorul Țării Românești se muta
cu scaunul domnesc în Moldova, și invers. Au fost
domnitori ca Al. și Constantin Mavrocordat, Ipsilanti
sau Caragea care au legiferat multe aspecte
importante din societate. Ei au pus bazele
modernizării structurilor sociale și economice în cele
două Principate.
Tot în această perioadă asistăm la o creștere
semnificativă a boierimii, prin ridicarea în rang de
noi boieri de către domnitori. Era o practică care
aducea venituri serioase în vistieria personală.
Cumpărarea funcțiilor, la toate nivelurile de
organizare administrativă, bisericească, socială era o
normalitate a vremurilor. Clerul reprezenta cealaltă
 stare privilegiată, cu domenii și venituri
semnificative.
Țărănimea reprezenta cea mai numeroasă categorie
socială. Având statutul de clăcași, trăiau într-o
situație dificilă, depinzând de boieri într-o măsură
covârșitoare. Descrierile călătorilor străini din
această perioadă nu oferă o imagine pozitivă a
acestei categorii sociale; caracterul rural al societății
este una din constantele descrieri, alături de ritmul
lent de îmbunătățire a condițiilor de trai a țăranilor.
Elemente cheie  Contestarea regimului dă către boieri
 Războaiele ruso-turce și Tratatul de la Kuciuk-
Kainargi
 Creșterea influenței rusești
 Dorința boierilor de a schimba structurile
societății românești și statutul Principatelor
 Influența ideilor Revoluției Franceze în spațiul
românesc

Bibliografie:
 Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Bucureşti, 1995;
 România în relaţiile internaţionale: 1699 – 1939, Iaşi, 1980;
 Gheorghe Platon, Românii în veacul construcţiei naţionale, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2005;
 Idem, Istoria modernă a României, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985;
 Keith Hitchins, Românii, 1774-1866, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, 2013;
 VII. Statele balcanice în secolul XIX
VIII. Congresul de la Viena: prevederi și consecințe pentru Sud-Estul Europei

Balcanii la începutul A. B. Wachtel consideră că prima etapă de

secolului XIX modernizare în Balcani este rezultatul Revoluției
Franceze (1789) și cuceririle lui Napoleon
Bonaparte, care au drept efect crearea Provinciilor
„Ilire” și influențarea modului de viață în aceste
state. Răspândirea ideilor moderne exercită atracție
mai ales asupra elitelor locale, încântate de ideologia
ce proclama drepturile omului și atașamentul față de
valorile naționalismului.
Prin pacea de la Adrianopol (1829), în Balcani s-
au format state autonome şi a început procesul de
modernizare instituţională, de edificare a unor state
moderne, după model occidental. Fără excepţie,
conducătorii statelor balcanice, desprinzându-se din
sistemul politic otoman, s-au confruntat cu
problemele instaurării unei forme de guvernământ
adecvate structurilor existente, a formării unei
administraţii centralizate, instaurării unor raporturi
de egalitate pentru toţi cetăţenii, cu modernizarea
economiei, societăţii, a învăţământului, a drumurilor
şi căilor de comunicaţie. Prin pacea de la Adrianopol
(1829), în Balcani s-au format state autonome şi a
început procesul de modernizare instituţională, de
edificare a unor state moderne, după model
occidental.
În condiţiile existenţei unor societăţi patriarhale,
cu o structură preponderent ţărănească, în curs de
diversificare şi structurare, cu o populaţie urbană
eterogenă din punct de vedere etnic şi confesional,
ca de altfel numeroase regiuni din Balcani, aplicarea
mecanică a modelelor constituţionale occidentale nu
s-a adecvat întotdeauna structurilor sociale şi
culturale existente. Formarea sistemelor politice
modeme a întâmpinat o serie de obstacole ce
decurgeau din tradiţiile autonomiilor locale
anterioare şi rivalităţile dintre liderii politici, din
dificultăţile trecerii de la starea excepţională a
insurecţiei la o viaţă politică normală, din maniera
specifică în care s-au format la început partidele
politice, în jurul unor personalităţi politice sau
militare cu trecut în revoluţiile încheiate sau cu
poziţii sociale şi politice în ţară. Formarea sistemelor
politice modeme s-a făcut treptat, în mai multe
etape, de regulă evoluând de la un sistem absolutist
spre un regim mai apropiat de modelul occidental.
  Crește influența Rusiei în Europa și, mai ales, în
Balcani
 Deși Franța lui Napoleon este înfrântă, ideile
modernizatoare ale Revoluției Franceze continuă

Congresul de la să aibă succes în rândul micilor națiuni din Europa

de Sud-Est
Viena
 Datorită prestigiului obținut după încheierea
Congresului de la Viena, Rusia se bucură de o
simpatie deosebită printre creștinii din Balcani
 Sultanul este obligat să emită în 1815 un firman
prin care este reglementată circulația navelor pe
Dunăre

Serbia
Forma de guvernământ instaurată după 1816 era
una specifică, ce decurgea din revoluţie, din rolul de
conducător politic şi militar al lui Miloş Obrenovici.
El a condus într-o manieră absolutistă, a fost
recunoscut cu titlul knez suprem. Obiectivele

Evoluția politică domniei sale la începuturi vizau precizarea statutului

în statele balcanice internaţional al Serbiei, recunoaşterea domniei

ereditare pentru familia Obrenovici, fixarea
graniţelor statului, îndepărtarea militarilor şi
funcţionarilor otomani din funcţii. Cele mai mari
dificultăţi le-a întâmpinat Miloş în centralizarea
administraţiei. Tradiţiile de autonomie locală la
nivelul statului sau al regiunii au determinat liderii
locali să se opună politicii de centralizare,susţinând
un fel de uniune de republici şi judeţe, restaurarea
sistemului patriarhal, adoptarea unei constituţii sau
cartă care să limiteze puterea prinţului.
Regulamentul otoman (1838)punea capăt domniei
absolute în Serbia, limita puterea prinţului prin
atribuţiile stabilite consiliului, instaura un sistem
administrativ centralizat, care şi-a impus controlul
asupra formelor de administraţie locală. După
abolirea instituţiei spahiei la 1833, în 1836 a fost
promulgată legea restaurării pământului, ce a pus
capăt marii proprietăţi, garantând un minim micii
proprietăţi. Ustavul din 1838 sancţiona statutul micii
proprietăţi, recunoscând ţăranilor dreptul de deplină
proprietate. Ţăranii au devenit astfel proprietari pe
terenurile preluate de la musulmani după revoluţie şi
au fost cei mai fideli susţinători ai regimului lui
Miloş. În anii 1860-1861 şi 1873 au fost date noi legi
în problema pământului.
Pe plan extern, guvernul nu a realizat progrese, fiind
preocupat mai ales de elaborarea unei politici
naţionale care să unească conaţionalii aflaţi sub
diferite stăpâniri în graniţele statului naţional.
Serbia a înregistrat progrese în domeniul economiei,
al transporturilor şi comunicaţiilor. În 1855 a fost
introdus telegraful. Transformarea agriculturii într-
una cerealieră a defavorizat creşterea vitelor, a
necesitat în 1873 o nouă lege a pământului, ce
garanta minimul proprietăţii ţărăneşti supuse
fărâmiţării. S-a îmbunătăţit sistemul de instrucţie şi
educaţie naţională, realizându-se un progres sensibil
al alfabetizării (4,2% în 1866 erau alfabetizaţi). În
1855 s-a înfiinţat Biblioteca Naţională, muzeul, iar
în 1856 Academia de ştiinţe.

Grecia
Grecia a obţinut în 1830 cel mai favorabil statut
internaţional dintre toate statele balcanice: regat
independent sub protectoratul celor 3 mari puteri:
Franţa, Marea Britanie şi Rusia. Regele desemnat de
puteri, Othon I de Bavaria, a venit în Grecia în 1833,
stabilindu-şi capitala în Nauplion. Fiind minor,
regele Ludwig i-a asociat un consiliu de regenţă
format din oameni foarte capabili şi cu experienţă în
administraţia Bavariei - Armansperg preşedinte, von
Maurer, jurist, gen. von Heideck, von Abel secretar,
Greiner, consilier. Consiliul de regenţă a început
organizarea unei administraţii unitare şi centralizate,
după modelul napoleonian. În pofida disensiunilor,
Armansperg şi-a menţinut influenţa până în 1837,
când a fost înlocuit de von Rudhardt, iar prim
ministru a devenit Constantin Zographos, primul
grec în această funcţie. Deşi grecii au dorit un regim
constituţional în timpul revoluţiei, marile puteri şi
curtea Bavariei au preferat o monarhie absolută.
Ierarhia administrativă era controlată de bavarezi,
deşi exista şi un consiliu ministerial, format din
greci, dar nu avea nici o putere. Consiliul de regenţă
a organizat administraţia locală, a organizat biserica
naţională, armata şi flota, sistemul de învăţământ şi
instituţiile financiare ale ţării. Preocuparea majoră a
fost înlocuirea formelor de autoguvernare locală
create de revoluţie.
În martie 1863 adunarea naţională constituantă l-
a acceptat cu titlul de rege al elenilor, pe George I de
Grecia, ceea ce desemna ca supuşi ai săi şi grecii din
afara regatului.
Adunarea naţională a elaborat o nouă constituţie,
conformă opţiunilor forţelor interne greceşti, după
modelul Constituţiei belgiene din 1831. Noua
constituţie prevedea un parlament unicameral, ales
prin sufragiu universal masculin, direct şi secret.
Unica cameră a parlamentului avea 150 membri,
aleşi pe 4 ani; miniştrii erau subordonaţi
parlamentului. Regele avea puteri destul de mari,
numea şi destituia miniştrii, avea dreptul de a
dizolva camera, de a declara război şi încheia tratate.
Constituţia a fost ratificată în 1864. Primele guverne
ce au condus Grecia pe baza acesteia au fost
guvernul Kanaris în 1864, înlocuit de guvernul
Koumoundouros în 1865. A urmat o perioadă de
instabilitate politică între 1864-1881, când s-au
succedat 9 scrutine şi 31 de guverne. Sistemul politic
s-a diversificat, constituindu-se un sistem
multipartidist, chiar dacă numitele partide erau nişte
facţiuni formate în jurul unor personalităţi.

Muntenegru
În ciuda dimensiunilor mici şi a sărăciei,
Muntenegru a jucat un rol important în Balcani.
Între 1781-1830 domnitorul Petar I Petrocifi, care
era şi şeful bisericii, a întărit statul pe plan intern, i-a
dublat teritoriul şi a luptat contra Porţii între 1819-
1821 şi 1828- 1829. Urmaşul său Petar II Njegoş,
marele poet, a continuat politica de consolidare a
autorităţii statului asupra triburilor rebele şi
orientarea antiotomană. Danilo I (1852-1860) a
obţinut domnia ereditară în familia Petrocid.
Urmaşul său, Nikita (1860-1918), a dezvoltat relaţii
strânse cu Serbia şi a continuat politica antiotomană.
Până în 1870 interesul major al Muntenegrului era
alipirea Herţegovinei şi obţinerea unui port la
Adriatică. Până la cucerirea independenţei,
Muntenegru a fost un centru perpetuu al răscoalelor
creştine.
În prima parte a secolului, Bosnia-Herţegovina a
fost un centru de rezistenţă al ayanilor, refractar
oricărei reforme în imperiu şi favorabil menţinerii
tradiţiilor otomane, în aceste provincii a avut loc o
 convertire masivă la islamism. Notabilii locali
numiţi begi (beg), de origine slavă, de limbă sârbă,
au îmbrăţişat islamismul pentru a-şi menţine poziţia
privilegiată în societate, puterea economică şi
politică, au susţinut sistemul otoman, uneori
împotriva ţăranilor de aceeaşi etnie. Până în 1850 au
rezistat păstrând o autonomie totală faţă de
Constantinopol, după care s-a restaurat autoritatea
guvernului central în aceste provincii.

Bibliografie :
 Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor: secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, Vol. I-II, Iași,
2000;
 Leonid Boicu, Diplomația europeană şi triumful cauzei române, Iaşi, 1979;
 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din Sud-Estul Europei în epoca modernă, București,
1987;
 Cipriano Giachetti, Congresul de la Viena. 1815, Timişoara, 1999

Test de autoevaluare :
1. Cum au influențat deciziile Congresului de la Viena situația politică în Balcani?
2. Care a fost impactul campaniilor napoleoniene asupra ideilor politice în
Europa de Sud-Est?
IX. Contextul internațional și situația politică în Principatele Române în prima
jumătate a secolului XIX

Ca și în deceniile precedente, prima jumătate a

Războiaele ruso- secolului XIX va aduce pentru Principatele Române
turce numeroase schimbări politice interne, dar și ocazia
de a se manifesta pe plan internațional. Numeroasele
conflicte dintre Imperiul Țarist și cel Otoman vor
avea urmări semnificative pentru cele două țări
românești. Totodată, evoluția politică din Europa,
marcată de revoluții și schimbări politice
semnificative vor avea consecințe marcante pentru
români.
Este o perioadă în care vechiul face loc treptat ideilor
novatoare venite dinspre Revoluția Franceză, iar
societatea românească este din ce în ce mai mult
conectată la ce se întâmplă în Europa Occidentală.
După încheierea Revoluției de la 1821 și revenirea
domnilor pământeni, procesul de modernizare este
ireversibil și crește în intensitate.
Evenimente  Revoluția lui Tudor Vladimirescu
 Domniile pământene
 Creșterea influenței rusești în Principatele Române
 Adoptarea și aplicarea Regulamentelor organice
 Intensificarea contestării regimului
 Tinerii care studiază în occident, susținuți de o parte a
marilor boieri, încearcă schimbarea statutului
internațional al Principatelor și a domnilor prin
 revoluție
 Creștere demografică semnificativă
 Îmbunătățirea condițiilor de trai
 Procesul de modernizare se simte în toate aspectele
vieții, chiar dacă în ritmuri diferite
 Revoluția europeană de la 1848 are un puternic impact
și la români

Consecințele  Afirmarea noii generații de politicieni în

Revoluției de la 1848 spațiul românesc
în Principatele  Problema națională devine o problemă
Române europeană
 Răspândirea ideilor modernizatoare la toate
categoriile sociale
 Diaspora va juca un rol important în
evenimentele politice viitoare
 Conștiința națională se coagulează în jurul
unor tineri care vor pune bazele primului
proiect de țară
 Se creează o puternică solidaritate între statele
din Sud-Estul Europei

Chiar dacă Imperiul Otoman are un cuvânt greu de

Contextul spus în politica internă a celor două Principate
internațional Românești, influența Rusiei devine tot mai mare.
Totodată, Imperiul Habsburgic, Franța și, chiar
 Anglia vor face eforturi considerabile pentru a opri
expansiunea rusească în Balcani. Ele devin tot mai
active și în spațiul românesc, fiind conștiente de
resursele vaste de aici, dar și de importanța accesului
la navigația pe Dunăre și Marea Neagră.
Considerând că o victorie decisivă a rușilor contra
turcilor ar permite primilor o expansiune
considerabilă în Balcani și alte zone din Turcia,
celelalte puteri europene intervin succesiv și fac
presiuni asupra Imperiului Țarist pentru a respecta
tratatele existente. Tânăra diplomație românească, va
profita de acest context favorabil pentru a-și pleda
cauza cu convingere și reușește să sensibilizeze
opinia publică occidentală față de cauza românească.

Bibliografie:
 Gheorghe Platon, Românii în veacul construcţiei naţionale, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2005;
 Idem, Istoria modernă a României, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985;
 Keith Hitchins, Românii, 1774-1866, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, 2013;
 Leonid Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaționale (1792-1821),
Iași, 2001
 X. Crizele balcanice și „chestiunea orientală ” în secolul XIX
XI. Războaiele ruso-turce și influența lor asupra spațiului românesc

Chestiunea Orientală Europa de după 1815 a fost dominată de sistemul

în sec. XIX Sfintei Alianţe, de ideea legitimităţii şi a
echilibrului. Criza orientală s-a agravat în august
1821 prin ruperea relaţiilor diplomatice dintre Rusia
şi Poartă. Din nou au intervenit Austria şi Marea
Britanie. Mettemich a negociat de pe o platformă ce
acorda Principatelor Române locul principal,
susţinând evacuarea lor de turci, reorganizarea
administraţiei acestora în conformitate cu spiritul
tratatelor, numirea noilor domni. Poarta face
concesii şi în august 1821 decretă amnistia pentru
locuitorii acestora. Conferinţa puterilor de la Viena a
hotărât să oblige Poarta la evacuarea totală a
Principatelor de trupele de intervenţie otomane şi
numirea noilor domni autohtoni în cele două ţări.
Congresul de la Viena a salvat pacea în Orient. Prin
abilitatea Iui Mettemich şi cooperarea austro-
britanică, conflictul bilateral ruso-turc a fost
transferat pe plan internaţional, ridicând între cei doi
rivali blocul statelor europene. Sub presiunea
acestora Poarta a evacuat ţările române şi a numit
domni indigeni.
Experienţa din 1821 a făcut ca Anglia şi Austria
să menţină aceeaşi tactică a intervenţiei europene în
Orient, în locul intervenţiei unilaterale ruse. Fără a
se împotrivi Rusiei, au obligat-o să accepte
cooperarea cu celelalte puteri europene.
Intervenţia Franţei în Chestiunea orientală şi
tratatul din 1827 au relansat problema greacă în
politica europeană, fără a modifica împărţirea
sferelor de influenţă convenită. Războiul ruso-turc
din 1828-1829 a contribuit la încordarea relaţiilor
Rusiei cu Anglia şi la o apropiere franco-britanică.
Fără să modifice sferele de influenţă, tratatul de la
Adrianopol a rezolvat problema greacă în sensul
politicii britanice, în schimb a deschis mari
posibilităţi Rusiei în Principatele Române şi în
Marea Neagră.
Convenţia strâmtorilor de la Londra, din 13 iulie
1841, a readus Franţa în concertul european, dar a
consfinţit triumful diplomatic al Angliei. Aceasta
consacra integritatea Imperiului Otoman sub
garanţia marilor puteri, închiderea strâmtorilor
pentru vasele militare în timp de pace, înlocuirea
protectoratului rus la Poartă cu protectoratul marilor
puteri. Criza a provocat schimbarea raporturilor
dintre puteri, regruparea puterilor. Rusia rămâne
dominantă în Principatele Române. Antanta ruso-
britanică se reface şi rezistă până în când se desface.
Franţa se orientează spre puterile conservatoare, în
 timp ce Marea Britanie devine apărătoarea
mişcărilor naţionale din Europa de Sud-Est, iar
Rusia are o libertate deplină de mişcare.

După pacea de la Adrianopol, teritoriile balcanice

Crizele din au devenit teatrul a numeroase mişcări îndreptate
balcani împotriva guvernului otoman sau a rebelilor
musulmani: insurecţia de la Niş (1841), răscoalele
din insule, în Tesalia, în regiunea Salonic, Athos,
insurecţia din Creta (1841), punctul culminant al
crizei egiptene. Mişcările balcanice au fost
încurajate de Grecia, mai ales prin cabinetul
Kolletis, care susţinea Marea Idee, şi de emigraţia
poloneză, condusă de prinţul Czartoryski, care avea
agenţi la Belgrad, Constantinopol şi în Principate
pentru a provoca mişcări antiruseşti. Ea a colaborat
cu Garaşanin în elaborarea planului Nacertanje şi cu
boierii români pentru declanşarea unei insurecţii
româno-polone. Bulgarii au organizat răscoale la
Tmovo (1835) şi Brăila (1841-1843). În teritoriile
albaneze au avut loc insurecţii în 1844, 1845,
culminând cu insurecţia din 1847.
Redeschiderea crizei orientale în 1853 inagurează
o nouă fază şi în istoria sistemului politic european,
a sistemului relaţiilor internaţionale pe continent,
caracterizată printr-un ascendent al statelor cu
regimuri democratice. Se modifică raportul de forţe
de până acum, întemeiat pe principiul echilibrului,
în favoarea hegemoniei alianţei franco-britanice, ce
a favorizat mişcările liberale şi de naţionalitate pe
continent. A pus capăt sistemului Sfintei Alianţe şi
principiilor acesteia.
Criza orientală a readus Europa de sud-est în
atenţia concertului european pe fondul instabilităţii
generale şi a slăbiciunilor Imperiului Otoman, a
intensificării mişcărilor de naţionalitate ce susţineau
rezolvarea Chestiunii Orientale prin constituirea
statelor naţionale, al creşterii intereselor economice
şi politice ale marilor puteri pentru regiunea Dunării
de Jos şi a Balcanilor.
Anul 1866 a însemnat o recrudescenţă a
mişcărilor popoarelor balcanice. Au avut loc revolte
în Vechea Serbie şi mai ales în Creta, care şi-a
proclamat independenţa şi alipirea la statul grec.
Răscoala s-a extins în Epir, Tesalia, provocând
solidarizarea populaţiei greceşti cu revolta din aceste
regiuni. În Grecia s-a înregistrat o mişcare de
voluntari care să susţină mişcarea din Creta. Grecii
din România au dat o declaraţie prin care susţin
revolta din Creta.
Este anul în care s-au reluat negocierile pentru
realizarea unei alianţe balcanice, care să reunească
statele existente într-un efort antiotoman comun.
S-au reluat tratativele pentru încheierea tratatului
greco-sârb, începute în 1860, continuate în anii
următori şi întrerupte din cauza neînţelegerilor
privind împărţirea teritoriului turcesc. Grecia a dorit
întregul teritoriu până la Balcani, inclusiv
Macedonia întreagă şi împărţirea Bulgariei în două.
Serbia, care visa un stat mare slav, voia integral
teritoriul Bulgariei. În 14/26 august 1867 a fost
semnat tratatul sârbo-grec, care prevedea purtarea în
comun a războiului până la completa eliberare,
dreptul de autodeterminare pentru popoarele
creştine, acestea să se împotrivească împărţirii
teritoriului balcanic de marile puteri, să realizeze
alianţa cu România şi Muntenegru. În chestiunile
teritoriale acordul prevede numai pretenţiile
minimale, Epir şi Tesalia pentru Grecia, Bosnia şi
Herţegovina pentru Serbia.
În acelaşi spirit, a fost încheiat şi tratatul Serbiei
cu Muntenegru, la Cetinje, în 5 octombrie 1866. El
prevedea insurecţie generală în partea europeană a
Turciei, operaţii comune, unirea Muntenegrului cu
statul sârb.
Răscoalele din Bosnia şi Herţegovina au
redeschis în 1875 Chestiunea Orientală. Situaţia
internaţională s-a modificat substanţial, iar societatea
balcanică a traversat prefaceri importante prin
apariţia unor noi grupuri sociale interesate în
progresul economic şi social, modernizarea
 sistemului politic şi social. Curentele politice şi
ideologice s-au răspândit printre popoarele
balcanice, ce amestecau o gamă largă de idei şi
concepţii social-politice, de la romantismul naţional
şi panslavism, până la liberalismul democratic,
radicalismul revoluţionar sau socialismul utopic,
subsumate ideii de eliberare naţională.

Între 1853-1866, relaţiile dintre puteri au fost

influenţate de evenimentele din Italia, Polonia,
Războaiele ruso- Schleswig-Holstein, Serbia, Muntenegru, Siria,
turce și spațiul Grecia şi Neapole. Ponderea lor a fost diferită, dar
românesc trei au dominat scena politică europeană: chestiunea
italiană, polonă şi cea românească. Chestiunea
românească a început în anii războiului Crimeii ca o
problemă exclusiv a Principatelor, pentru ca între
anii 1855-1859 să devină o problemă internaţională.
După 1856 a avansat pe primul Ioc al agendei
diplomatice europene, cedând acest loc în 1859
problemei italiene.
Cum se explică acest interes al marilor puteri
pentru Principatele Dunărene? Noua criză orientală a
pornit de la diferendul franco-rus pentru locurile
Sfinte de la Ierusalim. Rusia susţinea biserica
ortodoxă, Franţa pe cea catolică. în 1852 guvernul
otoman a anunţat hotărârea ce favoriza Franţa. Rusia
a reacţionat violent, a mobilizat armata şi a început
în februarie 1853 negocieri cu Poarta. Aceasta a
respins pretenţiile exagerate formulate de Rusia,
susţinută puternic de Marea Britanie. Rusia a rupt
relaţiile diplomatice cu Poarta. Teritoriul românesc
oferea singura posibilitate pentru trecerea trupelor
ruse pe uscat spre Balcani. În primăvara şi vara
anului 1853, diplomaţia europeană a fost preocupată
să împiedice ocuparea Moldovei şi Munteniei de
Imperiul Rus. În pofida avertismentelor primite, la 4
iulie 1853 armatele ruseşti au invadat Principatele şi
au ocupat Bucureştiul, declanşând războiul cu
Turcia.
Chestiunea Principatelor Române a fost în centrul
conflictului. Rusia le-a ocupat pentru a obliga Poarta
să accepte toate pretenţiile sale, apoi a condiţionat
evacuarea lor de plecarea flotei aliate din Marea
Neagră şi strâmtori. Puterile europene au făcut din
această chestiune cauza imediată a războiului şi a
păcii.
După congresul de la Paris divergenţele dintre puteri
s-au adâncit mai ales în legătură cu evacuarea
Principatelor Române de austrieci, de care erau
legate şi alte chestiuni internaţionale. în această
chestiune Franţa s-a apropiat de Rusia. Conferinţa
puterilor de la Paris, din ianuarie 1857, a decis ca
Imperiul Habsburgic să părăsească teritoriul
Principatelor până în 30 martie. Cooperarea ruso-
 franceză a funcţionat şi în chestiunea graniţei
Basarabiei, a Deltei Dunării. Tratatul de la Paris, din
9 iunie 1857, acorda Insula Şerpilor şi Delta Dunării
integral Porţii. În chestiunea Dunării, Austria a
urmărit să câştige o poziţie privilegiată şi controlul la
Dunărea de Jos prin comisia permanentă a statelor
riverane. La complicarea relaţiilor dintre puteri a
contribuit şi falsificarea alegerilor din Moldova
pentru adunarea ad-hoc a Moldovei. La 1 august
1857, Franţa, Rusia, Prusia şi Sardinia au anunţat
ruperea relaţiilor diplomatice cu Poarta, conflictul
ameninţând serios alianţa anglo-franceză.
Cert este faptul că românii au profitat de
neînțelegerile dintre marile puteri, au dus ample
acțiuni diplomatice de recunoaștere internațională a
cauzei românești. Eforturile vor fi concretizate prin
Unirea Principatelor din 1859 și obținerea
Independenței în urma războiului din 1877-1878.
Bibliografie:
 Andrew Baruch Watchel, Balcanii: o istorie despre diversitate și armonie, București,
2016
 Sorin Mitu, Europa Centrală, Răsăritul, Balcanii: geografii simbolice comparate, Cluj,
2007,2008;
 Keith Hitchins, Românii, 1774-1866, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, 2013;
 Leonid Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaționale (1792-1821),
Iași, 2001
 XII. Diplomație și război: calea românilor spre Independență
XIII. De la Congresul de la Berlin la Pacea de la București

Rolul diplomației Imediat după urcarea lui Carol pe tron, Dumitru

Brătianu a fost trimis în misiune la Belgrad pentru a
sonda cercurile politice sârbe cu privire la atitudinea
Serbiei faţă de noul domnitor. Ristici a dat asigurări
că Serbia va susţine România în cazul unei
intervenţii otomane. În vara anului 1867, Mihail
Obrenovici i-a scris lui Carol că toţi creştinii din
Balcani îşi puneau speranţele în România şi prinţul
Carol, care se putea bizui pe Serbia. De altfel,
Serbia a fost primul stat care a recunoscut noul
regim din România. Ilia Garaşanin a declarat încă
din mai 1866 că interesele României şi Serbiei
coincideau. Numirea lui I. A. Cantacuzino ca agent
la Belgrad a consolidat politica de consultare şi
cooperare cu Serbia. Un alt eveniment care a
contribuit la consolidarea relaţiilor româno-sârbe a
fost vizita prinţului Mihail Obrenovici la Bucureşti
în aprilie 1867. Cu acest prilej s-a definit interesul
comun al celor două ţări, cucerirea independenţei şi
s-a avansat ideea unei alianţe între cele două state.
Eşuând tratatul în patru - Grecia, Serbia,
Muntenegru şi România - s-a realizat tratatul
româno-sârb, încheiat la 20 ianuarie 1868 şi ratificat
de cei doi domnitori. Tratatul stabilea că obiectul
 alianţei era progresul celor două ţări, scopul
acesteia era acordarea de asistenţă, ajutor şi
menţinerea unei atitudini binevoitoare reciproce,
dezvoltarea relaţiilor comerciale. Raporturi de
prietenie au fost stabilite din 1867 şi cu Muntenegru,
unde a fost trimis în misiune de informare I. A.
Cantacuzino.
Repere  După 1866 oamenii politici și diplomații românii au
căutat diverse căi de a obține independența de stat
 Garanția colectivă a marilor puteri a slăbit
considerabil influența otomană
 S-au deschis primele agenții diplomatice românești în
străinătate
 Se încheie o serie de convenții comerciale cu mai
multe state europene
 Reizbucnirea „crizei orientale”: 1875-1876
 Numeroase revolte în zona Balcanilor
 Susținerea mișcărilor de eliberare națională a
popoarelor din Balcani

Eşecul marilor puteri în impunerea reformelor a

Intervenția
deschis cale liberă intervenţiei militare ruseşti în
rusească
Chestiunea Orientală. Înainte de a se angaja, Rusia a
negociat cu Austro-Ungaria împărţirea sferelor de
influenţă la Reichstadt (1876) şi Budapesta (ianuarie
1877). În schimbul neutralităţii şi chiar al acţiunii
binevoitoare, Austro-Ungaria primea Bosnia şi
Herţegovina, Rusia angajându-se să desfăşoare
operaţiuni în partea occidentală provinciei.
Într-o ultimă încercare de a salva pacea în Orient
şi a evita intervenţia militară rusă, puterile au semnat
în martie 1876 protocolul de la Londra, prin care au
cerut Turciei reforme în beneficiul populaţiei
creştine.
Guvernul liberal care a venit în fruntea ţării
(1876) a menţinut poziţia de neutralitate cu condiţia
recunoaşterii independenţei. Era o neutralitate
binevoitoare faţă de Serbia, deoarece a facilitat
transporturile de arme spre Belgrad şi a obţinut
neutralizarea Dunării pe traseul care separa cele
două ţări, venind astfel în sprijinul Serbiei. Poziţia
României a fost exprimată în nota ministrului M.
Kogălniceanu din 16/28 iunie. Deoarece politica de
neutralitate nu era garantată printr-un act
internaţional, noul ministru de externe, Nicolae
Ionescu, adversar declarat al Rusiei, începe acţiunea
diplomatică pentru completarea prevederilor
tratatului de la Paris printr-un act destinat să
garanteze neutralitatea României. O delegaţie
românească a fost trimisă la conferinţa
ambasadorilor de la Constantinopol pentru a obţine
această recunoaştere, dar puterile au refuzat să
discute problema. Anumite prevederi ale constituţiei
otomane au provocat o mare nemulţumire la
Bucureşti.
 La 12/24 aprilie 1877 armatele ruseşti au trecut
graniţa fără aprobarea autorităţilor române, care au
protestat în faţa puterilor. După aprobarea convenţiei
cu Rusia în corpurile legiuitoare, interpretată de
Poartă ca un tratat de alianţă, guvernul otoman rupe
relaţiile diplomatice cu România şi începe o serie de
atacuri împotriva teritoriului românesc. Existau două
tendințe în politica externă a Rusiei: cancelarul
Gorceakov, care dorea să susţină popoarele
balcanice acţionând în comun cu celelalte puteri
europene; alta, reprezentată de Ignatiev,
ambasadorul rus la Constantinopol, în acord cu
cercurile panslaviste, care dorea acţiune
independentă a Rusiei în Balcani pentru a da o
direcţie mişcării slave din peninsulă şi a instala
dominaţia rusă în Balcani.
Deşi o parte a cercurilor politice româneşti a
dorit o colaborare activă în război alături de Rusia,
aceasta a respins oferta românească, declarând că
este suficient de puternică pentru a înfrânge Turcia.
Rusia se temea că exemplul României va fi urmat de
Serbia, ceea ce indispunea Viena. România a
negociat o colaborare militară cu condiţia asigurării
unui comandament separat şi a unui sector de front
distinct. Ofensiva rusă a înaintat până la Plevna.
Rezistenţa otomană de aici l-a determinat pe
comandantul trupelor din Balcani să ceară
intervenţia armatei
române. Căderea
Plevnei a însemnat zdrobirea definitivă a armatei turceşti.
Ruşii au înaintat peste Balcani, în ianuarie 1878 au
ocupat Adrianopolul şi au înaintat spre
Constantinopol. Turcia a cerut armistiţiu.
Puse în faţa faptului împlinit, puterile au cerut
convocarea congresului european pentru reviziurea
tratatului de la San Ştefano. Austro-Ungaria a fost
nemulţumită de prevederile acestuia, care nu mai
respecta acordul de la Budapesta, de formarea
Bulgariei mari ca zonă de influenţă rusă, ca şi de
mărirea exagerată a teritoriului statului Muntenegru.
Nemulţumite au fost şi statele balcanice, Grecia,
Serbia şi România, care au încercat să-şi coordoneze
eforturile în perspectiva congresului european,
solicitând participarea la congres.
Congresul de la Congresul internaţional, reunit la Berlin între 15
Berlin iunie -13 iulie 1878, sub preşedinţia lui Bismarck, a
confirmat acordurile anterioare, adăugând câteva
detalii: reducerea sensibilă a teritoriilor acordate
Serbiei şi Muntenegrului la San Ştefano;
promisiunea acordată Greciei pentru a obţine o
creştere teritorială în Tesalia; obligaţia pentru
România de a ceda Rusiei Basarabia de Sud în
schimbul Dobrogei. Congresul a acordat Austro-
Ungariei dreptul de a administra cu titlu provizoriu
Bosnia-Herţegovina,
de a întreţine
garnizoane în Sangeacul Novi Pazar, pentru a apăra direcţia
Salonic. Statele mici au fost acceptate să-şi expună
poziţia în şedinţele în care se discutau interesele lor.
Rusia a obţinut rezultate inferioare eforturilor şi
aspiraţiilor sale. A contribuit la slăbirea Imperiului
Otoman, a făcut figură de protejare a slavilor, cu
mari consecinţe în viitor. Prestigiul său a fost
diminuat pentru că a trebuit să renunţe la Bulgaria
Mare. Reproşul Rusiei s-a îndreptat împotriva
Angliei şi Germaniei că au favorizat coaliţia
europeană împotriva sa. Până la San Ştefano,
Bismarck a menţinut echidistanţa între Rusia şi
Austro-Ungaria pentru a nu compromite Alianţa
celor trei împăraţi. Abia după acest moment a
intervenit pentru a convinge Rusia să renunţe la
proiectul Bulgariei Mari. După ce Rusia a renunţat la
acest proiect, a mediat încheierea păcii. Germania nu
i-a fost ostilă, dar Criza Orientală a pus capăt
Alianţei celor trei împăraţi, determinându-1 pe
Bismarck să declare congresul de la Berlin cea mai
mare eroare a vieţii sale.

Bibliografie:
 Leonid Boicu, Diplomația europeană şi triumful cauzei române, Iaşi, 1979;
 Sorin L. Damean, România și Congresul de pace de la Berlin, București, 2005;
  C. Jelavich, B. Jelavich,, Formarea statelor naţionale balcanice, Cluj-Napoca, 1999;
 Rudolf Dinu, Diplomația Vechiului Regat 1878-1914, București, 2014;

Test de autoevaluare :

1. Cum credeți că a influențat „Chestiunea Orientală” obținerea Independenței

de către România?
2. De ce a pierdut Imperiul Otoman influența în Balcani?
3. Descrieți rolul diplomației în politica europeană a secolului XIX.
4. Cum caracterizați relațiile internaționale în a doua jumătate a secolului XIX
din perspectiva interesului național?